Ma Jian, născut la Quingdao, în 1953, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii chineze actuale. Moştenirea simbolică pe care i-o lasă bunicul lui, victimă a Revoluţiei Cultu­rale, îl face să cunoască direct „binecuvântarea“ regi­mului comunist. Diversele profesii pe care le practică, în special cele de fotograf şi apoi foto­jurnalist, îi permit să călătorească pe teritoriul Chinei, ulterior vizi­tând Tibetul într-o incursiune personală de trei ani. Poveştile pe care le culege, vizând aspecte cel puţin insolite ale culturii tibetane aflate sub ocupaţia chineză, se regăsesc în primele două volume, Red Dust — o carte de călătorii — şi Scoate limba! (Curtea Veche Publishing, 2008). În 1987, Scoate limba! e interzisă de regimul comunist, iar Ma Jian se mută în Hong Kong. După câţiva ani se stabileşte în Europa împreună cu Flora Drew, cea care îi va deveni soţie şi care îi va tălmăci cărţile în limba engleză. În prezent trăieşte la Londra. Ultimul său roman, Beijing Coma (2008), ascunde sub povestea comei unuia dintre participanţii la evenimen­tele din Piaţa Tiananmen, din 1989, metafora poporului chinez — îşi poate aminti trecutul, dar e incapabil să acţioneze. De acelaşi autor: Red Dust, Beijing Coma.

Donator sau dăruit

“Fără să mai ridice paharul în semn de toast, donatorul prinse iute cu beţişoarele cea mai grasă bucată de gâscă, proba­bil târtiţa, şi şi-o îndesă grabnic în gură. Poate că din cauza profesiei de donator căpătase o capacitate instinctuală de a culege de pe masă tot ce era mai hrănitor. Era, aşadar, în stare să apuce ce-i mai bun din prima înghiţitură şi, pe cinstite, nu rămânea nimic nemestecat.

— Dar stai bine cu mirosul, zise donatorul după ce înghiţi.

— Eu nu pricep cum trăiesc oamenii ăştia, sunt într-un continuu du-te vino, mereu pe fugă; tare ocupaţi mai trebuie să fie, spuse scriitorul.

— De şapte ani şi mai mult tot trag.

Donatorul se aplecă şi scuipă fărâmele de oase în hârtia aceea liniată, pe care un cheag de sânge începea să se întă­rească.

— Şi eu la fel, răspunse scriitorul, molfăindu-şi bucata de gâscă.

Pe când mesteca lacom şi-şi lăsa capul pe spate ca să înghită mai bine, guşa îi fâlfâia urmând mişcările maxilarului. În tot acest timp, expresia de pe faţa lui era a unuia care plânge. Din cauza vinului, donatorul vedea cum capul um­flat al scriitorului devenea tot mai rumen, precum castanele coapte.

— Nu trebuie să-mi bat capul prea tare pentru un blid de mâncare, spuse el, încercând să-l provoace la discuţii pe scriitor. Însă, adăugă el bătându-şi pieptul, mă doare tare aici.

În ultimii şapte ani folosise foarte des fraza asta, pe care o preluase de la scriitor. Când a donat sânge pentru a doua oară, scriitorul l-a luat în braţe şi, plângând, i-a zis: „Mă doare foarte tare aici!“

— Ghimbirul trebuie tăiat în felii subţiri, pentru că, odată aruncat în supă, absoarbe tot mirosul acela de peşte. Dă-o-ncolo, asta ştie oricine!

Apoi, scriitorul scuipă oasele pe foaia liniată şi, ple­cân­du-şi capul, spuse:

— N-am scris mai nimic în ultima vreme, de câte ori m-am apucat n-am ajuns nicăieri. Trebuie să o iau mereu de la început.

Donatorul privi la părul rar al scriitorului, la capul din care, precum firele subţiri de păr, deşteptăciunea se răspândea spre toate zările. Donatorului i se spunea Vasili, porecla aceasta era o amintire de neuitat din vremea lagărelor de reeducare, când tinerii de la oraşe erau duşi la ţară, „să înveţe de la ţărani“. Pentru că, după ce a văzut un film alba­nez, în aceeaşi noapte a strigat în vis: „Ei, Vasili!“ Măcar de-ar fi fost şi el un bărbat puternic şi înalt ca acela… Dar nu era nici pe departe.

După ce s-a întors în oraş, a tot umblat încolo şi în­coace, însă cum nu ştia să facă mai nimic şi nici relaţii nu avea, doi ani nu a găsit nimic potrivit de lucru. Abia după ce s-a sfârşit Revoluţia Culturală şi-a găsit o slujbă temporară de vidanjor tocmai în districtul de vest al Beijingului. Se vede însă treaba că nu îl prea ducea mintea să fi pus o placă de lemn peste tinetă ca să nu-şi murdărească panta­lonii, aşa că, nemaiputând să scoată mirosul acela din ei, i-a vândut pe un yuan şi cinci jiao unui om de la ţară. La urmă a lăsat baltă şi slujba asta.

Apoi, într-o bună zi, a reuşit să se strecoare cumva într-o grupă de donatori şi aşa se face că, pentru prima oară în viaţă, a primit un cupon care-i dădea dreptul la hrană în va­loare de 45 de yuani, din care să-şi cumpere mai ales ficat de porc, ba şi o cartelă pentru 2 kilograme şi jumătate de ouă. Iată cum dorinţa cea mai arzătoare din viaţa lui a fost dintr-odată împlinită. De cum a pus pe masă, bătându-le cu palma, cuponul pentru ficat de porc şi cartela pentru ouă, părinţii şi sora lui au început să-l privească cu alţi ochi. Deve­nise stâlpul familiei. Când a primit, în calitate de donator al fabricii de textile, şi un cupon pentru o bicicletă marca Phoenix, faima lui s-a răspândit în tot cartierul. Casa lui a devenit de atunci loc de adunare pentru toţi vecinii care nu mai conteneau să-i laude succesele.

Ca să îndeplinească planul privind donarea de sânge, vreo trei fabrici mai măricele din cartierul de vest Xicheng i-au făcut carte de muncă. Multe alte unităţi îi cereau ajutorul, ungându-l pentru asta cu ţigări şi băuturi bune, dar lui nu i s-a părut suficient de interesant încât să-l facă să întindă o mână.

După şapte ani de trudă, Vasili al nostru ajunsese donator profesionist, plin de bani, cu buzunarele doldora de cu­poane pentru ventilatoare, televizoare, cărbuni, lemne, ţigări, carne şi alte întăritoare. Apoi, el şi prietenii lui deschiseseră în veceul de vizavi de centrul pentru donatori de sânge, tocmai în buricul târgului, un soi de agenţie de recrutare. Biroul lor era pus chiar lângă un pisoar unde, ca să nu se stropească cu urină, au aşezat un paravan din lemn. Seara îşi legau masa de grilaj cu un lanţ din fier, aşa încât nimeni n-avea cum s-o fure. Locaţia era deci foarte ieftină, nu trebuia să plătească Ministerului Sănătăţii decât trei yuani pe lună, dar condiţia era să nu-şi pună firmă.

În fiecare zi reuşeau să adune de pe străzi cam unspre­zece sau doisprezece oameni pe care îi convingeau să se ducă la spitalul de peste drum şi să doneze sânge. Apoi, aceştia se întor­ceau cu certificatul şi primeau în schimb jumă­tate din valoarea înscrisă acolo, în bani gheaţă. Ce rămâ­nea se împărţea între şeful donatorilor şi prietenii lui. Desigur, şefului îi revenea ceva mai mult.

Aşa-zisa „agenţie“ avea şi câteva produse pe care le folosea înainte de donarea de sânge precum: apă chioară pentru creşte­rea greutăţii, nişte plăcuţe de fier, subţiri, dar destul de grele, plus bandă adezivă cu care să lipească respectivele plăcuţe; mai aveau un vraf de cărţi de muncă, ştampile, fotografii, lipici şi tot felul de cupoane şi certificate la preţ negociabil. Mai erau şi vreo patru perechi de ghete cu toc, de diverse mărimi, însă două perechi le fuseseră furate din neatenţie. Tocurile încălţărilor adăugau staturii încă vreo zece-doisprezece centimetri, aşa încât până şi un copil de doisprezece ani putea întruni condiţiile necesare pentru a dona sânge.

După ce au mestecat-o şi au supt toate oasele, din gâsca friptă nu mai rămăseseră decât nişte resturi măcinate. Afară începuse să se întunece, iar în lumina aceea difuză de la asfinţit lucrurile începeau să se confunde între ele. Firmele luminoase ale câtorva clădiri înalte se aprinseseră deja şi licăreau colorând cerul. Cei doi bărbaţi, care erau de acum sătui şi mulţumiţi, vorbeau ceva mai domol. Pentru scriitorul profesionist cina asta făcea cât salariul lui pe două săptă­mâni, un adevărat ospăţ cu carne adevărată. În copilărie, scriitorul nu mâncase carne aproape deloc. Ai lui reuşeau, când şi când, să facă rost, cine ştie de unde, de câte o fâşie de şorici, şi atunci o fierbeau şi făceau din ea o zeamă lungă — aşa crescuse. Cam tot aşa a fost şi cu donatorul, poate doar un pic mai bine. După cum s-a lăudat la brigadă, recordul lui a fost în anul în care a reuşit să mănânce carne de şaptesprezece ori, asta până să ajungă să-şi pună sângele la bătaie. Aşa o realizare îl ridica cu un cap mai sus faţă de colegii lui din brigadă. Dar după numai un an de când a deve­nit donator de sânge, recordul a fost doborât. Politica de deschidere a Chinei şi reforma economică a lui Deng Xiaoping l-au adus în culmea fericirii.

— Pe vremea brigăzii de reeducare, s-a întâmplat să mâncăm carne o singură dată într-un an. Îmi amintesc de seara dinainte, când m-am hotărât să nu mănânc nimic alt­ceva, în aşteptarea cărnii: de emoţie şi de poftă nici n-am mai putut dormi. Unde mai pui că mirosul de carne prăjită din bucătărie ajungea imediat la noi în dormitor, zise donatorul.

— Pe atunci eram înnebunit după Gorki. Şi mai erau şi Gogol, Lermontov, Antuşev, pe care i-am găsit după ce s-au confiscat cărţile din biblioteca municipală, spuse scriitorul, fără să continue firul gândurilor donatorului.

— Asta ne dăuna foarte tare la sănătate, toţi eram sleiţi, cel puţin cei de peste patruzeci de ani n-aveau vlagă deloc. Săp­tă­mâna asta ai ieşit din casă? întrebă donatorul scoţând un rotocol de fum (schimbase un cupon pentru un televizor pe un cartuş cu ţigări de import).

Îşi dădu seama că scriitorul nu îi răspunse, de multe ori era cam absent. Aşa că, arcuindu-şi puţin sprâncenele, îl întrebă:

— Ia zi-mi, nu ţi se pare că sunt cam ofilit?

— Eşti verde ca bambusul şi sănătos tun! îi zise scriitorul, apoi se uită în ibric să vadă dacă fierb ouăle. O fâşiuţă de albuş se scursese dintr-un ou crăpat, iar acum arăta ca un peştişor care se fâţâia de colo-colo prin oală. „Ceva tot are să se întâmple“, îşi zise scriitorul, prin minte trecându-i un fragment dintr-o carte pe care tocmai o citise. „Ia te uită la oul ăsta! Barca se răstoarnă şi împăratul a fugit!“, zise scriitorul ca pentru sine, pe când faţa i se înroşea tot mai tare, arătând ca o castană coaptă. Ba, dacă te uitai mai bine, avea o grimasă de parcă râdea, asta ca dovadă că băutura i se urcase la cap.

Cu puţin timp în urmă, secretarul de la Asociaţia Scrii­torilor îl chemase pe la el. Venise un ordin, de la Comitetul Central al Partidului, ca în luna martie să se ajungă la un moment de vârf în campania „Să învăţăm de la exemplul lui Lei Feng“, eroul naţional care şi-a dat viaţa pentru binele celorlalţi. Aşa că el primi însărcinarea să scrie o nuvelă avân­du-l ca subiect pe Lei Feng. „Caută-mi un Lei Feng al zilelor noastre“, îi spuse secre­tarul, „aşa încât să scrii o poveste reală. Trebuie să găsim în societatea de azi un personaj asemenea lui Lei Feng din anii ’60, cu aceeaşi conştiinţă socialistă. Iar la final să scrii despre cum şi-a dat el viaţa pentru tovarăşul aflat la ananghie.“

În faţa şefului, scriitorul simţi că i se întunecă minţile şi-l ia cu leşin, atunci căscă ochii disperat, dar totodată încercă să forţeze un zâmbet. Asta ca să nu strice impresia pe care şeful şi-o făcuse despre el.

— În ce an a murit Lei Feng? întrebă el. Asta, evident, ca să-i dea ocazia şefului să-l beştelească niţel.

— Mai e nevoie să întrebi? Măi Sheng, măi! Păi se vede că Lei Feng nu este tocmai viu în mintea şi în inima ta!

— În inima mea numai Partidul este viu! spuse scriitorul.

— Păi atunci, numai bine, uite, Partidul te-a ajutat să devii un mare scriitor, iar acum ai ocazia să o dovedeşti. Pri­cepi? Că, vorba aceea, „pregăteşti oastea vreme îndelungată ca să o tri­miţi la război o singură dată“. Şi acum e vremea să arăţi ce poţi, să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de Partid. Ches­tiunile concrete le rezolvi tu. Iar dacă ai vreo nedume­rire poţi să mă cauţi. Că anul trecut, la capitolul calitate şi cantitate, au cam fost probleme în ceea ce te priveşte. Nici articolele, nici temele alese n-au fost pe măsură. Imaginea revo­lu­ţionarilor n-a fost deloc strălucitoare, drapelul nu a fost lumi­nos. Ce ţi-o fi venit să prezinţi cadrele mai vârstnice de partid drept reacţionare?

— Dar în propaganda din presă, de anul trecut, se spu­nea despre cadrele vârstnice că sunt prea conservatoare şi că mai bine ar face să-i lase pe cei tineri să acţioneze, să treacă cu curaj la reformă.

— Bine, asta a fost anul trecut, acum nu mai e aşa! Acum, cu cât eşti mai în vârstă, cu atât eşti mai reformator. „Valurile din urmă le împing pe cele dinainte, aşa curge fluviul Yangze“. Uită-te puţin la editorialul ăsta, îi spuse secretarul, arătându-i un număr din Cotidianul Poporului.

— Şi cam ce vârstă trebuie să aibă Lei Feng în povestea mea? întrebă scriitorul, scoţând creionul şi carneţelul din buzunar.

Secretarul se gândi ce se gândi, apoi spuse:

— Chestiunile concrete ţin de ingeniozitatea fiecăruia, aces­tea sunt amănunte în care noi, clasa conducătoare, nu ne putem implica. Scriitorii fruntaşi ai fiecărui comitet jude­ţean din ţară s-au apucat deja de treabă, tu eşti reprezentantul nostru, nu se poate să fii mai prejos.

Înainte să iasă din birou, secretarul adăugă cu o voce gravă:

— Fă-ţi treaba ca lumea şi scrie despre Lei Feng aşa cum trebuie. După aia, poate te propunem să fii inclus în marele Dicţionar al Scriitorilor Chinezi.

— Îţi dai seama, propriul meu loc în istoria literaturii! spuse scriitorul. Adică doar cu o povestioară acolo pot să intru în Dicţionarul Scriitorilor Chinezi!

— Frate! Ai să ajungi nemuritor! spuse donatorul, dând din cap.

— Nu trebuie decât să găsesc un Lei Feng al zilelor noastre, însă, din păcate, nu-mi vine în minte niciun om din care să fac un erou de roman.

Scriitorul îşi aminti de prima lui zi la brigada de produc­ţie, când şi-a scos creionul şi a scris pe prima pagină a carnetului: „Trebuie să devin un şurub care nu rugineşte niciodată, unde mă pune partidul, acolo să stau şi să strălu­cesc!“ — adică exact cum îşi dorea şi Lei Feng. Îşi mai aminti că la şcoală îi învă­­ţaseră cum Lei Feng purtase aceleaşi izmene vechi vreme de cinci ani de zile, peticindu-le iar şi iar. Asta pentru că era mai ­bucu­ros să dea bănuţii pe care-i strângea bătrânilor şi oamenilor nevoiaşi, în loc să-şi cumpere o nouă pereche. Iar un astfel de om nu avea cum să mai trăiască într-o societate atât de înnebu­nită după bani, care nu s-ar fi dat înapoi nici de la omor pentru ei.

Scriitorul se tot chinuia să găsească în jur un om asemenea lui Lei Feng, însă, oricât ar fi încercat, prin mintea lui treceau mereu imaginile vii ale acelora despre care nu scri­sese niciodată. Uite, copistul acela care stă tot timpul în uşa feroneriei privind trecătorii grăbiţi. Culoarea pielii îl dădea în vileag ca pe unul care nu era din părţile acelea, mai ales mâinile albe şi subţiri, ca de femeie.

Carnea de gâscă se mistuia de acum în stomacurile celor doi, iar acest fapt le conferea o expresie foarte binevoitoare.

— Sunt gata şi ouăle, spuse donatorul. Tu ai să ajungi în Dicţionarul Scriitorilor Chinezi. Eşti scriitor, martor al timpu­rilor, con­şti­inţa generaţiei. Eu însă, deşi salvez vieţile multor oa­meni cu sângele meu, nu fac doi bani, şi nimănui nu i-ar păsa dacă aş muri. Măcar de ar vrea cineva ca tine să scrie despre o viaţă ca a mea.

— Felul în care faci tu bani e detestabil, curată impostură. Auzi, să iei orice fel de om de pe stradă şi să-l pui să doneze sânge. Nu te gândeşti că poţi să iei sânge de la un bolnav şi să-l dai unui om sănătos? Asta e crimă, o dovadă a răutăţii ome­neşti, spuse scriitorul, într-o obişnuită lecţie de moralitate şi justiţie.

Dar donatorul, arătând spre resturile de pe hârtia liniată, spuse:

— Uite ce e, carnea de gâscă nu creşte în copac! Dacă n-aş fi eu cu această profesiune a mea, băncile de sânge din toată ţara n-ar mai avea nicio picătură. Plătesc preţ de sânge adevărat, trudă grea, pentru ţara mea.

— Ăia tot n-au pus ghimbir la capetele de peşte, mormăi scriitorul, după care se gândi că poveştile lui nu au nici măcar început sfârşit, însă, altfel, sunt cât se poate de reale. Scrisul nu e decât un fel de consemnare a realităţii, dar lucrurile din reali­tate sunt moarte. Ca şi o carte, dacă nu este gânditorul care să o născocească, atunci ea nu există sau nu este reală.

— Dacă n-aş fi eu, ţara asta s-ar duce de râpă! mai spuse dona­torul.

— Străinii donează sânge pe gratis, i-o întoarse scriito­rul. Eşti un escroc, o minciună, un fals filantrop.

— Stai liniştit că sunt de zece ori mai adevărat decât tine, spuse donatorul, ştiind că atinge un punct sensibil.

În toţi aceşti ani, donatorul ajunsese să deprindă limbajul scriitorului şi, astfel, să ştie unde şi cum să înfigă câte un ac.

— Împăratul e la ananghie, iar marinarii se târâie la ţărm, bodo­găni scriitorul ca pentru sine, făcându-se mic în scaunul lui.

— Directorii de la fabrică pe mine se bizuie ca să-şi facă planul la donat sânge. Şi, astfel, în fiecare an economi­sesc zeci de mii de yuani pe care, altfel, ar trebui să-i dea pe com­pensaţii, prime de vacanţă sau concedii de recupe­rare. Noi nu vrem decât bani, nu am cerut niciodată prime de vacanţă sau concediu medical. Multe fabrici au ajuns chiar fruntaşe datorită nouă. Eu sunt „donator avansat“, sunt de teapa altruiştilor de profesie, ca Lei Feng. Zici că străinii donează pe gratis, nu? Păi să-mi dea şi mie statul ceva ca lumea de lucru şi atunci aş putea să donez şi eu pe gratis.

Scriitorul făcu ochii mari şi zise:

— Tu — un Lei Feng al zilelor noastre? Ei bine, atunci despre tine am să scriu. Chiar vreau să scriu despre tine, donatorul care salvează vieţi, precum un Lei Feng al zilelor noastre. Însă tu iei bani pentru sângele vărsat, spuse apoi încet scriitorul.

— Şi ce? Tot merit să se scrie despre mine, răspunse donatorul apucând disperat ultima vorbă a scriitorului. Eu sunt mai Lei Feng decât Lei Feng şi, apoi, dacă scrii despre mine, nu mai trebuie să asculţi poveştile altora, să „te duci în mijlocul maselor“ şi să „înveţi ce e viaţa prin experienţa personală“¹. Şi să-ţi mai zic ceva, cândva am donat de două ori într-o singură zi, în locul unuia desemnat de Partid. Aşa ceva nici Lei Feng n-ar face. Şi tu ştii bine ce fapte bune am mai făcut eu în trecut.

Donatorul apucă sticla cu băutură, turnă puţin în paha­rul scriitorului, apoi ce mai rămase turnă în al lui, după care se duse să aducă nişte chibrituri.

— Trebuie să scrii despre mine, mi-ai promis, spuse donatorul în timp ce îşi aprindea ţigara. Altminteri de mult aş fi renunţat la ocupaţia asta.”

(L’Orient le Jour)

Le Liban est arrivé en 92e position sur 216 pays dans le classement établi par les universités de Columbia et de Yale.

Le Liban est arrivé en 92e position sur 216 pays dans le classement basé sur l’indicateur 2009 de gestion des ressources naturelles dans le monde, 23e sur 30 pays à revenu intermédiaire (UMIC) et 8e sur 17 pays de la région Moyen-Orient-Afrique du Nord (MENA).

Conjointement effectué par les universités de Columbia et Yale aux États-Unis, et repris par le bulletin économique hebdomadaire de la Byblos Bank, Lebanon This Week, le classement s’est servi de l’indicateur de gestion des ressources naturelles dans le monde comme critère d’évaluation, mesurant ainsi les politiques économiques d’un pays axées sur la promotion d’une gestion durable de ses ressources naturelles.

Le but de cette démarche est de refléter le degré d’investissement d’un gouvernement afin d’augmenter la croissance économique, de réduire la pauvreté et d’améliorer la gestion des ressources naturelles. L’indicateur se base de ce fait sur quatre sous-indicateurs couvrant la protection écorégionale, l’accès à une eau plus propre, l’accès à une meilleure hygiène en plus de la mortalité infantile. Chaque catégorie est notée sur une échelle allant de zéro à 100 ; l’indicateur global ne représentant que la simple somme de ces quatre sous-indicateurs.

Le Liban a ainsi obtenu une note globale de 75,4 points qui est inférieure à la moyenne du classement mondial et des pays à revenu intermédiaire qui sont de 75,7 et 85,1 points respectivement. La notation du Liban est toutefois supérieure à la moyenne du classement régional et à celle des pays arabes, qui s’élèvent à 74,2 et 72,1 points respectivement. Notons que Le Liban était en 57e position au classement mondial de 2008 contre la 92e cette année, ce qui représente un glissement important de 35 échelons sur un an (moins 14,1 %).

À l’échelle mondiale, le Liban a devancé la Mongolie, la Polynésie française et le Zimbabwe, mais est arrivé derrière le Nicaragua, le Malawi et la Yougoslavie. Au classement des pays à revenu intermédiaire, le Liban a fourni une meilleure performance que la Turquie et l’Uruguay, mais a été devancé par la Grenade et la Roumanie.

En se basant sur les quatre sous-indicateurs précités, il apparaît que le Liban a partagé la meilleure note avec le Canada, la France, la Suisse ou encore le Japon pour l’accès à l’eau propre, devançant ainsi les États-Unis. Au niveau du classement selon le sous-indicateur de mortalité infantile, le Liban est en meilleure position que le Sri Lanka ou les Philippines, mais derrière le Vietnam et la Thaïlande. Il a également obtenu une meilleure note que l’Afghanistan ou la Bosnie-Herzégovine concernant la protection écorégionale, mais sa performance a été surpassée par celle de l’Irlande, la Mauritanie et la Somalie.

Pregătirile pentru spectacolul-lectură de la Cărtureşti MŢR sunt în toi, se râde bine şi mult, actorii sunt foarte entuziasmaţi, iar noi, ceilalţi, aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne-au pregătit. Din ce ne spun ei, vom râde şi noi, muuuuuuuuult, un motiv în plus să mergem să îi vedem.

 Nu dorim o lansare clasică, cu discuţii interminabile şi plictisitoare. Vrem să le aducem celor ce vor fi alături de noi un scurt spectacol, care să îi încânte şi să le dea un motiv să se bucure.

Voi mai reveni cu fragmente din piesă, pentru a vă convinge de talentul acestui autor şi ineditul care înconjoară această carte. Deocamdată, puteţi citi un interviu cu Péter Esterházy.

Interviu Péter Esterházy „Eu nu am probleme umane, ci probleme de elaborare” de Cosmin Ciotloş (apărut în nr. 27 din 2009 al revistei România literară)

C.C./A.M.: Ce aduce nou, ce aduce diferit propria dumneavoastră literatură, literatura est-europeană în cadrul literaturii şi culturii europene?

P.E.: În primul rând, problema are un segment extrem de personal. Problema este că nu sunt nici Goethe, nici Schiller, cum nu sunt nici Peter Handke, dar nu sunt nici Cărtărescu, nici Caragiale. Aş putea spune că lipsa de talent şi calitatea proastă pe care eu o reprezint n-ar putea-o nimeni reprezenta. Asta e legitimarea continuităţii literaturii. Cine ar îndrăzni să pună mâna pe stilou după Dante? Dante n-ar putea să scrie o propoziţie cum sunt eu în stare să scriu. Eu nu sunt un mare analist al propriilor mele texte aşa că nu pot să-mi dau seama. Dar bănuiesc că reprezint ceva care e foarte legat de limbă şi în acelaşi timp vin din Europa Centrală şi de Est, din Ungaria, şi sunt foarte legat de istorie. Pentru această situaţie e foarte elocventă o dată care apare foarte des în cărţile mele, e vorba de 16 iunie. 16 iunie e o sugestie intertextuală foarte fină. Este ziua în care are loc romanul lui Joyce, Ulysses. Aş putea spune puţin exagerat că e ziua în care se petrece fiecare roman modern. În acelaşi timp, pe 16 iunie 1958 a fost executat prim-ministrul maghiar Imre Nagy, personaj central al revoluţiei din ‘56. În anii ‘80 au început să apară cărţile mele în care era prezentă această dată preluând o temă muzicală care revenea mereu şi mereu. Oamenii nu înţelegeau legătura cu Joyce pentru că erau inculţi, iar segmentul istoric al textelor, rolul istoric al datei oamenii nu-l înţelegeau pentru că societatea, oamenii au uitat isto­ria tocmai din speranţa supravieţuirii. Această conotaţie, noua conotaţie acum o reneagă, reneagă că ar fi uitat trecutul istoric, iar Joyce nici acum nu joacă niciun rol. Cred următorul lucru: cărţile noastre au o disciplină intelectuală care reprezintă central est-europenismul nostru. Iar în privinţa cărţilor mele, datorită faptului că sunt foarte înrădăcinate în limbă, în limbaj au o generalitate mai mare. Acesta este melanjul între brutalitatea istoriei şi înrădăcinarea în limbă. Voiam să spun adineaori că este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, dar de fapt nu e o diferenţă aşa de mare. Nu e aşa, Dante a scris Divina Commedia dintr-o pură răzbunare. Pe toţi primarii, pe toţi liderii pe care nu-i iubea, de-al naibii i-a trimis în Infern. Literatura şi politicul este Dante curat.

M.: Ce crede domnul Esterházy că leagă literatura română şi literatura maghiară în noul context cultural european?

P.E.: După părerea mea încă nu se vede. Deocamdată nu ne vedem foarte bine nici unul pe celălalt. Deoarece conform reflexului obişnuit nici vecinii nu se prea văd. Românii cunosc mai repede literatura franceză şi engleză şi noi, maghiarii, literatura germană, decât unii pe alţii. În Ungaria, la Budapesta se organizează în fiecare an un festival internaţional al cărţii. Anul acesta România a fost invitată de onoare. În opinia mea, a fost extraordinar, a fost foarte bine. Au apărut multe traduceri, au fost de faţă şi autorii, i-am putut vedea nemijlocit şi am putut să vedem şi cărţile lor. Eu, în mod special, m-am bucurat de cartea Ruxandrei Cesereanu. Cartea se numeşte Postbărbaţii, e ultima parte din Naşterea dorinţelor lichide. Cartea asta e foarte bună. Nu numai că a apărut în limba maghiară o carte foarte bună, dar şi pentru că e vorba de o carte care porneşte şi e o replică la cartea mea, O femeie. Este extraordinară senzaţia când un autor realizează că propria sa carte e o parte activă a unei culturi şi a unei literaturi străine. E o senzaţie atât de plăcută că roşesc. Este foarte emoţionant, pasionant să văd ce face copilul altei literaturi cu aceeaşi materie primă literară. Ar trebui să fie la facultate, să devină temă de studiu compararea celor două cărţi. Ar fi foarte interesant să se analizeze dacă este altceva pentru că e scrisă de o femeie sau este altceva pentru că e scrisă de ea, de Ruxandra, sau pentru că este altceva. Ceea ce leagă două literaturi învecinate este faptul că au o privire asupra aceluiaşi spaţiu, dar au alte reflexe, altă experienţă şi alte tradiţii. De exemplu, în acest context, ce face un scriitor cu această noţiune de dictatură. În literatura ţărilor învecinate nicăieri nu am văzut nimic din acest element comun. În decembrie 1989, când am văzut evenimentele de la Timişoara, am scris un articol de fond scurt cu titlul “Fratele nostru poporul român”. Acest cuvânt (dictatura), din păcate, s-a extins asupra întregii Europe Centrale. Până acum n-am văzut prea mult din această fraternitate. Nu sunt convins că vom vedea foarte multe lucruri la nivel social. Societă­ţile din Europa de Est sunt într-o situaţie destul de proastă. Literatura are întotdeauna posibilităţi, şanse mult mai bune decât realitatea. Poate că din elementele acestea comune să se developeze ceva, dacă nu chiar această lipsă.

 VĂ AŞTEPTĂM ALĂTURI DE NOI!!!

Pregătim ceva cu totul spectaculos pentru voi! La propriu.

Deocamdata, vă spun doar atât: să nu vă faceţi planuri pentru miercuri, 18 noiembrie la ora 18:30. Ah…şi să fiţi la Cărtureşti MŢR (Şos. Kiseleff nr.3). Revin în cel mai scurt timp cu amănunte.

Până atunci, vă ofer o bucăţică din surpriza noastră. Poftă bună!

                                                        29.

ÎNGERUL

(pare responsabilul cu ce se întâmplã pe scenã, poate are şi microfon)

Ultima atenţionare, Mozart, sã vinã Mozartu’ pe scenã!

(tãcere)

Wolfi, la dracu’, du-te pe scenã!

(parcã cineva l-ar împinge pe Mozart direct în mijlocul scenei; ni-l putem imagina îmbrãcat într-un sacou yuppies, al dracu’ de scump, purtând perucã, dar, la urma urmei, ce nu ne putem imagina?; în timp ce iese, Îngerul spune într-o doarã)

ÎNGERUL

Cu îndemânare, Mozicã mic, cu îndemânare!

MOZART

Papa, unde eşti?

(Haydn iese de-a buşilea de sub pian, dintre picioarele lui Polzelli, îndatã ce-l vede, Mozart se lasã şi el pe brânci, chefnesc fericiţi, se învârt cu veselie de jur-împrejur, latrã, se joacã, poate cã şi cântã lãtrând, în tot cazul: şi aşa mai departe; o mare prietenie între bãrbaţi; apoi stau în tãcere, gâfâind)

Papa, punem de-un cvartet de coarde?

HAYDN

În doi?

(stau aşezaţi pe scenã)

MOZART

Am putea încerca — noi doi suntem în stare de orice — Papa, dragul meu Papa, ce mult timp a trecut de când nu te-am mai vãzut —

HAYDN

Marele Mozart — şi eu mã bucur —

MOZART

Ţi-am adus şase cvartete de coarde, parc-ar fi douã kile de rodii. Sunt roadele unei trude îndelungate şi grele. Ţi le ofer sperând cã nu le vei considera nedemne de tine.

(tãcere, priveşte de jur-împrejur)

Papa, ţie nu-ţi vine sã mori în — nu-ştiu-cum-se-cheamã-asta? Atâţia ani…! Eu n-aş rezista aici nicio sãptãmânã. Şi ţânţarii! şi prinţul!

HAYDN

(indispus)

Am avut prinţi buni.

MOZART

Mãi…, ştii cã doi ţânţari întotdeauna —

HAYDN

Ştiu. Ştiu cum sunã când se izbesc doi Ţânţari.

MOZART

(râde)

Papa! Dar cum sunã când se izbeşte unul? Poftim?!

(tãcere)

Sã nu mai rãmâi aici, Papa — sau inventeazã ceva — cum vine asta, muzica ta e la cel mai înalt nivel — super — e palpitantã, sublimã, senzualã, pasionantã şi umoristicã, umoristicã, Papa, umoristicã — şi când mã uit la viaţa ta —(sforãie) adorm. Cum vine asta?

HAYDN

N-are importanţã. E totuna.

Fragment din Rubens şi femeile neeuclidiene de Peter Esterhazy, piesa Treizeci şi trei de variaţiuni pe craniul-Haydn (spectacol modern de revistă).

Tonight I left home and headed for Byblos, hoping to find what I thought would be a diverse, young and fun crowd. I want to find a spot that I can enjoy dancing in that’s not overpriced or over sequined. But Byblos turned out to be not quite all that I’d hoped, though I think its worth another try. It was very empty at first (of course that was entirely to do with me and mine arriving 2 hours before we ought), but even so a very familiar scene. Smoke machines galore, lights, and deafening music. We’d chosen it because of the advertised hip/hop, rap, old school, and funk scene advertised. The first room was not what we had expected – ‘house’ music mashed up with pop chart hits. The DJ in room 2 was alright though. Best part of the night was drinks were just 3GBP and the crowd was friendly. But I left thinking the entire experience was rather bland, and longing for the crowds and energy we once experienced at places like the yard in brooklyn. But I wonder if maybe we just left too soon – maybe things heat up and really get going a little later. I’m still holding on that Byblos might be the spot…

When I left, I ran into Bob outside of Babbity Bowster. I was taking a photograph to go along with the bit I was thinking of posting on it. Bob is a Glaswegian, and a fairly, er, well lubricated one tonight, though manning the helm just fine as it were. But Bob told me and my companion all about where we ought and ought not drink. We ought not drink at Babbity – its for tourists apparently. We ought to drink at Strathduie and Black Bull. When we asked why, he said because they are aligned with the protestant clientele. He said there was also McChuill’s, but that “we don’t really like that place so much” as it turns out it is a catholic establishment. I was curious though: as someone who is green to Glasgow, how would one know what was catholic, and what protestant (assuming you care)? He said its all in the name – “Mc / Mac anything stay away from”.

The whole protestant / catholic division here is nuts to me. I don’t get it. Maybe I was just unaware of it in the states, but seems to me the rivalry goes under the blankets so to say. Its there sure, but you have to really be looking for it. Here, its in your face, and everyone elses.

But back to Babbity – The Babbity Bowster is a bar, restaurant, Inn, and beer garden all in one. In the short time I’ve been here, its become a favorite, and I am pretty certain my affection is not going to fade, regardless if it is more pricey then Black Bull or Strathduie. First off, its 1.5 blocks away from my home – a fact hard to forget. But everything I’ve experienced about it so far is just right. It has that comfortable feeling of a local pub, but without the dreariness, or religious segregation, that other establishments might carry. The crowd it pulls is not pretentious, and not formal. Its the kind of place that you can go and meet an all black badmitton team from Manchester and rub elbows with true Glaswegians at the same time. Interesting thing about the design of the place is its painted all white. I always have felt that my favorites are more dimly lit and a little more sultry, or darkened interiors. Babbity feels like its given the care your mom gives the living room, mixed with some very expertly chosen design elements. Food and drink is quality, though I guess as Bob points out it will cost you a little more then some other places. But where I think its a real find is for the accommodation.

For 45GBP (single) or 60 GBP (double) you can stay at the Babbity Bowster. I haven’t seen inside the rooms (yet), but those prices seem decent if the rooms upstairs have just half the character and spirit of downstairs. I think you can rent out the top dining room too for special events too. It doesn’t seem to have an official website, but you can call 0141-552-5055 for bookings. So Bob, I’m sorry – while I’ve enjoyed a pint or two at Black Bull and Strathduie, I’m still a Babbity Bowster tourist and I don’t care.

Lebanon

Everything written about the capital, Beirut, like “Paris of the Middle East”, actually for the most part turned out to be true – it’s expensive, shopping, good nightlife, and good food. Outside of Beirut, heading up the mountains toward Syria, is where Lebanon gets really nice. Byblos was hotter than f%^@ the day I went, but still nice to be in the Mediterranean again. 2 things I didn’t know before coming to Lebanon: very … very good wine here. Bekaa Valley produces an excellent product; and finding cheap hostels is near impossible. (only Talal Hotel for $10/night)

Syria

Rumors about the 6 to 10 hour waits at the border for visas didn’t happen. I waited on average, going there and coming back, for about 2 hours at the Syrian land border. Devuldging this information, you’re all screwed and wait times inevitably will increase. Damascus, very authentic. The mosque, for my money, is a much better visit then the Blue Mosque.  Walking around the Old City, and the Christian section, still had an older, more genuine feel, as opposed to Istanbul. Cheap hotels all over the place, but for $18 a night, the Damascus Room was worth it. 1 thing I didn’t know before coming to Syria: excellent train from Aleppo to Damascus. With how crowded and loud the cities are, this beautiful and cheapest way to head between cities, was a nice surprise after going by bus from Amman to Aleppo the day prior. Probably wouldn’t have known this if it hadn’t been for the guy at Al Gawaher hostel in Aleppo, also $10/night. The guy running it is from Kuwait and hilarious. He kicks people out of his place just for not liking guests when arriving.

Jordan

Ahh, the Bedouin. Jordan – other than Petra – I didn’t  know a whole lot about this place, though my good friends in DC, lived here and were born here. So, of course, I crashed with their family. Amman was a complete surprise, again cause I knew hardly anything prior. Petra, the Dead Sea, Mt. Nebo, etc. all lived up and surpassed expectations. It was also good to see our Jordanian participant from IOC camp here in Armenia. 2 thing I didn’t know before coming to Jordan: the restaurants and bars are as good, if not, better than in Beirut; and the whole floating-thing in the Dead Sea is a trip.

Additional photos from the trip are on the Flickr photostream to the right.

Juan Carlos Díaz Lorenzo

En abril de 1966, el armador noruego Fred. Olsen visitó La Palma por primera vez. Llegó a la isla al viejo aeropuerto de Buenavista, a bordo del DC-3 de Iberia y primero realizó una excursión turística a Fuencaliente y el valle de Aridane. De regreso a la capital palmera, en el Parador Nacional de Turismo, el presidente del Cabildo Insular, Manuel Pérez Acosta, ofreció un almuerzo al ilustre visitante y sus acompañantes. Como el propio agasajado reconoció en sus palabras de agradecimiento, aquella fue una visita de inspección cara a futuras actuaciones y sus impresiones quedaron recogidas en las páginas de DIARIO DE AVISOS: “La Isla me ha gustado muchísimo. Parece tener de todo…”.

Por entonces estaban a punto de entrar en servicio dos nuevos buques innovadores, fruto de un acuerdo entre Bergen Line -compañía que presidía Erik Waaler- y Fred. Olsen que tendría una duración de veinte largos años. Construidos en los astilleros alemanes Luebecker Flender-Werke A.G. -quillas números 560 y 561-, salieron a navegar en los meses de julio y octubre del citado año bautizados con los nombres de Black Watch y Black Prince, respectivamente. Ambos habían sido especialmente diseñados para atender en las mejores condiciones el tráfico de Canarias con Inglaterra y el Continente durante la temporada frutera, con amplias bodegas climatizadas para carga paletizada, disponiendo, además, de una cámara con capacidad para 350 pasajeros en clase única.

Buques de avanzado diseño y elegantes líneas marineras, con una llamativa chimenea, registraban 9.499 toneladas brutas, 5.272 netas y 3.043 de peso muerto, siendo sus principales dimensiones 141,64 metros de eslora total -129,29 entre perpendiculares-, 20,27 de manga, 16,16 de puntal y 6,52 de calado máximo. Matriculados en Bergen y Kristiansand, el equipo propulsor está formado por dos motores Pielstick -fabricados, bajo licencia, por Ottensener Eisenwerk G.m.b.H., en Hamburgo-, con una potencia de 16.740 caballos sobre dos líneas de ejes y hélices de paso variable del sistema kamewa, que permitieron alcanzar una velocidad máxima de 22,8 nudos en las pruebas de mar.

El primero de los buques citados fue botado el 5 de marzo de 1966 y el 2 de julio siguiente fue entregado a su armador bautizado con el nombre de Júpiter, estrenándose en la línea Newcastle-Bergen y, a partir de septiembre, rebautizado con el nombre de Black Watch, pasó a cubrir el servicio mixto regular entre Londres y Canarias.

El 6 de octubre del citado año arribó en su primera escala al puerto de Santa Cruz de Tenerife, ocasión en la que viajaba a bordo Fred. Olsen. Entre los invitados del viaje se encontraba el entonces subsecretario de la Marina Mercante de España, Leopoldo Boado, quien, unos años más tarde, formaría parte y presidiría la sociedad Ferry Gomera.

En el viaje de Tilbury a Lanzarote, primer puerto español de su itinerario, el ferry Black Watch invirtió 75 horas, a una velocidad media de 20 nudos. Venía, entonces, al mando del capitán Marcel Duval y luego continuó viaje a Santa Cruz de Tenerife y Las Palmas, quedando, a partir de entonces, incorporado al circuito quincenal.

Con motivo de la primera escala en el puerto tinerfeño se repartieron claveles a los turistas y el periodista Francisco Ayala, desde la sección “El Puerto es lo primero”, en el periódico El Día, escribía lo siguiente: “El ferry Black Watch acudió puntual a su primera cita con nuestro puerto. El hermoso transbordador entró empavesado poco antes de las ocho de la mañana, mientras los remolcadores le saludaban con sus espectaculares chorros de agua, a la moda del puerto neoyorquino”.

El 7 de mayo de 1968 hizo su primera escala en el puerto de Santa Cruz de La Palma y, a partir de entonces, con los nombres de Black Watch en invierno, y Júpiter en verano, alternó en la citada línea durante dos décadas. En los veranos de 1976 y 1977 hizo la línea Cuxhaven-Hamburgo y en los veranos de 1978, 1979 y 1980, la línea Bergen-Newcastle. En 1982 y 1983 estuvo fletado por la compañía danesa DFDS para cubrir la citada línea, repitiendo contrato en la citada temporada de los años 1984, 1985 y 1986, en la línea Inglaterra-Dinamarca-Suecia.

En octubre de 1986, cuando llegó el final del acuerdo con Fred. Olsen, el buque fue vendido a la compañía Norway Line, aunque Bergen Line siguió ocupándose de su gerencia. Entonces fue sometido a diversas mejoras, que permitieron incrementar la capacidad de la cámara para 900 pasajeros. Rebautizado con el nombre de Júpiter, durante dos años y entre los meses de marzo y diciembre, cubrió la línea Newcastle-Bergen y también realizó cruceros de turismo en la temporada invernal, ocasión en la que recaló de nuevo en los puertos canarios, con varias escalas en Santa Cruz de La Palma.

En ese mismo año fue adquirido por Cadet Shipping Co., de Panamá, siendo abanderado en Malta con el nuevo nombre de Crown M., realizando un servicio regular entre Ancona (Italia) y Patras (Grecia) y Heraklion, Rhodos y Limassol. En 1993 enarboló la contraseña de Loryma Navigation y, abanderado en Chipre, continuó navegando en la misma línea y, a partir del año siguiente, en la que enlazaba Bari, Corfu, Igoumenitsa y Patras. En 1995 estuvo fletado por la compañía libia GNMTC, retornando al año siguiente a su itinerario anterior. En septiembre de 1997 quedó amarrado en la bahía de Eleusis y en 2000 se rebautizó con el nombre de Byblos.

En julio de 2001 arribó a Génova para servir de hotel flotante y a su regreso a Grecia continuó amarrado en Drapetsona a la espera de acontecimientos. En noviembre de 2005 se vendió a armadores de Comores y, con el nuevo nombre de Crown, hizo viaje a Dubai, donde se encuentra desde entonces, en su condición de alojamiento flotante.

“Black Prince”

Por lo que se refiere al buque Black Prince, fue botado el 14 de mayo de 1966 y el 24 de octubre del citado año, procedente de Tilbury, arribó en su primera escala al puerto de Arrecife de Lanzarote. Dos días después lo hizo en Las Palmas y el día 27 recaló en Santa Cruz de Tenerife, con una expedición de 307 pasajeros y 167 tripulantes, al mando del capitán Lard Nygard.

 Su primera escala en el puerto de Santa Cruz de La Palma se produjo el 15 de febrero de 1967, fecha en la que arribó empavesado, a primera hora de la mañana, y quedó atracado estribor al muelle, en maniobra que dirigió el práctico José Amaro Carrillo. En el verano del citado año y rebautizado Venus, cubrió el servicio entre Newcastle y Bergen, en un itinerario que repetiría en los dos años siguientes.

El 12 de enero de 1970, cuando navegaba de regreso a Tilbury, acudió en auxilio del mercante griego Filtric, que se encontraba en situación difícil con una vía de agua a unas cinco millas al SW de Cabo Finisterre. Sus 31 tripulantes abandonaron el buque, 27 de los cuales fueron rescatados por el ferry Black Prince y los cuatro restantes por un pesquero español. El mercante griego, de 7.541 toneladas y propiedad de la naviera Maureen Corp., embarrancó en El Pindo, cerca de Corcubión, donde sufrió graves desperfectos y semanas después sería desguazado.

En los veranos de 1982, 1983 y 1984 estuvo fletado por la compañía danesa DFDS para cubrir el itinerario Inglaterra-Noruega-Suecia y en igual período de 1985 y 1986, fletado por Norway Line, cubrió la línea Newcastle-Bergen. En 1986, cuando finalizó el acuerdo entre Bergen Line y Fred. Olsen, el ferry Black Prince fue retirado del servicio y se proyectó su remodelación en crucero de turismo.

El ferry "Black Prince", en sus primeros años de mar

Los astilleros Wärtsila, en Helsinki (Finlandia), fueron los encargados de su remodelación por un importe de 2.000 millones de pesetas, siguiendo el diseño del reconocido arquitecto naval K. Sjaeveland. El garaje se habilitó en cubierta de pasajeros y el resto fue sometido a importantes transformaciones. Destaca, por su ingeniosa naturaleza, una marina instalada a popa. La rampa, al abrirse, extiende sobre el agua un pantalán y una piscina, en la que los turistas pueden bañarse o embarcar en pequeñas embarcaciones para realizar excursiones o acercarse a tierra. Asimismo se puede practicar windsurfing, buceo, pesca submarina y otros deportes náuticos.

El 12 de febrero de 1987, el remozado Black Prince fue entregado a Vinta Maritime, filial de Fred. Olsen Cruises con sede en Manila. El 28 de febrero inició su primer crucero enarbolando bandera filipina y en aquella ocasión vino a Canarias en dos cruceros inaugurales.

El 6 de marzo del citado año atracó por primera vez en el puerto de San Sebastián de La Gomera y, hecho insólito, lo hizo prácticamente cerrado en niebla. El buque Black Prince atracó al son de chácaras, tambores y bailes gomeros interpretados por el grupo folklórico de Hermigua y con el estallido de 21 voladores, a modo de salvas de bienvenida. Hecho histórico, ya que el Black Prince se convirtió, entonces, en el buque más grande que había entrado hasta entonces en el puerto gomero, ocasión en la que subió a bordo, para dirigir la maniobra, el práctico Marcial Figueroa Morera, persona de gratísimo recuerdo. En el viaje de mediodía del ferry Benchijigua -capitán, Servando Peraza García-, y maniobrando también con la ayuda del radar, se cruzó banda a banda con el ilustre visitante intercambiando las pitadas de rigor.

La marina del crucero "Black Prince", desplegada en una escala en el puerto palmero

A pie de escala esperaba Fred. Olsen sr. y su hijo Fred. Olsen jr. El capitán Thor Fleten fue el primero en bajar a tierra para saludar a su armador y, a continuación y mientras el grupo de Hermigua interpretaba aires gomeros, un grupo de señoritas ataviadas con el traje típico de la isla obsequiaba rosas y claveles a los casi quinientos turistas que venían a bordo del Black Prince.

La creación del segundo registro noruego, conocido por las siglas NIS, motivó el retorno del buque al pabellón patrio en mayo de 1989, siendo inscrito en la matrícula de Oslo, pasando a Hvidsten en 1994, el mismo puerto en el que los hermanos Olsen habían iniciado su andadura naviera a principios del siglo XIX. En 1990 fue transferido a la filial Black Prince Management Inc. y desde enero de 2001 figura inscrito en la matrícula naval de Bahamas.

“Blenheim”

El proyecto de los “Black’s” se repitió, con algunas mejoras, en la construcción del buque Blenheim, contratado en los astilleros Upper Clyde Ltd. -quilla número 744-, en Clydebank (Inglaterra). Al son de gaitas escocesas, resbaló por la grada el 10 de enero de 1970, en un típico día de niebla. Las pruebas oficiales las realizó el 29 de abril y el 2 de septiembre siguiente fue entregado a Fred. Olsen Lines, siendo incorporado a la línea regular entre Londres y Canarias. Su coste ascendió a cuatro millones de libras esterlinas.

Una semana después zarpó de Tilbury en su primer viaje con escalas en Funchal, Arrecife de Lanzarote, Santa Cruz de Tenerife -a donde arribó el día 16- y Las Palmas. Durante su estancia en el puerto tinerfeño se celebró una recepción a la que asistió el ministro de Información y Turismo, Alfredo Sánchez Bella.

Su primera escala en el puerto de Santa Cruz de La Palma se produjo el 18 de septiembre de 1973, fecha en la que arribó procedente de Tilbury y Funchal, en viaje a Arrecife de Lanzarote, Santa Cruz de Tenerife y Las Palmas. A bordo viajaban 310 pasajeros y, bajo el alegre aletear de la multicolor empavesada, atracó por la proa del Ciudad de Oviedo, de Compañía Trasmediterránea, que cargaba fruta para el Norte peninsular.

El ferry "Blenheim", en el puerto palmero

Era un buque de 10.427 toneladas brutas, 5.546 netas y 3.791 de peso muerto, siendo sus principales dimensiones 149,38 metros de eslora total -136,89 entre perpendiculares-, 20 de manga, 8,77 de puntal y 6,70 de calado máximo. Pertenecía a la matrícula naval de Londres y tenía capacidad para 396 pasajeros en clase única. El equipo propulsor estaba formado por dos motores Pielstick -fabricados, bajo licencia, por Crossley Premier Engines Ltd., en Manchester-, con una potencia de 18.000 caballos sobre dos ejes y hélices de paso variable del sistema kamewa, que le permitieron alcanzar una velocidad de 22,5 nudos en las pruebas de mar. Hasta 1975, en las temporadas de verano, el ferry Blenheim cubrió el itinerario Harwich-Kristiansand y desde 1976 y hasta 1981, la línea de Newcastle-Kristiansand-Bergen. Aquejado de frecuentes problemas en los motores, en noviembre de 1981 fue vendido a la naviera danesa DFDS y abanderado en el registro de Bahamas. En los astilleros Blohm + Voss, en Hamburgo, fue reacondicionado y volvió al servicio en enero de 1982 con el nuevo nombre de Scandinavian Seas. El 15 de febrero inició su primer crucero entre Miami y Bahamas, fletado por Scandinavian World Cruises.

El 9 de marzo de 1984, en el transcurso de un viaje iniciado en Port Cañaveral con 946 pasajeros a bordo, un corto circuito provocó un incendio que se prolongó por espacio de dos días, con un balance de dos muertos y graves desperfectos materiales. Remolcado al puerto de partida y declarado pérdida total constructiva, en mayo de 1984 fue adquirido por el armador griego Antonios Lelakis y registrado como propiedad de la naviera panameña Panocean Navigation Inc.

Rebautizado Venus Venture y a remolque del Abeille Provence, el 17 de febrero de 1985 arribó a Valencia, donde se procedió a su reconstrucción en los astilleros de la Unión Naval de Levante. Encontrándose en esa situación fue adquirido por Bajamar Shipping y, rebautizado Discovery I, en febrero de 1987 se reincorporó al mercado turístico entre Florida y Bahamas como casino flotante.

Sin embargo, la mala fortuna parece que perseguía el destino de este buque, pues en mayo de 1996 se produjo un nuevo siniestro a bordo, cuando navegaba de Freeport a Bahamas con 829 pasajeros a bordo. Declarado, por segunda vez, pérdida total constructiva, en ese mismo año fue vendido a Impact Marine Inc., compañía con sede en Florida, que tenía la intención de reconstruirlo, aunque, finalmente, ante el coste que representaba, se decidió venderlo para desguace y en agosto de 1997 arribó a remolque a Alang (India), donde se procedió a su desmantelamiento.

Publicado en DIARIO DE AVISOS, 14 enero de 2007

Le Monde

La seizième édition du Salon du livre francophone de Beyrouth a fermé ses portes, dimanche 1er novembre, dans la bonne humeur. Avec plus de 100 000 visiteurs, contre 80 000 pour l’édition 2008, la manifestation est un “succès”, selon les mots du directeur de la mission culturelle française au Liban, Denis Gaillard. La situation politique libanaise, très délicate, ne laissait pas prévoir un tel engouement. Les libraires, discrets sur les chiffres, reconnaissent une “progression des ventes”. Quoique flanqué d’une armada de gorilles qui a perturbé un instant le va-et-vient des visiteurs, le président libanais, Michel Sleiman, a même fait – première historique – une apparition, “décontracté et sans cravate”, précise M. Gaillard.

Loin des VIP, un père de famille a trouvé l’”album des Schtroumpfs” qu’il cherchait dans l’espoir de raviver l’intérêt de ses fils pour le français, mis à mal depuis leur découverte d’Internet. Dans la région, le Liban demeure le bastion de la francophonie, mais le français y perd du terrain. Contingences économiques obligent, les Libanais privilégient la langue de Shakespeare. Impossible cependant de ne pas louer leur virtuosité dans le maniement du plurilinguisme. A Beyrouth, les jeunes se saluent d’un “Hi, kifak, ça va ?”, un “bonjour” décliné en trois langues (anglais, arabe, français), formule devenue incontournable du dialecte local.

Le Salon du livre francophone s’adresse avant tout à une élite fidélisée. Il a bénéficié, cette année, de la désignation de Beyrouth comme capitale mondiale du livre. A cette occasion, on a vu arriver La Meuse, un pétrolier ravitailleur de la marine française, avec une cargaison d’écrivains méditerranéens, venus participer au Salon dans le cadre de l’opération “Ulysse 2009″. Ce périple a été organisé par l’ambassadeur de France à Malte, Daniel Rondeau, lui-même écrivain. Sur les traces d’Ulysse, qui fut rejeté de Charybde en Scylla par des dieux impitoyables, La Meuse, parti de La Valette, a été accueilli avec les honneurs à Beyrouth, après des escales tunisienne, libyenne et chypriote.

M. Rondeau a un peu tiqué quand le ravitailleur du Charles-de-Gaulle a dû battre pavillon libyen pour pénétrer dans la baie de Tripoli. Pour satisfaire Mouammar Kadhafi, le vert monochrome a été hissé aux côtés des couleurs françaises, ce qui a tout de même permis à des écrivains d’aller débattre d’Albert Camus avec des étudiants tripolitains. La Meuse a patienté ensuite au large de Beyrouth : les bâtiments des Nations unies patrouillant dans le secteur ayant entrepris de “sécuriser” son passage, le bateau était arrivé plus tôt que prévu.

Un navire de guerre

Après cette odyssée, ballotté par les flots, le poète libanais Salah Stétié a poétisé : “J’avais faim, on m’a nourri. J’avais soif, on m’a désaltéré, j’avais sommeil, on m’a réveillé à l’aube !” Jean-Marie Le Clézio, Prix Nobel de littérature 2008, qui a participé à la dernière étape, a été vu par un témoin “à la proue du bateau, en état de contemplation catatonique, les yeux rivés au-delà de l’horizon”, puis dans les ruines phéniciennes de Byblos, au nord de Beyrouth, les mains appliquées sur les pierres, “aussi concentré que pour un rituel chamanique”…

Un navire de guerre est une image familière au Liban. Son chargement l’était beaucoup moins. “Tout un symbole, dit l’écrivain libanais Alexandre Najjar. Pendant longtemps, nous avons fui Beyrouth en guerre pour nous réfugier à Chypre. Voilà que nous quittons Chypre, dans un bâtiment de guerre chargé de promesses culturelles, à destination de Beyrouth.” Ulysse 2009 n’a pourtant pas échappé à la polémique. Le ministre des affaires étrangères français, Bernard Kouchner, a eu un trait d’ironie malheureux en déclarant, lors de l’inauguration du Salon, que l’opération avait coûté “un pognon fou”, laissant l’assemblée un peu médusée.

L’”agacement” du ministre, selon des sources informées, aurait pour origine une mésaventure survenue dans les jours précédents. Lors de l’escale chypriote à Limassol, le concert “D’une seule voix”, financé par le Quai d’Orsay et réunissant des musiciens et chanteurs d’Israël et de Palestine, a connu un sérieux couac : les artistes en provenance de Gaza ont affronté de telles tracasseries de la part des autorités israéliennes qu’ils n’ont pu arriver à temps. Il était écrit qu’Ulysse ne pouvait pas totalement échapper aux pièges de la Méditerranée…

Le Commerce du Levant/DubaïFrance.com

Selon l’enquête menée par le consultant Mercer Human Resource dans 215 villes de par le monde et citée par le bulletin de la Banque Byblos, le Liban occupe la 175e place mondiale en termes de qualité de vie et la 16e place parmi 21 pays de la région du Moyen-Orient et d’Afrique du Nord. Dans le précédent rapport, Beyrouth avait été classé à la 171e place mondiale et 15e régionale.

Cette étude évalue la qualité de vie dans les différentes villes du monde à partir de 39 composantes réparties en 10 catégories : politique, économique, socioculturelle, logement, loisirs, soins de santé, éducation, transports et autres services publics. Le Liban a obtenu un score de 51,9 points contre 53,3 l’an dernier. Ce score est inférieur à la moyenne mondiale qui se situe à 76,4 points ainsi qu’aux moyennes régionale et arabe qui sont respectivement de 61,6 et de 61,2 points. Vienne arrive en tête du classement avec un score de 108,6 points, Bagdad en dernière position, alors que New York constitue la ville de référence avec 100 points.Cette étude aide les multinationales à fixer les indemnités de leurs employés expatriés.

En La Tribuna de Marbella hoy 28/10/2009.

Podéis bajar el diario electrónico desde el enlace de abajo.

La Tribuna de Marbella en pdf

Le 29 septembre 2009, à l’occasion de la sixième édition des jeux de la francophonie, plus de 40 pays francophones célèbrent  l’histoire du Liban à la Cité Sportive Camille Chamoun.  

Les 500 bénévoles forment, avec les couleurs, le logo des jeux de la francophonie

A l’occasion de la cérémonie d’ouverture des jeux, la Cité sportive se transforme en une scène gigantesque accueillant un flux de touristes et mobilisant 200 musiciens, 100 danseurs, 60 chanteurs, 200 figurants, 60 techniciens, 700 scouts, 500 bénévoles et deux stars d’ampleur internationale, la cantatrice soprano libanaise Magida El Roumi et le chanteur africain Youssou N’Dour, connu pour sa chanson « Seven ».

A 17 h, les portes du stade sont fermées, le spectacle débute par une marche militaire présentée par les Forces de sécurité intérieure.

A 18h, le défilé des délégations commence et le Président de la République libanaise Michel Sleiman proclame l’ouverture de la sixième édition des jeux de la francophonie. A 19 h précises commence le spectacle dont le slogan porte sur les valeurs de solidarité, de diversité et d’excellence. Près de 200 musiciens, 100 danseurs et 60 chanteurs  participent à la cérémonie d’ouverture, transportant ainsi les 30.000 spectateurs vers un autre monde, à travers le temps et l’espace. Partant de Byblos et son alphabet, passant par Tripoli et la danse des Derviches mais aussi les cantiques de Abdel Karim Ashaar, par Kadisha, ses cèdres et ses fresques syriaques, par Baalbek, ses temples romains et la « Dabkeh », cette danse folklorique si célèbre, par Anjar et sa musique arménienne, par Deir el Qamar et Beiteddine et les princesses enchantées de la montagne libanaise avec leurs robes qui portent la signature et tout le génie d’Elie Saab, puis par Sidon et ses pêcheurs, pour arriver enfin à Tyr et ses deux princesses Didon et Europe qui ont exploré toutes les frontières au-delà des mers. C’est alors un tableau féerique de ballet contemporain qui annonce l’arrivée à destination et la fin du voyage. A la fin de la cérémonie, le chanteur africain Youssou N’Dour anime un concert exceptionnel. 

Why Europe is barbaric?

The barbaric Catholic Church;(October 13, 2009)

            There is a resurgence of Islamophobia in France couched under the pretext of discovering the origins of European civilization as a combination of Greek and Christian cultures. It would be worthwhile to set the historical facts straight for any meaningful reply.

            By 324 AC, the Roman Emperor Constantine had defeated the three other co-Emperors and is the sole ruler of the Mediterranean Sea Empire, including England, France, northern Africa, Egypt, Turkey, and the Near East to the Euphrates River. Emperor Constantine ordered the Bishops of all the Christian sects in his Empire (they were a dozen at least) to meet in Nicee (Turkey) to adopt a unifying “dogma” for a central Orthodox Church based in Constantinople. By a slight majority, bishops who agreed to Constantine’s radical abstract dogma (he was a new convert) started to persecute the “heretic” Christian sects who fled to the western side of the Euphrates River that was under Persia Empire.

            From 325 AC to around 700 AC there was a Christian Empire dominated by Byzantium with Capital in Constantinople. This empire was to the east of the Euphrates River, crossing Turkey, Syria, and Iraq, all the way to England and including North Africa. To the west of the Euphrates River there was a Persian Empire, mostly under the Sassanide Dynasty.  For four centuries, the Christians of the Orient under the central power of the Church of Constantinople shied rational thinking and sciences were halted.

            The Arabic Empire, around 650 AC, did not conquer the western part of Turkey which remained with the Byzantium Empire until 1450 when the Ottoman Sultan Muhammad 2 entered Constantinople and spread all the way to the borders of Vienna in Austria. The Christians of the Orient, especially the heretic sects, converted to Islam that represented a pragmatic common denominator religion away fro the Orthodox Church. Rational thinking got a boost; translation of foreign knowledge and Greek manuscripts to the Syriac and Arabic languages got underway; it was about time.

            In around 1000 a major schism in Christianity split the Catholic Church of Rome with the Christian Orthodox Church of Constantinople. Actually, the initial Crusade campaigns had for objective to conquer Constantinople and coerce the Orthodox Church into uniting with Rome. That is what took place and Constantinople was ransacked and burned before the Crusading forces marched on toward Jerusalem. The other successive Crusading incursions had for objective to capture Egypt and free the spice routes directly to Europe without paying taxes to the Moslem Kingdoms along the maritime and land caravan routes.

            The Koran was translated in Constantinople in the 9^th century. It was translated in Toledo (Spain) in the 12^th century but was not disseminated in Europe.  Europe got aware of Islam’s concept of decentralized religious power in the 16^th century when printing made it feasible; this was the period when the Catholic Church of Rome experienced its decline on holding on absolute religious and civilian power.

            Thus, from 325 to 1450 Europe was Christian.  Why Greek civilization, if Europe insists on taking the source of its culture from antique Greece, was not prevalent during over 11 centuries?  Why Europe remained barbaric till the 15^th century?  Is it because the Christian dogma of Rome was barbaric and refused other civilizations and cultures to infiltrate Europe?  Certainly the Christian clerics were at least bilingual, mostly Latin and Greek, and consequently, if Greece had any culture it would have been translated into Latin. Some would give the lame excuse that the scholars in Europe, mostly the clerics, could read the Greek manuscripts in their original forms and had no need to translate any manuscripts into Latin or other live languages; this would be another proof that the Catholic Church of Rome was barbaric and refused philosophical and scientific disciplines to penetrate into Europe.

            Europe experienced a demographic surge around 1000 AC; it is after getting in contact with the Near East culture and civilization (under Arabic/Islamic kingdoms) during the Crusading campaigns that culture entered Europe from the open door.  Even after the total defeat of the Crusaders in 1200 the Near East culture permeation would continue via Andalusia in southern Spain. The Arabic/Moslem civilization in Spain was the main source for the transfer of sciences into Europe until the “Christian” Spanish monarchs conquered completely Spain in around 1400 and chased out Moslems and Jews from its territory.

            Greece after Aristotle did not produced much in culture.  It was just a brilliant century for the City-State of Athens during Pericles period, as so many glorious periods for a dozen other City-States that dotted the Mediterranean shores and the Euphrates River, from Mary, Harran, Edessee, Ugharite, Tripoli, Byblos, Beirut, Sidon, Tyr, and much later Alexandria, Antiochus, and Ephesus, and on that scholars and archeologists have to start focusing on for the origins of civilizations.  The proof is that the Byzantium Empire that was established in Greece for over 11 centuries is no where mentioned as source for any worthwhile civilization.

            Macedonian warriors under Alexander conquered the Near East.  It is not because the Near East people, from Alexandria, Palestine, Lebanon, Syria, and coastal Turkey, who assimilated the Greek language and spread their own culture and civilization in the Greek language that Europe has to claim its civilization to Greece. Europe should not. It is the Near East culture and civilization that assimilated the languages of the various conquerors (Mesopotamians, Persians, Greeks, Romans, Arabs from the Arabic Peninsula, Ottomans from the Turkish Plateau, and the most recent French colonialism, and English colonialism) that absorbed and disseminated the fundamental cultures and civilizations to its neighboring environment.  

            It is not because of the invasion of nomadic warriors from the Arabic Peninsula that Arabic civilization should be labeled Arab.  Why the Mogul Empires that lasted longer than many Empires and stretched much further than many are not given any civilization?  It is a shame that Europe still feels the urge to attribute civilization to military conquering warriors.

            Europe would have remained barbaric if it was not superceded as a superpower by the USA and Russia after WWII. The recent colonial dominations and the slaughtering of indigent people is a striking proof.  The single streak that the USA inherited mostly from Europe is its barbaric pre-emptive wars against smaller nations and its racist tendency for hegemony whenever the chance knocks.

            Thus, the break up of the “heretic” protestant sects with the Catholic Church of Rome opened the way for Europe’s renaissance and the transfer of Islamic scientific discoveries and scientific methods with sound mathematical discipline. Strong with new sciences the “heretic” Protestant sects created models of nationalism to civilize the “barbarians” of the world.  Renaissance of Europe turned out not to be driven toward humanitarian purposes but based on exclusive nationalism proprietary that exhibited its brutal and ugly racist behavior for many decades.

            After the 18^th century Papal Rome tried hastily to catch up with the scientific trend and put up a face of progress and the conservator of scientific investigation.  This obscurantist religious central power initiated and backed all European invasions and the extermination of aborigines under the guise of “Christianizing” the pagan barbarians.

Note: I use chock titles to lure readers; those who patronize my blog comprehend that my posts are highly rational and the work of much analysis and reflection. I have no zeal to dwell into religions of any kinds. I would like readers to refer to my recent post “Damascus saved the Greek culture and language”.

The devil is NOT in the details; (October 16, 2009)

            Details are what bring people together to communicate, dialogue, and negotiate to reach compromises.  The main wall that separate among communities is the concrete wall mixed with myths, general concepts, and abstract notions.  Strong with draft details each organization can start to sort out the differences and comprehend the big picture; it is never the way around in social behavior. I will discuss two cases, one religious and the other of political nature.

            After the crucifixion of Jesus many Christian sects were born in the Near East in the first four centuries.  Fundamentally, these sects were almost identical in applying the Jewish daily rituals or the Jewish 650 laws of “correct” conduct. What separated these sects were abstract concepts that did not harm their peaceful coexistence in separate communities of believers: they never attacked by force one another; military persecutions started when the Church acquired central power in Constantinople; whole “heretic” sects and entire communities had to flee to safety. 

            Thus, The Mighty Wall was erected after 325 AC when Byzantium Empire decided to adopt Christianity as the main religion of the Empire.  Thus, the central power concept of the Empire dictated that church should be centralized.  Instead of focusing in negotiating on the details that split the various sects an upper abstract super-structure on concepts was imposed; concepts such as the dual nature of Christ, the deity of the threes (the father, the son, and the Holy Spirit), the virginity of the mother Mary and on.  This time around, the sects were to join the Orthodox Church by force if need be: a central Empire cannot permit disunity, even on totally nonsense abstract conjectures!

            Consequently, the labeled “heretic” sects had to flee beyond the eastern shores of the Euphrates River (to the Persia Sassanide Dynasty).  The Nestourian sect reached China and translated “their” Bible into the Chinese language. Many other “heretic” sects settled in the Arabic Peninsula; the Christian-Jewish “Ebionite” sect was firmly entrenched in Mecca; the uncle of the Prophet Muhammad, Ain Warkat, was the Patriarch of this sect and Muhammad learned to read in the Aramaic Ebionite Bible; Muhammad aided his uncle in the translation of this specific Bible into the Arabic slang of Mecca.  Thus, Islam is originally a common denominator “heretic” Christian sect, one of many Christian sects in the Arabic Peninsula; the Prophet had to delete all the abstract notions to unite the sects; it was named Islam or the belief in the One and only God.

            The strong animosity of the Catholic Church of Rome against Islam was not directed at a religion such as Buddhism or Mazdean but at a new “heretic” Christian sect usurping its central power in the Near East. The Orthodox Church in Constantinople was more lenient with Islam because it understood its genesis and the causes for the need of this new “heresy”; for Constantinople Islam was the oriental counterpart of Protestantism to Rome when Islam became the dominant religion in the region. 

            It is said: “the enemy of my enemy is my ally”; this Machiavellian principle was lost to obscurantist Catholic Church. Rome was too far away and fought Islam with the ignorance of abstract concepts. For the Catholic Church in 1,000 AC, Islam was doubly “heretic” instead of just the counterpart to the central Orthodox Church of the Byzantium Empire: it failed to realize that if Islam spread so fast and so widely it is mainly because most the labeled Christian heretic sects quickly converted to Islam as representing their system of belief against the monopole of Constantinople.

            The other case is the concept of a Syrian Nation with well delimited natural borders including Palestine, Jordan, Lebanon, Syria, and part of Iraq to the west of the Tiger (Dujlat) River. This concept was highly widespread among the people of the region as the Ottoman Empire was dying during WWI.  It was still even more alive during the mandate of France and Britain to the region (Near East) after WWI. The people in the Syrian Nation speak one language and have the same customs and tradition.  This nation was as natural as ABC; the immigrants were first called Turks during the Ottoman Empire and then they were all called Syrians regardless of location or religion.

            The main problem is that the political parties spent two critical decades proving the evident (according to the newer definitions of the West for a Nation) instead of making the effort to developing draft detailed programs on the type of political administrative structure for this nation, the social representation, and election laws; (for example, is it a Federal structure like the USA where each mandated State is fully autonomous with local government and local parliament, or provinces tailored made to religious, ethnic, and sectarian majorities, or loosely united States with open borders, common money, central army, or centralized foreign affairs; is Syria to be a monarchy and what kind). 

            Instead of discussing detailed programs, political parties mushroomed with abstract concepts not based on facts or pragmatic long-term goals. The colonial “mandated powers” of France and England had field days of “dividing to rule”.  Every sect established its political party in every potential State claiming either total independence, or seeking a pan-Arabic Nation of Arabic speaking majorities in States, or Islamic Nation.  We watched the emergence of communist parties disclaiming the notion of affiliating to a nation, to sectarian parties claiming democracy, socialism, and progressive. The worst propaganda that was encouraged by the colonial powers is to incite citizens against the Syrian people with the objective of discrediting the word Syria and giving it a bad connotation.

              Natural borders of chain of mountains, desert, or large rivers do not necessarily protect from invasions; natural borders certainly encourage people to trade and interact inside the borders.  It is the internal rough geography and terrain that protects from outside military incursions.  Once a force crosses the border then Syria is an open land all the way to Egypt. Syria, or the Near East, was continuously occupied by foreign armies: these foreign invaders had to retreat quickly or get absorbed culturally. Whatever monuments, constructions, temples, sport arena, or scholarly works that were attributed to invading nations (Persia, Egypt, Greek, Rome, or Arab) are basically the work of the Near Eastern civilization, their scholars, their craftsmen, and their adventurous business acumen.

            The City-States in the Near East (Tyr, Sidon, Byblos, Ugharit, Mary …) competed in commerce and trade but never attacked one another militarily.  In Greece, City-States frequently waged military wars against one another.  The Near Eastern people adopted defensive strategy; even Carthage in its apogee refrained to antagonize Rome militarily.

            Egypt and Persia frequent invasions in the Near East did not last long.  The Greek were absorbed: what Europe claim as Greek civilization is nothing less than the civilization of the Greek writing Syrians who spoke Aramaic.  Rome was finally absorbed: the Roman Laws are of the legal minds from the school of Beirut and the latest Emperors were born, raised, and educated in Syria. The Byzantium Empire was fundamentally a Near Eastern Empire.  The Arabs from the Arabic Peninsula were absorbed when Damascus was selected as Capital during the Umayyad Dynasty; the Arabs were absorbed by the Persian civilization when the capital shifted to Baghdad.  The Mogul retreated quickly but established long lasting Empires in India and Afghanistan. The Ottoman conquered this land and could not be absorbed: the Syrian people were already exhausted from many years of successive invasions, religious obscurantism, and immigration by scholars to greener pastures.  France and England retreated within two decades.  Israel failed to retreat on time and is now being absorbed as Near Eastern regardless of Israel attempts to seeking European image.

            Consequently, failing to writing a draft on a possible administrative program for the Syrian Nation opened the door to abstract concept instead of working out negotiation and dialogue on pragmatic matters that concerned the people.

The barbaric Catholic Church; (October 13, 2009)

            There is a resurgence of Islamophobia in France couched under the pretext of discovering the origins of European civilization as a combination of Greek and Christian cultures. It would be worthwhile to set the historical facts straight for any meaningful reply.

            Since 325 AC to around 700 AC there was a Christian Empire dominated by Byzantium with Capital in Constantinople. This empire was to the east of the Euphrates River, crossing Turkey, Syria, and Iraq, all the way to England and including North Africa. It was basically a Mediterranean Sea Empire.  To the west of the Euphrates River there was a Persian Empire, mostly under the Sassanide Dynasty.  The Arabic Empire did not conquer the western part of Turkey which remained with the Byzantium Empire until 1450 when the Ottoman Sultan Muhammad 2 entered Constantinople and spread all the way to the borders of Vienna in Austria.

            In around 1000 a major schism in Christianity split the Catholic Church of Rome with the Christian Orthodox Church of Constantinople. Actually, the initial Crusade campaigns had for objective to conquer Constantinople and coerce the Orthodox Church into uniting with Rome. That is what took place and Constantinople was ransacked and burned before the Crusading forces marched on toward Jerusalem. The other successive Crusading incursions had for objective to capture Egypt and free the spice routes directly to Europe without paying taxes to the Moslem Kingdoms along the maritime and land caravan routes.

            Thus, from 325 to 1450 Europe was Christian.  Why Greek civilization, if Europe insists on taking the source of its culture from antique Greece, was not prevalent during over 11 centuries?  Why Europe remained barbaric till the 15^th century?  Is it because the Christian dogma of Rome was barbaric and refused other civilizations and cultures to infiltrate Europe?  Certainly the Christian clerics were at least bilingual, mostly Latin and Greek, and consequently, if Greece had any culture it would have been translated into Latin. Some would give the lame excuse that the scholars in Europe, mostly the clerics, could read the Greek manuscripts in their original forms and had no need to translate any manuscripts into Latin or other live languages; this would be another proof that the Catholic Church of Rome was barbaric and refused philosophical and scientific disciplines to penetrate into Europe.

            Europe experienced a demographic surge around 1000 AC; it is after getting in contact with the Near East culture and civilization (under Arabic/Islamic kingdoms) during the Crusading campaigns that culture entered Europe from the open door.  Even after the total defeat of the Crusaders in 1200 the Near East culture permeation would continue via Andalusia in southern Spain. The Arabic/Moslem civilization in Spain was the main source for the transfer of sciences into Europe until the “Christian” Spanish monarchs conquered completely Spain in around 1400 and chased out Moslems and Jews from its territory.

            Greece after Aristotle did not produced much in culture.  It was just a brilliant century for the City-State of Athens during Pericles period, as so many glorious periods for a dozen other City-States that dotted the Mediterranean shores and the Euphrates River, from Mary, Harran, Edessee, Ugharite, Tripoli, Byblos, Beirut, Sidon, Tyr, and much later Alexandria, Antiochus, and Ephesus, and on that scholars and archeologists have to start focusing on for the origins of civilizations.  The proof is that the Byzantium Empire that was established in Greece for over 11 centuries is no where mentioned as source for any worthwhile civilization.

            Macedonian warriors under Alexander conquered the Near East; it is not because the Near East people, from Alexandria, Palestine, Lebanon, Syria, and coastal Turkey, who assimilated the Greek language and spread their own culture and civilization in the Greek language that Europe has to claim its civilization to Greece. Europe should not. It is the Near East culture and civilization that assimilated the languages of the various conquerors (Mesopotamians, Persians, Greeks, Romans, Arabs from the Arabic Peninsula, Ottomans from the Turkish Plateau, French colonialism, and English colonialism) that absorbed and disseminated the fundamental cultures and civilizations to its neighboring environment.  

            It is not because of the invasion of nomadic warriors from the Arabic Peninsula that Arabic civilization should be labeled Arab.  Why the Mogul Empires that lasted longer than many Empires and stretched much further than many are not given any civilization?  It is a shame that Europe still feels the urge to attribute civilization to military conquering warriors.

Note: The title was meant to be catchy to drive through the purpose of the topic. I have no zeal to dwell into religions of any kinds. I would like readers to refer to my recent post “Damascus saved the Greek culture”.

I have nothing but great respect for the major Italian fashion houses, but it seemed like some of them were taking inspirations a little too literally.  At the beginning of the week there were lots of cowgirls and peasant-like dressed models sent down the runway, much of them not exactly “ready-to-wear.”  But by the end of the week I was really blown away by some of the collections!  There were even a number of them where I would have worn almost all of the looks, which rarely happens.  Anyway, once again, here are my faves!  (Please refer to the New York Fashion Week post for commentary on all of the trends seen here! And remember that these can all be translated to Fall!)

Trend: Cute Minis

Trend: Grecian Inspired Draping

Trend: Metallics

Love some of these textures!

Trends: Sequins & Glitter

(and shiny things!)

Trend: Jumpsuits/Rompers

Trend: Harem-like Pants

Trend: Asymmetric

Trend: Ruffles & Bows

Staple: Cool Jackets

Staple: Cute Shorts

Staple: Maxi Dresses

Staple: White Suit

Styling Trend: Strong vs. Feminine

Seen here mostly with a structured jacket over something flirty.

Styling Trend: Mixing Prints

These are the rest of my faves!

Our next and final stop is Paris!!

I’ve uploaded a few dozen images of extinct scripts and hieroglyphic systems, but their haphazard placement between political posts might have confused the casual viewers.  The Indo-European language began between 6000 and 3000 BC, as a combination of the remnants of Vinca culture symbols and Indus Valley seal glyphs.  The pictogram system of the Canaanites, often called proto-Semitic, was an example of this process.  After the Collapse of early Bronze age Indian cultures, the Indo-Aryan tribes relocated  briefly to the Anatolian highlands.  This route was predetermined by ancient trade lanes, following the spread of farming West to the Mediterranean.  Luwian hieroglyphs and the Phaistos disc are the first known examples of the unification of the various Indo-European strains.  As the Hittite empire grew in power, Luwian was bastardized into a number of linear trade languages. Linear A, B, Cypriot, and Byblos are samples of these two-consonant syllabaries.  After 1200 BC, Phoenician developed from the synthesis of many trade languages derived from Luwian.  Traditionally, archeologists assumed that Greek developed directly from Phoenician.  For many reasons that deserve their own series of posts, this is impossible.  Just as we cannot point to the direct forerunner of Phoenician, the origin of the Greek language is also shrouded in mystery.  At least one or more writing styles stood between Phoenician and Attic Greece, and several of these possible languages are only known through a few inscriptions.  The possible linguistic families that precede Greek are Phrygian, Lydian, Lycian, Carian, Raetic, Lemnian, and several others.  These languages (at least in writing form) are so similar even I have trouble telling them apart sometimes. Pre-Greek writing systems developed on several islands, from a combination of post-Phoenician cultures.  The various Hellenic systems are called Pelasgian, Boetian, Corinthian, Delian, etc., after the Island they were found on.  Classical Attic Greek probably arose as a combination of Boetian and Corinthian writing styles.  However, this is not the end of the story.  Some type of Raetic, Lemnian, or Phrygian bypassed Greece and spread through Romania to Mainland Italy.  There it resisted the influence of Alexander the Great, remaining separate from the written Greek Language.  Etruscan, Oscan, Umbrian, Marsiliana, Iberian, and eventually Ligurian in the 2nd century attest to the survival of Phoenician forms, even after the creation of Latin from Etruscan and Greek.  The proof of my theory is that Etruscan and Latin maintained certain Semitic and Indo-European forms that were eliminated from Classical Greek.

I believe white should be the new black. Or navy… or any combination of the two.

Byblos has done a great job!

The more spikes and studs the better.

Designer: Alberta Ferretti

EPA/GIULIO DI MAURO

Love it. This dress is the embodiment of femininity: the light material, soft colours and classic accessories.

—

Designer: Byblos

EPA/MATTEO BAZZI

A Byblos Classic Design: great patterning, detail and materials.

—

Designer: Ermanno Scervino

EPA/MATTEO BAZZI

Channeling Rodeo Drive Barbie.  Trendy. Cool Glitz and Glam.

—

Designer: Blumarine

EPA/GIULIO DI MAURO

Now that is a summer dress. Not a tie-die fan, but it was well executed.

The other reason I started this site was to continually publish my semiotic-linguistic research.  My areas are European, African and Middle Eastern languages before 100 AD.  I’ve mapped virtually every written language that has ever been used in the archeological record (West of India, excluding cuneiform) into three categories.  Pictographic/Hieroglyphic, Syllabaries, and Vocabularies.  The basis for Hittite logograms was a combination of Vinca symbols, Indus Valley Pictograms, and Egyptian Hieroglyphs.  This bled into a number of writing styles in the Mediterranean from 2000 to 1200.  My research has taken me a few years, and I used a significant amount of Matlab computer morphology programs to figure out how languages changed.  I’ve spent the last six months, looking for a way to explain what modern linguists think about Phoenician.  Most think that Phoenician is the first script that mixes Proto-Canaanite/Semitic with Indo-European.  This may not be true, but very few have been able to point to a direct point of contact for the two language classes.  It seemed like it might be Cypriot, but I suspect Cypriot was fully Indo-European.  I have concluded the point of contact to be the Byblos civilization, a script which shows the perfect mix of all three categories.

Byblos script:

That means it is the only clear predecessor to Phoenician, as well as Lydian, Raetian, and Etruscan.  The script follows the same format as Cypriot, Linear A and Linear B, but clearly contains Semitic styles.  At any rate, it is the most logical link between the Hittites and Phoenician.

www.byblos.it

More after the jump..

-MP