Probabil ca sunt multe persoane interesate de a reduce consumul de combustibil al masinii. Mai ales in vremurile de criza in care ne aflam. Producatorii dau in cartea tehnica a masinii consumul ideal in conditii optime: o anumita incarcatura, mers constant, drum drept, etc. De multe ori realitatea insa nu corespunde cu aceste cifre. Iata cateva sfaturi care va va ajuta totusi sa ajungeti cat mai aproape de ele:

• nu accelerati brusc. Atunci cand vreti sa cresteti viteza accelerati usor pana ajungeti la viteza dorita.

• nu turati masina cu mult mai mult fata de numarul turatiilor la care are cuplu maxim. Spre exemplu daca cuplul maxim este la 3000 rpm nu turati masina mai mult de 4000 rpm.

• incercati sa aveti un mers constant. Sa nu fie ceva de genul: accelereaza, franeaza, accelereaza, franeaza.

• atunci cand vedeti de departe un semafor care este rosu sau ca masinile de pe sensul dumneavoastra de mers sunt oprite nu asteptati sa ajungeti pana la 20 de metri de ele ca sa franati brusc, ci lasati masina in frana de motor dupa care franati progresiv.

• folositi in rampa frana de motor si evitati sa mai accelerati.

Cam astea ar fi. Spor la condus si la cat mai putin combustibil consumat.

Furie… Verde sau rosie? Sau verde cu rosu? E ca o lupta a culorilor, a sentimentelor, a noasta… o lupta din care ma refugiez pe unde pot, prin scari de bloc, bai si balcoane…
Asa se face ca acum cateva zile am ajuns sa-mi plang visele pe gresia rece a unei bai… Gresia era rece, furia mea era fierbinte, lacrimile aproape ca se evaporau la contactul cu suprafata dura…
Eu plangeam, ridicam privirea doar cat sa vad ca becul lumina intermitent, semn ca era cineva si de partea cealalta a usii si tinea sa isi faca semnalata prezenta… Ma intrebam daca intermitentele contin un mesaj codat in morse, dar eu n-am reusit niciodata sa invat acest limbaj, asa ca am plans in continuare…
Brusc, am avut senzatia ca mai plange cineva in acelasi timp cu mine, asa ca mi-am tinut respiratia si am ascultat: pic! pic! pic! robinetul defect plangea si el… in paralel cu mine… in acelasi ritm, cu aceeasi intensitate… Iti da de gandit cand constati ca ai atatea in comun cu un robinet defect…
Apoi, mi s-a parut ca mai aud un sunet, mi-am incordat si mai tare simturile si am ascultat iar: tic-tic! tac-tac! tic-tic! ceasul de pe hol si… inima mea… batand la unison… cu aceeasi regularitate, cu aceeasi constiinciozitate… Si asemanarea asta da de gandit…
Plansul mi s-a oprit, dar au aparut intrebarile: cine ar putea sa iubeasca un robinet defect, un ceas si o inima?
Raspunsul mi-a fost murmurat de vocea din spatele usii: “un suflet parasit si gol, un om uitat de viata… astept, dar viata tot uita sa treaca pe la mine si mai astept…” … Si vocea aceea a mai rostit si alte cuvinte, dar atat de triste si dureroase, incat m-am impiedicat de ele, am cazut si le-am uitat cand m-am ridicat…
Cine ar putea sa iubeasca un robinet defect, un ceas si o inima? Sau, mai cu seama, pe cine ar putea sa iubeasca ele?
______________________________________________
In alta ordine de idei: m-am intors… o intoarcere trista, intampinata de moartea unei fiinte iubite si de refuzul meu de a vedea partea plina a cosciugului paharului, o entorsa chinuitoare la mana stanga si un amalgam de stari…
Heh… aproape nimic nou, what did I/you expect?

Cam gretos

Luc: -Ce faci, arhitecto?-Me: -Bine.

Costin: -Ce faci, mai, pupacioaso?- Me: -Bine.

Ina: – Ce faci, frumoaso? -Me: -Bine.

Clau: – Ce faci, Luna? -Me: -Bine.

Ubitu: – Ce faci, ubita? -Me: -Bine.

      Dar nu, NU fac bine. Am crezut ca nu ma doare..ca a uitat sa ma doara sau ca pur si simplu nu mai simt..nu mai simt cand prietena cea mai buna dispare brusc din viata mea 2 luni..ca la prima noastra cearta, de sarbatori, a spus ce-a spus..ca nu conteaza daca iubitul, prin tot ce face, arata ca e prea bun pt lumea asta si ca ea (lumea) trebuie sa ii stea la picioare…ca sedinta de alaltaieri a fost un dezastru…ca dorm o data la 2-3 zile si mananc la fel…ca vecina de la et 1 barfeste si spioneaza pe toata lumea..ca 24 de ore is prea putine pentru cumulul de sarcini pe care le are…ca…toata,dar TOATA lumea ii cere, ii cere si iar ii cere fara sa stie sa se opreasca.

      Asadar si prin urmare..abia acum am realizat ca nu, nu fac bine si am constatat dupa ce unul dintre voi, cei care cereti si nu dati nimic, azi ati continuat sa nu va dezmintiti..asa ca mi-a curs o lacrima..si inca una..apoi au inceput sa imi invadeze pometii intr-un ritm alert..am plans..am suspinat..am plans in hohote timp de o ora si ceva..si inca plang…

     Sunt mereu langa voi, sunt mereu pentru voi..sunt mereu a voastra..cu sufletul..cu o rugaciune..cu un sfat..cu un umar pe care sa plangeti..facandu-va o favoare…salvandu-va dintr-o situatie, rezolvandu-va problemele…

      Voi unde sunteti  acum cand eu plang? Ce faceti acum cand eu plang? 

      Wow…de cand n-am mai plans..

      Serile trecute am vorbit cu Clau..si atunci m-a lovit brusc realitatea..Nu mai stim sa fim femei, doamnelor! Ne impartim in doua clase foarte bine definite: mimoze si “barbate”, dupa cum spunea Clau:)  Am uitat ce inseamna sa mai fim feminine, sensibile, da, chiar si neajutorate! Ne-am masculinizat atat de mult..si ma intreb de ce..Poate din cauza presiunii societatii..pentru a demonstra ca si noi suntem capabile sa ocupam anumite posturi..poate din nevoie..pentru ca am ramas singure pe lume de la o varsta frageda..sau cu un copil ce depinde de noi, in mod clar..Dar hai sa pastram acea nota de feminitate! Hai sa nu o dizolvam!

     La o adica, cea care sta pe santier..chiar mai este femeie..? Chiar se mai simte femeie? Sau pur si simplu sufera in tacere si se consuma in interiorul ei? (o astfel de poveste am vazut pe Pro Tv, unde o femeie ofiter suferea in tacere pt masculinizarea pe care a adoptat-o de multi ani incoace, cum si-a pierdut feminitatea, cum o durea asta si parerea celorlalti despre asta). Nu vreau sa intelegeti ca nu le admir sau ca nu constientizez ca multe dintre noi ne-am transformat astfel din nevoie, nicidecum din placere..dar..poate..doar poate..am mers putin cam prea departe..

     Asa ca oricat de dure si de puternice am fi, sa nu uitam totusi ca suntem femei..sa ne permitem sa fim si femei..pentru ca ce e mai frumos decat sa fi femeie?! Haideti sa dam din nou sens termenului..sa il intregim din nou..si macar o parte din lumea asta ipocrita si in special noi vom sti ca a fi femeie inseamna sa fi frumoasa si puternica!

     Si daca stam bine sa ne gandim..barbatii chiar nu vor alti barbati langa ei..vor niste femei de care sa se bucure, care sa le dea ocazia de a le face sa se simte in siguranta, de a avea grija de ele..Asa ca haideti sa le dam sansa de a fi barbati..Pentru ca pana la urma vom obosi sa indeplinim acest dublu rol si vom claca..sau pur si simplu nu ne vom mai bucura de micile placeri pe care ni le ofera viata..Am ajuns intr-o situatie atat de deplorabila, incat confundam 2 termeni total diferiti: pitipoanca si femeie! NU, doamnelor si domnilor, pitipoanca nu este echivalent cu femeie! Ca sa fi femeie (in cateva cuvinte,in opinia mea) inseamna sa fi feminina, cocheta, sic, cu suficient sex-apeal incat sa starnesti, dar fara a fi vulgara…puternica, desteapta si hoata, astfel incat sa stii cand trebuie sa fi slaba.

     Si pentru ca am amintit de barbati mai devreme..ghiciti ce?Asa cum voi va doriti femei, asa ne dorim si noi barbati langa noi, nu niste papa-lapte! Ati uitat sa fiti barbati..mai rau..mi-e teama ca o parte dintre voi nu ati stiut niciodata ce inseamna sa fi barbat! Nu stiti ce inseamna sa cuceriti! Strategia voastra se rezuma la o masina, niste ochelari de soare de fitze..si cam atat, din pacate..Apoi va plangeti ca sunt numai parasute pe lumea asta, pentru ca voi nu ati intalnit nici o femeie..in adevaratul sens al cuvantului. Pai..ce femeie care se respecta ar umbla cu unii care au aceasta conceptie? In plus..voi asociati acest cuvant doar cu un decolteu de vampa si o fusta scurta!

     Unde sunt vremurile, doamnelor, cand barbatul iti deschidea usa, te ajuta sa te imbraci (acum nu stie nici macar sa te dezbrace) sau iti lua paltonul cu o gratie extraordinara, se ridica de pe scaun cand intrai sau ieseai din incapere..cand mergeati pe strada statea el in exterior, pentru a-si proteja ”domnita”..Mmm..ce vremuri..

      Ati observat ca acum dragii nostri barbati nu sunt in stare sa plateasca nota de plata sau sa daruiasca mici-repet fetelor-mici atentii, decat parasutelor? Hmm..de ce oare? De ce unor obiecte incearca sa apara drept barbati, dar in fata unor femei nu-s in stare? Hmm..poate pentru ca in fata unor femei adevaratese simt intimidati..sau..isi dau seama ca nu-s barbati..Ziceam si eu:)

     Unde sunt vremurile cand barbatii se duelau pentru onoarea noastra?Off..Unde sunt vremurile cand se faceau declaratii de dragoste..nu se scriau sms-uri..? Unde sunt vremurile cand stiam ca noi, femeile, sa ne imbracam cu gust..? Si unde sunt barbatii care stiau sa aprecieze asta?

     Ganditi-va putin, oameni buni! Meditati putin…si poate asa vom vedea mai multe femei pe strada si mai multi barbati..si vom scapa de carpe si animale..

     Nu ar fi frumos?

      Vise….

P.S.: La un minut dupa postarea textului am inceput sa primesc palme de la tipi..so..stiu ca am atins un punct sensibil, dar..poate, inainte sa va atacati..ar trebui sa meditati 2 min!:P

mircea baniciu-acum niste ani

“When you’re sad and no one knows it
I’ll send you black roses…”

Imi beam cafeaua ca in fiecare dimineata, batand cu degetele in birou versurile melodiei pe care o fredonam in gand. Nimic nu prevestea ca avea sa se intample ceva neobisnuit care sa-mi strice rutina. N-am auzit usa camerei deschizandu-se, doar te-am vazut aparand brusc, parca de nicaieri, fara sa spui niciun cuvant. Erai imbracata in negru, fardata puternic si aveai o mapa pe care o tineai strans in mana. Te-ai asezat firesc, fara efort, pe un scaun, de parca ai fi facut asta in fiecare dimineata. Ti-ai desfacut mapa, ai scos din ea o foaie de hartie si un pix negru si te-ai uitat fix la mine, parca asteptand ceva. Ochii mei cred ca au devenit stravezii, pierzandu-se in golul negru al ochilor tai.
N-am putut sa spun sau sa te intreb nimic, nici macar un banal, dar elementar “cine esti?” sau “ce cauti aici?”. Nimic. Doar patru ochi care se priveau insistent, parca intrebandu-se in tacere: “tu ai idee cine sunt eu?”. Am intredeschis de doua ori buzele, incercand sa rostesc fie si o singura silaba, dar nu am reusit decat sa oftez, dar nici macar oftatul meu nu a fost prea zgomotos.
Incepusem sa ma intreb, cu seriozitate, daca, nu cumva, esti surdomuta si m-as chinui degeaba sa iti spun ceva, tu neputand sa-mi auzi cuvintele… Stiam ca unii surdomuti sunt in stare sa citeasca de pe buze, dar incercam sa nu ma gandesc la buze… Ale mele, ale tale…
Ideea de a fi surdomuta mi se parea cu atat mai realista cu cat venisei cu pix si hartie. Imi desprinsesem cu greu ochii dintr-ai tai doar ca sa ma conving ca foaia din mana ta este, intr-adevar, alba, si ca nu a aparut scris niciun cuvant misterios de ultima data cand am verificat.
Sau, poate, pixul si foaia erau pentru mine si trebuia sa iti scriu eu ceva. Privirea imi devenise deja un tic-tac: ochi-foaie-ochi… Nehotarat si temator, simteam cum inima preia acelasi ritm, tot mai alert: ochi-foaie-ochi-mana… Nu stiu ce inger m-a impins de la spate sau ce demon mi-a pus piedica, stiu doar ca am smuls foaia din mana ta, aproape i-am rupt un colt pe care il tineai strans (pixul mi l-ai cedat de bunavoie), m-am asezat mai comod pe scaun si am inceput sa desenez.
Iti simteam privirea, bataile inimii, degetele care se chinuiau sa nu mai bata ritmic in marginea scaunului, pe toate astea le simteam, rezonau, cumva, in mine, chiar fara sa le vad…
Eram concentrat la desenul meu. Foaia se innegrea in ritmul inimii, lasand in urma nimic altceva decat forma gandurilor, esenta lor: cel mai frumos trandafir negru pe care am fost in stare sa-l desenez.
Ti-am intins foaia, m-am ridicat de la birou si, indreptandu-ma spre usa, ti-am spus, fara sa-mi pese daca ma auzi sau nu:
“Data viitoare sa aduci un pix rosu!”
Si am iesit.

Ganduri + Robbie Williams = combinatia “fatala”; da, de ceva vreme il ascult excesiv (daca m-ai mai citit pana acum, probabil ti-ai dat seama si de ce);
Dupa cum ziceam: ganduri… multe… Nimic nu ma poate linisti, cel mult, ma poate face sa nu ma mai gandesc la ce ma framanta, dar asta doar pentru cateva minute, ore (maxim), pe urma revine totul la normal: redevin agitata si semi-nervoasa (asta pentru ca incerc sa ma controlez si sa elimin energia negativa prin… cantat – e o terapie buna, o recomand).
Discutiile ma enerveaza, in cel mai bun caz… Asta atunci cand nu ma indispun, de-a dreptul, caz in care mimez sociabilitatea; cateodata chiar imi iese, am inceput sa ma pricep la asta… Singurul lucru pe care n-am reusit niciodata sa il mimez a fost fericirea, mi se citeste in ochi ca nu sunt multumita. Sau, poate, asa or fi ochii mei, or avea culoarea nefericirii…

(alt blog-post terminat brusc si prematur, explicatia e simpla: mi-au venit alte idei… )

Da, “curcan rece“. Una dintre metodele prin care unele persoane reusesc sa se lase de fumat. Expresia originala din engleza, “cold turkey“, este intraductibila din punctul de vedere al sensului iar traducerea este “curcan rece”.

Expresia se refera la a renunta la fumat dintr-o data, fara ajutor, fara medicamente, fara guma de mestecat cu nicotina sau plasturi. Provenienta exacta a expresiei nu este foarte clara, speculandu-se pe marginea unei posibile comparatii intre simptomele sevrajului experimentat de catre o persoana care renunta la o dependenta si corpul unui curcan destinat gatitului: rece, cu “piele de gaina”, umed si palid. Sigur este insa ca expresia este argotica si este atestata inca din anul 1910, cand sensul ei era strict acela de “fara preparare/pregatire“, fara a avea insa legatura cu procesul prin care o persoana lupta cu dependenta fata de o anumita substanta. De fapt, expresia era legata numai de domeniul culinar. Conotatia referitoare la simptomele de sevraj a aparut mai tarziu, in 1922.

Cei care folosesc aceasta metoda povestesc ca s-au lasat de fumat “pur si simplu”, “dintr-o data”, ca s-au “lasat si gata” si, pentru fumatorul care ar vrea sa se lase de fumat si a incercat de cateva ori fara succes procedura totul pare aproape miraculos, dar si incredibil. Cand ii auzim pe altii povestind cu nonsalanta despre cum au reusit ceva ce noua ni se pare absolut imposibil sau cel putin foarte dificil de obtinut, avem doua posibilitati – ori ne gandim ca daca ceilalti au fost in stare, am putea sa reusim si noi, ori abandonam ideea gandindu-ne ca in mod cert nu putem avea atata vointa pentru a reusi.

Citeste mai departe >>>

sa urc in masina unui tip, sa i-o sug si sa plec fara nici un cuvint