De cum intri, observi două cazane de cupru aşezate pe un postament sub care arde neîncetat focul. Peste tot domneşte o curăţenie exemplară. Ni se povesteşte despre fluxul tehnologic, despre ce fel de fructe se folosesc la distilarea ţuicii. In principal se distilează pălincă din prune, dar si din pere, sau fructe de pădure. Localnicii preferă pălinca din prune cărora nu li s-au îndepărtat sâmburii (are o aromă specială, de sâmbure), dar sunt şi clienţi care doresc să aibe pălincă din prune fără sâmburi. Sunt impresionante butoaiele uriaşe cu borhot, dar şi mai şi faptul ca dintr-un recipient zidit (răcitorul) curge prin două ştuţuri vodca, iar prin cel de-al treilea, pălinca, adică ţuica distilată a treia oară.  Suntem îmbiaţi să gustăm. Cei curioşi îşi trec degetul prin jetul de pălincă şi apoi repede în gură. Aburii de alcool îţi îmbată simţurile şi se simte chiar şi aroma de sâmbure. Unul din angajaţi ne face o demonstraţie. Umple un pahar de cupru şi îl aruncă pe cazanul încins, care ia foc instantaneu. Focul se stinge în cateva momente, după ce alcoolul s-a evaporat.

 Privesc spre focul care arde în şemineu. Văd o întregă viaţă dedicată muncii şi pasiunii pentru lucrul făcut bine. Lăngă foc, un fotoliu de piele. Domnul Zetea imi şopteşte: “Acesta este fotoliul în care vreau să îmbătrânesc”…

Iata-ne intorsi, dupa trei saptamani dintr-un concediu care a reusit sa ne incarce bateriile si sa ne pregateasca pentru un nou an de munca. Anul acesta, am schimbat putin directia si ne-am hotarat sa intram si noi “in randul lumii”  adica sa mergem  la mare, in Croatia.

Am plecat, pentru inceput,  la Budapesta, unde am stat doua zile, la o matusa de-a mea, din partea mamei. Budapesta, e mereu la fel de frumoasa…

De fiecare data descoperim frumuseti noi. De  data aceasta am vizitat teatrul nou si opera. Imi doream de mult acest lucru, deoarece vazusem la televizor un reportaj despre frumusetea arhitecturii celor doua constructii noi: teatrul si opera din Budapesta. Intr-adevar, sunt deosebite…

Lasand la o parte “veleitatile” de artisti ale mele si ale Primadonei, nu trebuie sa va inchipuiti ca am recitat si dansat in sala mica a operei din Budapesta… Nu am fi facut-o decat in sala mare, dar din pacate, era ocupata… 

Iata-ne plecati spre Croatia. Cu noaptea in cap, asa cum ii sta bine calatorului, care are de strabatut peste 1200 de km.  Am decis sa mergem pe autostrada, pentru a scurta, chipurile, durata calatoriei. Din pacate, am parcurs cam 100 de km in plus pe autostrada, pana la Split, unde ne-am imbarcat pe Ferry-boat spre insula Hvar. Am parcurs distanta Split – Stari Grad in circa doua ore. Peisajul a fost mirific. De acolo, am mai mers cu masina inca 9 km spre statiunea Jelsa, dupa parerea mea, cea mai pitoreasca de pe insula.  

Despre drumurile din Croatia nu vreau sa va mai povestesc, ca mi-e ciuda cum pot altii, pe un teren mai mult muntos, sa faca niste autostrazi si niste tuneluri de vis…

Jadrolinija… nava care ne-a purtat pe noi si masina spre insula Hvar.

Orasul Split vazut de pe “Ferry”

 … si noi…

Jelsa… iata-ne ajunsi. Seara nu prea am apucat sa vedem nimic. Ne-am cazat intr-o vila, aproape de malul marii, la 5 minute de mers pe jos de centrul orasului si tot atata timp fata de plaja. Gazda noastra, o femeie foarte draguta si primitoare ne-a dat apartamentul in primire. Nu stiu cum ne-am inteles. Eu ii vorbeam in engleza si germana si ea se prefacea ca pricepe ce-i zic, desi raspundea numai in croata. Dar ce mai conta cand tot ceea ce spunea o facea cu zambetul pe buze, foarte politicos si fara urma de “acreala” in tonul vocii.

A doua zi, am pornit curiosi spre plaja…

Am gasit aici o altfel de plaja decat eram noi obisnuiti. Plaja in terase, la umbra  pinilor iti ofera atat soare cat si umbra. Malurile golfului erau flancate de stanci, dar exista si o portiune cu nisip, pe unde puteai intra in apa, fara sa te feresti de marginile colturoase ale stancilor. Apa limpede, calda, curata, fara alge (va puteti inchipui?). Pesti pretutindeni, inoata alaturi de tine. La mal, poti urmari vanatoarea crabilor, printre stanci. Remarca: pestii erau mai rapizi… nu stiu cu ce se hranesc crabii. O alta remarca: nu se aud manele, nu zbiara nici un megafon cu nici un fel de muzica. Cum spuneam, o altfel de plaja decat in Romania.

…strada “noastra” de acum…

Uite, acolo am stat…

Strazi in Jelsa…

…si parcul central

Portul…

…si iahtul meu…

Exista si viata de noapte pe insula…

In rest, am privit marea…

…am admirat palmierii, ficusii si leandrii…

Am admirat o multime de plante exotice

…dar regina plantelor pot spune ca este minunata Bugenvilia

Intr-un cuvant, ne-am relaxat, ne-am odihnit si ne-am bucurat de soare, mare si frumusete.

Pe drumul spre Targu Mures puteti sa va oprit si sa va cumparati de la vanzatorii ambulanti, celebra ceapa rosie “de apa” de Mures. Nu ustura si are un gust deosebit. Aveti grija insa la negocieri, eu am scazut pretul cu 150% 

!!!

A tecut o saptamana de cand m-am intors de la Viena. Am profitat de o ocazie unica, zic eu, prin care, pentru 12000 de forinti am reusit sa vad o mare parte din creatia pictorului Van Gogh si in acelasi timp sa vizitez centrul orasului Viena. Excursia, organizata de o firma din Budapesta a fost mai mult decat reusita. Am pornit de vineri, dupa pranz si in 3 ore si jumatate am ajuns in oras. Din pacate, am ratat iesirea de pe autostrada asa ca am mai bajbait circa o ora si jumatate pana am ajuns la matusa mea, in Ujpest (Pesta noua). Noroc ca am fost “recuperat” in timp util de catre unchiul meu. Deja nu mai aveam incredere nici in intuitia mea, nici in Johny (GPS-ul) care m-a tot invartit, fara rost, pe strazile Budapestei. De fapt eu am fost de vina… am ales o strada gresita 

A doua zi dimineata, dupa ce am parcat masina in siguranta, am schimbat doua metrouri si iata-ne, cu tot “familionul” in fata Parlamentului maghiar, punctul de intalnire cu ceilalti “excursionisti”. Am urcat in autocar, am raspuns “prezent” cand mi-am auzit numele (altceva oricum nu am inteles si nici nu as fi stiut spune) si iata-ne pe drumul spre Viena. Autocarul este dotat cu aer conditionat, televizor, toaleta, sofer la cravata, geamuri curate si un ghid glumet care a vorbit tot drumul. Pacat ca nu am inteles ce. Cand si cand, varul meu imi mai traducea cate ceva important. Mai ales detalii referitoare la calatorie. Asa am aflat ca dupa vizitarea expozitiei, avem circa 6 ore la dispozitie sa ne plimbam prin centrul Vienei. In acest scop, am primit fiecare cate o harta, pe care erau marcate principalele obiective turistice care merita sa fie vazute: Palatul Albertina, opera, Palatul Imperial, Heldenplatz, piata si Catedrala Sf. Stefan, Kärntner Straße. Am inceput cu palatul Albertina, unde a avut loc expozitia.

Odata intrati in curtea interioara a palatului, am ramas uimit de multimea care, ce-i drept, civilizat statea la rand sa intre in expozitie. Ghidul nostru ne-a asezat frumos, in dreptul uneia din cele trei usi de acces, si cu biletele in mana ne-am indreptat spre usa ascensorului. Am incaput aproape tot grupul (cam 40 de persoane). Iata-ne si sus… doamne! Nu poate fi adevarat! Se deschide usa liftului si in fata noastra se deschide o priveliste de “Romania” : o multime de oameni, intr-o caldura insuportabila, se plimba de la un tablou la altul. Pare ca nimeni nu e deranjat de caldura… Ma las dus de val si imi indrept privirile spre primele tablouri… Tablourile sunt expuse in mod cronologic, de la inceputul operei marelui pictor si pana la sfarsitul acesteia, cand, la varsta de 37 de ani,  suferind de o boala psihica, isi ia viata. Rand pe rand, se perinda prin fata mea parca intreaga viata a lui Van Gogh. Clipele de fericire, exprimate prin tablouri intens colorate si peisaje mirifice se impletzesc cu momentele de ratacire, cand maestrul picteaza in nuante inchise picturi ce sugereaza suferinta din sufletul lui. Portretele de tarani sunt cat se poate de expresive, atat de bine realizate, cum numai in fotografii poti vedea. Van Gogh a pictat taranul asa cum e, adus de spate culegand roadele pamantului si nu neaparat in clipele lui cele mai fericite. Pe chipul tarnului se vad incrustate de timp urme lasate de suferinta si neajunsuri. Dupa aproximativ doua ore, ajungem din nou la intrare… aerul rece si proaspat imi aduce aminte de senzatia de la intrarea in expozitie. Ma gandesc: “cum de nu au aer conditionat?” Destul de proasta organizarea. In salile de expozitie abia puteai sa te strecori printre oameni si sa respiri. Ceva mai bine era in restul paltului. Aici nu era atata lume. Am vizitat palatul Albertina cu gandul ca bunul gust si rafinamentul isi dau intalnire intotdeauna acolo unde civilizatia si bogatia domina viata oamenilor. In salile palatului, pe langa decoratiunile opulente poti vedea creatii ale altor pictori celebrii: Michelangelo Buonaroti, Dürer, Rubens, Renoir, Hammer, Jean Etienne Liotard,etc.

Am parasit palatul Albertina imbogatit sufleteste. Nu am putut sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca as fi locuit pe vremuri, in acest palat…    

Ce a urmat apoi? Am vizitat Palatul Imperial si cat pe ce sa ma plimb si cu trasura. Am lasat totusi placerea pentru data viitoare     Trasurile albe, verzi, negre, cu cai frumosi si vizitii eleganti, in costume de epoca se pot vedea peste tot in centrul Vienei. Iar daca vrei sa faci o poza, langa un Mozard auriu, trebuie sa pui cativa banuti in cutiuta de langa soclul “statuii”. Am mai vazut candva, un reportaj TV despre statuile vii. Acum le-am vazut in realitate. Si par statui, intr-adevar. Nu misca! Numai daca te apropii… incep sa miste si sa-ti vorbeasca. O multime de artisti ambulanti (printre care si romani), Dansatori Rap si Breck Dance, pictori, toti veniti parca pentru a te delecta cu ce stiu ei mai bine sa faca. Si toti in piata Sf. Stefan, din fata maretei Catedrale cu acelasi nume. Aici am poposit circa o jumatate de ora pentru a asculta o Messa si un Te Deum in interpretarea corului si orchestrei filarmonice a catedralei Sf. Stefan.

Magazine de marca si lume selecta poti vedea pe Kärntner Straße, un fel de Lipscani, de alta data, dar mult mai ingrijit si intretinut.

Incet, incet se face noapte… e timpul sa ne intoarcem in piata palatului Albertina, unde ne vom intalni din nou cu ghidul nostru si cu ceilalti membrii ai grupului. Ne mai oprim in fata vitrinelor cu dulciuri si a celei cu “obiecte muzicale” (ma intreb daca hartia igienica canta cand o folosesti) si apoi ajungem la destinatie.

Iata-ne din nou in autocar, privind cu incantare Viena noaptea… Viena pregatita de sarbatori… Trecem pe langa un parc si in copaci sunt aprinse sute de globuri mari, ca niste mingi luminoase rosii si albe. Incerc sa fac o fotografie dar din cauza miscarii nu se vede nimic. Pacat ca nu am prins un semafor. Oricum, am vazut o multime de lucruri minunate la Viena. A meritat oboseala si cheltuiala. De fapt excursia, in bani romanesti ar fi fost cam 180 lei pentru doua persoane, plus cate 7 euro de persoana intrarea la expozitie. Dar asta se organizeaza la Budapesta si nu in Romania…

Unul din prietenii mei din Egipt imi povestea, pe terasa din fata camerei de hotel, ca minunata oaza de verdeata ce se intinde in fata ochilor mei este cultivata (asa cum la noi graul si porumbul) cu multa dragoste si sudoare. Atat ca totul se cultiva pe un sol mai mult decat nisipos, un sol amestecat cu nisipul desertului, in care cu greu poti sa accepti ca poate creste o vegetatie de un verde atat de intens… Era catre ora 19 si caldura era innabusitoare, in jur de 40 de grade. Nimic nu prevestea faptul ca in curand se innopteaza si practic, ar fi trebuit ca vremea sa se mai racoreasca. Peisajul era minunat. La marginea gradinii, chiar langa intrarea din spatele hotelului, o simpatica femeie din popor framanta si cocea un fel de paine, asemanatoare cu lipiile noastre. A zambit sfios, atunci cand i-am cerut voie sa o fotografiez si ca bonus, mi-a intins una din lipiile care miroseau a aluat proaspat asa cum numai in preajma unui cuptor de paine poti simti. I-am multumit si am rasplatit-o cu un banut EUROpean care parca isi pierdea orice valoare in comparatie cu sentimentul pe care gestul ei prietenos ti-l insufla. Lipia era buna, proaspata si calda si parca as fi vrut sa o pastrez ca amintire… totusi am mancat cu pofta, spre satisfactia maiastrei…

Privind la cuptor nu am putut sa nu imi sara gandul la povestea cu fata babei si fata mosului, cand fata mosului cea cuminte a curatat cuptorul si acesta a rasplatit-o cu o paine calda spre a-si potoli foamea. Personajele erau altele, de data asta, eu nu facusem nimic pentru a fi rasplatit si nici prea cuminte nu sunt…

Trecand pe langa cuptor, o apuc pe una din aleile strajuite de palmieri. Stiam eu ca sunt inalti, dar am constatat ca sunt cu totul si cu totul diferiti de cei pe care ii cultivam noi in Romania pe plajele de la malul marii, sau… doamne fereste, cum am auzit, in centrul Bucurestiului… O placuta verde ne lamureste ca suntem in fata unor palmieri cu nume pretentios: “Washingtonia Filifera – Pritchardia Filifera – Chamaerops Zwerg Palm”… va e clar acum, nu?

Mai incolo, un alt copac, pe placuta caruia scrie: “Mango tree – Mangifera Indica”

Totul mi se pare de o frumusete uluitoare… A! iata si palmierul care face curmale… Sunt rosii si cresc asa de sus… cum as putea sa iau una… hmmmm… nici o sansa, sunt prea sus.  Mai departe, un bananier si cine stie ce fel de plante si flori, care mai de care mai frumos colorate! Pana si cactusii sunt uriasi… ati stiut ca “limba soacrei” poate fi inalta cat un copac? …dar mai bine uitati-va ps slide show-ul de mai jos… cuvintele sunt de prisos… nu as putea descrie nici macar statuile din metal, care se potrivesc atat de bine in peisaj…

E frumos Egiptul chiar si cu extremele lui, este o alta lume, o alta civilizatie… plina de extreme: oamenii, unii foarte bogati iar altii foarte saraci au in privire ceva care te duce cu gandul la istoria lor milenara… esti impresionat , pe de o parte de maretia piramidelor, de frumusetea gradinilor iar in momentul urmator, esti impresionat de tumultul si agitatia din strada… Cladiri inalte, cu o arhitectura deosebita, “erup” parca din mijlocul desertului, dintre pietre si nisip… oamenii nu se grabesc, stiu ei ce stiu… In Egipt timpul are alta dimensiune, minutele sunt parca mai lungi… nimeni nu se grabeste, totul parca e cuprins de o toropeala care te scoate din ritm… Singurii care se grabesc sunt soferii, toti circula cu viteza, toti claxoneaza si isi fac loc printre celelalte masini, cand pe dreapta, cand pe stanga… Singura regula este ca nu exista reguli… sau poate nu le-am inteles eu… Un lucru am inteles insa: Egiptul trebuie revazut, pentru a-l intelege…

!!!

Piramidele… una este sa le vezi la televizor, alta e sa le vezi de aproape, sa le pipai, sa te urci pe blocurile de piatra, sa respiri aerul fierbinte si parca, lasand la o parte zgomotul turistilior si al ghizilor autohtoni sa te lasi invaluit de misterul vremurilor demult apuse… sa te “masori” cu o civilizatie veche de mii de ani… te simti mic, neimportant, esti cuprins de sentimente bizare, iti vine sa vorbesti in soapta, sa nu deranjezi, sa nu tulburi cu prezenta ta linistea ce razbate din inima colosilor de piatra, cu varfurile inaltate catre zeul soarelui…RA…Nu doresc sa fac aici o lectie de istorie, doresc sa punctez anumite “curiozitati” pe care le-am aflat pe parcursul vizitei.Piramidele construite la Giza pentru regii Khufu, Khafre si Menkaure ( Cheops, Chefren si Mikerinos), desi nu mai sunt foarte frumos decorate, inca mai domina peisajul desertului intins langa metropola Cairo. Marea Piramida a lui Khufu ( Cheops ) este singura piramida care apare pe lista minunilor lumii. In afara de zidul chinezesc, piramida lui Cheops este cea mai mare constructie ridicata vreodata de om. Are inaltimea de 146,6 m, aproximativ cat un zgarie-nori cu 50 de etaje. Pe suprafata sa ar incapea impreuna cinci mari biserici din lume: San Pietro de la Roma, St Paul’s Cathedral, Westminster Abbey de la Londra, domurile din Florenta si Milano. Piramida cantareste 6 400 000 de tone. Fiecare bloc de piatra cantareste 2,5 tone. Piramidele aveau rolul sa protejeze trupurile regilor si bijuteriile lor, mobilierul si alte obiecte care urmau sa fie folosite in viata de apoi. Piramidele pentru regine erau mai mici.

O barca a fost gasita langa piramida lui Cheops si se crede ca a fost folosita pentru a duce trupul regelui.

Cine porneste sa viziteze piramidele si Sfinxul trebuie sa stie ca este neaparat nevoie sa se doteze cu o palarie, pentru protectia capului si a gatului, ochelari de soare si incaltaminte comoda. Hainele trebuie sa acopere corpul. Deci nu va imbracati cu pantaloni scurti. Ziua, in desrt, este foarte cald, totul radiaza caldura… nisipul, blocurile de piatra, oamenii, camilele…

E bine sa aveti ghidul vostru, care daca va poarta si cu masina intre piramide, este foarte bine. Distantele de parcurs sunt foarte mari si economisiti timp si va puteti si racori in masina.

De indata ce platiti taxa de intrare si treceti de poarta dotata cu instalatii de detectare a metalelor (seamna cu cele de la Hipermarketurile noastre) veti fi intampinati de o multime de ghizi autohtoni de care nu mai scapati daca nu aveti ghidul vostru. Soferul nostru, un ghid destul de tacut, care vorbea destul de putin engleza, a fost foarte eficient in alungarea “colegilor” nedoriti. El stie ce le spunea, pe limba lor, ca plecau rapid, facand cate o plecaciune politicoasa. Prima piramida este cea a lui Cheops (sau Khufu cum zic egiptenii), marea piramida… este enorma… daca stai la baza ei, te doare ceafa uitandu-te in sus… E impresionanta, nu iti poti reveni, nu mai vezi nimic… blocurile de piatra, asezate una peste alta, te fascineaza… nu poti sa nu te intrebi daca oamenii au construit-o sau e mana divinitatii… este incredibil ce vezi. Am ramas nauc, cu gura cascata… Intr-un tarziu am inceput sa ma misc si sa ma urc, cu grija si cu sfiala pe treptele ce te conduc pe primul bloc de piatra… si de acolo, mai sus, mai sus… ma uit inapoi, vad deja oamenii mci, la poalele piarmidei si orasul Ghiza, mai departe, cu zgarie-norii acoperiti de un fel de ceata… sau praf de nisip… cine stie…si ce importanta are… Colegul meu imi face poze de jos… el a fost de mai multe ori, nu e la prima calatorie. Urc si ma indrept spre intrarea in piramida, cam la al saselea rand de blocuri de piatra… il caut din priviri pe colegul meu si ii fac semn sa urce si el…parca nu as vrea sa fiu singur… vine intr-un tarziu si ne indreptam spre intrare. Acolo, un culoar ingust, intre doua blocuri de piatra, te conduce spre o usa care… stupoare! e inchisa. In pragul usii doarme un om. Cel putin asa cred. Inteleg ca din anumite motive, nu se poate intra in piramida. Colegul imi spune ca el a intrat la una din vizite si ca nu era mare lucru de vazut. Trebuie sa te strecori aproape pe burta si intri intr-o incapere aproape goala pe peretii careia de abia se vad niste inscriptii vechi. Ma uit la el si nu imi dau seama daca e adevarat ce spune sau vrea numai sa nu ma simt dezamagit. Trec peste asta si coboram pe alta parte. De jos, observ ca ar mai fi o intrare, ceva mai sus dar trecerea era oprita de o bariera. Se spune ca pana acum cativa ani se putea urca, ce-i drept aproape toata ziua, pana in varful piramidei. Din cauza accidentelor, acum e interzis. Ne indreptam spre piramida lui Chefren, cu varful inca finisat. Se spune ca a fost acoperit cu aur (poveste din folclorul autohton). Caldura e insuportabila. As vrea sa fac o poza cu camila. Mi se spune ca daca fotografiez camila, trebuie sa platesc. E! Asta e culmea! Astia sunt mai rai ca noi. Plec. Observ un politist pe o camila. Ma duc catre el si-l intreb daca pot sa-i fac o fotografie. Of cours… imi spune. Asa ca nu mai stau pe ganduri si click-click ii fac doua poze. Ma intreaba de unde sunt. Ii raspund ca din Romanaia. Aaaaa… Europa… imi zice… nice country. Ma simt mandru, pentru prima data. Ma gandesc ce mutra ar fi facut un politist german, sau italian… Ii spun ca la noi, in munti, politistii au cai. Rade si-mi ureaza sedere placuta in Egypt. Ma uit cu aceeasi emotie si la piramidele lui Chefren si a lui Mikerinos. Imi aduc aminte de lectiile de istorie despre Egiptul antic. Nu credeam pe atunci ca o sa ajung sa vizitez locurile despre care profesoara de istorie ne vorbea cuprinsa de respect. Ne indreptam spre deal, de unde se poate vedea panorama celor trei piramide. Facem fotografii… observ ca turistii se urca pe o bordura de beton si isi tin mainile intr-un anumit fel, ca si cum ar masura ceva… Inteleg care e miscarea. Iti asezi mainile in asa fel incat cel care te fotografiaza sa poata incadra piramida a lui Chefren intre palmele tale. Ma supun “ritualului” si ma las fotografiat. Uriasul de mine… am piramida lui Chefren intre palme!

Ne urcam in masina si pornim la vale, spre Sfinx. Partial renovat, Sfinxul priveste spre marele oras cu aceeasi nepasare ca si acum cinci mii de ani… Privirea ii trece deasupra oamenilor, mici si neinsemnati in comparatie cu el… creatura cu cap de om (se spune ca ar avea chipul faraonului Chefren) si trup de leu. Unii egiptologi considera ca Sfinxul a fost construit inca din era glaciara, de catre extraterestrii. Unele inscriptii arata niste masinarii zburatoare care construiau Sfinxul si piramidele. Alte teorii sustin ca Sfinxul a fost construit de  catre Chefren, in anul 2500 i.e.n. dupa construirea piramidei acestuia. Corpul are o lungime de 73 m şi o înalţime de 20 m. Labele au o lungime de 17 m iar partea din spate de 52 m. Capul are 6 m înălţime şi 4 m lăţime, iar ochii au 2 m înălţime. Sfinxul a fost construit dintr-un singur bloc de piatra de var. Astazi, statuia Sfinxului se faramiteaza din cauza vantului, umiditatii si poluarii din Cairo. Se fac eforturi uriase pentru restaurare.

Pe platoul din fata Sfinxului se afla un teatru in aer liber, sau ceva asemanator si zeci de negustori ambulanti care te imbie cu diverse obiecte artizanale, cu specific egiptean. E bine sa negociati la sange, daca vreti sa cumparati ceva. Daca sunteti destul de tari, puteti scoate un pret de 10 ori mai mic decat cel oferit la inceput.

Dupa trei ore de mers prin soarele desertului ne-am intors la hotel, nu inainte de a ne opri la ceva care semana cu un bar, de unde, bine inteles ca am baut un pepsi-cola rece (bautura principala in Egipt) si un flacon de apa minerala. Berea… e raritate in magazinele din Cairo. Am gasit totusi, un local mic, unde se servea ceai, apa minerala, Chipsuri, biscuiti, fistic, alune, tigari si… bere Meister cu alcool 8%. Era si cu alcool 10%. Parca era amestecata cu vodka. Bei o doza de bere si canti in araba, mai ales ca soarele nu te slabeste…

Ma gandeam cu jind la piscina hotelului si la gradinile minunate, adevarate oaze de verdeata, care se intind peste tot, printre cladirile de pe domeniul hotelului. Dar despre gradini, in episodul urmator… Pana atunci, un slide cu fotografii de la piramide.

!!!

Inca din copilarie am fost fascinat de povestile minunate ale egiptenilor si mi-am dorit intotdeauna sa pot vedea urmele vechii civilizatii egiptene. Iata ca viata mi-a oferit inca o data posibilitatea sa-mi realizez unul din visuri… Desi scurta, vizita in Egipt m-a impresionat si am trait o experienta deosebita pe care doresc sa o impartasesc si prietenilor mei. Se spune ca nu e recomandat sa vizitezi Egiptul in mijlocul verii. Pe drept cuvant, temperaturile sunt foarte ridicate (in jur de 38-40 de grade Celsius) si impreuna cu umiditatea de 70% face aerul greu de respirat. Trecand peste acest inconvenient iata-ma coborat din avion, in aeroportul din Cairo. Aer conditionat, palmieri in incinta aeroportului, lume pestrita, galagioasa, hamali care pentru 5 pounds se ofera sa te conduca la taxi… Ma uit in jur, observ un “cetatean” care are in mana un cartonas pe care e inscris numele meu. Taci ca e bine, ma gandesc, sunt asteptat… Ne salutam, imi ia bagajul si ma conduce spre un ghiseu unde platesc taxa de viza 15 USD. Facem formalitatile, verificarea pasaportului si iesim in fata aeroportului. Aici… Doamne!!! ma loveste in fata un val de caldura si in primul moment mi-a venit sa ma intorc in aeroport. Fii cuminnte, mi-am zis… omul se uita la mine, zambeste si ma invita in masina. Aici e ceva mai bine. Are aer conditionat si deja ma simt mai relaxat. Pornim… noapte, sute de masini pe autostrada spre Cairo. Mi se explica ca sunt cazat la Hotelul Mövenpick Giza Piramids. Si ca ajungem in cateva minute. Ma bucur in sinea mea. Eram plecat de la ora 8 dimineata intr-o calatorie de 4 ore cu masina spre Budapesta dupa care a trebuit sa astept cam 6 ore pana la plecarea avionului. Nu intrebati de ce… chestii de organizare romaneasca… Zborul a durat 3 ore si jumatate. Asa ca la ora sosirii in Cairo (cred ca era ora 21… deja nu mai avea importanta) m-am bucurat sa aud ca in cateva minute ajung la hotel. Colegul cu care calatoream zambea pe sub mustati… mi-a soptit: “minute egiptene!”. Nu am inteles atunci ce vrea sa spuna… mi-am zis ca e si el obosit. Intram in trafic pe autostrada. Cinci benzi pe sens, minim 120 Km la ora si… aoleu!!! ce circulatie! Ce trafic! Ce reguli… Reguli???? Singura regula e ca nu exista reguli. Soferul conducea cand pe dreapta, cand pe stanga, nu se tine cont de benzi… observ la un moment dat ca aproape stergem masina din dreapta…Ahhh!!! si pe cea din stanga… ma astept din clipa in clipa sa ne lovim de una din cele 7-8 masini care circula una in dreptul celeilalte pe cele 5 benzi… Doamne…. oare ajung intreg la hotel…. Deja mi-e cald… ma uit si vad ca merge instalatia de climatizare… vai ce cald imi e!… Soferul zambeste… ma intreaba cum gasesc traficul din Cairo? Eu nu vad nimic, numai masin in dreapta si in stanga mea… se claxoneaza… Ii zic, politicos si cu glasul sugrumat,  ca e ceva inedit, ca la noi nu se circula asa… ca la noi camioanele circula pe prima banda, nu peste tot… ca la noi in oras se circula cu 50 la ora… el zambeste in continuare si eu sunt din ce in ce mai ud de sudoare… Imi explica la un moment dat ca acum trecem Nilul si pe partea cealalta este orasul Giza. Ca sa treaca vremea si frica ma antrenez in conversatie… intreb cam ce populatie are orasul Cairo… Imi zice ca impreuna cu Giza, are cam 21 de milioane de locuitori… numai Giza are 5 milioane… Vai, ma gandesc, aproape cat populatia Romaniei… la un moment dat, soferul imi arata hotelul… Ha! zic… am ajuns… dar vad ca el tot se duce, se duce inainte… Ajungem la un sens giratoriu… Imi arata spre dreapta ca acolo sunt piramidele. Ma uit tampit si nu vad nimic. Numai masini, camioane si… deja si oameni care trec ca nebunii printre masini… Se striga se claxoneaza… observ ca ne intoarcem si incercam sa ne inscriem pe una din iesirile din sensul giratoriu. Cel putin asa cred, ca nu mai sunt sigur de nimic… iara se claxoneaza… aha! ma luminez… exista un cod, ca si codul morse. Soferul care vrea sa treaca claxoneaza intr-un anumit fel. Celalalt, daca il lasa claxoneaza de doua ori, daca nu, o data… si atunci soferul meu sta la locul lui… deci asta e secretul! Ma rog, chestii egiptene… Deodata il vad ca semnalizeaza dreapta si… ne oprim… gata! Ma uit la ceas 23:30 !!!!???? Cum asa? zicea ca in cateva minute! Si am mers aproape 2 ore… Am o banuiala ca mi s-a dereglat ceasul… Asta mai lipsea… Ne dam jos, ma loveste caldura in moalele capului, sare hamalul, ne ia bagajul si ne invita sa intram in hotel. Ne luam la revedere de la sofer si ne dam intalnire pe a doua zi.  Intram in hotel aici

Hotelul e superb. Cinci stele, face parte dintr-un lant de hoteluri elvetian. Personalul super elegant si foarte ospitalier. Dupa indeplinirea formalitatilor de cazare suntem condusi spre camerele noastre, cu aceeasi politete si mereu cu zambetul pe buze. Ni se explica ce facilitati ne ofera hotelul, programul piscinei (cu apa incalzita la 30 grade, ca sa nu facem soc termic, in comparatie cu caldura de afara) al saunei si salii de masaj si de gimnastica… si cate altele pe care deja nu le mai retineam. Eram prea obosit… Trebuie sa fac un dus… gandul imi zboara spre patul care ma asteapta cu o lenjerie impecabila… observ ca nu mai am nici un articol de imbracaminte care sa nu fie ud…

A doua zi, dupa micul dejun, pornim spre firma (calatoria noastra era, de fapt, una de afaceri) si din goana traficului, incep sa ma comport ca si chinezii… nu ma mai satur de facut poze… iata cateva din sutele de fotografii pe care le-am facut… Carute, masini de la rable la cele mai noi tipuri aparute pe piata, camioane, oameni agatati de masini… toate de-a valma intr-o viteza ametitoare… Mi se explica faptul ca trecem prin orasul 6 Octombrie, parte a metropolei Cairo, oras cu peste 700 000 de locuitori. Intreb de ce pare ca strazile sunt neterminate. Mi se raspunde ca orasul e nou. Aha… de cand a inceput constructia?- intreb. Cam de vreo 25 de ani, mi se raspunde. Si ma reped ca prostul… si asta inseman ca e oras nou? Soferul se uita la mine ciudat… si-mi zice: pai… noi suntem aici de peste 5000 de ani… uitati-va la piramide…

… atunci am inteles ce vrea sa zica vorba “minute egiptene”… si de ce timpul are o alta “dimensiune” in Egipt…

!!!

Despre piramide si gradinile Egiptului, in episoadele viitoare.

Se spune ca acum, modern si de “bon ton” este sa-ti faci concediul in strainatate. Concediu cu fitze, cu bani multi, alea… alea… Dupa cum ati vazut in episoadele anterioare, se poate si in Romania. Am iesit, totusi, pentru o zi in Bulgaria, sa revad Balcik-ul, acel loc minunat, cu miros exoctic si iz regal, care te face sa uiti de arsita verii si care te imbie la plimbari printr-un peisaj romantic, parca rupt din romanele de dragoste…

Ar fi multe de povestit despre minunatul parc al palatului, acum gradina botanica. Asezat pe un deal ce parca iese din mare, parcul e format din mai multe gradini, care mai de care mai frumoasa. Se pot admira nuferi minunati, o magnolie cu frunze de ficus, inflorita chiar la mijlocul lunii iulie, gradinile cu iz englezesc si “Templul apei” din apropierea marii.

Daca nu ati vazut pe viu o cascada la baza careia se intinde o “piscina” o puteti vedea la Balcik. Iar daca nu ati vazut niciodata o roata de moara, nu mai stati… mergeti sa vedeti moara de pe domeniul Reginei Maria.

Locul e incarcat de istorie… se spune ca de aici, de pe malul marii, isi conducea Regina treburile tarii. Atat de mult a iubit locurile incat a dorit, ca dupa moartea ei, inima sa-i fie ingropata la Balcik…

Ce sa va mai povestesc? Cuvintele mele sunt sarace, trebuie vazut locul… si daca ajungeti sa-l vizitati, nu cumva sa ratati interiorul castelului (cladirea cu minaret) si “Gradina divina”, gradina cu cactusi. Pana anul acesta vazusem numai cactusi mici, in ghivece de flori. Acum am inteles ca un cactus poate creste inalt, cat un copac.

Daca dupa atata plimbare v-ati incalzit, nu ezitati sa faceti o baie in mare. Coborati pe plaja, aratati biletul de intrare in gradina botanica si bucurati-va de racoarea apelor Marii Negre…

Apoi, incercati narghileaua din localul de pe plaja… aroma e de neuitat…

Desi intentionam sa imi fac concediul pe meleaguri straine, in Croatia, din anumite motive, neinteresante pentru “publicul larg” am decis sa merg si anul acesta pe litoralul romanesc. Asa ca am pornit dis de dimineata spre Pitesti, apoi spre Bucuresti si de acolo, pe soseaua de centura pe autustrada soarelui si mai departe, pana la Mangalia. Acolo imi place. Este un oras frumos, curat si foarte aproape de celelalte statiuni din sudul litoralui. Asa ca zilnic mergeam in alta statiune. Dupa amiezele le petreceam pe plaja dintre Saturn si Venus langa tasnitoarea cu apa sulfuroasa. Cum, nu stiti unde e? Ma rog, cei mai tineri dintre noi, doritori de muzica la maxim, nu au cum sa cunoasca locul. Mie imi place acolo pentru ca e mai liniste si mai putina lume. Desi anul acesta parca era cam aglomeratie, in comparatie cu ceilalti ani.  Dupa cum spuneam in episodul 1, din an in an parca e mai frumos pe litoralul nostru.  Iata plaja din Olimp, de exemplu…

De ce imi mai place la Mangalia? Pai stiu , frate, un loc unde pentru 20 lei mananci 3 feluri de mancare, pe saturate. L-am dibuit anul trecut (din surse sigure si personale) asa ca pranzeam la Cap Aurora. Nu va spun unde… na!

…si de ce imi mai place Mangalia? Are un port turistic unde poti vedea “neste chestii…” ia uitati…

… adica pentru 45 € poti face o croaziera pe mare, si primesti si un gratar marinaresc… ce mai! Pomana curata    Din acest motiv, nu am optat pentru croaziera… nu imi place gratarul… (      )

In schimb, m-am plimbat cu… ce vedeti mai jos… nu stiu cum ii zice…

Chiar m-ati crezut? Foarte bine!  Am reusit sa fac numai poze, ca imediat ce m-am asezat, a si venit un Body guard care mi-a spus, ce-i drept politicos, ca nu e voie, Ca se supara seful. Asa ca am multumit frumos de informatie, m-am mai uitat o data cu jind si am plecat sa servim cina la Peach Pit, in centrul orasului: pateuri, si tot felul de alte produse de patiserie, “stropite” cu lapte batut de cea mai buna calitate. Uite ca fac si reclama gratuita. Poate primesc un bonus data viitoare!

Ce mai e bun in Mangalia… suberec cu: carne de vita, ori cu carne de pui, ori cu branza sarata… mmmmm…. te lingi pe degete. A! mai e bun si gratarul pe care-l faci in curte, la vila. Ca la o vila am stat, nu la hotel… Pastrama de oaie, mici, ceafa de porc, aripioare de pui… e! Nu va mai zic ca e tarziu si mi se face foame. Dar “cireasa de pe tort” o reprezinta… inghetata turceasca. Se poate cumpara peste drum de casa de cultura a tineretului sau din centrul statiunii Saturn. E teribila… asa ceva numai aici poti manca. Mananci si nu te mai saturi. Nu stiu cum o fac, dar e deosebita de orice alta inghetata. Asta se mananca, nu se linge. Daca o lingi, nu prea ramane nimic pe limba. Trebuie muscat din ea. Are o textura si un gust pe care nicaieri nu l-am mai intalnit.

…apoi…Liberty parade… si anul acesta am fost. Super tare! Mi-a placut atmosfera. Am dat si interviu la TV… nu m-ati vazut? eeeee… m-au dibuit ca eram mai… inalt…  hahaha si faceam discordanta cu tineretul de acolo.

Atmosfera de concert…

… si dinainte de concert, in Saturn, ca acolo s-a intamplat. Pe Plaja Adras

Si mai e un motiv pentru care ma reintorc mereu la Mangalia. De aici se ajunge foarte repede in Bulgaria, la Balcik, fosta resedinta de vara a Reginei Maria, actualmente Gradina botanica si vile pentru turisti. Se viziteaza din palat numai cladirea cu minaret, de pe plaja. Va spun asta pentru ca anul trecut am fost pentru prima data si dupa ce am plecat mi-am adus aminte ca am platit si bilet pentru vizitarea palatului si nu am reusit sa intru in nici o cladire. Asa ca acum am intrebat pe cineva si nu am mai ratat. Dar despre asta, in episodul urmator…

Am revenit din concediu.  Am urmat si anul acesta ”traditia casei” si fara sa imi fac un plan anume, inspirat de natura care parca te imbie la calatorii si de sfaturile meteorologilor, m-am urcat in masina. mi-am luat familia si am plecat spre “tarile calde”… adica mai in sud, spre locurile mele natale, in primul rand.

Primul popas: Campulung Muscel

Am regasit Campulungul cu aceeasi emotie si mi-am umplut plamanii de aerul tare si ozonat al padurilor de brad.

Drumul pana acasa a fost superb. Vreme buna, sosele acceptabile iar apropierea de munti imi producea o euforie si o placere care numai in preajma locurilor natale o poti simti. Nu am putut sa nu remarc faptul ca desi era cald, aveam aer din belsug… un aer curat, atat de curat ca seara “cadeam lat” de oboseala si dormeam ca pe vremea copilariei…fara probleme si griji. Am facut a doua zi “turul de onoare” am batut cu piciorul “Bulevardul Pardon”, am privit cu nostalgie furnicarul din “Gradina Merci” si am remarcat cu parere de rau ca nu mai cunoastem pe nimeni in oras. Pe vremuri cunosteam macar din vedere foarte multa lume. Aproape la tot pasul trebuia sa ma salut cu cineva. Acum…parca toti cunoscutii s-au mutat. Ori s-au “maturizat” asa ca nu-i mai cunosc eu? Cine stie? Ce mi s-a parut neschimbat a fost vechiul Barometru din Gradina Publica (zisa si Gradina Merci) care parca pentru a face placere turistilor arata mereu Vreme Buna (de mult il suspectez eu de nesinceritate!) si grupul de pensionari jucatori de table- parca mereu aceiasi- inconjurati de liota de gura-casca, chibiti de toate varstele, cuprinsi de aceeasi pasiune pentru joc. Si parca totusi…lipseste ceva pentru a fi perfect… poate mirosul castanilor infloriti, poate fanfara din chiosc sau poate… pur si simplu prietenii pe care nu-i mai regasesc… Am iesit a doua zi din nou, tocmai incepusera “Zilele orasului”. Bulevardul Negru Voda (zis si Bulevardul Pardon), promenada orasului era plin da lume, tarabe cu obiecte de artizanat, haine, dulciuri si o sumedenie de nimicuri ieftine dar pline de culoare si veselie. Nici de data asta nu am intalnit pe nimeni cunoscut.  Probabil sunt toti in concediu.

Am lasat excursiile de o zi pentru ultima parte a concediului si dupa ce ne-am odihnit doua zile am plecat spre Litoralul romanesc. Nu stiu altii ce parere au sau prin ce statiuni isi fac concediul de stau cate doi pe un loc dar eu gasesc litoralul romanesc din an in an mai frumos. Citez de la un prieten: “pe plaje se sta aproape 2 pe un loc.  

Ce am facut sau ce poate face “un tanar iresponsabil” de varsta mea, la mare va voi povesti in episodul 2.

Statul Chile a fost desemnat ca statul cu cea mai mare piscina din lume.

Laguna gigantica este localizata in San Alfonso del Mar, in Algarrobo city, pe coasta de sud a statului Chile

Guinness Book of World Records a nominalizat-o ca cea mai mare piscina din lume. 

Cat de mare este? Peste 1 Km lungime (3,323 feet), acopera 20 acrii si contine 250 ooo metrii cubi de apa.
Tocmai buna pentru concediul nostru, prieteni… Ce ziceti, Victor, Melk, Smartini, Ovidiu? Ne vedem aici?

Castelul…

Asa cum am mai spus, zilele trecute am calatorit pana in Germania pentru a participa la un seminar pe teme de management. Seminarul a avut loc in Geisenhausen o localitate micuta si cocheta de langa Landshut.

Am pornit de dimineata, cu un coleg de serviciu si dupa 9 ore am ajuns la destinatie. Ne-am cazat “in vecini” la un hotel privat din Altfraunhofen, Vilserwirt, apartinand din 1902 familiei Obermeier. Locul este foarte primitor, aranjat cu gust si foarte curat. De fapt si anul trecut, cam in aceeasi perioada am mai stat aici. Deci anul acesta este pentru a doua oara. In curtea hotelulu si aproape la fiecare intersectie din Geisenhausen sunt asezati o multime de purcelusi, care mai de care mai colorat si mai dragut. Iata mai jos un purcelus din curtea hotelului si unul din centrul de Conferinte.

Se pare ca cine doreste sa cumpere un astfel de animalut, banii intra intr-un cont pentru ajutorarea copiilor. Nu am aflat mai multe detalii. Se pare ca anul trecut in locul purcelusilor au fost vacute colorate.

Vremea a fost buna, cald si soare… asa cum se vede si din curtea centrului de seminarii din Geisenhausen.

Se poate vedea in stanga fotografiei de mai sus un rau micut, care pe cuvant ca avea o apa foarte curata in care innotau in voie cateva rate salbatice. Din gresala am sters poza cu ratustele… imi pare asa de rau…

In schimb am fotografiat iepurasii din spatele hotelului. Erau tare dragalasi

Pe drum, am facut cateva poze in Budapesta…

!!!

 Calatoria a durat numai patru zile. A fost putin obositor. Am fost doua zile pe drum si doua zile am participat la seminar. Seara, dineul oficial… (nu va arat poze      ) vin bun, bere buna, mancare…iute – supa crema de sparanghel, friptura de curcan cu sos de ananas…iute, garnisita cu feliute de banane si capsuni… si Doamne! fara paine… doua zile n-am mancat paine decat la micul dejun. Nemtii servesc paine numai la salata! De unde naiba se ingrasa, nu stiu!

De cumparaturi nu am avut vreme. Am cascat un pic gura pe la Media Markt si BauMax in Landshut. Am luat niste prospecte si cataloage, asa, pentru orientare.

Imi place sa vad cam ce se gaseste, ce idei imi pot veni pentru amenajarea curtii si a casei, ma rog… chestii multe nu tare poti cumpara din banii de diurna…

Una peste alta, m-am relaxat si pana la urma, cu toate ca nu prea aveam chef de mers, calatoria a fost reusita. Ne-am distrat copios (eu si colegul meu), am ras cu pofta ca pe vremea copilariei…

Ne-am oprit in Austria la o benzinarie, ca sa alimentam. Am intrat si la toaleta. Acolo am observat ca era un tip ce-si facea de lucru pe langa usa, unde pe o masa, exista o farfurie cu 5 monede de 50 Euro centi, dispuse simetric, adica aranjate cu minutiozitate. “Hopa!” ma gandesc… aici se plateste… intru… apoi ies… tipul nu zice nimic… ma fac ca ploua… Ma intorc la masina si-i spun colegului, care se indrepta si el inspre acelasi loc: “vezi ca trebuie sa platesti 50 de centi!” ii strig… Dupa un timp, se intoarce razand… “Ce s-a intamplat?” il intreb curios. Iata ce discutie a avut cu tipul de la toaleta:

“- Gruß Gott!” zice tipul… “- Gruß Gott!” raspunde colegul meu… si intra… (formule de salut)

…la iesire: “War es Gut? (a fost bine?)” intreaba tipul… “??? Jaaa… ” raspunde colegul meu…

Tipul insista: “Ich sehe nichts (nu vad nimic)”… si priveste semnificativ spre farfurie…

Colegul meu il priveste in ochi… apoi farfuria… si zice aproband din cap  “IHI….”       Tipul ramane perplex , fara cuvinte, interzis…. intr-un cuvant…. KAPUT!!!…  Se spune ca acolo e unul din putinele locuri de pe traseu unde ti se sugereaza sa platesti la toaleta… in benzinarie…