Caderea parului sau chiar pierderea permanenta a acestuia este o problema cu care multi barbati se confrunta pe masura ce inainteaza in varsta. Exista insa si anumite boli sau probleme de sanatate care pot cauza caderea parului. Tratand boala, caderea parului poate fi stopata.

Aceste probleme de sanatate si boli pot fi:

* Temperatura ridicata asociata cu infectii sau gripa
* Probleme ale glandei tiroide sau pitulitare
* Anumite tratamente medicale: radioterapia, efecte secundare ale tratamentului cu interferon, chimioterapie si utilizarea steroizilor
* Stresul
* Probleme psihologice cum este tricotilomania (persoane care isi smulg parul de pe cap)
* Expunerea la substante chimice periculoase cum este acetatul de thaliu
* Infectii fungice ale scalpului
* Arsuri
* Alopecie, care poate afecta intreg corpul sau doar scaplul.

Daca pierderea parului este cauzata de boli, de obicei apar si alte simptome. Daca sunteti de parere ca pierderea parului este datorata unei boli, consultati medicul.

“Da-mi Doamne putere sa-nfrunt infinitul,

sa trec peste drumuri batute,

sa descopar in treacat sarutul,

si zborul spre culmi negandite.

Ascunde-ma Doamne in taina,

in palma cerestilor patimi,

sa-nvat ce inseamna iubirea,

sa uit rostuitele lacrimi…

Invata-ma mersul in soapta,

privitul in noapte, suspinul,

sa-mi scriu din infrangeri izbanda,

sa neg mai departe destinul…

Arata-mi parinte apusul,

si zorii trezirilor mele

dezleaga-mi sertarul cu bune,

arunca bagajul cu rele.

Da-mi soare in miezul de iarna,

da-mi floarea ce stie sa-mi cante,

si lasa-mi privirea-nsetata,

spre vesnica vara fierbinte…

Invata-m-apoi ridicarea,

trezitul la viata, pornirea.

Eu am invatat doar caderea,

 lovitul de prag, ratacirea…

Da-mi ploaia ce stie sa spele,

greselile mele stiute,

 si vantul ce poate sa stearga a pasilor urme gresite…

 Nu-mi cere sa fiu mai cuminte,

sunt omul cu bune si rele,

mai da-mi o speranta, parinte,

sa repet doar greselile mele…”

Autor: Pik-nik

Andate a vedere chi era Ernesto Ragazzoni e riconoscerete nella sua barba, nei suoi lavori, nella sua vita, negli articoli e nelle poesie quella mentalità frizzante e mai pigra di inizio 900, rara, e per questo tanto preziosa per noi posteri. Nell’Italia prefascista, liberale, quella delle imprese coloniali in Africa e del primo conflitto mondiale spunta una voce fuori dai cori bottegai e perbenisti dell’epoca. Cesare Bermani ne fa un ritratto puntuale e ve lo linko come prefazione alle due poesie che propongo. Il contributo di Bermani si trova sul sito della città natale di Ragazzoni ORTA.NET

PAROLE CONTRO PAROLE

Oggi, non voglio far della poesia,
non voglio stare chiuso contro un tavolo.
Voglio prender la porta, andare via
andarmene, se càpita, anche al diavolo!
In un giorno di ciel, d’aria e di sole
posso seduto, fabbricar parole?

E così fa la mammola, e fa l’erba,
il pero, il melo, il mandorlo, il ciliegio
che una veste di fiori hanno, e superba,
e daran frutto, senza ciarle, egregio.
Se facessimo un poco come loro:
chiacchiere niente, e alquanto più lavoro?

SCHERZI E FRAMMENTI

O Signore, io ti ringrazio
d’aver dato al Mondo il vizio,
l’alto e solo benefizio
che quaggiù non soffre strazio…,
che accomuna in un sol dazio
ogni Caio ed ogni Tizio.
Che quaggiù ci sia sol spazio
per un cazzo e un orifizio,
ognun gridi mai non sazio
fino al giorno del giudizio:
O Signore, io ti ringrazio
d’aver dato al Mondo il vizio.

Vergini muse dell’Olimpo antico,
Andate tutte a farvi benedire
Perché se udiste mai quello che dico
Obbligate sareste ad arrossire.
Fuggite, o pur tappatevi le orecchie
Voi siete troppo caste e troppo vecchie.

.. in Islanda. Tara grav afectata de criza economica a privit neputincioasa cum bancile sale au sucombat in decurs de doar o saptamana din octombrie 2008. Caderea bancilor a sapat adanc in increderea in economia Islandei ceea ce a dus la prabusirea monedei nationale, coroana.

Cum operatiunile McDonald’s in Islanda se bazau pe alimente importate de pe continent managerii s-au trezit in imposibilitatea de a sustine costurile. Ultima zi in care Big Mac a ajuns pe tejghea a fost sambata 31 octombrie.

Anuntul privind inchiderea s-a facut cu cateva zile inainte iar compania s-a trezit la usa cu zeci de mii de clienti dornici sa apuce un ultim hamburger pentru o perioada nu se stie cat de lunga. Mai ales pentru ca McDonald’s au declarat ca nu s-ar mai intoarce in Islanda.

Chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea!

[Mica 7.8]

Felul în care ne raportăm la eșec determină felul în care vom obține succesul.

David Feherty

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Îndumnezeirea omului. Cap.1o

După cele spuse , înțelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci și că,după cum gândim noi și după cum acționăm, probabil lucrăm în zadar și nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simțim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simțim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile ființei noastre, că sufletul nostru se sfințește după cum ne-a făgăduit Domnul. Aceasta nu pentru că nu știm. Cunoaștem , dar nu este suficent doar a cunoște. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Înainte de cădere omul se mișca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reținere și fără să întâlnească vreo piedică. Întreaga lui ființă se mișca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă că omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine și s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rău, cel mai aberant punct!

Odinioară oamenii erau idolatrii. Credeau în diferiți zei și idoli care erau lucruri din afara lor. În vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede Dumnezeu. Chiar și copilul de grădiniță spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneți. Eu o să fac ce vreau, o să fac ce-mi place”. Noi credem că cine știe ce am descoperit sau vai, ce importanți vom deveni, dacă gândim și acționăm astfel.

În realitate omul se afundă tot mai mult în abisul, în temnița întunecată al sufletului său.

Îi vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viață nu are nici o legătură cu logica. Aceștia se află la extremă. În fapt, cam așa sunt toți oamenii!

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Timp de 1 200 de ani, Maya au dominat America Centrala. La apogeul lor, in jurul anului 900 d.Hr., orasele mayase aveau o densitate demografica mai mare de 1 300 de locuitori pe kilometru patrat – comparabila cu aceea a oraselor medii de astazi.

Chiar si in zonele rurale, Maya numara intre 150 si 250 locuitori pe kilometru patrat. Dar dintr-o data, s-a asternut linistea. O liniste care atesta unul dintre cele mai cumplite dezastre demografice din antichitatea umana – sucombarea candva vibrantei societati mayase. Ce s-a intamplat? Unii dintre cercetatorii NASA cred ca detin cateva raspunsuri bune.

“Si-au facut-o cu mana lor”, sustine arheologul veteran Tom Sever. “Mayasii sunt adesea reprezentati ca niste oameni ce traiau intr-o completa armonie cu mediu lor. Dar la fel ca multe culturi de dinainte si de dupa ei, au sfarsit prin a despaduri si a-si distruge peisajele intr-un efort de adaptare pe timpuri grele”, a mai adaugat el.

O seceta majora s-a manifestat cam in acelasi timp cu momentul in care Maya a inceput sa cunoasca declinul. Iar la data colapsului lor, mayasii defrisasera deja majoritatea copacilor de pe suprafete intinse pentru a elibera campurile in vederea cultivarii porumbului necesar hranirii populatiei crescande. Au taiat, de asememenea, lemenele pentru foc si pentru obtinerea materialelor de constructii.

“Trebuiau sa arda douazeci de copaci pentru a incalzi calcarul necesar realizarii unui metru patrat din mortarul pe care il foloseau la construirea impunatoarelor lor temple, lacuri de acumulare si monumente”, explica Sever. Specialistul si echipa sa de cercetare sunt de parere ca dezvoltarea fulminanta si haotica a mayasilor a impiedicat repopularea cu vegetatie a pamanturilor. Agricultura exagerata pare sa le fi adus sfarsitul. Iar seceta nu a facut dificila doar productia suficienta de mancare, dar a impiedicat si depozitarea unei cantitati de apa necesare supravietuirii in sezonul secetos.

Desigur, un singur factor nu ingenuncheaza o intreaga civilizatie, dar probabil ca despaduririle aducatoare de seceta au condus la exacerbarea unor alte probleme precum agitatie civica, razboi, foamete si boli in vechea societate mayasa. Aceste elemente ar fi putut avea natura sa duca la disparitia infloritoarei civilizatii.

Sursa: Descopera.ro

Sono le puntine da disegno del capitale.
Sono studenti, stagisti, sono in ricerca.
Conficcati in un muro in attesa di cadere, sostengono il peso per un po’; poi cadono.

Ines ha tentato di tutto per apparire più bella, quando ha saputo che quei sei mesi non avrebbero portato a nulla. Ines, la nostra stagista, quella che ero convinto mi avrebbe fatto le scarpe. E invece no. Ha trascorso tutto questo tempo poco lontana da me, di solito seduta, in ricerca vorace di informazioni, di feedback, frammenti. Bruciava per capire dove avevano nascosto il salvagente, tentava di rendersi indispensabile.

Ines era quella diversa: da noi perché più dinamica e pronta a prendere tutto, a subire con garbo, a farlo suo; dai suoi coetanei perché così giovane e impermeabile all’apatia, così meccanica nell’efficienza, nel suo non appannarsi mai. Le avevano detto, come una confidenza che non si dovrebbe fare, che era quello che stavano cercando. Le avevano confidato che si cercava ancora, nonostante le voci, nonostante l’evidenza. E invece no, l’evidenza diceva il vero.
Da quando sono caduto in depressione ci immagino tutti posizionati sugli scaffali di una cartoleria. Uno di quei negozi che fanno tanto vecchio quartiere, dove ormai nessuno va più, perché ci sono i computer per scrivere, e ci sono i supermercati per comprare quel poco di cancelleria che serve, e a meno. Mi è diventato chiaro, col tempo, che la cartoleria è il mondo del lavoro, e noi gli articoli in vendita, senza nessuno ad acquistarci.
I creativi le matite colorate, i ricercatori di marketing gli evidenziatori, le segretarie i raccoglitori ad anelli, il nastro adesivo gli account, eccetera.
Tutti lì a prender polvere.
Le puntine da disegno sono le più dolorose. Ognuno di noi lo è stato; lo saremo presto, di nuovo.
A volte penso a quando vivevo con i miei genitori e c’era qualcosa da appendere – una foto, un diploma, un poster – mio padre usciva il sabato e tornava con una di quelle cornici industriali con il plexiglass al posto del vetro. Forava il muro, metteva un tassello, e la stampa restava lì, giusto un po’ meno nitida ma appesa, tranne che in caso di terremoto.
Quando sono venuto a Milano, era diverso. Cambiavo casa in continuazione, o meglio cambiavo stanza, tutto era molto ostile e io cercavo di scendere a patti con questa crudeltà, mi trascinavo dietro più cianfrusaglie che vestiti e appena prendevo possesso di quattro pareti nuove mi accanivo a ricoprirle, per renderle simili alle precedenti. Solo che non c’erano più cornici, trapani, c’erano le puntine da disegno. Bastavano un paio di colpi e la locandina del film era fissata, la caricatura fatta da un’amica, il collage osceno di ritagli di giornale. Stavano su, per un po’.
Quando mi svegliavo trovando a terra una foto e poco lontano la puntina, un po’ storta e inutilizzabile, di solito era ora di cambiare stanza, di nuovo.
Ines è così, e anche quella che il mese prossimo prenderà il suo posto che non c’è, e chi piangerà sognando la scrivania di Luigi. Io li vedo, tutti uguali, ma ciascuno con un piccolo segno distintivo, o meglio con una serie di tratti distintivi e omologanti insieme, a gruppetti, ancora una volta come le puntine da disegno, quelle con le capocchie nere, quelle rosse, blu o gialle, bianche, grigie. Ciascuna nella sua scatolina, insieme a tutte le altre, pronta all’uso, pronta sostenere, stortarsi e cadere: chi ha fatto scienze della comunicazione, chi ha tentato la carriera accademica, chi ha messo la testa a posto, chi ha deciso di cambiar vita e inseguire i propri sogni, chi ha bisogno, e chi ha bisogno; tutti.

Ines arriva ogni mattina sempre più presto, a sfidarci, per questo si fa bella, chiusa in bagno, prestissimo, con i ritagli delle riviste a indicarle la strada, le strategie di trucco, quei volti color faretti e polistiroli e cosmesi, a cui assomiglia sempre di più con il passare dei minuti, sempre più lontana e patinata, e con un sorriso che sfiora la paresi fa il suo ingresso nell’open space come una piccola tromba d’aria, vestita secondo un manuale aggiornato scrupolosamente, pensando e non pensando a quanto le costa venerare le tendenze, in attesa di poterle imporre, a quanti soldi brucia ogni mese, forse ricordando che questo stage semestrale non era assolutamente retribuito, nemmeno rimborsato, a parte qualche striminzito buono pasto, forse ripetendosi che questo modellarsi, questo non crollare mai lo sta facendo per il proprio futuro, «Ciò che non uccide fortifica» ha scritto sul suo blog, e poi anche «Andare a caccia di ciò che è cool rende gelidi», forse Ines si prenderà un periodo sabbatico, lei e il windsurf.

Questa non è la solita tirata contro il precariato. È una constatazione: abbiamo perso.
Tutti, tutti.

Il problema non sono le condizioni materiali, la crisi economica, la scarsità della domanda. Sbagliano. Il nocciolo della questione è il desiderio. Il nostro essere puntine da disegno del capitale (il nostro esserlo stato, il nostro stare per) deriva dal fatto che non sappiamo volere altro, non ricordiamo nemmeno di poterlo fare. L’altra metà della trappola sono le aspettative: ci hanno convinto che ci siano dei futuri possibili, tenuti da parte per noi. Ci hanno inculcato questa idea fin dall’età più inconsapevole e intuitiva, ci hanno contaminato. Ci hanno rassicurato: c’è qualcosa per noi, di designato e gratificante – certo non sarà distribuito così, alla cazzo, ma in cambio di un ragionevole impegno noi saremo tutto; concertisti oppure padri di famiglia, speculatori di borsa che comprano e vendono azioni con il loro MacBook da una spiaggia della Guadalupe, assistenti sociali, scenografi. Noi li abbiamo ascoltati, ci siamo rassegnati. Niente è precluso, ci hanno detto, purché ricercato in maniera costante e ragionevole; e invece no. È falso. Peggio: è pericoloso. Questa minuziosa catena di montaggio di aspettative, a cui ci esponiamo come a una chemioterapia, sgretola la capacità di provare desideri, ci mangia all’osso. E la pulsione erotica verso i nostri sogni, la voglia di farsi una sproporzionata e infinita e goduriosa scopata con la vita, sono degli strumenti di resistenza, dei grimaldelli che però ci sono stati tolti di mano in maniera complessa e consapevole. Sono riusciti a trasformare tutte le nostre esperienze – dall’hobby alla perversione sessuale, dalla rabbia allo sport – in esperienze formative. Ci hanno convinto (e in un modo così totale e scacchistico che ci si può solo inchinare) che proprio quei frammenti di vita che per definizione, tempo libero, stanno dall’altra parte della barricata, proprio quegli atti in cui si è sempre investito il massimo carico emotivo, la propria risicata quota di pazzia e spontaneità, siano funzionali. Ce li hanno portati via. Così oggi cerchiamo di collocare nello schema del nostro curriculum quello che facciamo ancora prima di compierlo, e addirittura per decidere se compierlo o meno. Se non si incastra, se ha un posizionamento troppo ambiguo, lo evitiamo. A questo punto tutto è pronto per il colpo di grazia. Che, viste le premesse, non è nemmeno qualcosa di spettacolare, di ultraviolento: basta una spintarella. Quando si entra finalmente nel mondo reale (perché prima si viveva in una parentesi, e ce ne rendiamo conto in quel momento) le aspettative vengono deluse, tutte insieme. Non c’è niente.
Così non si entra mai, per davvero, ci si esilia nelle pieghe di una realtà immaginata. Ci si stacca, ci si aliena, ci si rimuove. Di solito qualcosa si storta dentro, e non va a posto, mai. Ci si deprime, tutti e in profondità, con più o meno consapevolezza, che si trovi lavoro oppure no, che si duri, che non. Le puntine da disegno, così colorate, così pronte all’uso. Così rotte. E quando capisci che qualcosa non va, che tutto non va, e vorresti reagire, ti trovi rapinato del desiderio, ed è come se intorno avessi solo nebbia, non vedi niente, non vedi possibilità. È per questo che abbiamo perso tutti, e abbiamo perso male. Tutto ciò non porterà nulla di buono, nemmeno per chi l’ha imposto, non può. È un errore, non per questo meno grave, ma terribilmente miope. Addirittura controproducente. Perché se la ribellione, la voglia di cambiare, la trasgressione sono tutte dinamiche sane, che spingono avanti l’orizzonte, che finiscono per produrre vantaggi anche per chi ha il potere, in questo modo invece si mette un tappo, per quanto robusto, per quanto potente, ma assediato di pressione, una pressione inimmaginabile. Così è possibile progredire solo per strappi e lacerazioni. Migliaia, milioni, miliardi di puntine da disegno, di articoli di cancelleria, a prender polvere, prima di esplodere.

Andrea Scarabelli

Andrea Scarabelli è nato a Milano nel 1983 dove tuttora vive e si barcamena precariamente tra collaborazioni editoriali e scrittura. Ha esordito con il romanzo Beautiful (No Reply 2008), firmato solo con il nome di battesimo, e ha pubblicato racconti in antologie (Voi non ci sarete, Agenzia X 2009; Italia Underground, Sandro Teti 2009), sui quotidiani Il Manifesto e L’altro e sulla webzine Carmilla.

Da, cu siguranta a apus,  asta in urma caderii ministrilor PSD-isti de la ministere, impreuna cu domnul Nica. Pe la TV inca se mai face valva pe aceasta tema, ceea ce mi se pare penibil, nu stiu la ce se asteptau cei care plang ca niste virgine si se indigneaza. Sau trebuia sa ne asteptam ca se vor lua de mana si vor guverna pana la adanci batraneti.

Cu toate ca este deficit de ministri la guvern, democrat liberalii au decis totusi ca interimarii actuali sa nu fie platiti in plus pentru activitatea prestata suplimentar.

Miniştrii interimari nu vor primi niciun leu în plus, rămân cu cât au acum, nimic în plus

a declarat Boc raspunzand presei la o intrebare pe aceasta tema.

Iata si o lista a interimarilor pe care a prezentat-o premierul Emil Boc:

• Emil Boc Prim-ministru si ministrul Educatiei
• Adriean Videanu la Ministerul Economiei si Ministerul Sanatatii
• Vasile Blaga la Ministerul Administratiei si Internelor si Ministerul Dezvoltarii
• Radu Berceanu la Ministerul Transporturilor si Ministerul Agriculturii
• Gheorghe Pogea la Ministerul Finantelor si Ministerul Muncii
• Catalin Predoiu la Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Justitiei
• Gabriel Sandu la Ministerul IMM-urilor si Ministerul Comunicatiilor
• Mihai Stanisoara la Ministrul Apararii Nationale
• Elena Udrea la Ministerul Turismului si Ministerul Mediului
• Sorina Placinta la Ministerul Tineretului si Sportului si Ministerul pentru Relatia cu Parlamentul
• Theodor Paleologu la Ministerul Culturii

Saptamana viitoare ne asteptam la o schimbare a scenei razboiului in parlament. Deocamdata  saptamana se incheie sub zodia unui nou guvern monocolor.

Va astept si pe voi cu cateva comentarii cu privire la caderea celor din PSD de la guvern si la ce va asteptati

Cine sunt eu? Sunt o fiinta efemera. Sunt un pumn de nisip in bataia vantului. Cand sunt fericita, sunt un curcubeu pe cerul albastru. Iar cand plang, sunt o picatura ce se varsa in mare. Sunt un suflet care incearca sa-si gaseasca o cale spre lumina. Si cand o gaseste, sa o si pastreze. Si de asemenea sunt un fluture prins in causul unei palme si as vrea…oh, as vrea sa-mi iau zborul. Vreau sa-mi intind aripele si sa zbor spre neant. Sa simt vantul cum ma mangaie, sa simt stropii de ploaie cum cad picatura cu picatura pe corpul meu. Si eu mai sunt o pana in bataia vantului. Plutesc usor, usor… spre infinit. Spre nicaieri.

Cine sunt eu? Eu… sunt o inima care bate. Cateodata mai incet, cateodata mai repede… bat, si ma mai si opresc. Atunci imi place sa ma gandesc daca sa mai bat sau nu. Si uneori aleg sa mai bat, alteori nu. Si atunci cand nu mai bat, totul se opreste. Timpul sta pe loc, totul in jur intepeneste, si pana si moartea ramane inghetata prinsa in drumul ei, cu o coasa in mana. Vesnica ei coasa. Si atunci ma uit in jur si realizez ca eu, eu pot fi si un inger pe Pamant. Un inger pierdut. Eu as putea fi o stea cazatoare. Care se inalta cat mai sus, straluceste puternic si apoi… cade. Si prin caderea mea, sa aduc fericirea cuiva. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o fata care vrea mai mult de la viata, poate ca sunt cineva care doreste imposibilul. Eu poate ca sunt… fata care doreste sa fie tinuta in brate si sa stie ca daca in momentul urmator, unul din noi doi va trebui sa moara, el sa fie pregatit sa-si dea viata pentru mine. Desi nu l-as lasa. Niciodata. As alege cu zambetul pe buze sa mor pentru el. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o jumatate pierduta printre alte mii de jumatati. Si imi caut sufletul pereche. Alerg, si incerc sa aflu care jumatate mi se potriveste. Care ruptura o poate repara pe a mea?

Si, v-ati intrebat cine sunt eu? Eu sunt. Cu bune si cu rele. Sunt o raza de lumina. Care lumineaza o perioada si apoi, apune.

Ca sa completez Oracolul din Mogrimar trebuie sa ma leg de chestia cu imprumutul FMI.

Pana in prezent guvernele de incompetenti au facut o gaura datorie publica de 34 de miliarde (!!!) de euro la care sunt si eu inhamata abuziv, ca toti magarii de povara din tara asta, adica cei care tragem la caruta din mediul privat.

Eu niciodata nu am agreat imprumuturile de niciun fel si am cumparat tot ce am cumparat cu banii jos pe principiul “imi permit, cumpar; nu-mi permit, strang bani” si cred ca suntem mai multi care gandim asa. Eu consider ca orice credit, mai ales daca se intinde pe mai mult de un an, e sclavie si nu merita sa-ti vinzi libertatea pe o masina sau pe o casa si cred ca suntem destui care avem aceeasi parere.

Cu toate astea, fara sa ma intrebe si pe mine, fara sa ne consulte macar si pe noi, platitorii de taxe, guvernele de incompetenti au contractat imprumuturi uriase pe care nici macar nu le-au folosit la ceva bun – le-au aruncat, pur si simplu, pe nimic.

In acelasi timp, avem prea multi bugetari, dintre care prea putini sunt profesori competenti pe materiile predate si buni pedagogi, asistente cu “bedside manners“, functionari zambitori si amabili la ghisee si care sa stie sa tasteze si altfel decat cu cate un deget. De asemenea, avem prea multi bugetari dintre care unii nici nu ar trebui platiti de la buget si au si salarii nesimtite: popa ala mare si gros care este in prezent imaginea Audi in Romania, adica Daniel, are salariul dat de stat egal cu salariul de prim-ministru, adica aproape 90 de milioane de lei vechi (9000 de lei).

Sa ajungem in halul in care sa ne caciulim la FMI, marele camatar international, sa ne arunce niste firfirei cu dobanda cu care sa astupam gurile flamande ale aparatului bugetar supraexpandat descris mai sus e mai mult decat penibil, e un gest sinucigas. Statul roman se autocolapseaza si o face pentru ca a incaput in maini stangace. Avem un guvern care se poarta ca un retardat care nu stie sa puna cub peste cub si, ca sa miste totusi ceva, isi arunca bratele haotic si darama pana si ce au reusit cu chiu cu vai si cat de cat sa cladeasca alti “dizabilitati”.

Si, in vreme ce retardul multiministerial impreuna cu o armata de parlamentari tranchilizati de mirajul averilor facute usor decid cum sa se stearga la fund cu banii mei, eu trebuie sa muncesc ca un caine, de dimineata pana seara ca, dupa ce platesc ca sa aiba astia ce sa toace, sa-mi ramana suficient cat sa fie totul ok. Chestia e ca eu nu vreau sa platesc imprumuturile si dobanzile pe care nu le contractez eu si cred ca nu sunt singura.

Ce o sa se faca astia cand nu numai ca nu mai vrem, dar n-o sa mai putem sa platim? Simplu: sandramaua o sa cada si o sa traga totul dupa ea, iar eu sper ca pana atunci sa pot sa privesc toata treaba asta placid, de peste granitele tarii.

Aflat fiind în faţa unei cascade nu mai vrei să sfărîmi pietre. Vrei doar să te laşi sfărîmat precum pietrele. Învins, nu mai vrei să te răzbuni. Înşelat, nu mai vrei să trădezi. Abuzat, nu mai vrei să agresezi. Folosit, nu mai vrei să profiţi. Nu mai vrei să întorci nici un curs al lucrurilor. Nu mai vrei să fii zbuciumul, furia, disperarea sau ura care să se avînte în bulboane şi să taie cu spume din carnea tare a pasiunilor care te-au măcinat. Vrei doar să te laşi din nou măcinat de ele, ca de o îmbrăţişare de dorul căreia te sfărîmi. Tu, cel lipsit de viaţă vrei să fii din nou izbit în inimă de o vitalitate neiertătoare, dură, acaparatoare. Vrei să intri din nou în tăria instrinsecă a destinului tău de piatră şi vrei să fii victima căderii neostenite de apă. Să te laşi cuprins, siluit, răpus, agresat iar şi iar, fără oprire, fără posibilitate de evadare sau de rispostă. Fără să te gîndeşti că hazardul tău e injust, fără să deplîngi precum o prostituată cu vocaţie trecerea celorlalţi prin tine. Vrei să simţi atingerea neîntrerupt de dureroasă a apei, fiindcă ţie destinată nu ţi-e tăria singurăţii, ci cea a alterităţii maladive, reci, indiferente, trecătoare. Clocotul ritmic al loviturilor primite vrei să-ţi fie dovadă de însemnătate pe lume şi să-ţi ţină loc de fericire. Vrei să nu exişti degeaba, în uscăciunea săracă a griului care ţi-e propriu. Vrei să fii modelat fără milă, ca nu rămîi la fel de tern ca pietrele celelalte, aflate la o distanţă considerabilă de locul unde se prăvăleşte nemiloasă apa. Nu vrei să te gîndeşti departe, la cum o să ajungi: ascuţit, rotunjit, rupt în bucăţi sau descărnat de la locul lui şi purtat spre ape prea murdare ori prea tulburi. Vrei doar izbitura, pentru că aşa eşti sigur că ai să străluceşti, o vreme. Pentru că doar datorită apei care se năpusteşte asupra ta, cu toată lipsa ei de îngăduinţă, culorile fiinţei tale de piatră prind viaţă în lumina soarelui.

***

Aflat în faţa unei cascade îţi dai seama că nu vei fi niciodată precum apa. Nu-ţi rămîne atunci, decît să devii precum piatra. Pentru ca, totuşi, să fii.

Însă nu poţi rămîne pentru totdeauna în faţa unei cascade.