Citind zilele astea un articol pe blogul lui Badpitzi, am dat peste o idee interesanta, care la o prima vedere mi s-a parut putin deplasata si discriminatoare (drepturile omului&co.) dar la o a doua “vedere”, mi-am dat seama ca ideea respectiva este cat se poate de pertinenta si anume : ce-ar fi ca retardatii sa nu aibe voie sa se inmulteasca ?? evident, ne-ar face un mare serviciu si noua, dar mai ales generatiilor viitoare, eliminand din genotip acele trasaturi de idiotenie, retardare si handicap mintal care fac atat de mult rau unei societati care se doreste a fi una sanatoasa si functionala…..

Trecand peste polemicile religioase, morale si etice ale acestui subiect, atat de delicat cum ar zice unii, revin la realitatea cruda care m-a si indemnat sa scriu acest post : vecinii mei, care locuiesc 2 adulti + 2 copii + 1 caine in garsoniera de deasupra noastra.  Nimic rau pana aici, sa zicem ca dificultatile financiare nu le permit tuturor familiilor sa-si mute familia intr-un apartament decent cu cel putin 2 camere (desi, eu sincer, tot nu as  aduce pe lume un copil daca as sti ca trebuie sa-l cresc intr-o garsoniera, dar asta e alta poveste….)

Mai departe : tatal copiilor (Gibonul, asa cum il “alint” eu, pentru ca urla, canta, rade  si behaie ca maimutele africane) nu lucreaza niciunde si traiesc cu totii din salariul neveste-sii, alocatiile copiilor si probabil ajutoarele de stat care se acorda la persoanele cu disabiliati mintale.  Asadar : ma uit la vecinii mei, pe zi ce trece parca tot mai nebuni, mai handicapati mintal si mai insuportabili devin, si ei si dracii lor de plozi. Dar ei sunt fericiti. Ce mai contam noi restul vecinilor normali ?! )

Camil Petrescu avea o vorba : “Cata luciditate, atata existenta si atata drama”. Retardatii nu-si pun niciodata astfel de probleme “existentiale”, sunt slabe sanse ca ei sa perceapa vreodata kkt urile existentei cotidiene care care ne apasa pe toti (inclusiv pe ei), asa ca…ei traiesc fericiti pana la adanci batraneti din pensia si ajutoarele sociale acordate de stat (din impozitele platite de noi !!!) pentru handicapatii mintal. Si mai si lasa in urma lor o noua generatie de retardati, ca sa aibe continuitate, nu? Si cum ziceam, sunt fericiti : rad des, canta, se zbenguie, as if they were the kings of the world !! )

Si atunci stau si cuget : care dintre noi iese mai castigat la faza asta ? noi astia care calculam pana in cele mai mici detalii prezentul si viitorul, gandindu-ne de sute de ori inainte de a face sau cumpara un lucru, luptandu-ne cu sistemul ticalosit pentru o viata mai buna aici, in tara noastra, sperand sa nu trebuiasca sa plecam pe alte meleaguri pentru implinirea unui vis atat desimplu si banal (a trai decent in Romania) sau….ei, retardatii, cei care iau viata asa cum e, nu-si pun problema zilei de maine, a sigurantei financiare, a bunului simt, si isi traiesc viata full time, fara iluzii si sperante de mai bine, pentru ca ei traiesc intr-o eterna veselie ??

Ma uit in jurul meu si imi dau seama ca situatia este cat se poate de grava. In mediul urban, cine se mai grabeste la reprodus ? Rromii, indoctrinatii religiosi si retardatii, of course. Nu conteaza ca au ce sa le ofere, nu conteaza ca de cele mai multe ori nu au acces la educatie (oricum, educatia e degeaba pentru cei mai multi dintre ei), conteaza doar sa-si lase o urma a trecerii lor prin aceasta lume. O urma a stupizeniei lor nevindecabile.

Iar daca viitorul va fi al idiotilor (Idiocracy ??), desi mi-e cumplit de mila pentru copiii vostri, ai oamenilor normali, ma gandesc ca in felul acesta, rasa umana isi va implini in sfarsit un deziderat ancestral : fericirea. Cu cat esti mai idiot, cu atat esti mai ignorant si deci, mai fericit.
Asadar, fericiti cei saraci cu duhul.

Mi-am pus increderea in niste file de poveste. In cartile pe care le-am citit. In Lolita lui Nabokov. In pamanteanul iubit al lui Preda. In nunta din cer a lui Eliade. In invitatia la vals a lui Drumes. In peronul lui Paler. In raul Piedra a lui Coelho. In geisha lui Golden. In sanctuarul lui Faulkner. In Otilia lui Calinescu. In Michelangelo lui Hall. In torentul lui Desmarest. In interviul lui Borges. In versurile lui Minulescu. In femeile lui Cartarescu. In patul lui Petrescu. In jocul lui Mitru. In disperarea lui Cioran. In opiumul lui Cocteau. In intelepciunea lui Noica. In scrisorile lui Vargas Llosa. In imaginea din oglinda a lui Brown. In istoria lui Balzac.In Notre-Dame-ul lui Hugo. Si am ratacit mai mult printre unii din ei. Am stat de vorba cu omul norocos, dar si cu imaginea dintr-o oglinda sparta a lui Paler. Am ascultat alchimistul, prostituata Maria, vrajitoarea Atena si femeia Veronika a lui Coelho. M-am jucat cu pixelii si cu jurnalele lui Cartarescu si i-am cunoscut adolescenta. Am mai analizat adevarul minciunilor lui Vargas Llosa. Mi-am amestecat tristetea cu ispitele lui Cioran, dar si nostalgiile cu versurile si nuvelele lui Borges. M-am ascuns in spatele unor scrisori de dragoste scrise de Drumes. Am adormit in ultima noapte de dragoste si m-am trezit in intaia noapte de razboi, printr-un act venetian al lui Petrescu. Dar, in ciuda a tot, nu am tradat. M-am indragostit de un om, nu de o poveste.

Question # 1: Ce este fericirea?

Fericirea este un cuvant desemnand un sentiment, sentimentele sunt rareori intelese pe moment, ele sunt cu repeziciune uitate si aproape intotdeauna deformate cand ti le reamintesti. And besides, feelings are full of shit.

Question # 2: Cum obtin everlasting happiness?

Cutremure, SIDA, poluarea aerului: ne facem griji pentru atatea lucruri. Am auzit pana si de oameni carora le e frica ca vor face cancer testicular de la telefonul lor mobil.

Nu spun ca stirile de la ora 5 nu ar avea vreo influenta asupra acestei stari relativ permanente de anxietate indusa in masa, iar programul de lucru si stilul de viata solicitant al mileniului III contribuie si ele desigur, dar daca privim cu sinceritate originea problemei, cred ca vom fi dezamagiti sa ne confruntam acolo cu propria noastra imagine.

De cate ori pe zi stam sa ne gandim la problemele si riscurile pe care ni le asumam, obstacolele pe care trebuie sa le infruntam? Pe de alta parte, de cate ori ne oprim sa ne intrebam daca suntem cu adevarat fericiti daca aceste lucruri ne fac cu adevarat fericiti sau daca suntem macar pe calea atingerii acestui obiectiv? In aceste conditii, a-ti dori sa te bucuri chiar si o data pe zi de un moment pur si nealterat de fericire pare destul de utopic.

Pentru unii, controlul este echivalent cu fericirea (personal o consider o perspectiva trista asupra vietii). Ne ducem la grupuri de dezvoltare, la cursuri de autoaparare, la training-uri, investim averi in sisteme de securitate si portofolii de actiuni, toate ca sa ne simtim ca universul e al nostru. Iar la cel mai mic semn de neprevazut intram in panica… Si totusi nimeni nu isi ridica problema: daca ai depus atatea eforturi, timp si resurse ca sa fi fericit si totusi nu esti, nu crezi ca ar trebui sa incerci altceva?

Majoritatea insa nu o fac, unii devin si mai obsesivi pana cand ajung sa-i controleze si pe cei din jur in loc sa se bucure de prezenta si suportul celor dragi in viata lor.

Question # 3: Chiar exista un suflet pereche pentru toata lumea?

Desi personal, nu sunt o fana a mitului, sa presupunem de dragul argumentului ca there is a special someone out there for everyone. Ne confruntam cu doua scenarii ipotetice:

-scenario A: O persoana este atat de obsedata de aceasta notiune si ocupata cautandu-si “sufletul pereche” incat ignora toate celelalte ocazii din jur cu riscul de a nu fi niciodata implinita (cel putin nu conform standardelor utopice de fericire in cuplu pana la adanci batraneti pe care si le-a propus subiectul nostru)

-scenario B: Fata/ baiatul care nu crede in notiune, prin urmare a classic case of “I’m not looking for Mr. Right, I’m looking for Mr. Right now” (courtesy of Miramax entertainment ), se decide sa fuck everything in sight cu exceptia animalelor domestice (hopefully)

In ambele instante, se ignora complet placerea de a cunoaste pur si simplu o alta persoana, de a crea amintiri cu ea si de a se bucura de compania ei. In primul caz, aceasta eroare se termina mereu cu dezamagiri pentru ca nimic nu se va ridica la un standard ideal iar in al doilea, concluzia va fi tot singuratatea pentru ca si cand vor fi mereu (pentru cei norocosi) oameni dispusi sa te lase in patul lor, tu refuzi sa ii lasi in viata ta, reducand un lucru cu mai mult sau mai putin potential doar la sex, care devine mereu repetitiv in lipsa oricarei forme de intimitate. Si desigur, in acest al doilea caz, desi poti schimba mereu partenerii sau sa devi mai hardcore, nu va evolua decat ca o dependenta de cocaina, pentru ca trebuie sa iei mereu ceva mai puternic sau o doza mai mare intrucat mereu se dezvolta toleranta.

Question # 4: De ce exista prapastia dintre generatii?

Tinerii generatiei noastre sunt frustrati de generatia veche intrucat ne da impresia ca suntem crescuti ca sa fim viitorul acestei lumi si ca ne asteapta pe toti un viitor maret iar cand lucrurile nu merg cum si-au imaginat ei, generatia cea veche da vina pe cea noua pentru tot ce e neinregula cu lumea.

Din punctul meu de vedere, solutia conflictului e constatarea paradoxului. Cei batrani au fost si ei o data tineri si speranta generatiei batrane de pe vremea lor, iar prezentul nostru este cel construit de ei, pentru care au fost probabil la randul lor invinovatiti, la fel cum si noi probabil ne vom astepta de la generatia de dupa noi sa rezolve toate greselile si sa gaseasca toate solutiile pe care noi nu am putut, s.a.m.d.

Question # 5: De ce nu imi pot indeplini visele? Imi doresc sa fac atat de multe lucruri si stiu ca sunt capabil de atat de mult…

Posibil chiar mai enervanta decat intrebarea dinainte, trucul e sa-ti dai seama ca tu de fapt faci intotdeauna numai ceea ce iti doresti sa faci. Intotdeauna. Nimeni nu te obliga sa faci nimic. O data ce constientizezi acest lucru, iti dai seama ca esti liber si ca viata este doar o serie de alegeri. Nimic nu ti se intampla…TU alegi!

Interlude

E cazul sa ma opresc din monolog pentru ca este oricum clar ca adevarul este un concept extrem de relativ si fragil. Am pastrat ca intrebare de incheiere pe cea mai suculenta dintre toate. The biggest question: Care este adevarul suprem?

Este uimitor pana la urma cat de putine are adevarul in comun cu adevarul: Ceea ce vreau sa spun este ca tot ceea ce descoperim de-a lungul vietii, toate raspunsurile la intrebarile noastre sunt, daca stai sa te gandesti, lucruri pe care le stiusei tot timpul (oricum fiecare are adevarul lui) numai ca nu ai stat sa le constientizezi si ma intreb adesea de ce tinem sa ne indoim mereu de aceste lucruri si de ce trebuie sa gasim un raspuns pentru ficare lucru? (Mai bine pune-ti urmatoarea intrebare: Ai Question # xx: Ai aflat ceva nou din acest post scris randomly pe net? Atunci de ce tot citesti articole de genul asta scrise de indivizi care nu sunt cu nimic mai competenti ca tine sa raspunda la aceste intrebari si inca te astepti la raspunsuri?)

Post Scriptum

Daca as putea sa va las cu un lucru concret  sau macar coerent din toata chestia asta (opinia mea personala si nu vreun adevar general) acela ar fi ca fericirea e probabil imposibila in secolul XXI, cel putin viziunea ei cosmetizata la care ne raportam majoritatea. Dar, personal gasesc aceasta stare de fapt mai degraba amuzanta decat intristanta prin ironia ei subtila. Pana si Miguel de Cervantes spunea ca “Pentru a obtine imposibilul trebuie sa incerci absurdul” (Dar in loc sa iei chestia asta ca pe o perla de intelepciune, ce-ar fi mai bine sa te indoiesti de adevarul afirmatiei si dreptul lui Cervantes de a o generaliza?)

Desi psihologi mei contemporani l-ar diagnostica probabil cu o tulburare bipolara pe Camil Petrescu, individul a zis-o bine “… mai presus de toate mi se pare universul ingrozitor pentru ca pare indiferent fata de orice el de viata la fel cu a noastra. Emotie, ambitie si succes, arta si religie, toate par deopotriva de straine planului lui” (gotcha’ again cu citatele )

In cele din urma, in viata de zi cu zi suntem convinsi ca totul are un loc si un rost, iar asta ne face sa ne simtim in siguranta. Dar singurul raspuns cu adevarat real e ca nimic nu e sigur si majoritatea intrebarilor NU au un raspuns. It’s just LIFE: Unanswered.

P.S: Life’s a bitch but you’d still like to fuck her brains out

Noaptea alba a muzeelor, dinspre sambata spre duminica, am petrecut-o mai mult pe strazile Bucurestilor, apoi in pat, decat pe la muzeu. Am imbratisat ideea de a merge pe Arcul de Triumf; am ajuns destul de greu pentru ca a trebuit sa urmam ritmul de a urca scarile al unui mire care tinea cu tot dinadinsul sa-si demonstreze dragostea miresei lui, ducand-o pe brate pana sus si nenorocindu-si spatele cu ocazia asta. Si, acolo sus, de unde o masina era cat un deget, pentru o clipa mi s-a parut ca privelistea catre piata Victoriei aduce putin cu Champs Elysees; pe Casa Presei Libere dansa Michael Jackson. Inauntru rula un film documentar mut, alb-negru, cu soldati romani primind onoruri pentru ca se remarcasera in Primul Razboi Mondial. Mereu m-au fascinat razboaiele, asa ca incercam sa surprind vreo expresie de pe fata lor care sa-mi dezvaluie mai mult, sa m-aduca inapoi in timpul acela ca sa inteleg mai bine; condescendenta; azi, cine ar mai lupta? Si de ce? Nationalismul is so yesterday. Oricum se stie ca generatiile de astazi nu vor prinde un astfel de razboi, mai sigur ne vom trezi morti din cauza unei arme chimice sau rasi de pe fata pamantului de niste focoase nucleare; mai usor de suportat, in sensul ca nici nu vom sti cand ne va lovi; nu va mai exista un front de lupta; nostalgie; nu ca razboiul ar fi un lucru bun, dar cele “clasice” testau anduranta umana, din toate punctele de vedere. Daca supravietuiai unei astfel de experiente, iti schimbai complet perspectiva asupra vietii – ca Stefan Gheorghidiu sau cum a ramas marcata o victima a criminalului din SAW, dupa ce avusese de-a face cu el si scapase cu viata.

La dorinta companiei, ne-am indreptat spre Muzeul National de Istorie, ca sa vedem expozitia de motociclete. Dar muzica dinspre Muzeul Municipiului Bucuresti era atat de frumoasa incat nu ne-am putut abtine sa nu-i calcam pragul; nu mai era nici prea mare aglomeratie si, oricum, pe-acesta nu-l mai vizitasem niciodata, asa ca eram chiar curioasa.

Aveau o expozitie de pictura cu tema “Bucurestiul vazut de contemporani” sau asa ceva; foarte draguta, unii nostalgici si-l imaginau ca in perioada interbelica, alte lucrari, mai realiste, redau oameni stand la balcoane, fumand, cascand gura, supraveghind uscarea rufelor, iar altele, mai minimaliste, intruchipau fragmente ale peisajului din metrou.

La intrare la MNIR, multa lume nemultumita caci avusese parte de o surpriza neplacuta: trebuia sa se dea 2 RON pe bilet!!! Pai chiar asa? Cat o apa plata? Sa moara oamenii de sete?

La motociclete, am fost si eu multumita ca am vazut ceva interesant: Nazi motorbikes, folosite, cel mai probabil, de curieri fascisti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Erau cele mai infricosatoare de-acolo, chiar daca nu aflam aceasta informatie, dar, stiind asta, cu atat mai mult te treceau fiori vazandu-le. I was very happy mai ales ca de curand urmarisem multe documentare National Geographic pe tema asta, cu ocazia implinirii a 70 de ani de la declansarea WWII.

Am trecut si pe la tezaur, daca tot eram acolo; ca un buncar de-ale lui Hitler; stim acum unde sa mergem daca suntem bombardati.

Un fel de d-l Goe, aducand cu celebrul personaj cand voia sa “vie” trenul: “Mama, ma sufoc!!!”. Mama, analizand cu atentie bijuteriile din epoca de bronz: “Ei… mai uitati-va si voi pe-aici!”. D-l Goe: “Da’ deja am vazut totu’!!!”. Mama tace. Goe ofteaza. Trebuie sa fie minunat sa ai copii.

Returnandu-mi-se o favoare, duminica seara am fost la piesa care a deschis stagiunea teatrului Odeon, Pyramus & Thisbe 4 you, dupa William Shakespeare, regia Alexandru Dabija. Spectacolul este conceput sub forma unui joc menit sa usureze trecerea timpului si sa ne alunge plictiseala; este impartit in 4 variante de interpretare  ale piesei din interiorul piesei, “Cea mai lamentabila comedie si cea mai trista moarte” (nu garantez ca este citatul exact).

Mi-a placut foarte mult pentru ca a venit like a perfect closure, un deznodamant frumos la toate nelinistile mele recente; adica, iata, la teatru s-a facut pace intre artisti si muncitori, publicul s-a impacat cu actorii… Viziunea regizorului a facut posibile toate acestea, a sters, adica, tensiunea asta ramasa din comunism, distanta dintre clasele sociale. Si cum a facut asta? Ei bine, decorul a fost realizat in asa fel incat si spectatorii sa fie cocotati pe scena, iar personajele celor 4 variante ne-au aratat ca arta nu este asa departe de omul simplu, ci, din contra, aceasta poate ajunge la el, il poate atinge foarte usor.

Surpriza serii a fost al IV-lea “act”, cand in pantofii personajelor principale au pasit, cu demnitate si cu umor, masinistii si recuziterii teatrului Odeon, alaturi de regizorul tehnic. Pyram, Thisbe, Zidul, Luna, Leul ne-au amuzat atat pe noi, cat si pe actori, care au urmarit performanta noilor colegi cu sufletul la gura, nestiind parca la ce sa se astepte. Toti ne-am bucurat de aceasta idee extraordinara, de a incadra in piesa personalul teatrului. Cand mintile creatoare sunt lasate libere, iar nu constranse sa scrie despre realitatea socialista (ca pe vremea lu-mpuscatu’), ele se pot concentra, printre altele, asupra unei reabilitari atat a imaginii muncitorului in fata intelectualilor, cat si a artei inalte in fata omului normal, reducand astfel orice urma de frustrare.

Leul trebuia sa raga. Pot spune cu mana pe inima ca al patrulea leu (interpretat de masinistul Nicu Coman) s-a descurcat cel mai bine.

Am avut onoarea de a fi in sala cu Marcel Iures, Constantin Draganescu si Marina Constantinescu (realizatoarea emisiunii “Nocturne” de la TVR1). Piesa s-a jucat sambata in premiera, dar criticul de teatru Marina Constantinescu era acum in sala. Va scrie, poate, o cronica pentru ce am vazut si eu. Senzatia ca sunt martora la facerea lumii.

Mi-am dat seama de-abia la sfarsit ca am fost intr-o asa buna companie, cu toate ca, in timpul piesei, un actor improvizase la un moment dat, sustinand ca interpretarea sa va face “Iures” in public. Nu pot da mai multe detalii, m-as simti ca un paparazii care lucreaza la o revista de scandal. Pot spune doar ca mi-au confirmat bunele pareri pe care deja le aveam despre ei.

E asa ciudat cand te intalnesti cu o persoana publica pe care o admiri! Ce e de facut? Erau la teatru ca spectatori, sa le cer autograf? Mi s-ar fi parut ca-i deranjez din dorinta lor de a avea o viata normala. Dar si daca ar fi jucat in piesa, cu atat mai putin. Oricum, autograful… ce reprezinta? Nimic, e inventat probabil de generatia fast-food, la capitolul “cum sa consumi mai repede o celebritate”. Ii iei autograf, o semnatura la fel ca milioanele pe care le-a mai facut, o mazgaleala in graba, si gata! L-ai rezolvat. Data viitoare cand il vezi, nu-l mai alergi cu asemenea cereri, caci doar ai deja unul, stocat in vreun sertar obscur din casa. Si poate merge sa procedezi asa cu Madonna, ca doar n-are timp sa stea la discutii cu fiecare fan venit la concert… apoi cand ai s-o mai vezi tu pe ea? Dar in conditiile in care ma aflam eu… mult mai potrivit si, in acelasi timp, ar fi insemnat mult mai mult pentru mine daca am fi schimbat o vorba.

N-am reusit, desigur. Intrarea intr-o conversatie e cea mai grea. Nu puteam sa-i salut… din moment ce ei nu ma cunosteam, iar eu… ii stiam din vedere; si ce vedere: pe Marcel Iures l-am vazut in toate piesele de la Act, dar si in “Henric al IV-lea”, pana si in filmul ala Hollywood style, The Peacemaker; am urmarit emisiunile Marinei Constantinescu, atatea cate am prins, mereu tarziu in noapte si mereu le-am considerat mai bune decat Garantat 100% sau mai stiu eu ce. Si cu toate astea… eu nu-i “cunosteam”. I-am privit in ochi si le-am zambit.

Asa trecura zilele Bucurestilor de anul acesta, culturale, pline de teatru si de frig, cu gust de Mc si Spring.

Nu mai sînt polemici. Polemici literare, bineînţeles. Lungi, îndelungi discuţii, uneori durînd ani de zile, menite să puie faţă în faţă două armate de argumente potrivnice.

E adevărat că, în genere, publicul cel mare nu iubeşte polemicile. „Îmi place revista cutare «că nu e personală», că nu se preocupă decît de ale ei“ e, se ştie, gîndul cititorului român.

Îi place proza pomădată acestui cititor, versul lustruit cu briliantină şi cafeaua cu lapte. Îi plac numele rotunde şi suferă de stomac de cîte ori i se vorbeşte de ceva care nu aduce cu o căruţă cu patru roate sau de ceva care nu seamănă cu o gospodărie cu număr la poartă.

O polemică impune o mică sforţare. Un argument trebuie urmărit uneori în desfăşurarea lui întortocheată, prins alteori din zborul aluziei, savurat în subînţeles. Cafeaua cu lapte se soarbe încetul cu încetul, pe îndelete şi, cînd cititorul a ajuns la sfîrşitul ei, constată că e din „viaţa reală“. Că ar putea-o prepara el însuşi şi că, dacă n-o face, e pentru că are alte ocupaţii mai importante.

E adevărat însă că polemicile nu se duc pentru distracţia celor mulţi, nu încetează de hatîrul unei cereri iscălite „mai mulţi abonaţi“. Polemica este o necesitate, pentru că ea este, de fapt, o manifestare vitală a literaturii. O idee se defineşte printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negaţie. Viaţa este contrazicere şi luptă cu moartea.

Numai spiritele leşinate, parazitare fug de evantaiul argumentelor potrivnice, numai eroii literari cu nombrilul încă în funcţiune (fără figură în text, ar fi să pomenim numele atîtor scriitori de azi, legaţi de cei care i-au precedat ca nişte fetuşi de organele materne) au oroare de orice îndîrjire personală. O polemică le dă spaima copiilor care traversează singuri drumul.

Dacă faci mai bine socoteala, dacă îţi arunci cu atenţie privirea în domeniul istoriei literare, nu e greu să-ţi dai seama că toate operele de seamă s-au zămislit simultan cu marile bătălii critice.

De la clasicismul veacului al XVII-lea pînă la simbolismul recentului sfîrşit de veac, trecînd peste amintirea războinică a prefeţei lui Cromwell, peste reprezentaţia memorabilă a dramei Ernani, peste manifestele naturaliste şi antinaturaliste, nu întîlneşti decît acelaşi lucru: discuţia.

La noi, Junimea, cu polemicile ei prelungite ani de zile, înseamnă cea mai strălucită epocă literară, urmată mai tîrziu de înverşunarea Semănătorului şi de expresivitatea violentă a Faclei.

Astăzi, scriitorii s-au întovărăşit nu în bisericuţe literare, cum greşit se socoate uneori – căci bisericuţa presupune un crez intransigent –, ci în cîrdăşii de paralitici la porţile bisericilor clădite gata. Acolo îşi împart locurile şi, eventual, rolurile, aşteptînd cu rîndul sîmbăta premiilor literare, cu speranţa tihnită a retragerii în azilul academic. Mici escuade sînt trimise nu ca să ducă o luptă de idei, cu frontonul întreg, ci pentru oficiul de spionaj şi uzură a adversarului. Revista voluminoasă, care are rafturi de stofă şi idei, „nu răspunde“ niciodată. Ea pune un corector şi trei băieţi de redacţie să scoată o gazetă literară, în care ideile opuse sînt ciupite şi gîdilate anonim, cînd cu ghiduşie, cînd cu acreală. Savante expuneri de păreri sînt, fireşte, deplasate, în asemenea locuri. Cel mult, dacă izbucnesc uneori certuri pentru împărţirea pomenei. Nici una dintre publicaţiile noastre nu are un critic efectiv, în plină activitate.

De altminteri, revistele nici nu mai fac nici un fel de critică literară. Mari şi mici, sînt simple buletine editoriale ale cointeresaţilor. Sînt cele mai comode, cel mult dacă umoristul, crezut genial de către cumnaţi şi nepoate din clasa a treia liceală, te desfiinţează – în clipe – în urbea lui, în care toţi chelnerii îl cunosc pe nume.

Fireşte, vechiul pretext e că polemicile de acum sînt personale, subiective. Ca şi cînd ar fi existat vreodată polemici obiective. O părere este, înainte de toate, un act de credinţă ideologică, şi o credinţă nu poate să fie confortabilă ca un rînd de haine gata. Nu poţi deosebi – în ordine literară – pe om de operă, pentru că opera e, înainte de toate, atitudine. Cel mai „senin“ dintre scriitorii ultimului timp, cel mai sceptic, cel mai „indulgent“ a avut, totuşi, idiosincrasiile lui literare, ura lui durabilă, neînduplecată nici de moartea adversarului. Anatole France nu a iertat pe Zola, pe Lecomte de L’Isle nici cînd aceştia deveniseră busturi de piatră.

Continuarea pe www.observatorcultural.ro

„Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău.

Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de pare mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut, la întâmplare, bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte”.

Cf. Camil Petrescu, Patul lui Procust (roman), prefaţă, tabel cronologic, com. literar, ref. critice şi biblio. de Andi Bălu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 32.

Se reeditează aici Camil Petrescu, Opere, vol. III, ed. îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981.

Sa iubesti pe cineva pentru ca merita.  Ca Pietro Gralla pe Alta. Sa judeci, sa iei o hotarare rationala si apoi sa te arunci.

O cale sigura. Calea celor care se tem de morbiditatile dezamagirii? Poate. Mai bine zis, a celor care vor sa fie drepti; asa e just, sa fii cu X. Si iti dai drumul.

Si cum este o relatie cu personajul camilpetrescian, intransigentul? Fred Vasilescu nu intelegea si nu putea sa-i accepte Doamnei T. zambetul aratat altui barbat in absenta lui. Orice modificare in parametrii initiali care au motivat saltul, orice surpriza neplacuta, il indreptateste sa-si revizuiasca alegerea: e bine c-am sarit? Daca exista certitudinea ca nu, atunci X dispare si atat, iar restul… restul devine o drama personala: eu nu am luat decizia corecta. Eu sunt in stare sa decid CUM TREBUIE? Es Muss Sein!

Iar daca nu exista niciun raspuns sigur, ci doar indoieli… atunci se rescrie “Ultima noapte de dragoste – Intaia noapte de razboi”. Orice-ar fi, trebuie sa stii: e pe bune sau nu? Tot ce ai trait tu, toate impresiile, setea asta de absolut, aproape aristotelica, suprematia ratiunii…

Lui ii este atat de usor sa fie fidel, doar are dreptatea de partea lui. Dar ceilalti… hai sa aruncam o privire asupra cetei asteia de insecte: tipul de-acolo sta cu prietena lui pentru ca ea ii face munca (temele pentru facultate). Cel de langa el… pentru ca actuala arata mai bine decat fosta si simte ca e pe un trend ascendent, in ritmul asta, cine stie unde o s-ajunga? se intreaba si el optimist. Altul are nevoie de iubita lui doar ca accesoriu frumos la brat, un nou trofeu in colectia lui cu care sa atraga privirile admirative si invidioase si chiar sa agate. Cel in pantaloni scurti vrea numai un copil de la consoarta lui, nimic mai mult. Iar celalat e implicat intr-o relatie doar pentru ca i-a oferit luxul imprumuturilor nerambursabile la discretie… si ce vila are tipa, sa vezi ca poate si il avanseaza, e fiica sefului. Uite-l p-ala, cum se da pe langa fata aceea doar ca sa-i faca in ciuda unei tipe care l-a respins mai demult si acum se pare ca-i moarta dupa el.

Apoi ea… ea il accepta pentru ca a fost parasita si se simte urata, vrea sa stie daca inca mai atrage pe cineva. Si prietena ei sta de cateva luni cu un barbat doar pentru ca s-a saturat de singuratate si n-ar suporta sa nu mai sune telefonul. Cea care tocmai a  intrat in vorba cu ea e nimfomana. Fata care sta jos are nevoie de un iubit-catelus care s-o insoteasca peste tot. Celei in rochie rosie ii trebuie cineva care s-o scoata in toate locurile “feishon” din oras. Iar cea cu parul lung… nu gaseste pe cineva mai bun.

Off with their heads!

Poezia lui Eminescu este plină de mireasmă ca o Biserică, observa Ion Negoiţescu. În poeziile eminesciene se revarsă în valuri mirosul florilor de tei, dar şi de nuferi, de liliac…

Eminescu îşi creează un univers prin asocieri de elemente, încât face să apară teiul în mijlocul codrilor sau lângă mare. Nu-l deranjau impedimentele de ordinul geografiei, al faunei, al florei, pentru că el gândea natura paradisiac.

Natura lui era o Biserică, un cosmos îmbisericit, o avangardă a Împărăţiei veşnice. De aceea mirul miresmelor naturale curge din bleşug peste cei doi îndrăgostiţi din poezia sa, care simbolizează perechea primordială, cuplul primar.

Pentru că Eminescu dorea o iubire sfântă, indestructibilă, eternă, în mijlocul Raiului, a naturii pline de candoare şi de măreţie.

Tot exegeza literară a vorbit despre afluxul de miresme, care reprezintă o modalitate de “narcotizare” a durerii,  a suferinţei, care produce  “adormirea” cuplului.

În epoca modernă însă, problematica suferinţei îşi modifică registrul terapeutic. În romanele moderne “proustiene” ale H. P. Bengescu şi ale lui Camil Petrescu se vorbeşte aluziv despre calmarea prin droguri sau prin substitute.

Personajele Hortensiei ajung direct la “morfinizarea simţurilor”, la atrofierea lor prin muzică, dar şi prin nepăsarea egoistă, iar  (părerea lui Iulian Băicuș  – „Dublul Narcis”) Ştefan Gheorghidiu e un detracat, care are nevoie neapărată de morfina femeilor sau a ideilor filosofice. El se simte “morfinizat” lecturând din I. Kant.

Fred Vasilescu susţine că actul de a scrie produce o fericire echivalentă cu cea provocată de heroină.

Două concluzii se pot trage din aceste remarci:

1. De la epoca romantică la cea modernă terapia pentru durerile sufletului se modifică. Se trece de la nădejdea morţii sau a adormirii sub binecuvântatele ploi de miresme la o lume care îşi calmează suferinţa prin morfina filosofiei şi a erotismului.

2. Cei doi scriitori amintiţi ai epocii moderne concep suferinţele spirituale  ca pe un echivalent al celor fiziologice. De aici organismele degenerate de patimi şi obsesia morfinei. De asemenea, ei înţeleg existenţa umană ca pe o maladie dureroasă prelungită, incurabilă, pentru care iubirea şi filosofarea sunt doar morfină, un calmant temporar al unei suferinţe profunde şi atroce.

Dacă pentru Eminescu calmantul era nădejdea vieţii veşnice, parfumul Raiului profeţit de miresmele florilor, pentru personajele Hortensiei nu există decât morfina nesimţirii, amorţirea nepăsării, pe când, la Camil Petrescu, raţiunea e percepută ca o dramă ( “câtă luciditate, atâta dramă”) şi drama se tratează cu morfina unei iubiri (pe care Gheorghidiu o crede un act de autoiluzionare) sau a unei idei filosofice.

Imediat dupa ce am luat vacanta si umblam sa iau cadouri am trecut pe langa biblioteca si m-am gandit ca nu ar fi rau sa imi iau o carte, asa ca am intrat si m-am gandit ce as vrea sa iau. M-am dus hotarata la raft si am luat: “Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Am auzit pe la orele de romana ca e frumoasa cartea, mie mi-a placut si “Ultima Noapte…” si am auzit ca seamana intre ele asa ca am vrut sa verific. Nu m-am apucat de ea chiar in ziua respectiva pentru ca am alergat de colo, colo…. apoi a trebui sa fiu un ajutor de gospodina A trecut si Craciunul cu neamuri, cu colegi prin oras, vizita la “Teacher” (actuala diriginta a mea si fosta a lu sor’mea) …

Asadar aseara am zarit cartea pe birou si am zis ca ar fi momentul sa ma apuc. Nu am citit mult pentru ca am avut curiozitatea sa ma uit la ceas si era cam 12:40 dar cat am citit mi-a trezi amintiri din generala si primii ani de liceu. Perioada cand eram si eu cautat de baieti, aveam si eu catare Si cred ca ni s-a intamplat tututor macar o data: sa ne placa de cineva…respectivului/ei sa ii place de altcineva …si la randul nostru sa refuzam din acest motiv pe cineva care tine cu adevarat la noi … (hmm lantul slabiciunilor)

Spuneam ca acest incipit mi-a trezit amintiri de la sfarsitul clasei a8a. Imi placea de un baiat…culmea coincidentei si lui de mine dar pe langa acest noroc mai era un baiat care de asemenea tinea la mine, poate mai mult de cat cel la care tineam …si gresesc sigur nu era “poate” Stiu ca de atunci m-am schimbat mult, si mi-am schimbat si grupul de prieteni avand in vedere ca am intrat la liceu …m-am indepartat de tot.

Nu regret ca m-am schimbat, a fost spre binele meu , dar inca imi aduc aminte certuri cu prietenele mele de atunci … hmm… (memoria afectiva…. hipeluciditatea personajelor asta ca sa fac o recapitulare la romanul de tip subiectiv )

Sunt Foarte curioasa ce se va intampla in continuare

PSL: Azi a fost o zi trista … pe langa amintirile mele, a plecat Ivonici la Bucuresti, a picat faza cu revelionul (dar nu pentru revelion imi fac probleme pentru ca am si alta varianta dar eu vroiam sa fac cu colegele mele pentru ca e ultimul an)si nu asa ci cu anumite certuri iar certurile intre prietene ma deprima Semn bun totusi …incepe sa ninga marunt

Bine,m-am gandit sa va impartasesc cateva dintre milioanele de idei bolnave pe care le debiteaza neuronul meu sictirit.Am luat vacanta stiu,dar ma cuprinde asa o nostalgie de moment cand ma gandesc la vremurile alea apuse de cateva saptamani,la scoala cand ma gandeam daca in curand Elena Basescu va dori sa legalizeze lansatoarele de grenade in unitatile de invatamant…si stand eu asa mi-a venit dintr-o data o idee,avand in vedere ca era si ora de romana,”ba cum as incheia eu romanul ala ‘Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi?’?ca mie nu mi-a picat asta la test…” si facand o conexiune intre grenade si roman eu m-am gandit asa.

Sunt Stefan Gheorghidiu si ma intorc acasa dupa ce fusesem ciuruit in razboi si ma vindecasem.Si gasesc scrisoarea aia anonima care imi confirma ca Ela este o parasuta ordinara…si ea incearca sa se justifice bineinteles,ca asa sunt femeile.O las sa termine,e mai amuzant sa o solicit inelectual inainte.Imi iau o moaca blanda si intelegatoare si un zambet cald care ii induce gandul ca sunt un dobitoc botanist si ii da incredere in capacitatile ei manipulatoare,cand ce sa vezi?SURPRIZA!Andreea Marin[avea 18 ani in 1916,se da cu creme d-aia pare mai tanara acum] e dupa draperie si imi aduce un obuz pe care il indrept spre Ela.In acel moment Ela se fereste,sare in aer si executa miscari de Shaolin pe care le invatase de la un calugar batran[asta explica meditatia si de ce stia atat de bine sa prepare orezul].Scoate din sutien shuriken pe care le arunca asupra mea.Ma feresc si eu cu maiestrie cand iar SURPRIZA!Andreea Marin imi aduce o pusca 303 sterpelita de la englezi,ce-i drept uzata dar merge,si o indrept spre Ela,care scoate o katana de sub fusta si zboara prin aer ca samuraii.Lupta epica.Incearca sa sparga teava pustii cu sabia.Era confruntarea dintre om si bestie,dintre bine si rau,avea flacari in ochi si un zambet de asasin care simtea nevoia de sange proaspat,eram doar eu si ea…si Andreea Marin de dupa draperie.Cand dintr-o data Ela ma loveste miseleste cu genunchiul in cohones.Stiam ca este parsiva,dar in halul asta sa ajungi…Ma prabusesc la pamant dupa ce ating o nota care l-ar face pe Traistariu sa ma invidieze.Ultima mea speranta era Andreea Marin…cand SURPRIZA,Andreea Marin nu mai avea surprize,m-am ars,nu trebuie sa te bazezi niciodata pe femei.Ma uit cu ochii stinsi la Andreea Marin,apoi la Ela,acest Yokozuma feminin care ma ameninta cu sabia si imi face rani care nu-mi ating organele vitale.Femeie cu inima haina.Dar dintr-o data ce vad in buzunarul uniformei mele?O mica licarire de speranta,era o grenada.Era grenada care putea sa aduca pacea in lume pentru ca mai mult ca sigur Ela ar fi vrut sa cucereasca Europa dupa moartea mea.Ma uit la femeia asta demonica care radea malefic din toti rarunchii,cu dintii trag cuiul grenadei si cu ultimele puteri si o precizie de lunetist arunc grenada in gura larg deschisa a Elei.Capul ei explodeaza in mii de bucatele si murdareste peretii vopsiti verde iarba proaspata.Am invins bestia,in sfarsit eram un om liber,un erou.Voind sa distrug orice urma a acestei batalii incendiez casa,dar cu stil.Am luat cea mai scumpa benzina si am turnat in toata casa artistic scriind ‘Ela e o parasuta ninja’,si scot un bat de chibrit.Ma gandeam s-o iau si pe Andreea Marin cu mine,dar vazand cum sunt femeile am decis sa devin gay,asa ca o leg de draperii si las batul de chibrit sa cada in slow motion.”I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa,de la obiecte de pret la carti…de la lucruri personale la amintiri.Adica tot trecutul.’<-asta am scris pe perete cu sangele ei.Nu stiu daca Andreea Marin a supravietuit incendiului reusind cumva sa se dezlege,daca cea din ziua de azi e babaciunea care mi-a dat obuzul sau e doar o reincarnare a ei cu acelasi nume,stiu doar ca ma uraste.M-am mutat in Pakistan unde mi-am schimbat numele in Benazir si m-am retras la o ferma de gaini radioactive.Cred ca am descoperit adevarata mea pasiune.Gainile par sa inteleaga Kant spre deosebire de Ela,deci cred ca in sfarsit pot purta o conversatie filozofica cu cineva,chiar daca are 3 ochi.Putere gainilor!

Rusalii…

“Cantareste o picatura de ploaie, prinde in palma o adiere de vant , tine in brate un fulger , saruta o raza de soare…”

Ana Blandiana – Descântec de ploaie :

Rusalii…

îndeamnă ploile cu… iele,

a fân cosit şi sânzâiene…

se curg vocale peste noi,

şi,  şoapte zăpăcite-n doi…

Rusalii cu legende, elegii,

iubirea răsărind din poesii,

a ploi cuminţi şi ploi nebune,

sărut, îmbrăţişări, Minune..

tăceri surâs din verbe vii,

nu-i loc de slove, păpădii…

descântece clipind din ploi,

ne-nalţă hohotind şi goi,

Vânt şi Lumină se-mpletesc,

în ” împreună ” şi nimic lumesc…

cerbi, ciute şi Rusalii, noi,

descântece adulmecând de ploi…

Sibilla

O iubire care nu e eternă, nu e nimic, iubirea este totul sau nu este nimic.   ( Ca,il Petrescu – Jocul Ielelor )

O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariul ei.   ( Camil Petrescu _ Jocul Ielelor )

Iubirea noastră se va hrăni din greşeli şi din dureri, aşa cum focul se hrăneşte din tot ceea ce-i stă în cale… Dar iubirea noastră nu va fi păcat, cum focul însuşi nu este lemnul putred pe care-l mistuie…   ( Camil Petrescu – Jocul Ielelor )

Pretuieste mai mult decat orice iubirea pe care o primesti. Aceasta va supravietui cu mult dupa ce sanatatea si frumusetea au pierit. (Og Mandino)

Singurul cadou pe care mi-l poti oferi este o bucatica din tine. (Ralph Waldo Emerson)

Gaseste persoana care sa te iubeasca datorita defectelor tale si nu in ciuda lor si cand vei gasi pe cineva care sa te iubeasca astfel, ti-ai gasit iubirea vietii. (Leo Buscaglia)

Sibilla

citate preluate de pe citapedia.ro

imagini preluate de pe google.ro

muzica şi versuri – youtube

]]> http://blogideologic.wordpress.com/2009/05/14/%e2%80%9cantiteze%e2%80%9d-lozinca-de-blog-burativ/ Thu, 14 May 2009 07:10:09 +0000 blogideologic http://blogideologic.wordpress.com/2009/05/14/%e2%80%9cantiteze%e2%80%9d-lozinca-de-blog-burativ/

“Antiteze”, ca lozincă de blog burativ, caută spre convingere la adresa URL http://grupareaaproape.wordpress.com/ , pare că speculează două titluri  mari din cultura română. Unul scris de Ioan Eliade Rădulescu, iar celălalt de Camil Petrescu. Totuşi, în bibliografia indicată pe blog nu apar cele două titluri. Ne rămâne să credem că lozinca “Antiteze” pe blogul respectiv a fost inspirată de emisiunea “Teze şi Antiteze la Paris”, prezentată la Radio Europa Liberă. Era o emisiune excesiv de convenţională şi lipsită de imaginaţie, care nu reuşea vreodată să ne transmită şi nouă  ceva real din tensiunea intelectuală care domnea la Paris. Probabil că nici autorii emisiunii nu trăiau în acea tensiune intelectuală.

Titus Filipas

Citesc jurnalul lui Mihail Sebastian.

Sunt intr-o verva continua. E efervescent. Gasesc acelasi om ca si in piesele lui. In piesele lui l-am ghicit prima oara. Acum, jurnalul imi confirma.

Era prieten cu Mircea Eliade si Camil Petrescu. De Camil Petrescu nu pot sa spun decat ca era foarte laudaros (” — Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare — şi acela sunt tot eu. si mandru, desi ii admir opera (desi Camil Petrescu a vaut poate la fel de multe infrangeri ca si Mihail Sebastian”).Un nou Mircea gasesc din perspectiva lui Mihail Sebastian. Mihail Sebastian nu face decat sa se ironizeze pe el insusi propria soarta. Simte gustul mortii. De ce? Pentru ca, nu stiam, era evreu. Iar perioada lui era delicata.

“Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?”

De-ar stii! Am trait-o noi, acum 20 de ani. Desi in acest noi, nu ma pot include. Ma gandesc cum ar fi sa punem marile personalitati in contextul de acum 20 de ani…Reactia lui Mihail S, Eliade, Petrescu??

” Aveam impresia că citesc povestea propriului meu amor.” Ciudat si eu aveam aceeasi impresie cand citeam ceea ce a scris el. Stau sa ma gandesc: e aceeasi experienta , pe care o traim toti, dar cu diferite variabile.

Exact ce am observat si apreciat la piesa Jocul de-a vacanta :

“Misterul telefonului din actul I va rămîne nedezlegat. Nu voi şti niciodată cu cine a vorbit Leni şi ce a vorbit… Nu vreau să-i forţez secretele. Să şi le păstreze.”. Spiritul de observatie nu mi-a disparut.

“Un bărbat nu va şti niciodată ce sedimente de amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei femei.”- un adevar despre femei.

atmosfera dupa caderea guvernului Goga:

A apărut cartea Cellei, cu următoarea bandă: „Scriitorii Liviu Re-breanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman”.

Epilog: ieri-dimineaţă, doamna Rebreanu îi telefonează alarmată lui Camil Petrescu, întrebîndu-1 cum de a permis o asemenea obrăznicie: numele lui Rebreanu şi al lui Sebastian la un loc.

într-o zi am să-i spun lui Rebreanu această mică întîmplare. Rîzînd, se înţelege…”

Cel mai mult mi-a placut descrierea procesului prin care treci atunci cand scrii o carte, o piesa. Cate framantari, nelinisti si incertitudini.

Concluzia mea asupra lui M.S. corespunde cu ceea ce a spus Camil Petrescu : “Tu esti un Ladima.”