Povestea bunicii luase sfârşit. Cei mici adormiseră rând pe rând, deşi toţi îşi doreau nespus să afle, în fine, ce s-a întâmplat cu micul bonsai rătăcit, după ce fusese smuls cu furie din vasul lui de un vânt năprasnic şi depus, ca ofrandă, la picioarele pădurii. Lumina fusese stinsă, iar paşii bunicii sunau mărunt şi moale dincolo de odaia copiilor.

Numai el ascultase cu încântare întreaga poveste, a nu ştiu câta oară, cu braţele lui micuţe chircite în jurul trupului încordat, cu răsuflarea tăiată. Din ghiveciul plin cu pământ, încerca să-şi înalţe rămuricile din vârf, să-şi umple fiinţa lui pitică de aroma învăluitoare de brad. Era acolo… Nu-l putea vedea, dar îi simţea prezenţa şi parfumul. Aceeaşi mireasmă trebuia să fi avut şi bradul din povestea bunicii… Şi cât l-a aşteptat! Niciodată n-a aşteptat cineva bradul de Crăciun ca acel mic bonsai. Şi nimeni nu l-a mai întâmpinat vreodată cu atâta bucurie. Au prins a-i străluci toate braţele plăpânde şi verzi şi, pentru întâia dată, deşi un singur moment, a uitat că are rădăcini. Şi în locul acestora, a avut aproape certitudinea că i-au crescut aripi.

Habar n-avea bietul bonsai că prietenul lui cel mare îşi trăia ultimele clipe fericite ale vieţii. Cum să-şi închipuie una ca asta, când nu de mult auzise clinchet de clopoţei, de globuleţe ciocnite, fâşâit de ghirlande?! Iar bradul, în naivitatea lui, îi povestise cu mândrie despre cum fusese împodobit de toţi ai casei, despre cât de colorat şi de strălucitor era. Chiar îi descrisese, cu lux de amănunte, fiecare ornament de pe crengile sale. De bună seamă că îl aştepta un viitor foarte luminos, o viaţă plină de glorie şi de onoruri…

Bonsaiul, care se născuse fără lumina ochilor, nu avea deloc habar cum arată un pom de Crăciun. Verde, alb, roşu, globuri, beteală, pentru el erau lucruri greu de închipuit, cu atât mai mult cu cât nici o rudă a sa nu cunoscuse vreodată o asemenea cinste. Dar în adâncul sufletului, copăcelul nutrea speranţa de a-şi câştiga şi el, într-o bună zi, dreptul de a fi strălucitor şi admirat, deşi nu ştia prea bine ce însemna asta şi nici ce trebuia să facă pentru a-şi împlini visul.

Acum, inima lui pitică fusese tulburată de soarta bonsaiului din poveste. Vântul îl smulsese de la locul său şi îl lăsase într-o pădure, dar nu orice fel de pădure, ci una de brazi, adică – gândea pomişorul – una de pomi de Crăciun. Mireasma de brad îl trezise, piciul ridicându-se din locul în care zăcea şi pornind pe aleile pădurii. A încercat el zadarnic să se împrietenească cu locuitorii cei falnici dimprejur, căci nimeni nu-l lua în seamă; ba, unii mai glumeţi îl luau peste picior, adică peste tulpiniţa pipernicită. În acea noapte, micul urgisit a adormit plângând cu sughiţuri. Dar zâna cea bună a bonsailor l-a auzit cum plângea şi, când au venit zorii, pomişorul rătăcit a realizat cu mirare, că de atunci înainte, sufleţelul său de bonsai avea să locuiască într-un trup uriaş de brad.

În mintea micuţului încolţi o idee: dacă ar putea scăpa din vasul lui şi ar fugi într-o pădure şi s-ar ruga de zâna cea bună, oare n-ar deveni şi el un brad mare, apoi un pom frumos de Crăciun, iubit şi preţuit de oameni? Căci oare ce viitor l-ar putea aştepta pe un copăcel amărât şi umil?

Astfel gândind, micul bonsai îşi întinse cât putu de mult crenguţele şi-şi trase cu violenţă trupul în sus, apoi la stânga şi la dreapta, şi din nou în sus. În încercarea lui disperată şi-a rănit braţele verzui de marginile ghiveciului, pierzându-şi ochişorii orbi de frunze şi aproape că şi-a smuls rădăcinile.

Dar iată că veni dimineaţa. Pomişorul adormise frânt de oboseală. Soarele trimisese de mult razele să bată la geamul odăiţei. Dar pe bonsaiul orb îl trezi zarva iscată de copiii casei, care-l găsiseră în starea aceea jalnică. Auzi apoi glasul bunicii şi pe acela al tatălui, şi glasul mamei şi un altul mai domol – al bunicului. Îl durea întreg trupuşorul şi zăcea cu nasul în pământul din care atât de mult îşi dorise să se desprindă. Curând simţi atingerea moale a mâinilor bunicii şi, în scurt timp, suferinţele îi erau alinate.

În mod straniu, simţea că un anume ceva îi lipsea, ceva nu era la locul lui. Oare ce?! Parfumul bradului, desigur – îşi aminti bonsaiul. Şi începu să-şi strige încet, şoptit, prietenul. Auzi întâi un suspin şi nu mică îi fu mirarea când bradul, cu voce stinsă, îi relată pe scurt felul în care fusese despuiat de podoabele strălucitoare, culcat la pământ şi legat fedeleş. După cele auzite de la stăpânii casei, avea să fie trimis într-o magazie, jos în curte şi apoi, transformat în lemne de foc.

Iată pentru ce se luptase atât micul bonsai, pentru ce se rănise şi suferise jumătate din noapte, plus o dimineaţă: ca, într-o bună zi, să devină un mănunchi de surcele.

Primul gând ce mi-a venit în minte imediat ce a murit bunica a fost acela că în timp, ea şi tot ceea ce a realizat în viaţa asta va fi dat uitării. Şi simţeam că nu merită o asemenea soartă. Simţeam că trebuie să fac ceva pentru a ţine mereu vie amintirea ei. Aşa că la un an şi jumătate de la moartea bunicii m-am apucat să scriu un dicţionar de regionalisme din Ardeal dedicat ei pe care l-am postat şi pe Internet. Astfel de fiecare dată când îl răsfoiesc îmi aduc aminte de cuvintele pe care le folosea zi de zi. Şi astfel o simt mai aproape. Tot în amintirea ei am scris şi câteva articole pe blog care să prezinte cumva pe scurt viaţa şi personalitatea ei. Asta pentru a face cunoscut şi celorlalţi cititori ai dicţionarului şi ai blogului personalitatea unei simple bunici din judeţul Cluj, în memoria căreia s-a scris un dicţionar de regionalisme din Ardeal. Eu unul spun că exemplul acestei bunici merită ţinut minte.

Deşi avea o faţă zbârcită şi plină de riduri (cel puţin eu aşa o ştiu de când m-am născut), bunica era un om frumos. Era de o frumuseţe rară, dar nu pe exterior, ci pe interior. Era asemenea omului frumos văzut de Dan Puric. Din păcate în ziua de azi nu se mai pune accent pe această frumuseţe, ci doar pe frumuseţea exterioară. Puţini sunt cei rămaşi frumoşi pe interior şi mulţi sunt cei ce vor să ajungă la emisiunea „Frumuseţe pe muchie de cuţit” în care aspectul oamenilor este schimbat pentru ca ei să arăte mai frumos din punct de vedere fizic.

Pentru că mai nou pe toate canalele se spune să facem cel puţin 30 de minute de mişcare pe zi, mi-am amintit de felul în care bunica umbla foarte mult pe jos, chiar şi la bătrâneţe. Mergea pe jos până în satul Copăceni (5km), cartierul Poiana (7km), comuna Sănduleşti (5km), comuna Viişoara (10km). Prin aceste locuri avea fraţi, surori şi alte rude şi îi plăcea să ţină legătura cu ei. Zilnic umbla pe jos cel puţin până în centru la cumpărături (5km dus-întors). Mi-a povestit cum o dată când era mai tânără a mers pe jos până în Cluj-Napoca (30km). În ziua de azi, noi nu cred că am mai fi capabili să umblăm atâta pe jos, deşi mişcarea e sănătate curată.

Bunica era de origine din satul Copăceni, comuna Sănduleşti, judeţul Cluj. Este vorba de un sat care este la distanţa de 5km de Turda. Aici, în familia Florea s-a născut în anul 1925 pe vremea secerişului, Maria (poreclită Riţa). Spun pe vremea secerişului pentru că în război le-a ars casa împreună cu toate actele. Şi având 8 copii (4 băieţi şi 4 fete), mama bunicii mele nu mai ţinuse minte exact ziua naşterii Mariei, ci doar perioada din an şi anume pe vremea secerişului. Aşa că i s-a dat o dată de naştere din oficiu şi anume 28 iulie care corespunde acestei perioade. De aici se vede cât de mult se punea accent mai demult pe ziua de naştere a unui copil de la sat. O întrebare care-mi vine în minte este oare când şi-a serbat bunica prima dată ziua de naştere? Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să avem în vedere că ea s-a născut în anul 1925, deci la sfârşitul războiului, când şi-a refăcut actele, avea 20 de ani.

Toată viaţa ei bunica a fost o adevărată luptătoare. Printre luptele ei cele mai importante a fost aceea de a cumpăra o casă cu etaj aici în Turda Nouă, la strada principală, fără a avea vreun venit. Ea a reuşit acest lucru cu bani împrumut de la diverse cunoştinţe şi luând elevi în gazdă. O altă luptă importantă a fost aceea cu cancerul de sân, care i-a apărut în ultimii ani de viaţă. Nici în ultimele zile de viaţă, când i-au apărut unele pete negre pe piele, bunica nu a avut nevoie de morfină. Asta datorită caracterului ei de luptătoare dat de credinţa în Dumnezeu care i-a fost imprimată din copilărie.

Astazi, in autobuz, o fetita pe nume Irina m-a facut sa ma bucur si sa mai sper ca lumea nu este chiar asa rea cum ni se baga in cap ca ar fi … si daca n-ar fi nu s-ar mai povesti. Asadar, iata o “bucata” de realitate:

Irina, o fetita imbracata modest, cred ca eleva cam prin clasa a III-a/a IV-a, se uita intrebator la buchetul meu de flori de toamna, din mana si a inceput sa vorbeasca … mai mult singura.

Redau aici monologul ei (mai era cu o colega in autobuz, dar cealalta fata nu zicea decat “da/nu”).

“- Ce frumos e afara! Hai sa-ti zic ceva:

- Am vazut poze cu mama cand era mica. Mama era foarte frumoasa, ii ziceau Mariuca, pentru ca era mica. Si avea o rochita scurta si semana leit cu mine (m-a surprins folosirea cuvantului “leit”), adica era foarte frumusica … Cand a crescut mai mare, lumea la tara ii zicea Marioara, ca doar era mare! Si cand a venit la oras si-a schimbat numele in Maria ca ii era rusine s-o strige lumea ca la tara.

- Dar pe mine nu m-a crescut mama ca era prea ocupata. Si tata era prea ocupat cu munca. Pe mine m-a crescut bunica si ei ii zic eu mama. Bunica-i o scumpa. E … ca o bunica!

- Am avut si unchi, dar a murit de o boala mai grava decat cancerul. Dar era frumos , l-am vazut in poze, era tare frumos. Dumnezeu sa-l ierte!

-Eu o iubesc totusi si pe mama foarte mult pentru ca este ocupata, ca sa aiba cu ce sa ma creasca pe mine.”

Apoi a venit spre mine, pregatindu-se sa coboare. I-am intins buchetul de flori. Si i-a zis atat: “pentru mama ta”.

M-a privit cu un zambet de ingeras si mi-a zis :

-Multumesc frumos.

Apoi le-a mirosit: “Ce frumos! Miros a miere …” si a coborat, lasandu-ma cu gandurile mele: “Oare ce miros are mierea ?”

“A iubi înseamnă a te sacrifica”. Acest lucru l-am învăţat de la bunica. Nu ni l-a spus niciodată, dar ni l-a arătat din plin. Iar pentru noi, nepoţii ei, ea s-a sacrificat mult, mai ales când avea grijă de noi când eram mici şi părinţii noştri erau plecaţi la serviciu. Însă momentul în care mi-am dat seama cât de mult s-a sacrificat pentru noi şi implicit cât de mult ne-a iubit, a fost abia la mormântarea ei pentru care ea a adunat banii încă de când trăia.  Acest lucru l-a făcut pentru ca cei trei copii ai ei să nu cheltuie niciun ban la mormântarea ei. Aşa că în ultimii ani de trăit, după o viaţă plină de lipsuri, ea s-a sacrificat pentru noi şi cu puţinii bani din pensie, în loc să-şi mai cumpere o prăjitură sau un fruct (deşi îi plăceau tare mult), ea punea banii deoparte pentru mormântare. Prin acest fapt bunica ne-a dat o extraordinară lecţie de viaţă. Trist este că eu am înţeles acest lucru abia după moartea ei.

Am tot auzit, de mai aproape, de mai departe, cum nu e bine sa cresti, cum trebuie sa ramanem copii cat mai mult timp.

Totusi nu inteleg de ce a fi copil este, mai aproape, mai departe, insotit de un fel de de-responsabilizare, de o lipsa de proiect al vietii. Daca fac un exercitiu de re-amintire constat ca niciodata nu am fost mai responsabil ca la 5 ani. Niciodata nu am fost mai atent ca atunci cand Bunica ma invata despre Incredere, despre Sinceritate, despre Responsabilitate.

Cand ma uitam in sus tinand-o de mana aspra mirosind a lapte Doina, ascultand cu sfintenie instructiunile de traversat Strada Mare. Analizand si calculand riscurile potentiale si consecintele.

Ma nedumereste acum confuzia care se face, mai aproape, mai departe; refuzul de a creste, de a construi ceva in viata, de a se proiecta, de a avansa.

Niciodata nu am fost mai fericit ca la 5 ani cand o asteptam pe Bunica la gradinita. Ii zaream puloverul verde de la departare, stand in picioare la fereastra in vestiar.

As spune ca avem o datorie de a ramane copii. De a iubi sincer, de a ne arata naiv emotiile, de a crede in oameni, de a avea curaj, de a visa lucruri imposibile.

Niciodata nu am fost mai liber ca atunci cand eram copil.

Azi am fost la cimitir de luminaţie. Şi am fost şi la bunica. Şi stând acolo la mormântul ei, mi-am adus aminte cât de mult bun simţ avea. Eu cred că e persoana cu cel mai mult bun simţ pe care am întâlnit-o. Şi ţin să vă anunţ că bunica avea doar 4 clase. Cu toate astea ştia să scrie şi să citească foarte bine. Şi chiar dacă avea doar aşa puţină şcoală, pot spune cu mâna pe inimă că a fost un om adevărat, ceea ce cam rar se mai găseşte în ziua de azi. Şi când mă gândesc că în zilele noastre avem 10 clase obligatorii şi facultăţile scot studenţi cu zecile de mii în fiecare an… Dar degeaba, pentru că la bun simţ am rămas cu mult în urmă faţă de generaţiile anterioare. Oare de ce?

Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : “ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:

Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…

Pentru că în zilele noastre trăim într-o lume care a cam uitat să mai spună o rugăciune măcar din când în când, mi-am adus aminte de felul în care bunica se ruga zilnic. Stătea în bucătărie pe canapea, cu cartea de rugăciuni în mână. Ţin minte că avea cartea total îngăbenită de atâtea răsfoiri de zeci şi sute de ori. Se ruga în mod special pentru copii şi nepoţi deopotrivă. Iar când nu a mai văzut cu ochelarii, nu s-a dat bătută, ci a luat o lupă şi a citit rugăciunile cu ajutorul ei. Rugăciunea ei preferată era Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Acesta sună în felul următor:

Facere a lui Teostirict Monahul; după alţii, a lui Teofan

Acest paraclis se cântă la întristarea sufletului şi la vreme de nevoie.

Preotul face începutul obişnuit: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfânta Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăţia…, Doamne miluieşte (de 12 ori). Slavă… Şi acum…, Veniţi să ne închinăm (de 3 ori)

Psalmul 142:

1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.
2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.
3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.
5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.
6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.
7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce fala Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.
8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.
9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.
10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.
11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.
12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Dumnezeu este Domnul… (de 3 ori)

Apoi troparele acestea, glasul al 4-lea:

Către Născătoarea de Dumnezeu, acum cu osârdie să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii şi să cădem cu pocăinţă, strigând din adâncul sufletului: stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi; grăbeşte că pierim sub mulţimea păcatelor; nu întoarce pe robii tăi deşerţi, că pe tine singură nădejde te-am câştigat (de două ori).

Slavă… Şi acum…

Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi? Nu ne vom depărta de tine, stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

Apoi Psalmul 50:

1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 1-a, glasul al 8-lea:

Irmosul:

Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând israeliteanul, striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.

De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg căutând mântuire; o, Maică a Cuvmtului şi Fecioară, de rele şi de nevoi mântuieştemă.

Asupririle chinurilor mă tulbură şi de multe scârbe se umple sufletul meu; alină-le, Fecioară cu liniştea Fiului şi Dumnezeului tău, ceea ce eşti cu totul fără de prihană.

Slavă…

Pe tine, ceea ce ai născut pe Mântuitorul şi Dumnezeu, te rog. Fecioară, izbăveşte-mă din nevoi, că la tine scăpând acum îmi tind şi sufletul şi gândul meu.

Şi acum…

Fiind bolnav cu trupul şi cu sufletul cercetării celei dumnezeieşti şi purtării tale de grijă învredniceşte-mă tu, Maica lui Dumnezeu, ca ceea ce eşti bună şi Născătoarea Celui bun.

Cântarea a 3-a:

Irmosul:

Doamne, Cel ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea «Ta; că Tu eşti marginea doririlor şi credincioşilor întărire, «Unule, iubitorule de oameni».

Folositoare şi acoperământ vieţii mele te pun pe tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; tu mă îndreptează la adăpostirea ta, ceea ce eşti pricina bunătăţilor şi credincioşilor întărire una întru tot lăudată.

Te rog, Fecioară, risipeşte-mi tulburarea sufletului şi viforul scârbelor mele, că tu, mireasă dumnezeiască, pe Hristos începătorul liniştei ai născut, ceea ce eşti de Dumnezeu fericită.

Slavă…

Ceea ce ai născut pe Făcătorul de bine, Care este pricina bunătăţilor, bogăţia facerii de bine izvorăşte-o tuturor, că toate le poţi ca ceea ce ai născut pe Hristos cel puternic întru tărie, una preacurată.

Şi acum…

F iind cuprins de neputinţe cumplite şi de chinurile bolilor, tu, Fecioară ajută-mi; cer ajutorul tău Fecioară, că pe tine te ştiu comoară de tămăduiri neâmpuţinată şi necheltuită, ceea ce eşti cu totul fără de prihană.

Următoarele stihiri se zic după Cântarea a 3-a şi a 6-a:

Izbăveşte de nevoi pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, că toţi, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca şi către un zid nestricat şi folositor.

Caută cu milostivire, cu totul lăudată, Născătoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu şi vindecă durerea sufletului meu.

Preotul zice ectenia: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule… la care pomeneşte pe cei pentru care se face paraclisul: Doamne miluieşte (de 12 ori). Apoi preotul zice ecfonisul: Că milostiv şi iubitor de oameni… şi îndată sedealna, glasul al 2-lea:

Podobie: Cele de sus căutând…

Ceea ce eşti rugătoare caldă şi zid nebiruit, izvor de milă şi lumii scăpare, cu deadinsul strigăm către tine, Născătoare de Dumnezeu, stăpână: Vino degrab şi ne izbăveşte pe noi din nevoi, ceea ce eşti singura grabnic folositoare.

Cântarea a 4-a:

Irmosul:

Am auzit, Doamne, taina rânduielii Tale, am înţeles lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta». T ulburarea patimilor mele si viforul greşealelor mele alină-le, ceea ce ai născut pe Domnul îndreptătorul, dumnezeiască mireasă.

Chemând eu adâncul milostivirii tale, dămi-l mie, ceea ce ai născut pe Cel milostiv si pe Mântuitorul tuturor celor ce te laudă pe tine.

Slavă…

Îndulcindu-ne Preacurată, cu darurile tale, ţie cântare de mulţumire cântăm, stiindu-te pe tine Maica lui Dumnezeu.

Şi acum…

Nădejde şi întărire şi zid de scăpare nemişcat câştigându-te pe tine, ceea ce eşti întru tot lăudată, de tot necazul ne izbăvim.

Cântarea a 5-a:

Irmosul:

Luminează-ne pe noi, Doamne, cu poruncile Tale şi cu braţul Tău cel înalt; pacea Ta dă-ne-o nouă, lubitorule de «oameni».

Umple, Preacurată, de veselie viaţa mea, dăruindu-mi bucuria ta cea nestricată, ceea ce ai născut pricina veseliei.

Izbăveşte-ne pe noi din nevoi, Născătoare de Dumnezeu, curată, ceea ce ai născut izbăvirea cea veşnică şi pacea, care covârşeşte toată mintea.

Slavă…

Risipeşte negura greşealelor mele, dumnezeiască mireasă, cu strălucirea luminii tale, ceea ce ai născut lumina cea dumnezeiască şi veşnică.

Si acum…

Tămăduieşte, curată, neputinţa sufletului meu, învrednicindu-mă cercetării tale, şi sănătate, cu rugăciunile tale, dăruieşte-mi.

Cântarea a 6-a:

Irmosul:

Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune scârbele mele; că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi «viaţa mea s-a apropiat de iad, şi ca Iona mă rog: Dumnezeule, «din stricăciune scoate-mă».

Cum a mântuit de moarte şi de putrejune firea mea care era ţinută de moarte şi de putrejune, pe Sine însuşi dându-Se spre moarte, Fecioară, roagă-te Fiului şi Dumnezeului tău, să mă izbăvească şi de răutăţile vrăjmaşului.

Pe tine te ştiu folositoare şi păzitoare prea tare vieţii mele, fecioară, care risipeşti tulburarea năpastelor şi izgoneşti asupririle diavolilor; de aceea mă rog totdeauna; izbăveşte-mă de stricăciunea chinurilor mele.

Slavă…

Pe tine, Fecioară, te-am dobândit ca un zid de scăpare şi sufletelor mântuire desăvârşită şi desfătare întru scârbe: de lumina ta pururea ne bucurăm, o, stăpână; şi acum ne izbăveşte din nevoi şi din chinuri.

Şi acum…

Acum zac în patul durerilor şi nu este tămăduire trupului meu; ci mă rog tie, celei bune, care ai născut pe Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi Tămăduitorul bolilor, ridică-mă din stricăciunea durerilor.

Preotul pomeneşte pe cei pentru care se face paraclisul, aşa cum s-a arătat după Cântarea a 3-a.

Apoi ecfonisul şi condacul, glasul al 6-lea:

Ceea ce eşti păzitoarea creştinilor nebiruită, şi rugătoare neâncetată către Făcătorul, nu trece glasurile cele de rugăciune ale păcătoşilor; ci sârguieşte ca o bună spre ajutorul nostru, care cu credinţă ne rugăm ţie: grăbeşte spre rugăciune şi te nevoieşte spre îmblânzire, apărând pururea pe cei ce te cinstesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Prochimen, glasul al 4-lea:

Pomeni-voi numele Tău în tot neamul şi neamul.

Stih: Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău.

Evanghelia

Diaconul: Înţelepciune drepţi…

Din Sfânta Evanghelie de la Luca, citire: (I, 39-49, 56)

În zilele acelea, sculându-se Măria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraş al lui Iuda, şi a intrat în casa lui Zaharia, şi s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Măriei, a săltat pruncul în pântecele ei; şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci iată, cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul. Atunci a zis Măria: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul şi se bucură duhul meu de Dumnezeu Mântuitoral meu, pentru că a căutat spre smerenia roabei Sale. iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile, pentru că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele Lui. Şi a rămas Măria împreună cu Elisabeta, ca la trei luni Apoi s-a înapoiat la casa sa.

Slavă…, glasul al 2-iea:

Părinte, Cuvinte şi Duhule, Treime Sfântă, curăţeşte mulţimea greşealelor noastre.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşealelor noastre.

Stih: Miluieşte-ne Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile noastre.

Şi stihirile acestea, glasul al 6-lea:

Podobie: Toată nădejdea…

Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primeşte rugăciunea robilor tăi, că scârbele ne cuprind si nu putem răbda săgetăriie diavolilor; acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoşii, pururea fiind biruiţi; mângâiere nu avem afară de tine, stăpâna lumii. Nădejdea şi folositoarea credincioşilor, nu trece rugăciunile noastre, ci le fă de folos.

Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci cerând dar bun, primeşte dăruirea către cererea cea de folos.

Prefacerea celor scârbiţi, izbăvirea celor neputincioşi fiind, izbăveşte pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pacea celor din războaie, liniştea celor înviforaţi, singura folositoare a credincioşilor.

Preotul zice:

Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, Cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea creştinilor ortodocşi şi trimite peste noi milele Tale cele bogate. Pentru rugăciunile preacuratei stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu folosirile cinstitelor puteri cereşti celor fără de trup; cu rugăciunile cinstitului» măritului prooroc înaintemergătoruiui si Botezătorului Ioan; ale sfinţilor măriţilor si întru tot lăudaţilor apostoli; ale celor între sfinţi părinţii noştri, mari dascăli şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur; Atanasie cel Mare, Chirii, Nicolae al Mirelor Lichiei şi Spiridon al Trimitundei, făcătorii de minuni; ale sfinţilor, măriţilor, bunilor biruitori mucenici; ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtători părinţii noştri: Grigorie Decapolitul, Nicodim cel simţit şi Dimitrie cel Nou; ale sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana; ale sfântului (N) a cărui pomenire o săvârşim astăzi, şi pentru ale tuturor sfinţilor, rugămu-ne, mult-milostive, Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii şi ne miluieşte pe noi.

Doamne miluieşte (de 12 ori), apoi ecfonisul: Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni…

Cântarea a 7-a:

Irmosul:

Tinerii cei ce au mers din Iudeea în Babilon oarecind, cu credinţa Treimii, văpaia cuptorului au călcat-o, cântând: «Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat».

Când ai vrut să rânduieşti mântuirea noastră, Mântuitorule, Te-ai sălăşluit în pântecele Fecioarei, pe care ai arătat-o folositoare lumii. Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Maică preacurată, roagă pe Domnul milei pe Care L-ai născut, să izbăvească de păcate şi de mtinâciune sufletească pe cei ce cântă cu credinţă: Bine eşti cuvântat Dumnezeu! părinţilor noştri

Slavă…

Comoară de mântuire şi izvor de curăţie, turn de tărie şi uşă de pocăinţă, pe ceea ce Te-a născut pe Tine ai arătat-o celor ce cântă: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum…

De neputinţele trupeşti şi de păcatele sufleteşti pe cei ce vin cu dragoste către acoperământul tău cel dumnezeiesc, Invredniceşte-i să fie tămăduiţi, Născătoare de Dumnezeu, care ai născut nouă pe Mântuitorul Hristos.

Cântarea a 8-a:

Irmos: Pe împăratul ceresc…

Nu trece cu vederea pe cei ce au trebuinţă de ajutor de la tine, Fecioară, pe cei care cântă şi te preaânalţă întru «toţi vecii».

Tămăduieşte neputinţele sufletului meu şi durerile trupului meu, Fecioară, ca să te slăvesc, curată, în veci.

Binecuvântăm pe Tatăl si pe Fiul si pe Sfântul Duh, Domnul.

Bogăţie de tămăduiri verşi, Fecioară, celor ce te laudă cu credinţă şi preaânalţă naşterea ta cea de negrăit.

Şi acum…

Tu izgoneşti asuprirea si năvălirea patimilor, Fecioară; pentru aceea te lăudăm întru toţi vecii.

Irmosul:

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I si preaânălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe împăratul ceresc, pe Care îl laudă ostile îngereşti, lăudaţi-L şi-L preaânălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a:

Irmosul:

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine Fecioară curată, noi cei izbăviţi prin tine, slăvindu-te «cu cetele cele fără de trup».

Să nu întorci faţa ta de la izvorul lacrimilor mele, Fecioară, care ai născut pe Hristos, Cel ce a şters toată lacrima de pe faţa tuturor.

Umple de bucurie inima mea, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului,

Slavă…

Cu strălucirea luminii tale luminează. Fecioară, negura neştiinţei şi o izgoneşte de la cei ce cu credinţă te mărturisesc pe tine Născătoare de Dumnezeu.

Şi acum…

Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate, tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate.

Catavasia:

O , prealuminate nor, Maica lui Dumnezeu, pe cei ce se luptă cu noi surpă-i, cu dreapta ta cea stăpânitoare si atotputernică, si celor ce sunt în scârbe le ajută, pe cei asupriţi îi mântuieşte şi dezleagă de păcate pe cei ce se roagă ţie, că toate le poţi câte le voieşti

Apoi:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim»

Apoi stihirile acestea, glasul al 2-lea:

Podobie: Când de pe lemn…

Pentru toţi care scapă cu credinţă sub acoperământul tău cel puternic te rogi, ceea ce eşti bună; că noi păcătoşii nu avem altă izbăvire către Dumnezeu în nevoi şi în necazuri, pururea fiind

Încărcaţi cu multe păcate, Maica Dumnezeului celui de sus. Pentru aceea cădem înaintea ta să ne izbăveşti pe noi, robii tăi, din toate nevoile.

Stih: Pomeni-voi numele tău în tot neamul şi neamul.

Tuturor scârbiţilor bucurie si asupriţilor folositoare şi flămânzilor dătătoare de hrană, străinilor mângâiere, celor învăluiţi adăpostire, bolnavilor cercetare, celor neputincioşi acoperământ şi sprijinire, toiag bătrâneţilor, tu eşti, Preacurată, Maica Dumnezeului celui de sus; pentru aceea ţie ne rugăm: grăbeşte si miluieşte pe robii tăi.

Stih: Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău.

Bucură-te, Fecioară preacurată; bucură-te, cinstitul sceptru al împăratului Hristos; bucură-te, ceea ce ai crescut strugurele ce! de taină; bucură-te, uşa cerului şi rugul cel nears; bucură-te, lumină a toată lumea; bucură-te, bucuria tuturor; bucură-te, mântuirea credincioşilor; bucură-te, apărătoarea şi scăparea tuturor creştinilor, stăpână.

Slavă… Şi acum…, glasul al 8-lea:

Bucură-te, lauda a toată lumea; bucură-te, casa Domnului; bucură-te, munte umbrit; bucură-te scăpare; bucură-te, ceea ce eşti sfeşnic de aur; bucură-te, Preacurată, care eşti slava creştinilor; bucură-te, Mărie, Maica lui Hristos Dumnezeu; bucură-te, rai; bucură-te, masa cea dumnezeiască; bucură-te, biserică; bueură-tes năstrapâ de aur; bucură-te, bucuria tuturor!

În timp ce preotul cădeşte altarul şi poporul, se cântâ aceste tropare ale Născătoarei de Dumnezeu, glasul al 8-lea:

Pe ceea ce este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui, care ne-a izbăvit pe noi din blestem, pe stăpână lumii, cu cântări să o cinstim.

Pentru păcatele mele cele multe mi se bolnăveşte trupul, şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce eşti plină de daruri; nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută.

Stăpâna şi Maica Izbăvitorului, primeşte rugăciunea nevrednicilor robilor tăi, ca să fii folositoare către Cei ce S-a născut din tine, o, stăpâna lumii, fii mijlocitoare.

Cântăm cu osârdie acum cântare de bucurie ţie, celei întru tot lăudată, Născătoare de Dumnezeu. Cu înaintemergătorul şi cu toţi sfinţii, roagă-L, Născătoare de Dumnezeu, ca să ne mântuiască pe noi.

Toate ostile îngereşti, înaintemergătorul Domnului, cei doisprezece apostoli şi toţi sfinţii, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, faceţi rugăciuni ca să ne mântuiască pe noi.

Milostivă fii mie, smeritului, că afară de tine altă scăpare nu ştiu, eu cel ce sunt plin de tot felul de păcate. Miluieşte-mă, nădejdea creştinilor.

Apoi: Sfinte Dumnezeule.., Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Ca a Ta este împărăţia… Şi troparele, glasul al 6-lea; Miluieşte-ne pe noi, Doamne… Slavă… Doamne, miluieşte-ne pe noi… Şi acum… Uşa milostivirii… (caută la p. 8),

Preotul zice ectenia:

Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne si ne miluieşte,

Doamne miluieşte (de 3 ori).

Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea cercetarea, iertarea, buna-sporire şi chivernisire a robilor lui Dumnezeu (N) şi pentru ca să li se ierte toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie.

Doamne miluieşte (de 3 ori).

Încă ne rugăm ca să fie păzit sfânt locaşul acesta, ţara aceasta, oraşul acesta şi toate oraşele şi satele, de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea altor neamuri asupra noastră şi de războiul cel dintre noi; pentru ca milostiv, blând, şi lesne iertător să ne fie nouă bunul şi iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, şi să-şi întoarcă toată mânia care se porneşte asupra noastră, să ne izbăvească pe noi de îngrozirea Lui cea dreaptă, care este asupra noastră, şi să ne miluiască pe noi.

Doamne miluieşte (de 40 ori).

Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului si a celor ce sunt pe mare departe, şi, Milostive, milostiv fii nouă, Stăpâne, pentru păcatele noastre şi ne miluieşte pe noi.

Doamne miluieşte (de 3 ori) şi ecfonisul:

Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Apoi preotul face otpustul cel mic.

 E 6 dimineata. Coboram in gara din Campulung Moldovenesc. Nu s-a luminat inca. Aerul rece miroase a gudron si a brad. Ma simt ca atunci, demult, cand veneam in vacante. Si in tren mi-a placut din acelasi motiv. Refac un drum care multi ani a fost singura mea bucurie.

Am pornit cu Rodica prin orasul pustiu, pana la pensiunea unde urmeaza sa se cazeze.

Nu i-am spus bunicii ca vin (asa faceam si cand eram mici, ne placea s-o surprindem). Pana se lumineaza stau cu Rodica, pe urma  plec spre casa. Pensiunea e pe aceeasi strada, dar ceva mai la vale.

Rasare soarele si odata cu el ceva vechi din mine prinde sa arda si sa ma incalzeasca. Sunt acasa! Imi simt palmele dornice sa atinga, orice: garduri de lemn, iarba, pietre. As mangaia tot sperand ca pielea sa lase ceva din spiritul celor atinse sa treaca pentru totdeauna in mine, sa le pot lua.

 Ajung langa cimitirul evreiesc. Soarele se inalta printre monumentele funerare punand viata si moartea intr-o perfecta armonie. Merg pe ulita de langa parau. Sunt acasa! Repet iar si iar. Acasa asta al meu e mai mult decat locul, sau mai bine spus e locul invelit intr-o stare, sau nu stiu ce e dar asa ma simt - ACASA.

In fata portii inima imi bate cu putere ca si cum ar vrea sa iasa  din pieptsi sa se joace in iarba. Pe aleea asta am alergat de mii de ori. In sandale, in slapi, in cizme, in picioarele goale, in bocancii de lac…Da, am alergat mai mult decat am mers. Acum urc si Elsa, cateaua,  ma intampina. Nu latra ca si cum as fi un strain.

Bunica apare in prag, ma imbratiseaza si imi zice, printre lacrimi, ca de fiecare data “vai mai copchila!”. In casa e cald. Miroase frumos a lemn si ceai de chimen . Focul trosneste in vatra. Ne asezam la povesti langa soba. Nu mai simt timpul trecand.

Prin fereastra se zareste lumea.

Azi mi s-a făcut dor de nudlii. Acestea sunt nişte prăjiturele pe care le făcea bunica. De altfel erau prăjiturile ei preferate. Este vorba de un aluat din cartofi fierţi, făină albă, ulei şi sare. Acest aluat se întinde în fâşii cilindrice, se taie în bucăţi mici (3-4cm) care se pun la fiert până se ridică la suprafaţă şi la final se tăvălesc în pesmet cu zahăr. Sunt de-a dreptul delicioase, mai ales dacă sunt calde. Şi pentru că mi s-a facut dor de ele, m-am apucat să le fac, cu toate că doar împreună cu bunica le mai făcusem. Şi sunt mândru că 90% le-am făcut singur. Am fost doar asistat de mama din când în când. Şi, deşi mie nu mi s-au părut aşa bune ca ale bunicii, mamei i-au plăcut mult. Aşa că de acum încolo pot să le fac şi singur.

La buni-n bucătărie,
Găsesc orice jucărie:
Oale, crătiţi şi tigăi,
Le lovesc! Par zurgălăi!

Zdrăngănesc două capace!
Tii! Ce sunet! Zău că-mi place!
Şi cu lingura cea mare,
Bat acum într-o căldare!

Dar de ce-o fugi pisica?
Că doar nu i-am zis nimica!
Ia te uit-un robinet!
Îl deschid… văleuuu! Ce jet!

Uraa! E rost de-o plimbare
Şi cu rucsacu-n spinare
Sar in oala-ncapătoare
Si-acum sunt navigatoare
În bucătăria mare!

Mă miram de ce bunica
E-aci toată ziulica!
Dar ce faţă la bunica!
Oare o doare burtica?