From Poems of Places, vol. 9, France 1 (Boston: James R. Osgood and Company, 1880), edited by Henry Wadsworth Longfellow:

[Brienne]

In honor of the new school year, “The School-Boy King” by Walter Thornbury, a poem that also appears in A Metrical History of the Life and Times of Napoleon Bonaparte, edited by William J. Hillis (1896). There the poem is given the following introduction:

Of Napoleon’s early childhood little is positively known. Accepting the corroborated record, as it stands, it would appear that he was a child with a disposition and a manner peculiarly his own. Not a loving or a companionable boy, but rather of a sullen, retiring nature; melancholy and irritable in his temperament and impatient of restraint. While his companions were enjoying themselves at play, natural to their age, he would wander off by himself and spend hours, with no other company than his own thoughts. There is still to be seen in Corsica the isolated rock, known as “Napoleon’s Grotto.” Tradition tells us that this was the favourite resort of the child, destined to become the conqueror of the world. He, himself, has said: “In my infancy I was extremely headstrong; nothing ever awed me; nothing disconcerted me. I was quarrelsome, mischievous; I was afraid of nobody; I beat one; I scratched another; I made myself formidable to the whole family.”

At the age of ten Napoleon entered the Military School at Brienne, near Paris, where he remained upwards of five years. His career while at that school is very aptly and concisely told in the following verses.

Thornbury’s poem is written from the teacher’s point of view, which folds in a very stupid prejudice against Corsica. A more hagiographic assessment of the brilliant, raging boy opens Abel Gance’s Napoléon (1927), viewable at Dailymotion (here). A beautiful stretch of film, with music by Arthur Honegger. In the film, the teacher’s anti-Corsican prejudice makes us sympathize with Napoleon. Here are some screen captures of the classroom sequence:

And here is the poem:

The School-Boy King

A scene at Brienne.

Le Père Petrault shut Virgil up
Just as the clock struck ten:
“This little Bonaparte,” he said,
“Is one of Plutarch’s men.
To see him with his massive head,
Gripped mouth, and swelling brow,
Wrestle with Euclid,—there he sat
Not half an hour from now.”

The good old pedagogue his book
Put slowly in its place;
“That Corsican,” he said, “has eyes
Like burning-glasses; race
Italian, as his mother said;
Barred up from friend and foe,
He toils all night, inflexible,
Forging it blow by blow.

“I know his trick of thought, the way
He covers up his mouth:
One hand like this, the other clenched,—
Those eyes of the hot South.
The little Caesar, how he strides,
Sleep-walking in the sun,
Only awaking at the roar
Of the meridian gun.

“I watched him underneath my book
That day he sprung the mine,
For when the earth-wall rocked and reeled,
His eyes were all a-shine ;
And when it slowly toppled down,
He leaped up on the heap
With fiery haste,—just as a wolf
Would spring upon a sheep.

“Pichegru, Napoleon’s monitor,
Tells me he’s dull and calm,
Tenacious, firm, submissive,—yes,
Our chain is on his arm.
Volcanic natures, such as his,
I dread;—may God direct
This boy to good, the evil quell,
His better will direct.

“Here is his Euclid book,—the ink
Still wet upon the rings;
These are the talismans some day
He’ll use to fetter kings.
To train a genius like this lad
I’ve prayed for years,—for years;
But now I know not whether hopes
Are not half-choked by fears.

“Last Monday, when they built that fort
With bastions of snow,
The ditch and spur and ravelin,
And terraced row on row,
‘Twas Bonaparte who cut the trench,
Who shaped the line of sap,—
A year or two, and he will be
First in war’s bloody gap.

“I see him now upon the hill,
His hands behind his back,
Waving the tricolour that led
The vanguard of attack;
And there, upon the trampled earth,
The ruins of the fort,
This Bonaparte, the school-boy king.
Held his victorious court.

“To see him give the shouting crowd
His little hand to kiss,
You’d think him never meant by God
For any lot but this.
And then with loud exulting cheers,
Upon their shoulders borne,
He rode with buried Caesar’s pride
And Alexander’s scorn.

“Ah! I remember, too, the day
The fire-balloon went up;
It burnt away into a star
Ere I went off to sup;
But he stood weeping there alone
Until the dark night came,
To think he had not wings to fly
And catch the passing flame.

“O, he is meant for mighty things,
This leader of my class;—
But there’s the bell that rings for me,
So let the matter pass.
You see that third-floor window lit,
The blind drawn half-way down;
That’s Bonaparte’s,—he ’s at it now,—
It makes the dunces frown.”

Walter Thornbury.

Esto es fanart de uno de mis personajes favoritos de Canción de Hielo y Fuego, la merecidamente celebérrima saga de George R. R. Martin.

Si os parece que es fea… no habéis leído el libro. En teoría debería ser feísima, con rasgos bastos, dientes torcidos, nariz rota varias veces, comida a pecas, labios que parecen hinchados, pelo rubio feo (el que parece paja sucia y no hebras de oro, para que nos aclaremos), y eso sí, unos ojazos azules grandes e impresionantes.

La he sacado demasiado guapa. Pero es a posta. Es Brienne, y ella lo vale. Además, no me imagino cómo una mujer con los ojos tan bonitos puede ser fea.

Podéis hacer clic en la imagen para verla a tamaño completo.

Para tener una buena referencia de ojos hermosos y grandes, escogí una foto de Sinnead O’Connor, una de las pocas mujeres que puede tener la cabeza rapada y seguir siendo evidentemente hermosa. Si no reconocéis a Sinnead en la foto, es que he hecho el dibujo bien

Como siempre, está registrado en Safecreative:

This is a fanart piece of one of my favourite characters of the deservingly famous A Song of Ice and Fire saga.

If you think she’s ugly, you haven’t read the books. Brienne is described as way too tall and big (big as in “muscled”, not as in “fat”, she is lacking in the bosom department), with rough features, hideous lips that look almost swelling, a nose that’s been broken a few times, covered in freckles and with the kind of blond hair that looks like dirty straw instead of gold wires. Her only beauty are her big, blue eyes.

So, yes, I made her far prettier than she should be. It was done on purpose. First of all, I love the character. Second, I try to look at people in the eye as much as possible, and I think that someone with huge blue innocent eyes must have some physical charm. You can’t have lovely eyes and be that ugly.

This, as everything else, is sooooo registered.

I recently finished reading the four books of the Song of Ice and Fire by George R. R. Martin. Wow, exhausting. Around 4,000 pages of betrayal, bravery, lust, contempt, love and hate. Almost every decision (and there are a lot of them) has real consequences on the story. Any character could be killed or injured at any time. Many of the characters go from evil to good and back again over the course of the series.

I don’t think I’ve ever read a series of books where I was more concerned about the safety of the major characters all the time. I wanted to know more about what was happening with Arya or Tyrion or Brienne, but I lived in fear for what would happen to them with every page. My partner only read the first one because she couldn’t take it!

The next book in the series, A Dance with Dragons, is listed on Amazon for pre-order with a publish date of September 30, 2008. I hope so.

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: “Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip “laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa “Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de “Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi “Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi “Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii “l’héritage de Lumières”, adică “moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul “neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic “des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, “şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, “Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, “Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat “stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, “degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, “ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al “încremenirii în Proiect”. Sigur, “încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de “gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea “încremenirii”, se poate face cu “mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas