“Mai ştii ce s-ar putea întâmpla în viitor? Se închid graniţele, iesim din Uniune?”

Aşa îmi spune colega mea de apartament, încercând să mă convingă să mă duc într-un loc frumos de Revelion. Mai mult decât atât, chair ea se decide să păzească graniţele ca să fie sigură că ne întoarcem înapoi.

Alina. Ce nume simplu, ar spune Vama Veche.

La ultima ieşire în oraş cu un tip, Alina nu a păzit prea bine graniţele propriului buzunar şi a plătit consumaţia: 9 lei. A lăsat o bancnotă de 10 lei pe tejgheaua de la bar iar tânărul dobitoc a luat restul de 1 leu. Când a aflat vestea de la colega mea, a plecat împiedicându-se de propria zgârcenie. Nu, Alina nu va mai iesi niciodată cu tineri dobitoci.

Alinuţa conduce un Fiat Punto pe care încă nu l-am botezat. Mai are timp, ţinând cont că face pe taximetrista ori de câte ori suntem prea comode să luăm autobuzul. Nu ne ia bani pentru cursă, vrea doar să punem contribuţia la cărat ficusul prin oraş, la cărat sacoşele cu provizii sau la… cursurile de actorie pe care speră să le urmeze cândva.

Alina lucrează la  un call center şi parleşte în italiană zi de zi, oră de oră, full time. Şi-a ales un master legat de Europa şi încearcă să nu se despartă nici măcar cu gândul la italienii pe care încearcă să îi convingă să vorbească cu ea.

Dacă Alina se supără, nici liftul nu mai merge cum trebuie. Daca Alina râde, iese soarele.

Şi cum să nu mă bucur de ea? Mai ales când dă televizorul la maxim şi spune: “Mă apucă învierea a doua până găsesc ce îmi trebuie!”

Va continua…

Cine esti tu.. cel care ieri a ucis suflete cu sabia indiferentei.. cel care azi adulmeca parfumul ghetii.. si cel care maine va regreta focul pe care l-a stins.. din el si din altii…

Cine esti tu de fapt… si ce cauti…?

Viaţa călătorului RATP este liniştită, miraculoasă chiar, îngrămădită şi „frumos” mirositoare.

Viaţa călătorului RATP este plină de batjocoră şi iz controlor grosolan şi urat mirositor.

Viaţa călătorului RATP nu este inscripţionată decât cu mesaje: „Nu oferiţi şoferului sau vatmanului bani în schimbul călătoriei”, „Nu urcă mai mult de 18 persoane în microbuz”.

Viaţa călătorului RATP nu este umplută cu mesaje de genul: „Apăsaţi butonul cu STOP pentru oprirea autobuzului în staţia următoare în loc să strigaţi ca disperaţii la şofer: Opreşte băi, boule!”
Călătorul RATP nu ştie nici că poate face reclamaţie în situaţiile următoare: (Doar ce am mai observat sau păţit)

• Controlorii RATP îl fac bou, dobitoc, nesimţit, fără studii, cu studii degeaba, manelist, cocalar etc…

• Controlorii RATP îşi încep controlul în momentul în care călătorul se află pe scară, gata de coborâre.

• Controlorul îl îmbrânceşte pe călător şi îl trage înapoi în autobuz susţinând sus şi tare că are dreptul să înceapă controlul, chiar dacă călătorul mai merge o staţie în plus chiar dacă are abonamentul valabil…

• Controlorii RATP nu se uită să vadă câte compostoare merg în autobuz, însă se îmbrâncesc în lumea şi aşa înghesuită şi coboară jumătate de autobuz la prima staţie pentru că cei prinşi nu au fost în stare să îşi cultive instinctul de zbor pentru a zbura până la singurul compostor care funcţionează, cel de la prima uşă.

• Controlorii RATP încep controlul fără să ţină seama că lumea încă nu a ajuns la compostor sau aşteaptă la coadă să composteze.

Pe de altă parte, călătorul RATP nu ştie că:

• Angajaţii RATP sunt şi ei oameni şi că fac şi ei o meserie. Atât de bine cât o pot face.

• Biletele trebuie cumparate cu câteva zile înainte ca nu cumva să te nimereşti în zonă fără tonetă cu bilete de vânzare sau cu program scurt că e weekend.

• Biletele trebuie cumpărate oricât ar fi călătorul de şmecher. Nu de alta, dar intră în conflict cu alt gen de şmecherie, că doar suntem cel mai minunat şi controlat pământ din lume.

Ma bucur ca am inceput sa citesc biografia “Che Ghevara. Viata unui mit”, de Reginaldo Ustariz. De ce?

Pentru ca:

“La atatia ani dupa moarte, Che continua sa fascineze … Licentiat in medicina, calator, motociclist, scriitor de talent, revolutionar de vocatie, Che Guevara reprezinta un model …

Scrisa dupa 40 de ani de cercetari, cartea contine fotografii inedite si peste 500 de marturii ale camarazilor de lupta, ale prietenilor din copilarie, precum si ale oficialilor si soldatilor bolivieni.”

Asadar:

***

Update – 11.11.2009  … “datorita si nu din cauza” celor de la HappyFish,

mi-am amintit ca:

“Iarna nu-i ca Che Guevara” …

Si dragul meu iubit, sa nu uiti ce freamat este in inima mea, sa nu uiti ce revolutie ai produs acolo, cand ai adus o armata de sentimente si de zambete. Si lacrimile mele, te rog sa le crezi, concentreaza in ele toata fericirea si toata tristetea mea, pentru ca dorul meu este coplesitor, aminitndu-mi mereu cat de departe esti… Dar nici macar nu mai conteaza, tu… tu vii odata cu rasaritul si ma tii in brate dupa apus. Imi este atat de greu sa folosesc cuvintele, oricat de frumoase sunt, sunt prea mici pentru acest univers din noi. Nu imi mai este teama, nu imi mai pasa nici de lacrimi si nici de Taramul de Gheata, m-am predat fara ca macar sa ma lupt si am ajuns in cer in loc sa cad si aici pot adormi intinsa langa tine si clipa asta este infinita, am oprit-o in privirea ta si am lasat-o sa ma cuprinda, sa ma invaluie cu izul ei de fericire.

Si dragul meu iubit, nu ma intreba de ce esti ceea ce esti pentru mine, semizeu intr-o gradina ascunsa bine cu ziduri inalte. Tie nu ti-a pasat de ele, ai avut curajul sa ma intorci spre tine atunci cand vroiam sa fug. Apoi o fractiune de secunda mi-a luat sa clipesc si sa se schimbe totul, sa vad… pur si simplu sa vad si sa fiu acolo, in interiorul tau si sa nu mai vreau sa plec.

Melodia este doar trista, tu nu ai ars nimic, iar eu nu voi pleca lasandu-te pe tine in urma.

Curiosul: Da, cine eşti?

Călătorul:  Sunt eu.  Sunt călător. Merg pe ruta dinspre moarte spre viaţă. De fapt, nu de mult am trecut de borna care marchează intrarea în viaţă, iar acum mă îndrept spre plinătatea ei.

Curiosul: Şi atunci, cât timp vei sta pe-aici?

Călătorul: Destul de mult, presupun… nu ştiu exact. Voi sta aici exact atât cât trebuie. Oricum, trebuie să înţelegi, înaintarea mea este în timp, nu în spaţiu.

Curiosul: Eşti ciudat… dar cred că înţeleg ce vrei să spui.  Când spui că tu călătoreşti în timp, vrei să spui că mergi din tinereţe spre bătrâneţe… Dar stai puţin. Acesta nu e drumul dinspre viaţă spre moarte?! Tu le-ai zis exact invers. Eu unul nu mai înţeleg nimic.

Călătorul: Da, în lumea ta ăsta-i mersul lucrurilor…

]]> http://doru.wordpress.com/2009/08/08/st-moritz-lake/ Sat, 08 Aug 2009 07:20:08 +0000 Doru http://doru.wordpress.com/2009/08/08/st-moritz-lake/

Picture-perfect Swiss landscape

Si era noapte cand am inceput sa visez, asa cum toate visele ne scalda in dulceata lor ori la apus ori la rasarit. Si era racoare si se auzeau valurile si cerul era infinit si el mi-a zambit. Si m-am temut pentru ca nu stiam ce ascunde si nu am vrut sa privesc. Si apoi a venit spre mine si in acel moment a tacut si marea si lumea intreaga si cerul s-a stins si nu am simtit decat imbratisarea….si linistea. Si asa a trebuit sa fie, sa fim amandoi acolo, sa devin mica, un fir de nisip in acest Univers, care sa nu conteze nici pentru Timp si nici pentru Spatiu, fara sa ii pese insa ca Timpul si Spatiul sunt acolo. Nu mai erau, existam doar noi…unul singur….si privirea aceea….nu i-am spus, nu am putut si nici nu ar fi avut rost, cuvintele sunt prea mici si prea trecatoare. Si nu s-a simtit ca si cum as cadea, chiar daca mi-a fost teama, el a fost acolo semizeu si erou, nemuritor pentru o secunda si om pentru restul vietii. Doar un om, un alt om, care merge in cerc si ajunge mereu in acelasi loc singur….dar chiar nu mai conteaza….acum cercul s-a rupt si ne-a adus direct in mare, sub spuma valurilor, acolo unde ne-au trimis cele 7 zane si ne-au lasat sa murim si sa inviem.  Si a fost doar o minune, restul nu a mai contat….nemuritori pentru o secunda si oameni pentru restul vietii. Si zambetul lui m-a salvat de la mine insami, cel mai frumos zambet din lumea asta….furat si agatat in sufletul meu…acum parca mai frumos, asa, cu el acolo. Si o forta mai puternica decat noi ne-a despartit mainile taind in carne vie si lasandu-ne sa ne scurgem pe urmele pasilor lasate de Timp si Spatiu.

M-am trezit. Era o caldura teribila si ma simteam innabusita. Ce vis ciudat.

Motto: “Sunt călător, casa mea e pe un nor.”

Prima oară am văzut-o la întâlnirea studenţilor din septembrie, anul trecut. La un moment dat s-a întors şi m-a privit. Corpul a început imediat să îmi vibreze. A doua oară a fost tot la o întâlnire cu studenţi. După deschiderea anului universitar am mers mai mulţi la o terasă. Acolo ne-a cerut tuturor contactele. Am început să vorbim foarte mult on-line, aproape în fiecare zi. Aşa ne-am împrietenit şi am intrat amândoi în ASJC. Am mers împreună la interviuri unde, nerăbdători,  am ajuns mai devreme cu peste o oră.  La început o ştiam doar pe ea din asociaţie, de aceea stăteam tot timpul împreună. Ancuţa a fost una dintre cele mai apropiate prietene din primul an studenţesc, aşa că în acest interviu vom vorbi cu ea despre cea mai mare pasiune pe care o are: muntele.

Îţi aminteşti de prima ta călătorie pe munte?

Da, n-am cum să uit începutul. Acum vreo doi ani şi jumătate un coleg de liceu m-a invitat la ziua lui, la cabana Mălăieşti. Şi am acceptat.

De atunci mergi constant în drumeţii, aproape în fiecare weekend. Ce te atrage la munte?

Da, merg foarte des. Deja la facultate mi-am înnebunit colegele. Mă întrebau într-una: “Iar pleci?”. Merg pentru că mi-am dat seama că aşa îmi stă mie mai bine. Hoinărind. Ce mă atrage? TOTUL! În primul rând priveliştea de sus. E incomparabilă. Plus sentimentul acela de a şti că eşti la înălţime. Este o provocare constantă pentru mine, mai ales când fac un traseu mai dificil, dar reuşesc să trec de anumite porţiuni grele sau riscante. Satisfacţia e enormă.

Povesteşte-mi de oamenii cu care călătoreşti.

Bine zis. Oamenii de munte chiar sunt oameni. Ce pot să-ţi spun? Sunt numai persoane vesele, „nebune”, care să spunem că „nu le au pe toate acasă”. În principiu, există câteva persoane care sunt prezente în toate călătoriile, însă gaşca diferă de la una la alta. Şi fiecare combinaţie aduce ceva diferit. Mereu cunosc pe cineva nou. Sunt foarte prietenoşi şi deschişi. Plus că pe munte îţi dai seama pe cine te poţi baza. Împărţim totul. E frumos! Ştiu că niciodată nu mă plictisesc cu ei.

Am impresia că aici vorbeşti şi de oamenii care locuiesc în munţi, nu?

Nu, mă refer la oamenii care urcă pe munte. Să nu înţelegi că oamenii din oraş nu sunt oameni, doar că persoane de la care nu mă aşteptam şi de abia mă cunoscuseră m-au ajutat foarte mult. De aceea îi numesc, din suflet, oameni.

Ai cunoscut oameni care locuiesc tot timpul în munţi? Ce părere ai despre ei?

Care locuiesc sălbatic, nu. Doar ciobani care au fost foarte drăguţi cu noi şi ne-au dat brânză şi pălincă. În schimb, am cunoscut cabanieri foarte „de treabă”, care ne-au găzduit pe gratis pentru că ploua afară şi nu era vreme de corturi sau pentru că pericolul de urşi era prea mare. Am cunoscut şi cabanieri care chiar au multe de povestit despre viaţa lor, despre munţomanii (oamenii de la munte) care erau odată şi despre toate peripeţiile din care chiar am învăţat câte ceva.

Care a fost cea mai plăcută experienţă la munte?

Este ca şi cum ai întreba pe un actor care e piesa lui preferată (în care a jucat, logic). Păi… Piatra Craiului va fi cu siguranţă o amintire frumoasă. Nimic nu se compară cu o plimbare pe partea nordică a crestei Craiului, la asfinţit. Iubesc masivul acesta. E un miracol. Structura lui, refugiile micuţe şi roşii care seamână cu nişte mingii, caprele negre. Deci, cu siguranţă, când am făcut nordica a fost o experienţă de neuitat pentru că e frumos încă de jos, de la Cabana Curmătura, unde ceaiul e foarte bun şi cei doi Saint-Bernarzi sunt simpatici. Pentru că am adormit lângă refugiul de pe vârful ascuţit, în sac, admirând stelele în sunet de chitară.

Legat tot de asta, există şi un cântec la care mă trec fiorii mereu când îl ascult: „Craiul va fi amintirea clipelor ce le-am trăit / Într-o noapte sub vârf ascuţit.”

Dar cel mai periculos voiaj?

Întrebarea asta mă duce cu gândul la Bucegi, deşi mulţi ar putea râde, pentru că este cam cel mai populat masiv. Însă văile de abrupt pot fi foarte periculoase. Până acum, cred că Valea Gălbinelelor, pe care porneşti de la refugiul Coştila, ne-a ridicat câteva probleme. Poate pentru că am plecat doar trei mândre, în timp ce băieţii au mers la căţărat. Am pierdut firul văii şi am ajuns la un moment dat la un traseu de căţărat. Ceea ce nu era bine pentru că era perete spălat (foarte drept). Una din fete nu mai reuşea să coboare de pe o stâncă. M-am urcat să îi întind coarda, dar era să le dau lor în cap cu ditamai „televizorul” (bolovan imens). Noroc că s-au apărat cu un rucsac. Am plâns şi am râs. A fost o porţiune în care abia încăpea vârful bocancului. Însă a fost frumos. A meritat fiecare pas, mai ales când am ajuns în Brâul Coştilei.

Când plănuieşti următoarea drumeţie?

Spre ruşinea mea, nu prea plănuiesc. Organizează alţii, iar eu răspund. S-ar putea să mai fac o vizită Retezatului până în septembrie, căci ieşirea de 1 mai a fost genială şi vreau să se repete, neapărat. Mai auzisem ceva de Făgăraş, însă vom vedea.

Mai multe cu şi despre Ancuţa, pe blogul ei.

Prin vant , prin ploaie, ars de soare
Un calator esti- adormit,
Un calator hoinar prin viatza,
Un calator nefericit.
Pe caldaram, batand mereu la poarta fericirii
Cazut in drum, ori in pustiu-
Cauti destinul printre aducerile-aminte
Prin decoratii, cu un ochi sasiu.
Esti doar un calator in intuneric,
Cersesti sentimente, soare si umbra
Orbecai in  bezna tanguirii
Cu ochi inchisi in agonie sumbra
Un cersetor, un  amarat.
Un calator topit dupa visare
Insingurat, neinfricat si nins de ani
Migrezi cu deznadejde din basm in basm,
Din vis din vis fara repaos,
Si mori in fiecare zi cu entuziasm.
Un calator.

Vreau sa va spun un lucru nou. Un lucru pe care l-am terminat acum cateva secunde. Sa va spune ce mi-a mai trecut mie prin mintea asta “sanatoasa” desi la ora asta gilimelele sunt foarte bine puse. Asteptand sa mi se descarce un joc, internetul mergand foarte prost, m-am hotarat sa fac un pic de ordine prin calculator si sa le strang toate de pe unde le am si sa le pun intr-un loc, era o dezordine totata, o “cocina” de calculator, dar cel mai rau era in cazul asta ca porcul eram eu.

Hai deci sa vedeti cateva din rezultatele mele:

-dupa ce am strans toate melodiile mp3. pe care le am am tras concluzia ca am 837

-dupa ce am strans toate melodiile pe care le am scrise (versuri) cu si fara acorduri am 1638

-am 24 de poezii, creeatii proprii si vreo 11 mp3 creeatiile altora

-si in final, daca cineva se ingrijora ca n-o sa am destule poze pentru blog, il rog sa stea linistit deoarece am fix 3210, da, nu am scris gresit sunt chiar 3210 poze printre care cel putin 2500 sunt creeatiile mele

Deci dupa aceasta “curatenie” am ramas uimit asa ca m-am gandit sa impartasesc cu voi aceste statistici, care sunt de-a dreptul record. (Nu jucati “Scary Maze Game”, dar daca tot jucati nu va dati batuti la primele 2 nivele, nivelul 4 e tare )

Inca tot la gandul ca am 3210 poze am ramas, sunt de-a drepul uluit. 3210, deci 3210 nu puteam sa cred niciodata. Astept comentarii sa vad care e mai bun decat mine.

Octombrie, 21, ora 20.00. Agitaţie mare în spatele tramvaiului. O femeie se străduieşte să explice controlorilor că biletul i-a ramas înţepenit în compostor, că nu poate să îl scoată şi că nu are niciun sens să plătească amenda. Cere să se demonteze compostorul şi să se scoată biletul corect compostat.

Lumea se uită ca la scandal. Aşa ca la un spectacol prost în care RATP joacă rolul vulpii, iar cetăţeanul nici măcar coadă de  urs nu e.

Se ridică de pe scaun şi încearcă să îi ia apărarea tinerei, respectuos mai întâi, agitat şi nervos pe urmă. Controlorii nici nu vor să asculte, o ţin sus şi tare că tânăra trebuie să plătească amenda. “Da ce mă, eşti din Vaslui?”, întreabă unul din echipa de control RATP. Revoltatu’ cetăţean îşi caută telefonul unde are salvat numărul pentru reclamaţii RATP (telverde de altfel) şi sună.

Surpriza vine de la celălat capăt al firului unde o voce respectuoasă întreabă cetăţeanul care e problema. Călătorul îi explică problema femeii la telefon iar angajata RATP cere informaţii despre controlori, tramvai, etc. Pentru că angajatul controlor nu vrea să vorbească, vatmanul este rugat să ia legătura cu femeia şi să îi explice care e situaţia.

Vatmanul caută tot felul de scuze: nu poate opri tramvaiul între staţii pentru demontarea compostorului, situaţia nu e aşa gravă pe cât pare etc. Încheie convorbirea cu femeia de la reclamaţii şi îi dă telefonul revoltatului cetăţean care căutându-i pe controlori constată că au coborât de mult timp din tranvai fără a da nicio amendă.

Octombrie, 21, ora 21.00. Autobuzul 43. Acelaşi cetăţean (care nu e din Vaslui) este rugat să prezinte legitimaţia de călătorie. Acelaşi controlor.

Eh, ca cica blog inseamna jurnal on-line nu prea am luat eu in seama. Am zis ca e domeniul meu si fac ce vreau. Adica nu scriu despre ziua cea de toate zilele. Si totusi azi a fost una deosebita.

Ca sa creez contextul, trebuie sa va precizez, dragii mei, ca anul acesta facem chirurgie. Stam in spital, vorbim cu pacientii (internati prin clinica de chirurgie, normal!) si asistam la operatii. Eh! Azi…operatie. Histerectomie totala (adica ii scoate si uterul si ovarele). Ma uitam la operatie de undeva de la capul pacientei si la un moment dat ma uitam la chipul ei si reflectam la toata situatia de acolo si dintr-o data mi s-a parut totul ireal si anormal, de parca pacienta ar fi de plastic, iar operatia un vis. Mi-am dat seama cat de vulnerabila e. Ca om, in primul rand, ca femeie care e pe masa de operatie, in particular. Si ca sa scap de acea senzatie am atins-o usor pe frunte, iar pacienta de plastic a redevenit om, parca chiar mai om decat inainte. Si nu stiu de ce, pentru ca eu nu ma mai rog de ceva vreme, am zis “Doamne, ajut-o.”. Desi operatia decurgea bine. Ciudat, cand eram pe coridor m-a abordat sotul doamnei sa ma intrebe daca am fost tocmai in sala de operatie in care era ea si cum a decurs operatia. Nu am dat prea multe detalii in special pentru ca sunt studenta si nu am dreptul sa ma pronunt in legatura cu cazurile pe care le vad. Totusi, acel moment in care i-am atins fruntea mi-a ramas intiparit in minte, cu tot ce am simtit atunci, pielea, vulnerabilitatea si…viata.

Apoi, seara, la ultimul curs, mi-am amintit de operatia mea. Mai precis, ce am zis prima data cand m-am trezit. Am zis “vad dublu”. Doctorul credea ca deliram, dar mama s-a apropiat totusi de mine sa ma auda si si-a dat seama ca eram rationala. Si ma gandesc…ce expresie banala. Vad dublu. Nu am zis “sunt in viata, ce fericita sunt” si nici altceva mai elaborat. Bine, la 11 ani nici nu as fi avut cum, dar… poate ca viata in forma ei pura e atunci cand o traiesti fara sa o mai gandesti si atunci a fost un concentrat de asa ceva. Nu stiu… Momentan sunt cam obosita pentru punerea acestor reflectii pe “hartie”.

Despre restul zilei, cu baza de doctori idioti sau glumele cu cei destepti nu are rost sa scriu. Seara am primit o surpriza…ciudata. Cica sunt unii care aleg bloguri care le plac si le supun votului. Ermm….ce sa zic…ma simt obligata sa va anunt de acel concurs virtual, cu premii la fel de virtuale si sa va rog sa votati. Atentie, nu am zis “sa ma votati”, ci “sa votati”.

Acum va rog sa ma scuzati, sunt dupa 11 ore de activitate si am nevoie sa apas pe butonul de stingere. Pe data viitoare, dragi interneto-spectatori.