13 noiembrie

Cele trei adevaruri fundamentale ale budismului: 1) dorinta (ex sa te futi tot timpul) duce la suferinta, ptca nu ti-o poti implini; 2) suferinta poate fi eliminata prin eliminarea totala a dorintei; 3)… (nu mai stiu cum se face asta). Mi le-a zis Cristi Satumare intr-o pauza de doua ore de franca, si chiar am putut sa port o conversatie pe subiectul ala, indiferent ca luasem 500 de vodca cand venisem la schoool.
Adaos la budism: cand nu mai vrei sa te futi, o sa capeti ocazia. Dar nu mai vrei – nu mai ai ce sa faci. Si daca te tenteaza, e foarte greu sa te mai intorci si sa pretinzi ca nu-ti place.
Mi-e imposibil sa pretind ca Iulia mi-e indiferenta. Inca. Dar o sa incerc. Vrea sa mergem la bal in Hasdeu. Sunt tare curios ce o sa zica Corbu??

14 noiembrie

Iubirea e intr-adevar un lucru mare… stie Ana ce stie.. zice una la o suta de ani dar o zice bine. Am vazut-o azi pe la Caragiale si am luat-o la mine, sa stam de vorba de una de alta. Si ea s-a legat de unul la psihologie (nebunie-curata). Parea foarte fericita asa, foarte calma pe ea. Am incercat sa part foarte dur si foarte calm (cred ca am reusit, inca e naiva) si i-am cerut parerea in legatura cu faza cu Iulia. I-am zis tot, pana si ce nu puteam sa zic nimanui… nici macar mie, si concluzia pe care a dat-o am spus-o.
- Cum adica lucru mare?
- Uite asa.
Corbu mai trebuie convins. Nu are nici o pornire pentru Nitra… mddahh!

16 noiembrie

Is this Happiness? I feel I’m floating.. this is not real… but I deserve it. Mi-am luat inima in dinti pentru prima data si am sunat-o ieri; tipa foarte calma, desi simteam un fel de bucurie in ea… nu stiu cum. Ideea ca azi(vineri) n-am fost la ore si ne-am intalnit cum stabilisem la Universitate la ceas la 5. La si jumate a venit Corbul si unde sa mergem, unde sa mergem, hai in <So What> (acolo si nu in alta parte pentru ca intr-o toaleta de acolo s-a futut una de la mine din clasa pentru prima data, si Iulia era curioasa sa vada locul). Corbu’ in <So What>, in timp ce Iulia era la toaleta: “Ma omule, asta-i prima femeie pe care o vad in 8 luni care stie sa taca.” M-am simtit de parca m-ar fi laudat pe mine. Nu, si mai bine.
S-au inteles bine: Corbul mi-a facut o data din ochi, i-am dat un pumn simbolist si s-a calmat. Chiar s-au inteles bine, vorbeau, etc, chiar daca tot timpul spotlight-ul a fost pe MINE!! Ma tinea de mana, si Corbului, de cealalta parte a mesei, ii scanteiau ochii. Il simteam ca se bucura pentru mine. Am stat exact alea doua ore cand au pus Bregovic, Si dupa aceea am dus-o acasa…
Are un temperament atat de vulcanic… stiam, desi si l-a ascuns atat de bine. E multumita ca stiam. Parca e o alta Iulia decat cea retrasa si Iron maiden-iana pe care o stiu. Saruturile parca se schimbasera… totul azi a fost ca o extensie a prieteniei, fara socuri, fara cutremure… ma simt inca atat de bine.

El Topo (1970)

"You are seven years old. You are a man. Bury your first toy and your mother's picture."

El Topo is the classic Mexican film hailed by John Lennon and Yoko Ono enough that it was shown at midnight in many cinemas for years. It is often credited as starting the midnight movie countercultural that helped bring attention to, and build cult film audiences for movies like The Rocky Horror Picture Show and David Lynch’s Eraserhead. In that respect it is far from a mainstream film, but it got enough attention that it is celebrated even today. I feel that this is with good reason, as El Topo is one of best films ever made. Chilean born Alejandro Jodorowsky directs and stars as the title character.

Mara and the woman who takes her from El Topo

El Topo begins with its eponymous character in the desert with his son. He tells the boy to bury a picture of his mother and his toy in the sand as now it is time for him to become a man. The boy is vulnerable but El Topo leads him by example while protecting him in their various interactions with others. The film understands the western genre and the machismo that often accompanies it. El Topo is one bad cowboy who can guarantee protection for anyone he cares about. So it really sucks when he soon leaves his son behind with a bunch of monks after emasculating some evil banditos. He leaves with a girl he saved and he names her Mara. Mara loves El Topo for being the alpha male that he is, so she convinces him to kill the four best gunslingers so he can be the baddest cowboy of them all. He manages to defeat them in various significant ways. These scenes are rich in biblical and other religious references and operate allegorically to show that being a bad cowboy isn’t really all it’s cracked up to be. Nevertheless, for better or worse, El Topo kills all four of them and begins to learn four specific lessons along the way. These four gunman represent opposing philosophies; far eastern philosophies, science, atheism, and finally utter nihilism.  He begins to feel guilty and while he is caught off guard during the beginning stages of his enlightenment, he is defeated by the unknown woman who followed El Topo and Mara during their journey. Viewing El Topo as vulnerable, Mara betrays him and leaves with this unknown woman gunslinger. El Topo’s battered and shot up body is taken away to a cave by a multitude of unseemly characters.

El Topo and Mara in the desert.

El Topo vanquishing one of many unlucky foes.

Macrocosmically, the journey for El Topo overall suggests that his travels represent the rise and trials of Judeo-Christian theologies, with the son representing new Judeo-Christianity and El Topo representing the old philosphies. The second half of the film seems to comment on more contemporary dealings and even anticipates what will happen in the future. How will El Topo’s son grow? How will he react to the father who abandoned him but who has himself grown? How will the dominant faith evolve? How will it maintain its truth and purity with humanity at the wheel?

El Topo is reborn!

In the literal sense, the second half of El Topo forwards to a few years later after he is brought to a cave by this band of deformed pariahs. When he wakes up we soon realize that El Topo is a different man. He shaves off his beard and head and dresses as a monk. He makes a plan to free these people from their cave so they can join the community outside. He plans to fund the building of a tunnel to free these people. He does this by going to the town with his dwarven girlfriend to entertain them with comedy and dancing, among other small jobs. The town itself is by no means a utopia as it is wrought with slavery and violence. A new priest at the church in town is revealed to be El Topo’s own son who he abandoned years earlier. El Topo’s son plans to kill him but he decides not to do so until the tunnel is complete. The tunnel gets finished and El Topo’s son decides not to kill him. Meanwhile, the deformed people are free and as they head to the town the villagers there begin to shoot and kill all of them, to El Topo’s dismay. El Topo unleashes his vengeance on the villagers, killing them all and in the process freeing their slaves. El Topo then lights himself on fire, which was a timely parallel to the Buddhist monks who did the same in protest of the Vietnam War. During his death, El Topo’s new son is born to his dwarven girlfriend. If the Buddhist references are consistent then this would suggest that El Topo is reincarnated as his own son and religious truth will continue to surface again.

El Topo preparing to engage in self-immolation.

Monks protesting in 1963 Vietnam likely inspired El Topo's finale.

I think it is important to note that the content in El Topo could be perceived as both perplexing and offensive to many movie-goers.  Some people hate this film and the reasons run from its combination of provoking aesthetic content and challenging messages to the film’s overall misunderstood atmosphere.  Alejandro Jodorowsky kills real animals, he uses real deformed and dwarfed people, and liberally applies nudity and violence throughout.  Some of his sets are drenched in blood.  It doesn’t offend me at all but I knew my wife wouldn’t like it and I understand why, so I mention it here just in case.

One of many promotional posters. This one is from Italy.

El Topo is a complex story with many odd details as well as many religious and philosophical references, from almost all major world-wide religions to philosophers and scientists like Nietzsche and Jung, that comment on a much larger scale. I’ve seen it many times and in my first few viewings I didn’t understand it and thought it was entertaining but pretentious. It is not pretentious. Microcosmically, El Topo is a film about a human being finding himself, and finding out all alone what it means to be alive. It is about independently becoming a good man as a good man is defined in the eyes of Alejandro Jodorowsky. It is obviously a deeply personal film for its director and it may not touch on elements personal to everyone in its audience, but it definitely did for me. Jodorowsky invokes religious references as a vehicle to express his own torments and challenges and how the enlightment experience for El Topo is merely mirroring his own experiences. It’s commentary addresses oceans of issues in many layers. Conjuring up the imagination to produce this web of ideas so alive is indeed an ambitious undertaking. I find El Topo to be profoundly inspiring in a way that few films are. Its significance alone should at least justify one viewing for you and I hope you get the same satisfaction that I did. Perhaps you will like it enough to enjoy El Topo again and again.

My rating is 5 out of 5 stars.

I awoke this morning with a feeling of sadness and indescribable frustration. My husband and I had just gotten back from a fabulous weekend in Las Vegas after having attended the Author 101 University conference.  I was so moved and touched by speakers like Mark Victor Hanson, Alex Carrol, Stephanie Hartman, Brendon Burchard and Lauren Slocum that I could pinch myself for being in the same room with such inspirational leaders.

After being on a high for four days, I came back to my life as a chiropractor in Boulder CO.  How many people do I touch on a given day?  It is very easy to step into the thoughts of comparison and as you probably know, comparison is a definite track to failure.  God has given each and every one of us a uniquely and distinctive voice to share with the world.

Whenever I am in what I call “a funk”, taking a bath or a swim is one of the best things I can do for myself.  The water calms me and puts my emotions into a state of flow.

So there I was, floating in the bathtub and reading the last chapters of the book “Its Not About The Money”, hoping I could gain some wisdom.  I read an exercise that encouraged me to consider what it would be like if I only had one minute left to live.  Would I put my focus on the future?  Would I berate myself about choices made in the past?  Or would I embrace the present and surrender to the water?

In this moment, as I journeyed into this meditation, I felt totally peaceful.  The warm bath water enveloped my body and the bouyancy brought me to a place of true surrender.  The weight of the world had been lifted by just being present to the gifts of life.  I could feel my heart beat…lub dub, lub dub, my muscles melted like butter, my speed racing thoughts halted, my eyes gazed upon the reflection in the water of a photo of Florence as its mirage lay upon chest, the blueberry skies above filtered their brilliant colors through our window as the trees of winter swayed in the wind.  I was truly present and no longer did the past or the future matter.

What would you do if you had one minute to live?  Would you RUSH to second 60 or would you embrace life’s gifts in the present.  How present are you?

www.ExpressionOfLife.com

PE NET. Un canadian rebel a creat Biserica Google, care a strans deja peste o mie de adepti. Enoriasii respecta poruncile noii dogme, numita googlism.

Un tanar de 22 de ani din Ontario, Canada, un fin consumator de droguri si alcool, a devenit profesor de religie, mai degraba un fel de profet, si isi indeamna enoriasii sa se inchine celebrului motor de cautare Google, pe care-l aseamana cu Dumnezeu. Matt Pc Pherson are credibilitate in fata celor peste 1.000 de adepti, pentru care a infiintat si un lacas de cult pe internet: Biserica lui Google (thechurchofgoogle.com).

Tanarul profet de cartier incearca sa-i convinga pe curiosii care ii calca pragul bisericii ca googlismul este la fel de important ca si Dumnezeu. Pe pagina oficiala se poate citi: Noi, membrii Bisericii Google, credem ca motorul de cautare Google este forma umana a Celui de Sus. De asemenea, credem ca Google trebuie sa primeasca numele de Dumnezeu, deoarece detine toate caracteristicile care sunt atribuite divinitatilor.

14 septembrie, zi sfanta

Continuare……………..

A fost odata ca niciodata un discipol care îl întreba pe maestrul sau:

– Care este lucrul ce ma separa de adevar ?

Maestrul îi spuse:

– Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt şi altii. Îti voi spune douasprezece povestioare care îti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul şi chiar de ti se va parea ca le-ai înteles, nu te opri din a medita asupra lor pâna ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase şi pâna vor deveni din nou simple.

Prima poveste:

A fost odata ca niciodata o picătura într-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se întâmpla cu multi oameni. Traiesc înlauntrul lui Dumnezeu şi spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:

“Vreau sa fiu libera” spuse picătura de apa din mijlocul Oceanului; şi oceanul în compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.

“Vreau sa fiu libera” spuse din nou picătura de apa şi soarele auzindu-i glasul o aseza într-un nor.

“Vreau sa fiu libera” spuse picătura înca o data şi norul o elibera iar aceasta cazu din nou în Ocean.

A treia poveste:

O picătura intelectuala este o picătura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:

“Nici o picătura nu are nici o valoare” spuse picătura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

“Fara nici o îndoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decât oceanul.” Spuse picătura din ocean.

A sasea poveste:

“Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean” spuse picătura din Ocean.

A saptea poveste:

” Oh, ce-mi pasa mie de Ocean ” spuse picătura din Ocean.

A opta poveste:

Era odata o picătura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:

O picătura din Ocean chema toate celelalte picături sa i se alature pentru a se rascula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:

“Prin puterea cu care am fost investita” spuse picătura din Ocean, “prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean.”

A unsprezecea poveste:

” Tu te afli în mijlocul iubirii mele” îi spuse Oceanul picăturii de apa. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picătura.

A doisprezecea poveste:

” Daca as putea cuprinde” gândi o picătura ” fiecare picătura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul.”

Cum gândi aceasta, picătura începu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătura care îi facuse un mare rau şi desi era capabila de o mare iubire, picătura nu putu sa o ierte. şi pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul îl întreba pe maestrul sau:

- A existat vreodata o picătura care a devenit Oceanul ?

Si maestrul îi spuse ultima sa poveste:

Era odata o picătura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta îi era mare şi puterea de iertare îi era mare şi deodata Oceanul îi spuse:

“Tu şi cu mine, noi suntem una.” şi Oceanul îşi deschise larg bratele şi îmbrăţişă picătura, şi tot ce apartinea Oceanului deveni şi al picăturii.

Ea se patrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toata suprafata Oceanului şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

- „Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi ca-i primeşte în măreţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat.”

- „Dar ce se va întâmpla daca o astfel de picătura devine murdara?” întreba discipolul.

-  Maestrul râse din toata inima: „O picătura nu poate deveni atât de murdara încât oceanul sa nu o poată curăţa.”

Abia astept sa treaca perioada asta nasoala si sa pot sa dorm fara ca sa ma trezeasca copilul mic de deasupra care plange toata noaptea, sa nu mai sune ceasul pentru scoala, tren, pregatire and so on. Sa nu mai am teme infinite si sa pot desena in liniste.

Urasc Bucurestiul. Orasul in sine e frumos, multe cladiri faine, vechi, darapanate si bantuite, dar atmosfera e de tot rahatul. Hai sa nu comparam cu Iasiul unde totul e foarte boem si murdar, dar are totusi farmec, sau cu Piatra unde nu poti sa te plimbi mai mult de jumate de ora fara sa gasesti pe cineva fain sau relativ fain cu care sa vorbesti, si nu ma duc si la Cluj.. sau la Sibiu, caci s-ar putea sa ma enervez. In Bucuresti domneste greata, scarba, tiganii, badarania si oamenii care se uita urat degeaba. Nu-i vina lor, asa s-au obisnuit.

In metrou, pe stazi si peste tot, nu vezi indicatoare care sa iti zica: “Ba tampitule, ia-o pe acolo. Si ceea ce e foarte ciudat e ca ei -bucurestenii- stiu o gramada de strazi si drumuri chiar daca nu au niciodata treaba prin zona aia. Ah, si in special, stiu toti de unde sa ia autobuzul cutare sau cutare pe ruta cutare in timp ce  eu am sa ma tot ratacesc pana ma prind pe unde e drumul pe care merg eu de laa gara la matusa-mea si de la matusa-mea la scoala aia. Acum ca sa fiu sentimentala… Londra… oras cu mult mai mare decat Bucurestiul… cu muuult mai multi oameni, piane pe strazi, oameni care isi vad de treaba lor, dar sunt draguti daca te duci la ei.. indicatoare la tot pasul pentru tot prostul venit sa caste gura…

In autobuze, nu se poate sa nu fie unu dinala nespalat si negru cu gura mare care sa ma oblige sa ii ascult maneaua lui.. Nu se poate sa merg pe strada fara sa se uite cineva urat la mine. Cand ajung in gara, trebuie neaparat sa vina la mine intre 5 si 10 taximetristi sa ma intrebe unde merg. Unul chiar mia luat gemantanul din mana. Am strigat la el ca la nustiu ce. Am fost uimita de mine. Eu nu strig. Nu vreau sa devin ca ei.. o doamne!

In rest. stres, aplicatie facultate, personal starement, ia referinte adeverinte foi matricole diplome, fa portofoliu, modifica portofoliul. Trebuie sa aflu cum platesc aplicatia de la UCAS online. Daca stie cineva, nu va dati inapoi de la a spune

Matematica.. Integrala din, hmmm, e la x? Nu. N-am timp. Matematica pe bune nene. Mai am de facut 35 de planse si eu scriu pe blog. Foarte destept, Alexandra. Te felicit. Adica ma felicit. Dar stiind ca la noapte n-am sa dorm iar caci copilasul trebuie hranit si tipa incontinuu, am sa pot sta fara pareri de rau sa mai desenez 10 planse si sa imi invat odata alea 18 pagini la romana.

Am mainile aspre acum, caci am mancat nuci. Cu crina, la scoala. Si cu tata, in bucatarie. De ce n-am lucrat mai mult asta vara si am stat degeaba. Cand ma gandesc la cat am stat degeaba si la cate fac acum ma umfla rasul.

Mi-e dor de mine cum eram inainte. Mereu up for it. Mereu pe afara. Cu 2 kg mai grea. Fara cearcane. Fara sa ma trezesc noaptea ca mi-am dat seama prin somn cum se face problema aia sau ca mi-a venit o alta idee de obiect sa desenez. Fara sa raspund vreodata “nu”  intrebarea: “Vii la o bere”/Vii la o cantare?”

Dar, stiu ca trebuie doar sa imi intru in ritm, si apoi voi pune la loc alea 2 kg. Poate totusi ma accepta la facultate unde vreu eu si iau note de care vreau eu la bac. Daca nu, rog pe cei cu inima, sa ma impuste, caci atunci va trebui sa ma duc la facultate in Bucuresti si atunci va fi moartea mea spirituala din toate punctele de vedere. + ca am sa ma spanzur eu daca nu ma impuscati voi. Singura parte buna a chestiei astea e mersul cu trenul si chestiile faine pe care am sa le invat in legatura cu desenul. Tigara din tren, mirosul de lemn al creionului.. zgomotul de sine si noaptea -in care desigur ca am sa invat-…

Dar totusi.. cand nu invat, am chestii faine la care sa ma duc, in mintea mea. Si anume la tine. Ma intorc la tine mereu intre 2 planse, sau intre 2 curente literare. Si atunci e bine.

Experienta, starea. Asta  e tot ce conteaza. Am sa ma apuc iar de practicat meditatiile  de care m-am lasat cu mai mult timp in urma. Am nevoie ca macar pentru jumatete de ora sa fie liniste. Sa nu imi mai fac probleme, sa nu mai fiu stresata in halul asta. Si la vara, cand va fi trecut totul, experienta va fi din ce in ce mai pura, mintea din ce in ce mai clara, si voi simti totul mai tare. Cine stie…:)) poate Nirvana intr-o zi. Dar nu se poate Nirvana decat cu tine si prin tine. Am sa iti explic eu cum sta treaba asta cand am sa am ocazia. Deocamdata, e aiurea. Deocamdata suge.

Indrug prostii aici . Ma duc sa desenez si rasnita aia de cafea care sta pe birou.

Bob Dylan. Girl from the North Country

Well, if you’re travelin’ in the north country fair,
Where the winds hit heavy on the borderline,
Remember me to one who lives there.
She once was a true love of mine.

Bob Dylan -You belong to me …

A person can live 40 days without food, 8 days without water, 8 minutes without oxygen but not one second without hope. According to Bosch, Moltmann is of opinion that religion can not function without hope and hope cannot function without religion. But we would like to pose the question: can hope only be found in religion or are there other ways to connect to the streams of hope that can be found in daily life. And are we simply blind to it? There are religions that don’t have any clear-cut eschatological dimensions i.e. Buddhism. So what is their connection to hope?

If we regard Moltmann’s statement as true, that hope can only be found in religion, in what specific aspect(s) of religion can it be found? Are we arrogant to assume that hope can only be found in religion? The first traces we found apposing the above can be found in the Enlightenment. During the Enlightenment era hope was discarded because everything was seen in a pattern of cause-effect. No attention was given to the role of ‘purpose’. What to wish for was a subject not given much attention by Enlightenment scholars. However, according to Bosch (Transforming Mission: p.499) religion gives us a grip on what we should wish for.

No religion: no hope… Statement or question?

Notă: Mă voi adresa în acest articol unui anume Neale. Neale îmbrăţişază filosofia New Age, iar eu nu-l condamnd în vreun fel, însă i-am scris o scrisoare. Cum am ales acest nume, pentru cei mai mulţi din cititori, nu are nicio relevanţă. Ceea ce e de ştiut este simplul fapt că Neale poţi fi chiar tu, cel ce citeşti – sub un alt nume, bine-nţeles.

Dragă Neale,

M-am gândit de ceva vreme să îţi scriu, însă o discuţie cu un prieten, de acum câteva zile, m-a pus serios pe gânduri. Aşa că am hotărât să îţi adresez această scrisoare – mi-ar plăcea să o iei drept o provocare. Recunosc sincer că aş fi încântat să te văd cum îţi atingi potenţialul tău maxim. Mă tem însă că acesta nu ar fi potenţialul unui dumnezeu aşa cum îţi place să crezi. Dacă vei avea răbdare cu mine, nădăjduiesc că la sfârşitul acestei scrisori vei fi înţeles ce vreau să spun.

Auzind povestea ta, mi-am adus aminte de vremurile când eu însumi credeam că sunt Dumnezeu şi că îmi creez propria realitate – exact ceea ce crezi tu în aceste momente. Ai mai putea crede că adevărul este relativ şi că noi ne definim propriul adevăr – iată un punct despre care cred că merită pus în începutul scrierii mele. De fapt, până nu descoperim cum stau lucrurile cu adevărul, ne va fi destul de greu să discutăm despre orice altceva. Din câte ştiu şi-mi aduc aminte, intenţia ta este să afirmi că ce este adevărat pentru mine nu trebuie să fie la fel şi pentru tine. Te provoc însă la un exerciţiu de imaginaţie – sau cum ai spune tu, ai şansa să-ţi creezi propria realitate. Va fi nevoie să îţi dai toată silinţa pentru a fi atent, iar dacă nu o vei face totul ţi se va părea doar un joc de cuvinte. Ce zici, eşti gata să treci acest test? Pentru tine trebuie să-l treci, nu pentru mine. Poţi să-ţi imaginezi că ai şansa extraordinară de a confirma că eşti cu adevărat ceea ce spui că eşti – un dumnezeu! Afirmaţia ta, conform căreia ce este adevărat pentru tine nu trebuie să fie adevărat şi pentru mine merge mână în mână cu ideea că fiecare dintre noi ne creem propria realitate şi că fiecare dintre noi vedem ca adevărate elementele propriei noastre realităţi. Însă vezi tu, odată ce afirmi că ceea ce este adevărat pentru tine nu trebuie să fie adevărat şi pentru mine, eu pot să-ţi răspund că atunci pentru mine nu este adevărat faptul că ceea ce este adevărat pentru tine nu trebuie să fie adevărat şi pentru mine. Dimpotrivă, pot afirma că ceea ce este adevărat pentru mine, trebuie să fie şi pentru tine la fel. Este afirmaţia ta că ceea ce este adevărat pentru tine nu trebuie să fie adevărat şi pentru mine mai adevărată decât afirmaţia mea care susţine că ceea ce este adevărat pentru mine trebuie să fie adevărat şi pentru tine?  Dacă mi-ai răspunde că da, afirmaţia ta este cea adevărată – atunci din moment ce ea afirmă că nu trebuie să fie adevărat pentru mine ce este adevărat pentru tine este foarte clar faptul că nu trebuie să fie adevărat pentru mine nimic din ceea ce spui. Poate o întrebare mai bună ar fi cea legată de adevăr în sine. Este adevărul descoperit sau inventat de noi înşine? Dacă ar fi descoperit, atunci el este exterior nouă şi noi avem capacitatea de a-l descoperi şi de a ni-l însuşi – caz care ne-ar obliga să recunoaştem şi faptul că nu ne creem propria noastră realitate şi că în acelaşi timp, realitatea există independent de noi aşteptând să fie descoperită. Dacă ai răspunde că de fapt noi suntem autorii adevărului şi că este adevărat ceea ce spunem noi, atunci îţi voi pune întrebarea: “Care dintre noi are dreptate atunci când afirmă ceva?”. Se pare că în înţelegerea ta, eşti obligat să recunoşti că toţi avem dreptate când facem afirmaţii. Însă asta te conduce la o dificultate extrem de neplăcută: “Am dreptate atât eu care afirm că nu toţi avem dreptate atunci când afirmăm lucruri cât şi tu care afirmi că toţi avem dreptate când le afirmăm. Dar dacă avem ambii dreptate atunci se pare că în acelaşi timp este adevărat şi fals faptul că avem cu toţii dreptate atunci când afirmăm lucrurile despre care afirmăm că sunt adevărate. Cum avem cu toţii dreptate, am şi eu atunci când spun că tu, Neale, nu ai dreptate în ceea ce afirmi.

Poate-ţi va fi mult mai uşor să vezi lucrurile dacă te-ai supune unui alt sens, mai uşor pe de-o parte. Te-aş putea întreba de unde ştii ceea ce afirmi despre adevăr. Căci, dragă Neale, tu afirmi că ai cunoştiinţă de faptul că adevărul nu trebuie să fie acelaşi pentru toţi. Dar cum ai dobândit această cunoaştere? Mai mult de atât, cu siguranţă vei afirma şi faptul că adevărul nu este acelaşi pentru mulţi dintre noi. Însă iar se ridică întrebarea “De unde ştii?”. Este foarte probabil să fi citit aceste lucruri într-o oarecare carte, ori să fi vizionat un fel de documentar. Însă aşa cum ştii şi tu, înainte să citeşti cartea ori cărţile respective sau înainte să urmăreşti documentarul – înainte de toate acestea nu aveai aceste idei ori, pentru a mă exprima mai bine, nu aveai aceste adevăruri. Şi dacă stai şi judeci ce s-a întâmplat cu tine, vezi fără îndoială că alţi oameni care pesemne aveau propriile adevăruri şi care afirmau că fiecare dintre noi ne determinăm adevărul şi realitatea, ţi-au determinat ţie adevărul şi realitatea – tocmai pentru că înainte ca ei să ţi le determine, tu nu aveai aceste adevăruri. Cu alte cuvinte, tu ai acum acelaşi adevăr pe care şi ei îl au. Şi nu numai atât, dar intenţionezi în discuţiile cu apropiaţii tăi să le arăţi şi lor că acest adevăr este tocmai adevărul. Te străduieşti să le arăţi cum este adevărat ceea ce crezi tu – de parcă acest lucru ar mai avea vreun rost din moment ce fiecare dintre noi avem propriul nostru adevăr. Atunci când eşti contestat încerci să afli o portiţă de ieşire şi să invoci diferite lucruri pe care le-ai citit bine-nţeles (anumite legi ale compensaţiei ori postulezi faptul că există o realitate ultimă, etc.). Mai mult, ţi-ai dori uneori ca cei din jurul tău să te creadă. Să creadă că ceea ce spui tu despre adevăr este adevărat. Dar cum să te creadă dacă tu afirmi că fiecare avem adevărul nostru şi că nu trebuie să avem acelaşi adevăr? Dar această idee a ta nu e deloc originală, ca şi cum ar fi o creaţie proprie, este mai degrabă împrumutată. Şi dacă eu aş accepta ca adevărat ceea ce spui, nu aş face decât să împrumut la rândul meu ideea pe care tu ai împrumutat-o. Dacă aş face o diferenţiere între cele două viziuni ale noastre asupra adevărului, concepţia ta seamănă foarte mult cu o grămadă de pictori – care ne reprezintă pe noi – pictori care pictează fiecare un tablou (adevărul) copiind unul de la altul şi în acelaşi timp afirmă că de fapt tabloul lor este creaţia lor originală. În schimb, în concepţia mea, tabloul a fost pictat deja, şi este unul singur – iar noi, spectatorii, recunoaştem valoarea reală a tabloului şi eventual, unii dintre noi, vedem în spate un pictor unic. Dintr-un motiv sau altul, tu ai pictat un tablou care nu este de fapt decât copia unui alt tablou, dar pretinzi că de fapt tu îţi creezi propriile tale tablouri.

În cele ce urmează vei observa un lucru interesant care s-ar putea să-ţi strice tablourile copiate. Orice protest de-al tău faţă de ceea ce am spus eu este inutil. Tocmai tu afirmi că fiecare avem propriul adevăr – şi se pare că am şi eu. Acum, a veni şi a afirma că ceea ce spun eu este fals te aduce cu gândul la faptul că există de fapt un singur tablou şi afirmaţiile mele despre el sunt false. Însă, dacă este aşa cum spui, că fiecare dintre noi ne pictăm tablourile – cum de spui că al meu a fost pictat greşit? Dacă fiecare avem propriul adevăr, cum de eu n-am dreptul să-l am pe al meu? Ai putea spune că ceea ce afirm eu nu este valabil şi pentru tine – şi pe bună dreptate, în cazul acesta, ai fi cât de cât consistent cu propria ta viziune. Însă pericolul şi mai mare se naşte tocmai atunci când devin şi eu consistent cu viziunea ta. Eu voi afirma că de fapt ceea ce afirm eu este valabil şi pentru tine însă nu vrei să recunoşti din cauza cărţilor respective, iar acesta fiind adevărul meu nu-mi poate fi luat dreptul de a-l susţine. Cred că eşti de acord şi tu că atunci când vine cineva şi îţi contestă propriul tău adevăr, te eschivezi pe motiv că fiecare avem propriul adevăr şi că, în acest fel, contestaţia este inutilă. Dar în acelaşi timp chiar tu crezi despre nişte lucruri că nu sunt adevărate (de exemplu nu crezi că adevărul ar trebui să fie valabil pentru toţi) fără să te trezeşti afirmând că de fapt este totul în regulă cu cei care afirmă aşa ceva deoarece fiecare are propriul adevăr.

Apoi urmează partea de punere în practică a viziunii tale faţă de adevăr. Trebuie să recunosc (şi cred că aşa experimentezi şi tu) că de fapt nu trăieşti aproape deloc după această viziune, chiar dacă vorbeşti despre ea. Nu te duci niciodată la magazin să cumperi o bere, iar când ţi se spune că ea costă 2,5 lei tu să spui “Da, acesta este adevărul tău. Pentru mine costă de fapt 2 lei.”. Niciodată la semafor, când toţi din jurul tău au adevărul că de fapt arată culoarea roşie, nu te trezeşti să spui că de fapt adevărul tău este că arată culoarea verde – şi chiar dacă ai spune că este verde, curiozitatea este cea a traversării străzii în această situaţie. La aceste dificultăţi practice ai putea răspunde că de fapt este vorba de faptul că ne creem realitatea şi adevărurile respective împreună – însă atunci afirmaţia ta conform căreia ceea ce este adevărat pentru tine nu trebuie să fie şi pentru mine şi cea care susţine că ne creem propria noastră realitate – nu au nicio aplicabilitate practică. Şi aşa este, nimeni nu îşi ghidează viaţa după asemenea idei despre adevăr. În acest caz se năruie şi ideea ta conform căreia oamenii au adevăruri diferite – de fapt oamenii, în general, se ghidează după acelaşi adevăr. Nici măcar tu nu te ghidezi după ceva diferit. Eu m-aş întreba dacă nu cumva falsitatea acestor idei este motivul şi de aici imposibilitatea de a pune măcar vreuna în aplicaţie.

Rămâne aici o posibilitate extrem de consistentă. Aceea ca oamenii să creadă diferite lucruri false. Adevărul să fie în realitate că A este egal cu A, însă unii să aibă impresia că de fapt A nu este egal cu A. Unii s-ar putea să creadă că adevărul este unul pentru mine şi altul pentru tine, însă de fapt în realitate adevărul este unul pentru amândoi – atâta doar că unul dintre noi crede un lucru diferit de adevăr.

Neale, mă bucur că am putut să-ţi scriu. M-ar bucura şi mai mult să putem ţine legătura în continuare. Ceea ce nu am de unde şti este cum ai acceptat provocarea din scrisoarea de faţă şi cum ai trecut testele propuse de mine. Aştept scrisoarea ta.

În încheiere te las să meditezi la un citat care îţi poate fi de un mare ajutor:

Motivul pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede vreunul dintre noi. Dacă atunci când fiecare dintre noi spune „New York”, fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în ghidul meu”, cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decât ale altcuiva? (1)

Al tău,

Maharaj

(1) C. S. Lewis, Creştinism redus la esenţe, SMR, 1987

Recomand şi:

Adevărul – absolut sau relativ?

]]> http://mchaiducu.wordpress.com/2009/08/20/in-ce-cred-japonezii/ Thu, 20 Aug 2009 05:31:03 +0000 Cristina http://mchaiducu.wordpress.com/2009/08/20/in-ce-cred-japonezii/ http://maranatta.wordpress.com/2009/08/03/ce-se-ntmpla-cu-budistii-sau-ateii-sau-musulmanii/ Mon, 03 Aug 2009 19:39:14 +0000 Crestini md http://maranatta.wordpress.com/2009/08/03/ce-se-ntmpla-cu-budistii-sau-ateii-sau-musulmanii/

Întrebare: Ce se întâmplă cu budiştii, sau ateii, sau musulmanii? (În raport cu creştinismul)

   Ce au comun aceste trei categorii de oameni? Atât budiştii cât şi ateii, la fel ca şi musulmanii – nu cred în Dumnezeu. Ei neagă existenţa lui Dumnezeu.
   Budiştii - Budiştii nu se închină nici unui Dumnezeu. În general, oamenii cred că budiştii se închină lui Budha. Acesta însă nu a afirmat niciodată că are o natură divină, iar budiştii resping noţiunea de putere supranaturală. Universul operează în conformitate cu legile naturale. Viaţa este văzută ca o serie de experienţe dureroase, experienţa naşterii, a bolii, a morţii, acestora adăugandu-se nesfârşite perioade de tristeţe şi disperare. Majoritatea budiştilor cred că o persoană trece prin mii de reîncarnări, fiecare aducând cu ea durere. Chiar dorinţa de fericire provoacă reîncarnarea unei persoane. De aceea, scopul unui budist este să-şi purifice inima şi să dea la o parte orice dorinţă. Pentru a face asta, budiştii trebuie să respecte o listă de principii religioase şi să practice meditaţia profundă. Meditaţia budistă nu este acelaşi lucru cu rugăciunea, sau concentrarea atenţiei asupra lui Dumnezeu, ci este mai mult o autodisciplină. Prin meditaţie intensă o persoană poate atinge Nirvana, o stare de renunţare totală la orice dorinţă. Beneficiul acestei religii este, ca şi în cazul altora, stabilirea unor principii de disciplină, a unor valori şi direcţii în viaţă pentru persoana care doreşte să şi le însuşescă. Printre îndatoririle religioase ale unui budist se numără: să nu ucidă nici o creatură, să renunţe la orice plăcere, la orice viciu sau obicei rău şi, de asemenea, să renunţe la stările de bucurie şi tristeţe.

   Ateii -  Ateismul este un concept care se referă la opinia despre existenţa divinităţii. În timp ce teismul se defineşte prin afirmarea acestei existenţe, ateismul este definit prin negarea ei, el fiind în esenţă opinia sau convingerea că divinitatea nu există.

Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau "tare") şi ateismul negativ (sau "slab"). În timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistenţa divinităţii, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existenţa sa. Cele două modele sunt cel mai uşor de distins cu ajutorul următoarelor enunţuri: "consider că nu există zei" (ateu pozitiv); "nu consider că există zei" (ateu negativ). Varianta din urmă poate fi echivalată cu agnosticismul.
Putem remarca însă faptul că ateismul, prin toate caracteristicile sale este o “religie” bine dezvoltată care ignoră existenţa lui Dumnezeu şi promovează desfrânarea şi egoismul. Ateismul nu face altceva decât să facă ca toate lucrurile să se mişte în jurul omului. “Fă ce vrei, căci Dumnezeu nu există!” O altă afirmaţie mai convinabilă pentru un om indecent, nu putea fi gândită.

   Musulmanii -  Musulmanii cred că este un singur Dumnezeu, numit Alah, care este infinit superior existenţei umane. Alah este văzut ca şi creator al universului şi sursa oricărui bine şi rău. Tot ce se întâmplă este voia lui Alah. El este un judecător puternic şi aspru, care va arăta milă celor ce-l urmează în funcţie de faptele lor bune şi devotamentul religios. Relaţia unui musulman cu Alah este una de slujire. Musulmanii venerează câţiva profeţi, printre care se numără şi Mohamed, considerat ultimul dintre ei. Cuvintele şi felul lui de viaţă constituie o autoritate pentru musulmani.
Un musulman trebuie să împlinească cinci îndatoriri religioase:
1. Să respecte crezul lui Alah şi Mohamed;
2. Să spună anumite rugăciuni în limba arabă de cinci ori pe zi;
3. Să dăruiască celor săraci, să facă milostenii;
4. În fiecare an trebuie să ţină post o lună de zile, timp în care se abţine de la mâncare, băutură, sex, fumat, de la răsăritul soarelui până la apus;
5. Să meargă măcar o dată în viaţă în pelerinaj la Mecca, să se închine.
După moarte pe baza credincioşiei faţă de aceste îndatoriri religioase un musulman poate spera să intre în paradis, un loc al plăcerilor. Dacă nu, el va merge în iad pentru veşnicie.
Islamul propăvăduieşte un singur Dumnezeu măreţ care este venerat prin fapte bune şi îndeplinirea ritualurilor religioase. După moarte o persoană este răsplătită sau pedepsită conform cu devotamentul ei religios.

Totuşi, musulmanii îl resping total pe Fiul lui Dumnezeu şi susţin că Dumnezeu nu poate avea fii, El nu împarte cu nimeni puterea Sa. Isus Hristos pentru musulmani nu este decât un prooroc. 
În pofida faptului că îndatoririle musulmanilor par să fie “foarte bune” la prima vedere, cât şi concepţia lor despre Alah ar părea să fie una corectă, viaţa lor totuşi este caracterizată de o violenţă cumplită şi fapte dezgustătoare faţă de toţi oamenii. Ei resping existenţa lui Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi nu vor să accepte iertarea prin harul lui Dumnezeu.

Corelaţia dintre Budişti, Atei şi musulmani:  Orice om, care nu recunoaşte că este păcătos şi nu primeşte salvarea oferită de Dumnezeu prin Fiul Său, nu poate ajunge în Împărăţia Cerurilor.  Atât budiştii cât şi ateii, la fel ca şi musulmanii auzind vestea bună a salvării, pot evita pedeapsa veşnică. Sunt mulţi atei care au crezut în Dumnezeu, mulţi musulmani şi budişti, care au înţeles că convingerile sale sunt create de oameni şi că există  cu adevărat un singur Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său ca El să moare pentru păcatul omenirii. El murind pentru fiecare om din această lume, a înviat a treia zi şi a biruit astfel păcatul şi moartea. Acum oricine, fiind budist, ateu, sau musulman, poate primi salvarea crezând în Fiul lui Dumnezeu, primind iertarea pocâindu-se de păcatele sale şi îndreptându-se după cuvântul lui Dumnezeu. Oricine ai fi tu, atât timp cât trăieşti, îţi poţi influenţa viaţa veşnică după moarte. Dar nu ştii cât timp ţi-a rămas. Nu uita: după moarte pocăinţă nu-i… Nu poţi schimba nimic odată ce ai ajuns de partea cealaltă… Fă alegere corectă, până mai ai timp la dispoziţie!

Tähelepanu alla on jõudnud teatav sümbolite implosioon. Tead ju küll, siis kui üks märksõna toob sulle meelde teise ja see viib konteksti kaudu kolmanda juurde. Sellised õrnad mõtte-harunemis-mullikesed. Ja lõpeks muutub keel suhteliselt keeruliseks, sest tema ümber on üsna palju ballasti. Iga tajutav tekst läheb esmalt tavalisele analüüsile ja siis võib lasta ka metatasandiga asjast üle, uurimaks ehk öeldi midagi metafoorset.  Ühesõnaga, sõidud perspektiivikarusellil.

Aga neist mõtetest ka.  Nad räägivad ühest ja samast asjast. Moodustavad kolmainsa terviku.

——-

22.

“Kõik nähtused on meie oma meele moodustised. Algselt on meie meele loomus vaba mõistelisest eristamisest. Seda teades ei hakka meel enda ja teiste vahel vahet tegema. Selline on bodhisattva toimimisviis.”

(Bodhisattva 37 toimimisviisi, Ngülchu Thogme Zangpo)

—-

“Võib-olla kulgeb DNA kui geneetilise infokandja kaudu mõnel tundmatul alateadvuslikul tasandil sild kõige elava bioloogilise mälu piiritu teabevaramu juurde, mis manifesteerub ergastatud vaimule.”

(Bruce Lamb – Rio Tigre & beyond. Tõlge Jeremy Narby raamatus Kosmiline siug: http://www.apollo.ee/product.php/0798559)

—-

“Nii paradoksaalne kui see võibki näida, on olemas tee, mida mööda käia ja mida mööda tulebki käia, aga teelisi pole. Teod saavad tehtud, aga tegijaid pole.”

(Sattipathana-Sutta, XLII, 16)

Muud nagu ei olnudki.

Primăvara, floricelele înfloresc şi eu devin paranoic ca un romantic cu tuberculoză.

Primăvara e cel mai nasol cu zilele de luni. Te devorează.

© wulffmorgenthaler.com cei geniali