Cand eram mic si ma ducea tata la oras,prima oara ma ducea la aprozar unde imi cumpara sucuri…Pepsi cola,Cico,Brifcor,Rio mai tarziu si de la dozatoarele tec.Imi placeau…asta in conditiile in care unde stateam eu am avut dintotdeauna Coca-cola si Fanta la discretie.Doar ca primele aveau ceva special,o aroma de saracie(Tec-ul era diferit din cauza ca avea o gramada de arome pe care le puteai combina),ceva romanesc,simple,bune.

]]> http://afrindia.wordpress.com/2009/07/11/anatomia-nesimtirii-lectia-1/ Sat, 11 Jul 2009 09:27:37 +0000 afrindia http://afrindia.wordpress.com/2009/07/11/anatomia-nesimtirii-lectia-1/

Am decis să scriu despre o serie de întâmplări păţite de mine sau de prieteni de-ai mei legate de nesimţirea românilor (sau a afrindienilor ). Poate veţi spune că generalizez pe baza câtorva întâmplări, dar, în realitate, fiecare dintre noi trece prin ele, din păcate tot mai des în ultima vreme. Astăzi voi începe cu unitatea de bază: Celula nesimţirii.

Eram în Gara de Nord şi aşteptam un tren să fie tras la peron. Aveam vreo juma’ de oră de aşteptat aşa că am început să hoinăresc cu privirea prin stânga şi dreapta, în faţă, în spate şi chiar pe sus . De altfel, aşteptarea în gară, în general, este o foarte bună ocazie de a vedea tot felul de obiceiuri orientale, într-un spaţiu care, prin natura lucrurilor, aduce laolaltă oameni diferiţi, din locuri diferite. Şi uite aşa stătea în faţa mea o fetiţă (nu părea să aibă mai mult de 4-5 ani), care mânca o îngheţată. O imagine mucalită desprinsă parcă dintr-un film alb-negru.
După ce a terminat-o, a aruncat ambalajul pe jos. Am auzit în urechi o melodie întreruptă ca şi cum ai pune mâna pe o placă de vinil pentru a-i opri rotirea. Dar nu asta era problema. Părinţii ei s-au uitat, dar n-au spus nimic, deşi un coş era la un metru distanţă. Pentru ei nu se întâmplase nimic.

Poate fac prea mult caz pentru un fâs, dar marea parte din nesimţirea pe care o vedem noi astăzi pe străzi, pe plajă, la pădure, cu mizerie lăsată pe jos, cu înjurături, cu scuipături, cu agresarea sonoră, cu sictirul primit din partea funcţionarilor şi a medicilor cărora nu le dai atenţii, cu şoferii de nici 18 ani dar cu maşini de la tăticu, care te oamoară sau te schilodesc pentru că nu s-au gândit la riscul de a apăsa acceleraţia în neştire, în fine, lista e mult prea lungă.
Tuturor acestora le lipseşte acea „urecheală“ din partea părinţilor când au „aruncat hârtia“ jos atunci când erau mici. Adică neinocularea acelui sentiment al ruşinii la momentul potrivit. Nu vi s-a întâmplat niciodată să faceţi ceva urât în public şi când vi s-a atras atenţia v-a fost ruşine. Ei, lipsa acelui sentiment e celula nesimţirii.

Astăzi însă, părinţii sunt copiii care au trăit în perioadele confuze de înainte şi după Revoluţie. Când au crescut, au fost ocupaţi fie cu afaceri, fie cu găsirea unei slujbe mereu incertă. N-au avut timp de „prostiile“ ăstea despre care îmi bat gura. Tu care citeşti asta îmi spui că greşesc căci tu ai primit bunul-simţ de la ai tăi. Da, dar uită-te în jur şi vei vedea că faci parte dintr-o minoritate.
Iar copiii brifcorului, ai prăjiturii Laura, ai gumelor cu surprize, ai primului concert al lui Michael Jackson în România au ajuns fie patronaşi care dau copiilor lor bani şi maşini puternice pentru ai lovi pe alţii ca într-un joc video, fie au ajuns să-şi rupă spatele pentru un şef-stăpân, iar când ajung acasă îşi bat nevasta şi plozii căci, de, viaţa e de rahat şi trebuie să se descarce şi ei. Şi în acest moment se trage acel glonţ la 20-30 de ani, care ne omoară peste alte două decenii.
Cu alte cuvinte, nu cred că mai devreme de alţi 20-30 de ani se va schimba ceva. Poate lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!