De cateva ori pana acum, mi s-a intamplat sa conduc o doamna. Da, chiar asa. Sta in coltul strazii, asteptand un trecator ce merge in directia blocului in care locuieste. Ii este frica de caini. A fost muscata, de fata, si a ramas traumatizata. De obicei, ne intalnim seara. Ultima data, am simtit-o, pur si simplu. M-am intors special sa ii spun sa vina cu mine. Ma bucur ca are incredere in mine si ca o pot ajuta. Nu ca eu nu as fi fost muscata dar niciodata un animal nu imi va face atata rau, si chiar daca, il voi ierta. Presupun ca este ingrozitor sa traiesti cu frica asta. Zi de zi, indiferent de ora, de strada. Mie mi-e frica de intuneric. Analizand, am observat ca mi-e frica de intuneric mai ales cand dorm… Asta datorita faptului ca visez tot mereu. Iar afara, noaptea, mi-e frica de pasari… Cred ca am vazut cam multe filme de groaza cand eram mica, sa nu mai spun ce vise “interesante” aveam. Multe dintre aceste vise, au ramas o enigma. Erau vise… sau pura realitate? Si la aceasta doamna, este lipsa de curaj in a-si invinge temerile sau teama de caini?

era ora două şi cincizeci şi şapte de minute
antemeridian,
o femeie trecută, cu pălărie de paie
cobora scările unei biserici
lângă un copil legat cu sfori de braţe

paralel,
un bărbat îşi cosea nasturii de la cămaşă,
îngenuncheat şi fumând o pipă din tutunul cules alaltăieri,

alţii înotau prin râuri cu ape argiloase,
iar pe la jumătate se-necau
ori sfârşeau mâncaţi de câini cu trei picioare şi
un ochi.

era ora două cincizeci şi şapte de minute,
iar eu la o răscruce repetam versuri seci cu rime albe.

Foto

Era a nu ştiu câta oară când Maia îmi trimitea mesaje de felul asta. După primul, am alergat într-un suflet la ea acasă. Nu era. Am găsit-o o oră mai târziu, îngheţată şi vorbind cu doi câini, care se tolăniseră uzi şi bolnavi la picioarele ei. Am luat-o de acolo, în primul bar unde am comandat două ciocolate calde şi aşteptam. Aşteptam o explicaţie, un răspuns, să-mi spune orice, numai să treacă, să scap din coşmarul asta. „De ce, de ce ai vrut să faci asta? Cum ai putut te-ai gândit că asta e calea? „Nu ştiu”, îmi răspundea ea zâmbind trist şi absent, şi totuşi cu ochii ei negri atintiţi la mine şi eu mă împiedicam întotdeauna de privirea asta a ei şi uitam orice aş fi vrut să-i spun. După vreo oră jumătate, ne-am dus acasă la mine cu taxiul. Niciun cuvânt despre rătăcirea ei, mi-a povestit în schimb de o colegă care avea o pisică ce tocmai fătase şi mă ruga să luam şi noi un puiuţ că dacă nu o să-i arunce la tomberen. A fost frumos, una dintre nopţiile acela în care ne încolăceam unul-ntr-altul şi din îmbrăţişarea noastră ieşeau aburi ca dintr-un vin fiert cu scorţişoară. A doua zi a plecat devreme, înainte să mă trezesc. Mă gândeam la noaptea trecută, la Maia, la hoinăreala ei şi mi-am spus că a avut un moment prost, că nu aveam de ce să mă îngrijorez prea mult.
A doua oară când am primit acelaşi mesaj, m-am alarmat. Eram disperat. Mă gândeam că sunt un prost, că n-am insistat să-mi spună „de ce”, că n-am luat-o în serios. Îmi venea să mă arunc de pe geam, vorbeam singur prin casă şi-mi reproşam câte-n stele. În timpul asta o sunam ca un nebun la telefon. Nu răspundea şi eu simţeam că-mi pierd minţile. Am ieşit aproape dezbrăcat în stradă, m-am lovit oamenii din drumul meu, am călcat în bălţi şi într-un căcat de câine. La câini mă duceam şi eu. Acolo unde o găsisem şi prima dată. Numai că ea nu mai era acolo şi câinii au început să mă latre. Mergeam pe străzi ca un nebun. Mâinile mi se păreau scurte, distanţele îngrozitoare, picioarele butuci. Plângeam şi bestemam tot ce-mi ieşea în cale. „Maia, Maia mea, Maia”- spuneam încontinuu, de sute şi sute de ori. Apoi mi-am amintit de Dumnezeu şi am început să spun Tatăl Nostru, doar că mă tot pierdeam pe la mijloc. De la „precum în cer aşa şi pe pământ”, săream altundeva, nu puteam să-mi amintesc cuvintele şi mă uram mai mult decât oricând. După două ore, am ajuns în faţă scării. Eram într-o stare jalnică. Când am urcat scările, Maia era acolo, ghemuită, cu un aer inocent, ca o pisică perversă. M-am uitat la ea, îmi venea s-o bat, aveam o poftă nebună să-i trag măcar câteva palme. Am trecut pe lângă ea, fără s-o ating şi am intrat în casă, lăsând uşa crăpată. A intrat cuminte după mine şi aştepta. Voiam să urlu, dar privind-o mi-a trecut. Ochii ei negri mă opreau, parcă eram ţintuit în cuie şi nu puteam să-i fac nimic făpturii aceleia parcă tocmai ieşită dintr-un somn adânc. Mă bucuram totuşi, mă bucuram aşa de mult. Mi-a spus că nu ştie ce a apucat-o, că aşa i-a venit, că îi pare rău. Îngheţat cum eram, am îmbrăţişat-o toată, ore întregi: i-am îmbrăţişat picioarele, pulpele cărnoase şi sânii reci şi gâtul şi pielea albă şi tăcerea ei moale şi patul ne-a primit cald şi umed, îmbrăţişându-ne ca pe doi copii ai nimănui.
Ştiu că dacă o să mă opresc vreodată din căutare, Maia n-o să mai fie Maia, nici eu n-am să mai fiu eu, după cum ştiu prea bine că numai pentru că o caut ajung la ea, acolo unde ea nu mă lasă, acolo unde mi se neagă. Că tot ce-mi rămâne e tocmai momentul în care în sfârşit o regăsesc după atâtea şi atâtea nopţi, atunci când începe îmbrăţişarea noastră sub noaptea grea. Pentru asta nu pot s-o omor pe Maia, care de abia mai există, ca o lumânare pusă la morţi ce din clipă în clipă se va atinge cu apa. Pentru asta nu pot să-i dau drumul şi n-am să-i dau drumul niciodată. Dar în acelaşi timp, ştiu că după ce o să termin de scris, o să plâng două ore în patul mare şi gol care o să mă primească ca pe un copil al nimănui.

Majoritatea deţinătorilor de câini din Bucureşti ar trebui bătuţi. De ce? Pentru că m-am săturat să merg pe stradă, pe trotuar, în această capitală europeană minunată care este Bucureştiul şi să fac slalom printre rahaţi. Mă nene, dacă tot îţi iei câine, de ce nu eşti în stare să faci şi curat după el? Înţeleg că nu ai timp întotdeauna să-l scoţi în parc, în spaţiile special amenajate, dar ţi-e chiar atât de greu să pui mâna să iei o lopăţică şi o pungă şi să strângi mizeria pe care o face câinele tău? Şi eu am avut câini, ani de zile, şi spre norocul meu aveam întotdeauna mult spaţiu verde prin preajmă. Nu scoteam câinele să se cace în mijlocul trotuarului.

În ‘99 am fost la New York. Pe cât de mare e oraşul ăla, dar al naibii dacă vedeai rahat în mijlocul trotuarului. Ieşeau frumos proprietarii de animale şi făceau curat după animalele respective.

Asta acum 10 ani. La noi de ce nu se poate?

E chiar atât de greu să-ţi dai seama că dacă ai câine, ai şi o responsabilitate?

Sau poate ca ar trebui sa nu mai credeti tot ce se zice despre misa…

De ceva timp le e foarte frică de câini. Oricât de mici ar fi, îi sperie teribil când se apropie de ei.

Astăzi pe afară în timp ce se apropia de ei un căţel microscopic, au început să se ceară în braţe iar Ciprian zicea:

Mami, mă iei în braţe? Mă salvezi?

Desi saptamana asta a inceput promitator, cu o zi de concediu, de fapt in primele ore aveam intentia de a spune ca sunt in a patra zi de week-end, nu a continuat deloc in acelasi ritm. In primul rand, ziua de luni s-a cam dus naibii cu tot felul de treburi prin casa, calcat tricouri si camasi, descarcat niste filme si muzica si cam atat, poate doar baia fierbinte m-a scos din monotonie. Marti am luat o de la capat cu sclavia si au inceput si vestile mai putin bune: fata de 28 de ani a unui coleg a decedat dupa mai multe luni de suferinta. Nu pot si nici nu vreau sa incerc sa inteleg si sa simt ce simte un parinte cand isi vede copilul mort, indiferent de cauze…este impotriva firii, este poate cel mai dureros si neputincios sentiment. Asta ar fi un moment potrivit sa amintesc de saracia si nesimtirea din spitale, de umilinta pe care trebuie sa o suporte bolnavii si de toate lucrurile pe care trebuie sa le cumpere pacientii atunci cand se interneaza in spital, cum ar fi solutii perfuzabile, ace, tifon, spirt, medicamente, aproape tot este cumparat de cei suferind. De aici concluzionam ca toti banii pe care noi ii achitam sub forma de contributii, reprezinta chiria pentru patul din salon, eventual o mica atentie si un serviciu sumar din partea cadrelor medicale.

Mai pe seara ajung la iguana, care se pregatea pentru urmatoarele 3-4 zile de “fara apa calda si caldura” pentru ca s-a spart o teava pe undeva si inca nu se stie unde, “se cauta”… singura, poate se gaseste….tot singura… Astfel ca bebelu’ dadea semne de muci si bineinteles de o stare de disconfort care il impiedica sa manance, sa doarma, sa se joace si sa alerge prin casa… Plec de la ei si incerc sa ajung acasa…da, daca am pe unde, toata zona Timisoara, Razoare, Academia Militara, Kogalniceanu, Universitate, full de indivizi care isi folosesc masinile pe post de umbrela. Bai, (exact! Bai) ai masina care ajunge la 200km/h si tu o conduci pe o strada aglomerata, umeda cu doar 5 km/h si daca te-ai gandi un pic la fundul in continua deformare, ti-ai lua rucsacul, umbrela si ai lua-o pe jos…sau chiar… de bicicleta ai auzit??? Motiv pentru care am facut ore pana acasa. A fost frumos, m-am uitat pe geamul murdar al autobuzului la soferi nervosi, la pietoni stropiti din cap pana’n picioare, la copii trasi de bunicutze stresate care probabil isi spuneau in minte ca nu era obligatoriu ca nepotica sa se apuce de pian sau nepotelul de inot…ar fi stat si ea acasa, in fata televizorului sau crosetand un fular. Foarte frumos…Dar asta m-a pregatit pentru miercuri, cand planurile mele de dimineata nu s-au mai potrivit cu vestile de la pranz si cu nici cu actiunile de seara… Felix e bolnavioara, o alta veste trista, are foarte multi ani, iar de cateva zile e apatica, nu mananca si stapana nu prea se mai intelege cu ea si pentru ca poate este un catel foarte simtitor, are oroare sa mearga la medic…stie ea ceva… Am decis sa ma duc direct acasa, proasta inspiratie, asta mi-a furat 2 ore juma din viata sau mai bine zis, mi-a oferit 2 ore juma de lectura…Soimul ratacitor – Glenway Wescott – lecturat acasa, in fotoliu, sub o pilota groasa si o ciocolata calda in cana imensa primita cadou de la niste fosti prieteni, nu m-ar fi dat pe spate, dar citit in troleibuzul 66, cu care deja ma simteam inrudita de cat am stat impreuna, a fost un roman perfect. Acasa am avut o si mai proasta inspiratie, sa vad Stalker de Tarkovski. Atmosfera din film, sau cel putin din cele 40 de minute cat l-am urmarit, m-a facut sa cred ca si foarte laudatul regizor rus  a trait  mult prin zone cu temperaturi scazute, ploioase, cu mult noroi si saracie lucie… Ar fi trebuit sa vad simbolurile, cum mi-au recomandat Catalin – Treci-Acasa si Dragos, doi prieteni pasionati de filme, dar pentru mine nu a fost decat un moment deprimant…bine ca nu m-a tinut mult… Azi, joi, nu ma simt extraodinar, imi tiuie urechile si am palpitatii, probabil lipsa de cafea incepe sa isi faca de cap…dar diseara mergem la concert RUST, in Mojo…sau cel putin asta e planul… Restul saptamanii, in episodul urmator…

Merg pe strada. Cu un prieten. Apar doi caini.

Eu: Ai ceva de mancare la tine?

El: Da, un femur!

Daca va mai intrebati ce face Luigi, aka Luis / Luiz / Ludovic / samd, ei bine am fost informati. Face foarte bine. A legat o stransa prietenie cu o matza, dupa cum se poate vedea si din poza de mai jos. Pe Knoli, dulaul fioros din partea dreapta, cred ca l-am mai prezentat pe aici.

A, sa nu uit. E mai usor cu cateva grame. Va prindeti voi de unde au disparut, ca nu e tocmai greu.

Ziele trecute, în drum spre locul de muncă, am realizat că şoferii bucureşteni sunt din ce în ce mai inventivi atunci când vine vorba de traficul din Capitală. Bărbaţii citesc despre meciurile de fotbal pierdute sau se uită la poze în Cancan, iar femeile fie se rujează în oglinda retrovizoare fie vorbesc cu “fetele” despre una, despre alta.

Oricum o dai, oricum o-ntorci tot acolo ajungi: în trafic se face orice numai de condus, nu se conduce. Pentru că nu e bine să fi cu nervii întinşi atunci când eşti cu covrigul în dinţi – cică riscul de accident e mai mare atunci când eşti nervos – eşti nevoit să-ţi găseşti o preocupare pe timpul celor 20 de minute petrecute la fiecare semafor în parte.

Ajunsă într-o zonă „de lux” a Capitalei am aruncat şi eu un ochi pe geamul din dreapta să văd ce are sectorul 1 şi nu am eu în Rahova. De ce e acolo mai cu moţ decât la mine în spatele blocului. Şi atunci mi-am zi: copacii sunt vinovaţi – sunt mai verzi, par mai luminoşi şi sunt mai frumos aranjaţi; după am zis că lipsa tonelor de magazine alimentare îi dă un aer mai pompos. În fine, am continuat aşa până am găsit răspunsul: oamenii sunt cei care fac diferenţa.

Pe o alee a unui parc am observat un bărbat, să fi avut 40 de ani, care mergea în cârje şi îşi plimba căţelul la 8 dimineaţa. O să spuneţi…şi ce? Eiii bine, acel bărbat care se deplasa foarte greu, nu doar că a scos câinele afară – nu cum face vecina mea, care îi dă drumul pe scara blocului să-şi facă nevoile – ci s-a aplecat şi a strâns după el, atunci când şi-a făcut nevoia. Era echipat cu mănuşi, pungi din plastic şi o sticlă cu apă pentru a curăţa şi spăla după câinele lui.

În Rahova avem repartitoare la apă, iar pungile din plastic sunt scumpe . Din acest motiv sectorul 1 e mai cu moţ decât sectorul 5. Are un om de nota 10!!!

Pisoii sunt buni, buni de tot, buni de…papat?

Ce e viaţa? E nimic. Un praf în vânt. E un firişor de apă în marea eternă. Toţi vor să o aibă şi când o au… unii renunţă la ea. Într-o secundă. E simplu. După ce obţii ceva, nu mai vrei. Nu mai ai nevoie. De ce oare suntem aşa? Ne place să ne provocăm singuri dureri. Ajungem să ne complacem în starea de suferinţă în care am intrat şi parcă nu am mai ieşi. Ba chiar am face totul să mai primim. Să avem suferinţă cât de multă, deşi nu am recunoaşte asta nici în ruptul capului. Suntem ca animalele, care îşi fac nevoile în cuibul lor şi mai apoi se învârt pe acolo şi declară oficial că acolo e cuibul lor. Sau ca şi câinii, cărora le place să miroase ”treburile” altora. Ne placem să ne învârtim în jurul suferinţelor noastre ca nuca în ceaun. Mai apoi, când ale noastre s-au terminat, ne băgăm nasul în suferinţele altora că de, peste tot mai este loc de încă unul.
Mie îmi place să spun atunci când nu mai pot că eu nu cad, eu mă împiedic. Eu nu plâng ci nu mai zâmbesc.
Probabil dacă ar fi o persoană care să ne asculte tot timpul cum ne plângem de milă, ar fi cea mai bună prietenă a noastră. Prietena suferinţelor noastre. De mici ne-am obişnuit cu sentimentul de autocompătimire şi nu mai putem renunţa la el. Suntem flămânzi după dragoste, după atenţie şi după milă. Cerşim din priviri dragostea ca un căţel care cere un os. Şi pentru ce? Nu uita dragul meu prieten că osul i se azvârle câinelui ca pe ceva nefolositor. Aşa ai vrea să primeşti tu dragostea? Ca pe ceva gata scurs, expirat şi de pe marginile căruia să mai lingi câte o bucăţică de afecţiune?
Cine suntem noi? Noi suntem lacomi după iubire, suntem cerşetori ai afecţiunii şi practicăm sportul autocompătimirii. Noi? Suntem un căţel în aşteptarea osului.

“M-a turburat întotdeauna, ca unul din mistere, putinta ca e câinele prezent în viata noastra. Fara om si fara câine, câinele si omul ar fi niste pribegi. Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie, e o mângâiere, un sprijin, un aliat, zadarnic asteptat dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Câinele e permanent cu tine, lânga tine, pâna la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormântul tau.
Te uiti în ochii lui: te întelege si tu nu cauti sa-l întelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste împrejurari: câinele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti – si tu îl chinuiesti, îl bati, îl prinzi cu latul si-l ucizi.
Primarii… îi stârpesc cu otrava, stapânii îi gonesc, se ridica impozite pe câini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si câinele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp. S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiu municipal, aproape dogma de Stat.
De ce e câinele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decât a omului, degradat si infect cu atât mai mult cu cît se înalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de stat, potentat si javra, si cu cît îsi stropeste stârvul îmbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei.
Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste: laba ta ma cinsteste.”      Tudor Arghezi

Sunt al dreacu’ de nervos! Saptamana asta mi-a venit la usa una de la politia comunitara cu scopul de a face “recensamantul animalelor “. Io am doi copilasi de vreo 5 kile fiecare; cu carnete de sanatate, vaccinuri la zi, deparazitate, plimbate in lesa etc. Vine cucoana asta, ziceam si zice ca tre’ sa-mi faca fisa pt catei, sa “le ia in evidenta” desi ai mei sunt de rasa. Imi da niste rahaturi de pliante pe care scrie negru pe alb ca se face recensamantul animalelor de RASA COMUNA, adica maidanezi, nu caini de rasa!!!!!!!!!!!!!! O ia nevasta-mea la 3 pazeste. Cum adica de rasa comuna???? Ai nostri sunt de rasa pura cu carnetele de sanatate la zi. A trebuit sa o lasam pe aia sa ne treaca in evidenta ca altfel ne facea proces verbal cum ca suntem recalcitranti si ca ne da amenda. Ne face nenorocitele ale de fise si proasta imi trece in fisa unul dintre caini drept pekinez nu spaniel tibetan cum scria in carnetul de sanatate. Intr-un final nevasta-mea zice: “ie-te pe ce rahat se cheltuiesc banii publici!!!”. Aia de la politia comunitara : “poftim?!!!”. Cum adica” poftim” ??? Pai ce pula mea????????? Io platesc vaccinuri an de an le deparazitez le castrez pe banii mei, sunt nevoit sa strang dupa cainii mei pe strada, si asta vine sa-mi bage  sula-n coaste cu recensamantu’ lor de cacat???????? Aici a explodat nevasta-mea: ” auzi cucoana da’ p-aia 12 maidanezi din fata blocului ii vazusi? Haita aia care latra toata noaptea si ataca tot ce misca? P-aia nu-i vazusi? A pardon alora nu le faci recensamant????? Se fut in fata blocului toata ziua se caca pe unde le vine, fac harmalaie zi lumina nu sunt vaccinati dau astia cu masinile peste ei, ii otravesc toti imbecilii da’ nu-i vede nimeni sa-i bage in vreun adapost. N-aveti fonduri????????? Sa mori tu!!!! Da’ sa vii cu gura mare sa-mi faci mie recensamant de cacat ai fonduri ???” Incepuse aia de la politia comunitara  cu chestii de genu’: stiti ca maidanezii migreaza si ca fac vreo 10 pui pe an si ca au mai multe drepturi decat oamenii…blah blah
blah. Da siiiiiiigur. Ma cac pe legile voastre daca tu ca politista desemnata pt animale nu stii sa deosebesti un spaniel tibetan de un pekinez e chiar grav.intr-un final nevasta-mea zice: ”da’ pentru ce naiba se face rahatu’ asta de recensamant? Ca sa ce????”; la care politista comunitara zice: “ca sa nu se imperecheze si sa-i lase lumea pe strazi” Aoleuuuuuuu!!!!!!!!!!! Pe buneeeeee?????????? Pai ala care-si lasa cainele sa se futa in nestire pe maidan si care lasa puii la primu’ colt de strada cum va fi prins???? Ce, le face vreun test ADN???? RAHAT!!!! Voi cautati nod in papura proprietarilor de caini de rasa ca sa le luati bani. Vrei recensamant cucoana? Ia iesi matale afara  noaptea pe Bulevardul Expozitiei sau la GRIRO si R.A.R pe Calea Grivitei si incearca sa faci recensamantul haitelor de cate 20 de maidanezi( dulai mari cat un bou nu catei de 3 kile). Nu cred ca mai iesi intreaga de acolo, la cat de agresivi sunt. Inca o chestie mie mi se poate da amenda 400 roni ca-mi latra cainele in casa da’ haita aia din fata blocului care latra non stop nu ia amenda???? Aia ce pula mea sunt scutiti???? Nu v-ar fi rusine cu legile voastre de cacat. Ce sa-ti mai povestesc ma uit la lege si aflu’ ca in cazu’ in care imi moare cainele tre’be sa anunt autoritatile in termen de 15 zile. Sa moara tzaca!!!!!! Aoleu da’ nu vreti sa-i fac si certificat de deces si inmormantare cu fanfara? In loc sa-i bagati in adaposturi p-aia de pe strazi, voi stati si va scarpinati la coaie pe banii mei. Cacati de doi bani ce sunteti.
Io strang rahatu’ cainelui meu de pe strada si in urma mea vin alti enspe maidanezi si se caca. De ani de zile pe Bulevardu’ Expozitiei vin toti imbecilii cu masinile si abandoneaza caini si nimeni de la politie  n-a miscat un deget. S-au desfiintat adaposturile si cainii sunt din nou pe strazi; de’politia animalelor impreuna cu aia de la comunitara au treburi mari, sa faca recensamantu’ pulii mele. Cu dedicatie speciala pentru primarele capitalei, politia comunitara si in special pentru politia animalelor: Va doresc ca in viata urmatoare sa fiti pui de maidanezi lasati pe drumuri ca sa intelegeti si voi ce inseamna suferinta si umilinta. MICROBI DE RAHAT CE SUNTETI!!!!!!!!!

aveti mai jos pliantele distribuite de aia de la politia comunitara