În fiecare dimineaţă, paşii ne poartă cu grăbire spre locul ostenelilor şi al străduinţelor noastre. Mereu pe fugă, adesea întârziaţi, furaţi de iureşul gândurilor şi al preocupărilor acaparante, uităm cel mai adesea să observăm “miracolele” pe care le putem vedea la tot pasul. Zilele trec una după alta, anotimpurile aproape că “zboară”, anii se duc cu repeziciune unii după alţii iar noi rămânem cu mirarea şi cu veşnica întrebare: “când au trecut oare atâţia ani din viaţa noastră?“.

Sunt atât de multe lucruri minunate pe care nu ar trebui să le trecem cu vederea. Pentru că am rămâne atât de “săraci” sufleteşte, fără ele. Un răsărit de soare este mereu o minune. Din întunericul nopţii, pe firmamentul cerului, la linia orizontului apare o uşoară roşeaţă, apoi un punct strălucitor, la început mic, apoi din ce în ce mai mare…

O nouă zi! Un nou început… Încă o binecuvântare a Cerului!

Frânturi de vis
Rispipite în neştire 
Peste câmpia pustie,
Doar tu şi vântul şuierând,
Încă un pas, încă un gând
Apoi sfârşitul, ruine de viaţă
Zorii-albaştri, o tristă dimineaţă .

Pe la jumatatea saptamanii trecute, dupa cateva zile pline si foarte stresante (u know! Usual things: mai un T.I.R. care iti loveste masina in timp ce esti parcat, mai o noua intarziere a datei de incepere a muncii – nu ca mi-ar fi trebuit si mie un venit constant – mai un an pierdut din doritul meu proiectul numit doctorat, s.a.m.d.), mi-am luat “hamul si prastia” si am uschito la cativa kilometri de Ploiesti; la o gura de aer tomnatic si cateva lectii de fotografie date de Lucian.

Nu pot sa va spun decat ca: exista locuri foarte frumoase unde poti uita repede de vacarmul orasului (si nu trebuie sa alergi prea mult dupa ele) si ca toamna este superba in Campia Romana, mai ales daca prinzi o zi in care soarele straluceste nestingherit pe albastrul cerului – brazdat de nori albi si pufosi – in timp ce lumina calduta a astrului portocalui da o aura feerica intregului peisaj campenesc.

NUME: Toamna intr-un peisaj campenesc

Alte proiecte personale: Delta Dunarii mai mult decat un loc…, Hidden Lyon, Forme si Culoare, Oameni si Fete, Fetis pentru Felinare, Barcelone the City of Gaudi, Ther fridge’s Fruits Friends, Lyon Orasul Luminilor (part I), Lyon Orasul Luminilor (part II),

in ultimele 3 zile ale vacantei, am fost la bunici, in Beius. Multumita 1q-lui ( unchiului ) meu, am reusit sa vad destul de multe locuri si sa vin inapoi cu fotografii de care sunt multumit:D

incep prin a va prezenta drumul ce duce inspre stana. Si pe ciobanul local. Si pe Rocky, cainele sau. Si o teapa >:)

~Indians wandering

În acest an câmpul arată mai bine, deoarece a plouat mai mult.
În alţi ani, totul ar fi fost pârjolit şi dezolant.
Privind câmpiile întinse, m-am întrebat, oare oamenii ce pun în loc, de ce anume se agaţă, trăind permanent sub spectrul unui orizont pe care nu-l vor atinge niciodată.
Nu te poţi agăţa de firul de pai, nu te poţi rezema de umbra unui ciuline.
Îmi închipui că la munte şi la deal, găseşti repede sensul şi salvarea: cărarea e calea, muntele te invită la credinţă, iar dincolo de deal te aşteaptă întotdeauna ceva.
Dar la câmpie? Tot ceea ce poţi face e îmbrăţişarea pământului şi speranţa în rodul pământului.

Puţină îngăduinţă pentru oamenii de la câmpie.

Nici macar in vis
Intoarcere nu este,
Peste campiile pustii
Vantul extremei parasiri
Bantuie amar .

Ascultand vantul soptind
M-am rasfirat
Peste campie .

Foto: Amnesiacgirl

Vara noastră minunată, îşi arata straiele, pune mult parfum pe dânsa, curge cu pâraiele.Păsările de tot felul se îngână prin păduri, e aşa linişte şi pace, că  nu-ţi pasă de călduri.Vine câte-o ploaie iute, câteva minute doar, spală totul  de ţărână şi-ţi vezi drumul mult mai clar.Pe câmpie o combină treieră grâul  de pâine, vara noastră e bogată, strângem astăzi pentru mâine.Dragii mei, veniţi cu mine, liniştea iaraşi  se lasă, e doar  zumzet de albine, se întorc şi ele acasă.Colindând din floare-n floare, aur strâng şi au putere să-l transforme cu migală în fagurii moi  de  miere.Viaţa curge şi puţini sunt acei ce-şi dau silinţa s-o înţeleagă, să găsească în lăuntrul lor voinţa.Va veni ziua de mâine, grâul l-am pus în hambare, vom avea la copii pâine ? este asta bunăstare?

Verdele campului
Aroma pamantului
E painea udata cu vin
Curata, fara pic de venin
In ziua cu soare si nori
Langa fantani, pe sub usori
Cu zambet de copil pe fata
Cu inima zvacnind in dimineata
Sarutul cald ca painea ce se frange
In brate prind plapand’ faptura care plange
Si jubilez de cer, de soare si de tot
Ma-nvart cu vantu-n hora pana nu mai pot
Ating in tina glasul din strabuni
Si te iubesc … suntem asa nebuni …

Se ia un oras de campie, se sapa pe alocuri si se monteaza borduri in jeg, se amesteca bine cu zapada timp de 2 luni, se bate cu piciorul sau automobilul pana se face muci, se pisa la colturi, se orneaza cu rahat de caine, se scuipa pe jos, apoi se usuca la soare pana iese iarba, si se serveste cu gunoi in strada, fum de ambuteiaje, manele si fitze. Recomand servirea doar din aeroport la plecare.

   La marginea unei campii floarea soarelui indreptandu-se spre orizont si tinerii copacii urmand acelasi drum …

| View Show | Create Your Own

Spre o imposibila intoarcere
In seara asta am plecat
Fara tine, fara mine – doar drumul pustiu
Si florile purtate de vant spre deznadejde .
Pana la marginea campiei
Am ratacit cu rana in piept
Si am strigat spre nimeni sa nu mai vina
Caci am ajuns dincolo de clipa
Unde umbra straluceste mai tare decat soarele .

Am venit pentru cateva zile acasa si am avut un Paste campenesc, frumos.La biserica nu am fost si nici nu pot spune ca am mustrari serioase de constiinta.Mi se par cam plastice slujbele, mai ales ca e nevoie de dopuri in urechi sa poti sa te reculegi fara sa captezi si zgomotele multimii care marsaluieste in jurul lacasului de cult.Plus ca mereu am fost stresata de faptul ca ar putea sa imi ia foc parul de la lumanarile din spatele meu.Horror!De altfel, imi plac enorm catedralele catolice cand sunt pustii,racoroase, cand poti sa ingenunchezi la statuia vreunui sfant si sa te rogi in liniste si pace, sa simti in nari mirosul de tamaie, sa iti faci cruce cu apa sfintita si sa pui un banut in cutia milei.Nu am mai facut asta de ceva vreme.Ar fi timpul, cred.

Duminica am fost la bunica ,la tara.Peisaj aerisit de campie, mult verde crud,albastru, galben , vanticel caldut, sosea serpuita si coline prietenoase.Multa liniste si arome dulci in aerul de la tara.Bunica are un farmec aparte , e pura naturalete si cumpatare.E seninatate.Ea zambeste frumos si neprefacut ,nu stie in ce lume perversa traieste si ,oricum, zice ca nu vrea sa mai stea mult.Isi face bagajele si asta ma intristeaza profund.

Anyway, am redescoperit placerea de a cauta prin lucrurile vechi din casa bunicii, lucruri de-ale ei,de-ale mamei, de-ale mele de cand eram micuta.Am strans o gramada de chestii vintage ,camasi, fuste ce  inca pot fi purtate.Amprenta a trei generatii de femei intr-o camera prafuita,cu panze de paianjeni in colturile crapate,cu podea ce poarta greutatea timpului trecut si al pasilor ce si-au croit drum pe acolo.O camera in care lumina inca patrunde, curioasa si molateca, printre obloanele de lemn roase de ploi.E o lume tainica acolo.Voiam sa o captez cumva, sa imi intiparesc in suflet  senzatia ce o aveam stand acolo si sa o port cu mine mereu.Sa simt mereu de unde vin, cine sunt eu, cine vor fi fost cei dragi , sa le pot oferi senzatia asta celor care vor veni.

]]> http://dinucody.wordpress.com/2009/04/05/haiku-87/ Sat, 04 Apr 2009 22:10:14 +0000 Alin http://dinucody.wordpress.com/2009/04/05/haiku-87/

Atat de mult iubind
In taina campiei pustii
O fata si noaptea profunda .

In pustietatea campiei
Amintirea ta
Luptand cu nimicnicia
Fara sorti de izbanda .
As vrea sa zbor
Pe deasupra clipei de-acum,
As vrea sa sfarsesc c-o viata infranta,
As vrea …

E simplu:

1. Niște petarde din alea Corsar cu trei focuri să le arunc pe geam în curtea vecinului. De ce? Ca să moară cucoșu de infarct și să nu mai comunice la 5 dimineața cu prietenul lui de vis-a-vis.
2. Un căluș pentru midget-ul care e obsedat de conversații de câte o oră în dreptul ușei mele.
3. Niște hingheri să ia dracului câinele ăla de latră ca un lup. Zici că e haita după colț și moare de foame o dată la 5 minute. Bineînțeles tot în jurul orei 5.
4. Să se termine criza (indiferent care), doar să se termine.
5. O budă normală.
6. Nota 10 la examenul de semiotică.
7. Să funcționeze liftul mai mult decât 6 ore pe saptămână.
8. Oameni normali pe palier.
9. Să am o țeavă de net decentă.
10. Să se mute căminul la câmpie să nu mai fiu nevoit să urc atâtea dealuri.

Mi-am dat seama că nu mă interesează ce îmi spun şi chiar dacă îmi zic lucruri incoerente, chiar dacă argumentaţia lor este inexactă, mi-am dat seama că pentru mine nu contează. Căci dacă un text picură, adie, şopteşte într-un anumit ritm cu o anumită armonie, deja conţinutul concret cade în plan secundar.

Cred că este vorba de muzica lor interioară. De maniera în care curg propoziţiile, de modul în care se îmbrăţişează cuvintele şi neapărat de felul în care acţioneză o carte asupra mea, ceea ce mă face să devin în timp ce o citesc. De asta îmi plac.

De aceea, îmi plac cărţile care dansează sub ochii mei, îmi plac cărţile şchioape pe care le salvează o singură propoziţie, cărţile extremiste care au o singură idee inventată şi reinventată până la saturaţie în o mie de feluri.

Şi de aceea cred că indiferent de ceea ce spun, cărţile au acumulat undeva în subcoştient, instrumente muzicale care cântă perfect fiecare în câte o gamă, iar datoria scriitorului este să dozeze în cantităţi câştigătoare această muzica.

Şi cred că dacă am avea abilitatea să citim cuvintele exact aşa cum se pronunţă în toate limbile nu cred că ne-ar mai interesa ce ne spun. Ne-ar ajunge ritmurile noi, pauzele noi, exclamaţiile noi.

Întoteauna când mă gândesc la cărţi îmi vin în minte: Moscova cea fericită de Andrei Platonov şi Străveacul şi alte vremi de Olga Tokarczuk. Ar putea fi cărţile care m-au schimbat cel mai mult. Mi-au modficat irevocabil ritmul respiraţiilor.

Şi totuşi există propoziţiile care au salvat Particulele elementare de Houellebecq, există povestea care a salvat Castelul lui Reinaldo Arenas sau Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu. Există cărţile care mi-au plăcut de la prima propoziţie, de exemplu clasicul Camus-Străinul până la contemporanul Juan Jose Millas-Articuentos netradus în româneşte. Există cărţile care m-au şocat ca Petrol de Pasolini şi bineînţeles există cărţile pe care le-am împletit în viaţa mea şi au rămas acolo legate şi încurcate şi amestecate aşa precum Borges pe care l-am citit în original într-un hamac pe Amazon.

Ştiu oameni care reuşesc numai prin intermediul cărţilor să îşi modifice ritmul existenţei şi, mai ales, ştiu oameni care devin eroi principali în propria lor viaţă numai atunci când citesc o carte.