“Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.”

(Ştefan Augustin Doinaş)

Nu vin cu o creaţie nouă după primele cursuri de poetică fotografică la Fundaţia Calea Victoriei. Învăţăm să privim, să analizăm, să aprofundăm, să discernem. Am fost şi la vernisajul expoziţiei absolvenţilor Şcolii de Poetică Fotografică “Francisc Mraz” la librăria Cărtureşti-Verona (subsol). Puteţi vedea acolo fotografiile celei de-a doua promoţii până pe 22 octombrie, dar şi pe net.

Aduc însă nişte fotografii speciale, pe care nu se ştie dacă voi mai avea şansa să le surprind (nu ne-au mai vizitat sau nu am fost acolo cu aparatul de fotografiat). S-a întâmplat în primăvara şi vara acestui an. Dacă ar fi venit mai devreme în cursul zilei probabil că ar fi ieşit şi mai bine. În primăvară au fost două, în vară-una. Setul al doilea a ieşit mai bine. Ia priviţi cine se uită la voi!

• vezi  “Miercurea fără cuvinte” – 14 oct 2009 – “Dulce casă”

Familia Burac – 1986

rând sus: Radu, Victor, Paulin

rând jos: Ştefan în braţe la Marcela, Mama(Rodica), eu în braţe la Tata(Alexandru)

1991

fratele meu Corneliu la 2 ani

fratele meu Stefan la 4 ani

Eu la 6 ani

Fratele meu Victor la 11 ani

Noi impreuna cu tatal nostru(la mai multi ani…:))….)

Niciodata nu am vrut sa fur iubitul altei fete, chiar daca respectivul mi-ar fi facut avansuri. Nu as vrea sa fiu cu un baiat care isi inseala iubita. Asta ar insemna ca peste ceva timp sa am aceeasi soarta. Ei bine, sunt fete care nu respecta aceasta regula si fac orice, ajungandu-se pana la avansuri sexuale. Ma gandesc ca daca iubitul meu ar vrea o curva, ar plati pentru una
In acelasi timp, nu as sta paznic la șlițul prietenului meu. Asta ar insemna, in primul rand, ca avem o problema in cuplu iar o parte din vina este chiar a mea. As incerca sa inlatur aceasta suspiciune, sa vad daca am motive intemeiate.
Eu vad “ajunsul acela in pat” ca pe o vanatoare. El, masculul, leul isi pandeste prada. Isi alege dupa gusturi, pofte si, de ce nu, dupa cat stie ca il tine puterea. Uneori nu isi doreste decat o caprioara slaba, pe care sa o vaneze doar pentru a-si potoli foamea, alteori isi doreste o prada pe care sa o alerge km intregi…
Cum ar fi sa vina caprioara la leu, iar el sa o refuze pentru ca este deja satul sau pentru ca isi doreste “una de cursa lunga”, iar asa ii subestimezi puterile? Pentru leii care se pronunta, eu ma abtin. Vorbeam de regele jungliei, nu de hienele care mananca si mortaciuni sau se multumesc si cu resturi ;)

Nu e candid camera, nu e ceva super haios, dar daca va uitati pina la sfirsit nu se poate sa nu va lase un zimbet. Macar unul mic, acolo, in coltul gurii.

Din pacate, suferinta altora trebuie sa se incadreze in niste reguli nescrise, ca sa ma atinga. Nu reactionez la orice suferinta la fel. M-am gandit de multe ori ca este o atitudine de tot rahatul si ca, daca esti sufletist, trebuie sa suferi pentru tot, nicidecum selectiv. Eu sufar selectiv. Dar regulile sunt destul de simple si nu tin de tipul de drama ci de ce o inconjoara. Daca mi se baga pe gat, nu ascult, exista toate sansele sa nu am pic de interes pentru situatia in cauza. Daca cineva aflat in situatia in cauza se vaicareste, m-a pierdut. Daca cineva imi cere ceva, m-a pierdut din nou. Daca cineva se vaicareste la toata lumea si cere ceva tuturor, aproape ca ma infurii. Macar sa se fi vaicarit doar de fata cu mine si sa imi fi cerut numai mie. Daca lumea plange mult intr-o situatie dramatica, nu ma pot concentra la ea. Daca plange zgomotos, e si mai rau. E foarte rau. Si ma intreb cum se numeste treaba asta destul de scarboasa, treaba asta care contine exigente cand vine vorba despre un om care traieste o drama. Cum se numeste treaba in care mi se face sila de felul in care sufera oamenii? Ca unii ma fac sa imi fie atat de scarba incat m-am scos: sunt complet imuna la drama lor. Eram destul de multumita in Bucuresti din punctul asta de vedere, nu prea avea ce sa ma atinga, eram involuntar intangibila.

Aici lucrurile s-au schimbat. M-am deschis, tot involuntar, in asemenea hal incat m-au luat prin surprindere chestiile emotionale care m-au inundat. Lumea nu se vaita niciodata, nu cere nimic niciodata, nu plange. Cu-atat mai putin spumos. Nu vezi lacrimi, nu vezi oameni vaicarindu-se. Nemtii, orice s-ar intampla, considera ca ei pot schimba situatia sau ca o pot privi deteriorandu-se cu intelegere si calm. In acest context toate faldurile mele de imunitate au cazut unul cate unul. Nu mai simteam nevoia sa ma apar de valul de vaicareli si cerinte, nu mai simteam nevoia sa ma protejez de drame care imi faceau sila. Asa ca am inceput sa traiesc fara masca de protectie. Si am inceput sa fac chestii pe care nu prea le faceam in Bucuresti, ca nu aveam dispozitia necesara, eram prea furioasa si prea incrancenata. Am inceput sa iau in calcul lucruri cu oarece lirism in ele. Caprioare, dans, lebede, flori, copaci. Din astea. Si, din caprioara in caprioara, din copac in copac, am inceput sa citesc tot felul de povesti de viata pe care nu le-as fi luat in seama cu luni in urma. Mi s-ar fi parut siropoase, de prost gust chiar. Am inceput sa bag in seama mai multe lucruri, mai multa lume, am inceput sa am mai multa rabdare si, cel mai important, sa nu mai simt nevoia vigilentei de a privi de sus. Am inceput sa privesc lucrurile de la nivelul lor.

In toata aceasta stare am avut norocul, privilegiul (nu cred ca am folosit de zece ori cuvantul asta in viata mea) de a citi un blog spectaculos, blog la care am ajuns prin site-ul NIN. Cu luni in urma nici macar nu as fi dat click pe un link care promitea povestea presupus lacrimogena a unui copil care a suferit si care a murit. Pentru ca stiam ca urma sa descopar ceva care ar fi denigrat toata treaba, ceva care sa imi intoarca matele pe dos. Un detaliu in exprimare, in ortografie, o toparlanie de poza, o icoana hidoasa, prea multe referiri la Dumnezeu sau cine mai stie ce. Si atunci intentia mea buna ar fi deraiat. As fi resimtit sila acolo unde ar fi trebuit sa simt compasiune. Acum, in noua stare, am dat click. Si am citit tot blog-ul scris de o familie absolut spectaculoasa in fata careia m-as aseza in genunchi sau cum se mai sta pentru a exprima admiratia totala in fata unei puteri. Am redescoperit cel mai frumos lucru din lumea asta, dupa mintea mea. Cel mai frumos, singurul care are cu adevarat rost, singurul lucru care ma misca si care ma obliga: demnitatea impecabila in fata unei pierderi mutilatoare. Nu gasesc nimic mai frumos in toata lumea, in toata existenta, nimic nu ma misca asa cum o face demnitatea in fata unei drame, in fata mortii cuiva, in fata pierderii unei fiinte pe care o adori.

Nu am facut niciodata asta, nu am dat niciodata citate din alt blog, nu am simtit nevoia asta pana astazi si nici nu cred ca o voi simti din nou prea curand. Nu mi se intampla des sa ma aflu in admiratia cuiva, nu mi se intampla des sa ma simt anihilata (in cel mai bun sens) de forta cuiva. Pe scurt, nu resimt des ca cineva imi este complet superior. Iar eu ador sa simt ca cineva imi este superior. Eu ador sa primesc lectii adevarate. Si cu atat mai mult le dispretuiesc pe cele sfrijite.

Am ales un singur post din acest blog, este post-ul pe care parintii baiatului l-au scris in prima dimineata fara Pablo, fiul lor.

“Jo Ann and I woke up at 6:30 am.

Hurt.

Anguish.

Emptiness.

Free fall.

The first morning without Pablo.

He really is gone.

Acidic hot disorienting pain throughout our bodies.

We walked down the hall and laid in his bed and stared out the window and at his beloved library and his toys and hats and capes and the art on his walls and held one another and wept and talked and remembered and reaffirmed our beliefs in all that is seen and unseen and our faith in us.

We believe.

We love you, Pablo.

You are with us and we are with you.

Forever.”

Intotdeauna am crezut ca suferinta trebuie sa iti dea o anume tinuta, daca nu ai avut-o pana atunci. Durerea cumplita este ultima sansa de a te opri din toate tampeniile pe care le faci si de a deveni cea mai buna varianta a ta.

Stiti ca eu nu dau link-uri niciodata, stiti ca eu nu fac recomandari. De data asta va rog sa cititi cat puteti din blog-ul in cauza. Este una din cele mai puternice lectii de umanitate si demnitate intalnite vreodata.

http://getwellpablo.blogspot.com/

După ce își puse țânțarii la meditat se așeză în patul fără pat pentru a se gândi și el la toate cele petrecute peste noapte. Își dădu seama că abia la răsăritul lunii a început sa scrie pe masă. Câteodată nici nu îți dai seama cum trece timpul, cum trec nopțile pe lângă tine fără să faci mai nimic. Multă lume obișnuia să doarmă noaptea, dar de când timpul a început să se umple și nu să se mai scurgă, o serie de cercetători britanici au decretat ziua pentru somn iar noaptea pentru veghe. Se pare că randamentul pe care îl dă fiecare element social pe timp de noapte este mult mai mic decât pe timp de zi, iar asta este de folos economiei minimaliste.

În minimalism aveam de-a face cu o nouă ordine a lucrurilor, de exemplu patul nu mai este pat este o scândură cu un picior care se mulează perfect pe coloana vertebrală a fiecărui element, de aceea paturile se fac la comandă, scândura trebuie sa fie din lemn de urzică, iar piciorul se fabrică din șoric de porc. Familiile mai înstărite adesea prefera pielea de căprioară pentru piciorul patului iar scândura este fabricata din spanac expandat.

Dar să revenim, după ce iși puse țânțarii la meditat Piticulcelbirjar se așeză pe patul fără pat pentru a-și continua scrierea pe masă. De astă dată putea scrie liniștit, acum știa că nu il va mai deranja nimeni deoarece țânțarii meditau și nimeni nu îndrăznea să treaca de ei. Trebuie să vă mai spun că, în cele din urmă Piticulcelbirjar a reușit să se reprofileze, a reușit să își extirpe biciul ce-i prelungea măna dreaptă încă de la naștere și a mai reușit să scape de înjuraturile ce-i prelungeau limba încă de la naștere. După două operații pe cord deschis de extirpare a celor două grele blesteme , unul din mana si celălalt de pe limbă, Piticulcelbirjar s-a angajat ca scrib de mese ofilite.

Meseria Piticuluicelbirjar făcea parte din prima categorie din nomenclatorul meseriilor deoarece avea onoarea să lucreze pentru cele mai bogate elemente din district, câteodată se întâmpla să lucreze în masă ofilită chiar șosetului de district, element cu care nu reușea nimeni să intre în contact, chiar și Piticulcelbirjar primea mesele ofilite date spre prelucrare prin intermediul servitorului de cauciuc (cel fără personalitate).

În această seară nefastă lucra chiar la masa șosetului de district. Pentru că dorința elementelor de a-l vedea pe șoset era atât de mare, Piticulcelbirjar începu să își scrie propriul chip, în sistem binar, pe masa ofilită pentru a putea pătrunde în intimitatea întâiului element. Piticulcelbirjar credea că în acest fel va reuși să își recapete vederea, pierduta la o partidă prelungita de tabinet. Marea putere ce îl ținea pe șosetul de district în funcțiune era darul de a lua simțul vederii celor care îl văd sau a da darul vederii elementelor ce  nu îl văd, motiv pentru care nimeni nu a reușit sa îi vadă chipul, să zicem că iși conserva atuurile pentru o dictatură cat mai lungă.

A doua seară, mergînd prin palatul districtual, pentru a preda masa ofilită, a dat urechi in urechi cu servitorul de cauciuc care în semn de mulțumire venise cu ochiul de sub corsar al șosetului, și îi spuse Piticuluicelbirjar așa:

- Ca semn de mulțumire întâiul element al districtului îți va da în schimbul mesei ofilite ocul său de sub corsar pentru a-ți recăpăta vederea, acum lasă masa ofilită în antreu iar tu intră în copârșeu și stinge lumina înainte de a privi ocul…

Plina de euforie privesc la geam, in zare, apusul  tantos ce se grabeste sa inunde universul. O caprioara, cam sfioasa isi face aparitia in pajistea din fata casei.  Se simte stinghera asa ca dispare repede in vazduhul umbrit de lasarea serii. Dupa cateva secunde iese din padurea enigmatica un cerb falnic cu niste coarne  impresionante. In urma acestuia se iveste si caprioara zburdalnica. E atat de imperturbabila acesta zona de munte, nu e nimeni prin preajma asa ca cei doi se simt stapanii padurii si dau o raita prin fata curtii castelului. Oare ce castel?! Ei bine, e vorba de ‘Castelul viselor’ daca ati uitat. Bucuroasa ca am parte de astfel de musafiri pentru prima data, mai exact de aceste animalutze pline de delicatete, scot deodata aparatul de fotografiat si incep sa le pozez in toata splendoarea lor. Cerbul si caprioara  sunt niste fiinte neprihanite si intelepte avand o personalitate aparte fata de alte animalutze de prin zona basmelor de la munte. De pilda un alt individ ce se perinda destul de des iarna, prin vecinatatea castelului este ursul cel pofticios. Eu stiam ca acest ‘animalut’ se afla in antiteza cu cerbul si caprioara deoarece este greu de stapanit cand vine vorba sa se delecteze cu savoarea acestora.  Insa m-am inselat de data aceasta. In timp ce imi continuam sedinta foto cu caprioara si cerbul…vad si ursul pe colina undeva la 30 m de casa. Maiestuos, trece pe langa oaspetii mei, iar eu mai-mai sa intru in panica. Da de unde! Se opreste cateva clipe, isi arunca cateva priviri blande, lasandu-mi impresia ca s-au salutat. Pe urma ursul sare gardul si isi continua linistit drumul in pasul calului, iar cerbul si cu caprioara ies la brat din curtea imparatiei mele.  Nu-mi venea sa cred de ce imagine am avut parte: un urs pofticios(cum il stiam eu din carti) alaturi de cerb si de caprioara. Toate animalele se impaca de minune, ba chiar sunt  prieteni in acest regat magic. Si daca va intrebati cum de poate fi ursul cumpatat…uite ca se poate…numai ‘Castelul viselor’ va face sa traiti fantasmagoricul, ilarul, incredibilul si chiar fericirea suprema.

Si cand te gandesti ca poti avea parte de tot felul de experiente inedite doar in acest loc de poveste….nu-mi ramane decat s-o astept cu emotie pe urmatoarea! Iubesc muntele! Voi nu?

ATENTIE CONTINUT VIOLENT(ACCIDENT) INTERZIS MINORILOR SI PERSOANELOR SLABE DE INGER

Multi o sa spuna ca sunt sadic, nu sunt sadic pur si simplu se intampla pentru mine sunt intamplari nefericite atat pentru animale cat si pentru oameni…

Felul intai tocanita de iepure

Se ia una bucata iepure emo si un bolid de curse modul de preparare este prezentat in acest filmulet:

garnitura se poate face cu o salata de caprioara zburatoare la fel filmuletul de mai jos :

Ea e ..are padurea la picioarele ei si stie asta.

Dimineata cand se trezeste o da in pregatiri , isi linge propria coama, o intinde, se freaca de un copac cand are ceva de scarpinat ( faze din alea ) “?!”

Inspre amiaza se porneste in adancul padurii, impreuna cu alte caprioare, la cribul personal al iepurelui unde se fumeaza iarba, se rade si se fac mistouri pe seama sarpelui.. – are impresia ca are picioare.

Dupa un scurt telefon ( are un prieten sus-pus ) fug toate in poiana unde se gasesc noi frunze de cumparat, căcat proaspat de om si prezervative uzate ( toate la un super pret ). E indecisa, atatea de cumparat si atat de putini bani.. what to do ? Ca urmare se invarte, impreuna cu celelalte caprite , pret de cateva ore bune, pana cand ajunge sa-si achizitioneze o pereche de chiloti albi cu maro. ( norocoasa, e ultima pereche! pata maro, probabil, e de aspect… )

Se face seara, da.. dar ursul le-a promis , in special ei, ca in seara asta se va lasa cu petrecere in sud ( prin ceva vagauna ).. deocheate se duc inspre paradisul promis. Dic cerbul e suparat .. el n-a fost invitat. Isi va gasi altceva mai interesant; se va impunge in coarne cu cerbul de la 3 copaci departare. ( ce, numai caprioara traieste la vida locca ?! )

Ursul e rebel, a pregatit totul din timp, meniu special cum ar fi mortaciuni bine-alese si crengi uscate pe post de scobitori, bere, sampanie ( in pahare ) si alte bauturi gen apa de rau.

In seara asta magica, vulpea e dj.. se bea, se danseaza, se canta si se fumeaza.. Ce mai.. caprioara ajunge intr-un final in bratele unui caine vagabond, ratacit prin padure, prea beat ca sa mai stie sa ham-ham ( dar stie sa “hump-hump” ). A 2 a zi o ia de la capat… cerbul va trai si maine cu impresia ca e iubit ..

Ea e.. capra de societatea, pitipoanca.

LE: Nicolae Labis cu a lui “moartea caprioarei” ar fi gelos

În programa şcolară a clasei a cincea, între nenumărate texte care nu se ştie pe ce criterii au fost selectate, există şi câteva mai speciale, mai potrivite pentru un copil de 10-11 ani. Între ele, Căprioara lui Emil Gârleanu.

Copilul meu a venit să-mi ceară sprijinul pentru a face tema la română. Nu înţelegeam de ce ar fi avut nevoie de ajutorul meu, cum arăta o temă pe care să n-o poată face singur, pe un astfel de subiect.

I-am deschis caietul şi am înţeles unul din motivele pentru care elevii nu iubesc şcoala românească. Tema pentru a doua zi consta în ceea ce, oficial şi academic, se numeşte ”comentariu literar”. Un exerciţiu de o răceală absolută, al cărui unic rezultat este anularea emoţiei pe care, eventual, ar putea s-o simtă până şi cel mai puţin silitor elev, citind Căprioara. O analiză schematică, practic inutilă, câtă vreme privează copilul de posibilitatea de a-şi adăuga în suflet un grăunte de bucurie a spiritului… câtă vreme nu-l lasă să simtă, să plângă, să râdă, să trăiască… să-şi găsească în propria fiinţă flacăra interioară a sensibilităţii, şi pe tot drumul vieţii s-o păstreze aprinsă, adăugându-i mereu… 

Mi-am chemat copilul lângă mine şi l-am rugat să citească povestea. Am recitit-o, lângă el. Când s-a sfârşit, m-a întrebat cu voce tremurândă de ce a trebuit să fie aşa. I-am vorbit, încercând să nu-l las să-mi vadă lacrimile pe care şi acum, la vârsta mea, povestea Căprioarei mi le adusese în ochi. L-am ajutat să-şi facă tema, “comentariul literar”, deoarece, nu-i aşa, tema trebuie făcută, chiar când nu e limpede care-i e folosul! La toate tezele pe care le va da în viaţa lui, la toate examenele pe care le va susţine în viaţa lui, elevul va avea de realizat comentariu literar. Disecţie. E singurul cuvânt care pare a caracteriza nimerit acest exerciţiu şcolar. Existenţa sa este unul din motivele pentru care elevii nu sunt atraşi de şcoală. Lipsiţi de şansa de a fi învăţaţi să citească, să simtă o carte, lipsiţi de posibilitatea de a descoperi că au o sensibilitate, şi o pot chiar cultiva, elevii şcolii româneşti iau cu copy-paste de pe internet comentariile literare şi au rezolvat problema. Nu vor mai avea cum să afle vreodată cât de mult au pierdut necunoscând bucuria extraordinară, emoţia tulburătoare a însoţirii cu o carte!  Cresc ca nişte mici animăluţe sălbatice, şi cine va mai şti vreodată câţi dintre ei ar fi putut fi îmblânziţi?…

Iată cum arată un Preview la Referatul “Căprioara”, de Emil Gârleanu (luat cu copy-paste, competenţele gramaticale aparţin autorului…)

Textul este in proza,cult,pentru ca autorul este cunoscut si apartine genului epic pentru ca un narator povesteste o actiune care este realizata de personaje.

Expozitiunea prezinta personajele si creeaza premizele actiunii:o caprioara trebuie sa se desparta de puiul ei pentru ca a sosit vremea intarcatului.

Intriga se declanteaza cand caprioara hotareste sa iti lase puiul in munti, pentru ca acolo, intre stanci, va fi ferit de primejdii.

Desfasurarea actiunii prezinta drumul pe care il face caprioara cu puiul ei,este un drum plin de primejdii si caprioara incearca puterile iedului,facand salturi puternice.Iedul zburda si behaie vesel si caprioara intelege ca e pregatit si ca se va putea descurca singur.

Ca sa ajunga la stanci,trebuie sa strabata o padure intunecata si in acest loc se realizeaza punctul culminal.Iedul o i-a inainte,dar caprioara simte primejdia.”

Şi… iată povestea. Căprioara. 

Dacă elevii români ar învăţa, în şcoală, să citească o carte cu sufletul, cu inima, cu mintea, le-ar aduce infinit mai mult decât stăpânirea tehnicii comentariului literar…

P.S. Cu câteva zile în urmă, actorul Mihai Bendeac publica un text: 10 cauze pentru care sistemul de învăţământ e cum e. Cauza 6 sună aşa: “Pentru că la română elevii citesc comentarii în loc de cărţi.” Iar Cauza 7 sună aşa: “Pentru că şcoala te învaţă să urăşti poezia. Nimeni nu citeşte o poezie în şcoală. Poezia e desfăcută ca o ecuaţie de gradul trei din care se extrag figuri de stil, epitete, metafore, hiperbole… Poezia înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi! Poezia se trece prin suflet, nu prin matematică!”