Domnul Radu Câmpeanu, preşedintele refondator al PNL, a declarat, ieri, că,  după o suferinţă în spital, a ţinut să vină la şedinţa conducerii lărgite a partidului, să-l felicite pe Crin Antonescu şi să recomande, cu tărie, votul contra lui Băsescu în turul al doilea.

Mesajul domnului Câmpeanu este de mare forţă, politică şi morală. El are toate autoritatea liderului istoric, a omului de dreapta, a liberalului care a făcut închisoare pentru crezurile lui politice, a celui care, preşedinte al studenţilor liberali fiind, a fost arestat în 8 noiembrie 1945, la marele miting naţional-regalist din Piaţa Palatului.

Radu Câmpeanu a avertizat cu privire la pericolul dictatorial pe care îl reprezintă Băsescu. Şi când spune asta un om, un senior politic, care a suferit din greu pentru anticomunismul lui, trebuie crezut. El a trăit vremurile crâncene ale instaurării comunismului în România cu tancurile sovietice, când s-a desfiinţat şi Senatul. Deci, dacă îl asociază cu vremea aceea pe Băsescu, ştie ce spune.

Restul sunt palavre.

Crin Antonescu justifică pe deplin afirmaţia pe care am făcut-o aseară şi pe care o reiterez cu toată convingerea: este cel mai mare lider politic al României profunde postdecembriste, după Corneliu Coposu. Seniorul ar fi mândru de el. Ştiu asta, pentru că l-am cunoscut îndeaproape şi m-am bucurat de afecţiunea lui.

Deci am toată autoritatea morală să fac afirmaţia că urmaşul lui Corneliu Coposu este Crin Antonescu. Pentru care îi mulţumesc. Ne reprezintă cu cinste pe noi, cei care l-am votat, cei care n-am făcut şi nu vom face niciodată compromisuri compromiţătoare, cei care credem în România profundă şi în şansa ei de renaştere, idealiştii care îşi vor păstra mereu principiile, convingerile şi valorile – care nu vor minţi, nu vor trăda şi nu vor înşela. Vor rămâne ei înşişi. Cu orice preţ. Mulţumesc, Crin Antonescu!

Este luptătorul ferm şi demn, care ne dă încrederea că ne vom recupera ţara. Chiar dacă alegerile s-au furat – moral şi material. Chiar dacă nu am câştigat preşedinţia ţării. Vom câştiga ceva mult mai important: un guvern de elită, o guvernare cu totul diferită, compusă din profesionişti şi condusă de Klaus Johannis. Vom scoate ţara din mocirlă. Din criza economică, politică, instituţională. Şi nu în ultimul rând, din criza morală.

Crin nu se dezminte. A susţinut, azi, o declaraţie definitorie. O declaraţie de principii, caracterizată de acel idealism pragmatic şi pragmatism ideatic pe care numai la Corneliu Coposu l-am întâlnit.

Exclusă orice colaborare cu Băsescu şi PD, exclusă susţinerea lui Băsescu. Redusă la absurd pretenţia că Băsescu şi PD ar fi de dreapta. Băsescu trebuie să plece. E o plagă. O plagă nemernică, împreună cu mafia lui. Mai înainte (într-o declaraţie de presă separată) şi Călin Tăriceanu atrăsese atenţia asupra gravităţii situaţiei conform căreia adoptarea unui parlament unicameral ar submina grav democraţia şi statul de drept, putând fi folosită în sens autoritarist, chiar dictatorial. Deci, e fundamental să scăpăm ţara de Băsescu.

Crin a mai zis că o susţinere a lui Mircea Geoană, dacă va fi,  nu va fi un troc, aşa cum cred cei care nu pot mai mult decât să creadă că nimeni nu poate fi diferit în (politica din) România.

Crin a spus că va recomanda un vot pentru Geoană doar dacă PSD va accepta un proiect pentru care liderul PNL să-şi pună obrazul. Proiectul Johannis. Ceea ce nu înseamnă doar persoana Johannis ca premier. Ci o viziune. Radical diferită. Un mod nou de guvernare. Profesionistă. Eficientă. Şi nu în ultimul rând, morală. Care, adică, să nu aibă în spate interese oneroase.

Crin va media şi susţinerea UDMR. A spus clar că ar putea obţine funcţia de premier, dar nu asta îl interesează. Ci o schimbare fundamentală a guvernării, o reformare a vieţii politice a României. A mai spus că nici dacă Băsescu l-ar susţine pe Johannis nu poate fi creditat, fiindcă preşedintele în exerciţiu a demonstrat că nu-i în stare să susţină un asemenea proiect. Crin e un om de onoare.

Nemernicul de Băsescu a vrut să distrugă PNL. Noi nu uităm că datorită lui Crin, Călin şi Ludovic, partidul a rezistat. S-a decontaminat de deşeuri feseniste, ca Stolojan şi alţii.

Mulţumim, Crin! I-a mulţumit şi Mircea Geoană, şi s-a declarat receptiv. Va susţine proiectul lui Crin Antonescu. Un proiect naţional.

Atitudinea PD, plină de ţâfnă ţopească, va ajuta electoratul lui Crin să voteze contra lui Băsescu. Dar Geoană trebuie să fie conştient că e nevoie de o motivaţie puternică, extraordinar de greu de realizat, pentru a-i determina pe alegătorii lui Crin să iasă şi să-l voteze pe el în turul al doilea. Majoritatea ar sta acasă, fiindcă îl detestă pe Băsescu, dar nici pe Geoană nu-l agreează.

Geoană a zis aseară o vorbuliţă mare: liberalism economic. Mână liberă premierului Johannis. Guvernare de elită – PNL-UDMR-PNŢCD-PSD. Acestea toate trebuie convenite, scrise într-un protocol, semnate şi autentificate.

Băsescu şi jagardelele lui au tupeul imbecilului. Nu fac decât să ne irite suplimentar, dacă asta ar fi posibil. Vrem de mult să-i spargem faţa lui Băsescu şi să-i călcăm în picioare, cu adunătura lor de curve şi hoţi. Să nu-i mai vedem. Nici pe Boc, nici pe Videanu, nici pe Blaga, nici pe Berceanu, nici pe pipiţele care au compromis ideea de ascensiune a femeii în politică, începând cu târâtura de Udrea. Să fie justiţia liberă şi cine a greşit, să fie judecat rapid şi condamnat. Băgat la puşcărie. Indiferent din ce partid ar fi.

Nesimţitul de Videanu a zis azi că ştie el mai bine pentru ce-am votat noi când l-am votat pe Crin. Ştie el mai bine ce-am votat eu şi tot neamul meu. Hai, marş, nemernicilor!

De Moş Nicolae, vă călcăm în picioare! Vă rupem în bucăţi şi vă dăm la câini.

Şi mucles! Nu mai ţine retorica tâmpită cu Iliescu – pe care Băsescu a declarat că l-a votat de trei ori, cu Hrebenciuc şi Vanghelie. Nici noi nu-i vrem. Să se pensioneze, dacă Geoană vrea vreodată guvernare cu PNL. Iar Cozmin Guşă, înainte de a se retrage în neantul din care provine, să declare live şi la oră de vârf, cât de nesimţit a fost când a minţit. Referitor la ”blatul lui Antonescu cu Băsescu”. Şi poate spune şi de unde are el tot felul de dosare. Asemenea jagardele trebuie să dispară.

Încă o observaţie: nesimţitul de Băsescu a pronunţat numele PNŢCD, fiindcă impostorul de Miluţ a fluturat aseară, în curtea stabilimentului Duduii din Modrogan, steagul uzurpat al partidului istoric. Jigodia de Băsea ar trebui să ştie că doi bani nu fac minciunile lui, din moment ce seniorii partidului, doamna Doina Cornea şi surorile Coposu sunt în adevăratul PNŢCD. Cel care are protocol cu PNL. Dreapta veritabilă.

În turul al doilea interlopii lui Băsescu, patronaţi de Blaga, Murgeanu şi Videanu, vor încerca să fure cu toptanul. Trebuie să ieşim şi să-i măturăm. Mai ales tinerii din domeniul studenţesc şi din business, care l-au votat masiv pe Crin, trebuie să primească o motivaţie puternică. O guvernare liberală. Şi principială.

Fără lighioane ca Hrebenciuc. Şi alte lifte de la PSD. În guvern intră doar elita lor. În rest, să-şi facă, în sfârşit, curăţenie în partid.

S-ar impune o dezinsecţie şi în PNL. Crin să dea afară jagardelele.  Sunt şi acolo. A spus-o şi el. Şi a mai spus că nu mai acceptă modul mocirlos de a face politică. Nesimţiţii care nu şi-au mişcat fundurile să-l susţină pe Crin trebuie să plece. Dacă vor cu Băsescu, să cadă cu el în prăpastie. Şi să plece şi cei care ar vrea doar vechiul bizantinism care i-a pus piedici lui Călin Tăriceanu la guvernare, plasându-i unii incompetenţi sau impostori în Cabinet.

Nu sunt admisibile compromisurile cu principiile. Principiul guvernării profesioniste şi cu dimensiune morală este un imperativ categoric al lui Crin. În numele nostru. După 20 de ani de la despărţirea formală de comunism, avem nevoie de elite la guvernare. Profesionale. Şi morale.

Reforma lui Crin.

Tenía meses de no grinchear en mi blog! Lo hice en  twitter y en dailybooth pero no aqui y tengo taaaanto que contarles!

A pesar de mi abandono bloguero, día a día he encontrado buenos temas a tratar en este foro y poco a poco iré desarrollando la lista tan larga que he hecho, ya que diariamente surgen situaciones inesperadas e increíbles que la gente hace y que parecen de telenovela o de pelicula de terror.

Me he dado cuenta en este tiempo cuan diferente soy de los que me rodean y todo lo que quiero seguir cambiando para bien en el futuro.  Hay cosas que por mas que sé que no es lo óptimo, no puedo cambiarlo, asi soy, hago un esfuerzo por hacer lo que tengo que hacer aunque no me guste, pero al final del día sigo siendo la misma grinch de antes.

Espero poder aportar buen material por este medio,  que no es para hablar de cosas negativas, si no para exponer lo que a mi pensar, podría estar mejor y proponer soluciones.

Grinch out!

El caballero que habla en el video, es Bill George, y tiene las siguientes credenciales:

Es profesor de prácticas de Gestión en la Harvard Business, donde ha enseñado liderazgo desde 2004. Es el autor de cuatro best-seller: 7 lecciones para liderar en crisis, True North, Encontrar el norte verdadero y Auténtico liderazgo. Es el ex Presidente y CEO de Medtronic, al que llegó en 1989 como Presidente y COO, fue Managing Director en el período 1991-2001, y Presidente de la Junta de 1996 a 2002. Bajo su liderazgo, el mercado de Medtronic de capitalización creció de $ 1.1 mil millones a $ 60 billones, un promedio de 35% por año. Anteriormente en su carrera, era un ejecutivo de Honeywell y Litton Industries.

Lo que dice, en castellano, es:

CLICK EN LEER MAS PARA SEGUIR LEYENDO EL POST

“Si miramos esta crisis, creo
que debemos verla fundamentalmente como una Crisis de Liderazgo. Obviamente podemos culpar a los analistas, o al exceso de endeudamiento, o a cualquier otro elemento aislado, pero yo creo que los líderes deben estar a la altura y aceptar sus responsabilidades. Y de hecho, los que han sobrevivido o los que sobrevivirán a esta crisis son los que han sabido asumirlas.
Pero creo que debemos decir que mucha de las organizaciones que han fracasado en esta crisis, es porque han fallado por no tener líderes que realmente entendieran que su trabajo, el trabajo de cada uno de nosotros, es de construir Organizaciones a Largo Plazo.
No hay nada más importante que tener una perspectiva de largo plazo.
Particularmente, aquí, en Wall Street, hemos vivido solo de una perspectiva a corto plazo, hemos perdido la perspectiva acerca de cual es nuestro verdadero objetivo cuando lideramos.
No se trata de nosotros (de nuestros intereses).
Y demasiado a menudo, las raíces mismas son las causantes de los problemas.
Demasiado a menudo hemos estado escogiendo los líderes equivocados, por razones equivocadas.

Hemos escogido a la gente más por su carisma que por su carácter, más por su imagen quye por su integridad, más por su estilo que por su sustancia.

Por lo tanto, si escogemos a la gente por su carisma, por su imagen y por su estilo, ¿por qué nos sorprendemos cuando después no tenemos ni carácter, ni integridad, ni sustancia?“

No puedo estar más de acuerdo, así que me limito a reproducir sus palabras, esperando que el eco llegue muy alto, y muy fuerte, allí donde tiene que llegar.

Hoy, mientras leía la noticia en “El País” de que Chrome, el nuevo sistema operativo de Google, empieza a caminar y que verá la luz el próximo año, me puse a pensar acerca de la estrategia que está siguiendo Google y la respuesta de Microsoft a la misma.

Lo primero que me vino a la mente fue la gran batalla que hubo entre los formatos de video VHS y Betamax a finales de los 70. Éste, introducido por Sony, ofrecía una mejor calidad de audio y vídeo que la de su competidor.

VHS, lanzado al mercado por Panasonic, consiguió popularizarse y convertirse en estándar durante más de quince años gracias a una mejor estrategia de comercialización.

Esta introducción me sirve para vaticinar que, esta historia, se va a repetir con la nueva guerra del iceberg que se avecina entre Microsoft / Windows y Google / Chrome.  Windows es líder en el mercado de los SSOO. Google, por contra, ocupa el liderazgo en otros nichos de mercado. Su buque insignia es el buscador. A cambio, su estrategia comercial es demoledora: “Donde entra, lo hace para ser líder“.

¿Quién ganará la batalla? Difícil de pronosticar. En mi opinión, al margen de los típicos estandares de “áquel que sepa adaptarse mejor a la sensibilidad del mercado” o “que escuche activa y constructivamente al cliente”, va a ser una lucha fraticida en la que, con toda seguridad, el talento va a ser la munición con la que se van a armar las estrategias. ¿Cómo lo blindarán? Será interesante el hacer un seguimiento … 

Saludos,

Agustí Brañas

În noaptea de 17 noiembrie 2009 Praga a fost luminată de lumânările aprinse în amintirea Revoluţiei de Catifea, a confruntărilor dintre studenţi şi forţele de ordine comuniste din 17 noiembrie 1989, a clipelor de curaj, solidaritate şi onoare pe care demonstranţii împotriva regimului comunist le-au transformat în clipe de istorie.

17 Noiembrie nu este o zi obişnuită în Republica Cehă. În calendarul oficial este marcată ca o zi de sărbătoare naţională. 17 Noiembrie este Ziua Luptei pentru Libertate şi Democraţie. În această zi, cehii comemorează două evenimente remarcabile din istoria lor – unul s-a întâmplat în 1939, al doilea cincizeci de ani mai târziu, în 1989.

În 17 noiembrie 1939 studenţii au demonstrat împotriva ocupaţiei naziste, în 17 noiembrie 1989 tot studenţii au protestat şi au luptat în stradă împotriva guvernului comunist, luptele lor fiind scânteia care a aprins Revoluţia de Catifea. Forţele comuniste au intervenit cu brutalitate, studenţii fiind bătuţi, iar acest lucru i-a înfuriat pe cehoslovaci, aceştia declarând grevă generală şi ieşind în stradă în număr din ce în ce mai mare, până când Partidul Comunist Cehoslovac a anunţat, în 28 noiembrie 2009, că se retrage de la putere.

Revoluţia cehoslovacilor a fost încununată, la sfârşitul anului 1989, cu căderea regimului comunist şi întronarea democraţiei. Douăzeci de ani mai târziu, noaptea care le aminteşte de curajoasa lor luptă şi frumoasa lor victorie este onorată cu semnul păstrării ei în memorie. Vie, luminoasă, întru aducere aminte pentru generaţiile ce vor veni.

Mii de studenţi au mărşăluit prin Praga în noaptea de 17 noiembrie 2009, în amintirea acelei nopţi de 1989 în care mişcarea tinerilor cehoslovaci a fost reprimată brutal de autorităţile comuniste.

(Vaclav Havel în Balconul Revoluţiei din Praga, noiembrie 1989)

Vaclav Havel, liderul Revoluţiei devenit ulterior Preşedinte al ţării, a fost aclamat de miile de cehi prezenţi la eveniment: “Viaţă lungă, Havel!” şi “Mulţumim, Havel!” Vaclav Havel a depus o coroană în locul în care au avut loc ciocnirile violente între miliţie şi studenţi, în 1989. În acelaşi loc oamenii au aprins lumânări şi au depus flori şi fotografii ale epocii comuniste.

În Slovacia aniversarea a fost marcată prin publicarea, pe internet, a numelor foştilor agenţi ai poliţiei secrete a regimului comunist, slovacii cinstindu-şi Revoluţia, la rândul lor, prin momentele comemorative organizate în capitala ţării, Bratislava.

Organizatorii manifestărilor de aniversare a Revoluţiei de Catifea spun că  foştii comunişti se furişează înapoi în poziţii de putere, şi critică faptul că acestora nu li s-a cerut niciodată socoteală pentru excesele şi crimele comise în trecut.

În vremea asta, România tace

Oficialităţile de la Bucureşti, de conivenţă cu mass-media, au ales să tacă în legătură cu Revoluţia din Decembrie 1989. Avem de-a face cu cenzură prin omisiune, cu cenzură prin manipulare. Episoade întregi ale Revoluţiei de la Timişoara, Cluj, Braşov, Arad, Lugoj, Sibiu nu au fost evocate nici măcar într-o frază în marile cotidiane.

Exemplul ziarului România Liberă este, poate, cel mai trist, demonstrând intenţia de falsificare a istoriei adevărate a Revoluţiei Române. Într-un dosar ce poartă titlul “După douăzeci de ani”,  în Cronologia publicată în articolul “Revoluţia română din 1989, încă neterminată” sunt omise toate datele legate de Revoluţia de la Timişoara! Pentru autorii acestei pagini, pentru ziarul care poartă pe frontispiciu Libertatea câştigată cu sângele Timişoarei, nu există zilele de 16, 17, 18, 19, 20 decembrie 1989: zilele în care timişorenii au luptat în stradă cu forţele de represiune, în care au fost ucişi în stradă de forţele de represiune, în care au înfiinţat primul partid antitotalitar al Revoluţiei Române, Frontul Democratic Român, zilele în care Timişoara a fost declarată primul oraş liber al României în timp ce Ceauşescu era la putere, în care a fost declarată greva generală a întregului oraş, în care au fost purtate tratative cu guvernul Dăscălescu (căruia i s-a cerut demisia dictatorului Nicolae Ceauşescu), în care a fost dejucată prima mineriadă a istoriei decembriste a României (când muncitorii din bazinul Oltenia au fost trimişi să ocupe centrul Timişoarei), în care a fost emis primul Manifest al Revoluţiei române: A căzut tirania! şi prima Proclamaţie a Revoluţiei Române, citită în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 din Balconul Operei din Timişoara.

Toate aceste fapte de curaj, eroism, sacrificiu s-au dovedit irelevante pentru politica României Libere. Şi nu e singurul ziar care a adoptat acest comportament. Adevărul, Jurnalul Naţional ocolesc cu obstinaţie subiectul Timişoara, propunând cititorilor pista falsă a loviturii de stat şi fuga şi procesul lui Ceauşescu.

În acelaşi timp televiziunile, cu excepţia notabilă a TVR3, convoacă la Mese rotunde privind Revoluţia Română numai persoane fără importanţă majoră în succesul Revoluţiei. Mai mult, sunt invitate persoane aparţinând fostei Securităţi, care fac efortul să le inculce românilor sentimentul că în Decembrie 1989 nici măcar o Revoluţie n-au fost în stare să facă.

Cei care în Decembrie 1989 au fost pe baricadele Revoluţiei n-au avut cum să anticipeze că, 20 de ani mai târziu, vor fi scoşi din istorie, iar poziţiile de forţă din statul român pe care ei îl eliberaseră de dictatură vor fi din nou ocupate de reprezentanţi şi urmaşi ai fostei nomenclaturi şi ai Securităţii române. N-au avut, de asemenea, cum să ştie că presa eliberată de cenzura lui Ceauşescu va fi prima care le va răstălmăci faptele – asta când nu-i va scoate cu totul din Cronologiile ei. Şi n-au avut cum să-şi închipuie că românii de rând, care în ‘90 şi în ‘91 au aprins lumânări în Bucureşti pe locurile în care camarazii lor au fost împuşcaţi, îi vor uita fără remuşcări…

“Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

“Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis “Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea “Judecată la Moscova“, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ‘60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. “Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis “Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea “Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau “da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în “Cartea neagră a Comunismului“. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune “sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este “Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

A venit băieţelul meu cel mic să facem lecţiile la franceză. N-a înţeles Le futur proche. I-am dat câteva exemple în română şi engleză, pentru a-i fi mai limpede în franceză. Şi privind lecţia din caietul lui, am înţeles eu puţin mai mult:-) Am înţeles că acele sisteme de educaţie care ţin cont de ceea ce simte, poate şi doreşte copilul sunt câştigătoare în faţa celor care îl privesc ca şi cum ar fi o cărămidă. Bună doar de pus în zid, laolaltă cu alte sute ori mii de cărămizi. Obiecte fără suflet. Fără individualitate. Fără personalitate.

Pe caietul copilului meu i-am găsit copilăria. Probabil că vreo 20-30 de minute a reuşit să fie atent, să scrie de la tablă. “Aujourd’hui je vais avec mes amis a l’ecole… Demain, je vais aller avec mes amis a l’ecole… Le verbe Aller conjugue au present + l’infinitif du verbe a conjuguer…” Ok, teoria trebuie învăţată, deşi parcă s-ar putea încerca şi altfel… Dar la un moment dat lecţia a devenit prea abstractă… şi-a reamintit că e copil… şi căutând să scape din chingile teoriei a îmbrăcat ultimul exemplu de pe tablă în hainele unui miriapod, cu un zâmbet larg pe faţa rotundă şi un mare semn de întrebare în loc de coadă…:-)

Sufletul unui copil e o grădină luminată de razele soarelui, udată de izvoarele cele mai curate. Doar “cei mari” nu vor să intre.  Ei nu au timp de fleacuri. Ei nu ştiu cum de cel mic are timp de fleacuri, când i-au spus să lase prostiile, să pună mâna pe carte ca să ajungă om, să nu vină acasă cu vreo notă proastă, că e jale…

Sufletul unui copil e o grădină deschisă. Şi-ar dori să se joace în ea cu părinţii lui. Cu oamenii mari. Când încearcă să-i cheme, privesc încruntaţi spre micul omuleţ care nu înţelege de ce ei nu ştiu să zâmbească, de ce nu ştiu să simtă, de ce s-au despărţit definitiv de copilul dinăuntrul lor…

Nu ştiu ce ar fi spus alţi părinţi găsind un miriapod pe caiet în loc de finalul lecţiei, şi nici nu-mi pasă. Copilul meu mi-a dăruit, fără să ştie, o clipă de emoţie fără preţ… mi-a arătat că încă e mic, încă e liber în lumea în care noi, cei mari, nu mai ştim cum să ajungem… şi-i mulţumesc pentru asta… şi mă rog să mai rămână puţin acolo, în grădina înflorită în care viitorul apropiat e desenat cu cretă colorată…

El zice nu cu capul

dar spune da cu inima

senin şi zâmbitor

da zice la ce-i place

şi nu la profesor

acum e în picioare

e întrebat

şi toate problemele sunt puse

deodată izbucneşte în hohote de râs

şi şterge tot

cuvinte cifre

nume date

fraze şi capcane

apoi în ciuda ameninţărilor profesorului

şi-n huiduielile copiilor minune

cu un mănunchi de crete colorate

pe tabla neagră a nenorocirii

el desenează chipul fericirii.

(traducere de Gellu Naum, 1965, Editura pentru Literatură Universală)

a minha confissão pública de ter voltado a utilizar suchard express levantou uma polémica muito grande que não consegui prever. em várias redes sociais, caixas de comentários e até nalguns media (os folhetos de supermercado), a questão foi debatida e a celeuma criada faz-me escrever um pequeno apontamento histórico sobre esta delicada matéria.

enquanto criança fui habituado ao universo espanhol pela sua forte presença no mercado português. durante anos, no meu leitinho, só entrava cola cao. desde os atractivos bonecos até à facilidade na dissolução, tudo no cola cao era aparentemente perfeito. o sabor sempre era melhor que o do pavoroso ovomaltine. ainda tenho pesadelos com este nome… ovomaltine.

ambicionei a minha vida toda por nesquik e, provavelmente, só tive acesso a este objecto da coolness infantil por 2 ou 3 vezes. do cola cao mudámos logo para o suchard express. aos cinco anos eu já dizia com uma extraordinária dicção “suchard express”. na escola não comentava este assunto. nos supermercados pasmava em frente às caixinhas amarelas de formato sui generis com um elegante coelho como imagem de marca. e a palhinha do anúncio. grande. um sonho.

já muito mais tarde, na pré-adolescência, surgiram os cereais nesquik. a minha primeira conquista. pouco depois consegui convencer o fornecedor de pequenos-almoços cá de casa a realizar a tão desejada compra. durante meses vivi num deboche alimentar. fui promíscuo. cheguei mesmo a deitar korn flakes em leite com chocolate e açúcar. num número claramente mais arriscado uma colega de escola ainda lhe juntou mel. foram os loucos anos noventa para o leite com chocolate.

o vício no nesquik acabou por me levar ao fundo dos fundos. era tempo de parar. a limpeza foi feita com ovomaltine. tinha de ser, não havia outra solução. e mais tarde, numa das idas a badajoz, descobrimos outro cacao espanhol de marca própria da cadeia pryca. as embalagens de 5 kg’s e um preço imbatível não deixavam dúvidas: esta seria a grande mudança. e ao longo de mais de uma década, apesar das dificuldades de dissolução no leite e uma quase impossibilidade de o beber frio por motivos estéticos, este produto sem nome, sem imagem, sem carisma e sabor, ensinou-me a humildade e o auto-controlo, coisas que foram destruídas pelo deslumbre e pela ilusão de um mundo melhor com nesquik.

volto, então, ao suchard express, saboreando a elegância de um produto com classe, sóbrio. posso provar todos os outros na mesma. hoje estou limpo e sei o que é melhor para mim.

The f….g growing up process
What pisses me off more than usual is the way the responsabilities tend to grow and multiply as you age. It’s part of the growing up process, they say, that explains a lot when you look around you and hate what you see.
The first conscious thought that I had was going to kindergarten: “so I have to get up in the morning and go to some place and listen and do something that someone else than mom and dad says. That would be weird and hard but I think I can do it. Mom and dad sure can.” After that you go to school where shit hits the fan in multiple bursts (try and imagine that): you got a bunch of hormone based life forms who all tend to do anything in there power to get noticed and be unique, you get a teacher, then more, you get a suit which you must wear and as times passes you get to be constrained by more and more rules and so on. Chosing not to obey some of them will bring some hard lessons which derive in two choices: continue to break them and suffer or obey and suffer. Surely we can’t have that so you grow up some more and learn to mimic obedience without sacrificing your way of being. We start to make our own rules from those they gave us, we start to see our individual right path and we punish those who don’t obey our rules forgeting one simple fact: Life does the same thing.
The way I see the growing up process is this: sacrificing bits and pieces of you for the benefit of others, preferably those you care about. From this rises one question: those parts are in limited number or at least grow back or do we get at end to look back and see the crumbs of our identity on the lifes path. And doesn’t that mean: the choices we make turn us in the people we are so no loss. Then why do feel like some times I lose important parts of me when I grow up. Answers anyone?

Azi e ziua de naştere a lui Romulus Cristea,  jurnalist şi om deosebit. Un prieten drag, din cei rari, necondiţionaţi.

Eram foarte tineri şi foarte frumoşi în Piaţa Universităţii. În 13 iunie 1990, mi-a salvat de cel puţin două ori viaţa. Când s-a tras din sediul SRI şi pentru că ne-am tras un pic mai încolo, n-a fost unul din noi primul mort al mineriadei de vară. La fel, când am coborât în curte şi ne-am refugiat în spatele cordonului de militari, cu câteva secunde înainte să vină hoardele de la Ţevi Republica, seara, la ora 20, la TVR, “s-o apere”, la apelul preşedintelui Iliescu, idolul de atunci al preşedintelui Băsescu. Din acel moment, a început distrugerea la Televiziune. Până atunci, fusese linişte şi pace, forţele de ordine se dăduseră la o parte, ca să intre demonstranţii paşnici.

Romulus are un instinct formidabil. Al pericolului. Şi al dreptăţii. Putea să moară de mai multe ori, în seara de 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, în noaptea spre 22, în 22 şi până de Anul Nou 1990, perioadă în care s-a aflat în sediul fostului CC, azi, din nou Ministerul de Interne, ca pe vremea Regelui. Este tânărul din centrul imaginii, o fotografie făcută în CC, chiar în 22 decembrie. Cred că Dumnezeu îl aperă de primejdii ca să trăiască şi să fie martor al evenimentulelor. Şi să le mărturisească, în cărţi revelatoare. A scris mai multe. Printre altele, despre revoluţie şi despre Piaţa Universităţii. Şi în mod sigur va mai scrie.

Mi-a fost drag din momentul în care l-am cunoscut. La miting. Şi la redacţie la “România liberă”. Romulus Cristea e un caracter. Împreună am făcut multe vizite la AFDPR, am vorbit cu mulţi foşti deţinuţi politici, printre care eternii rivali – probabil, acum, prieteni de veşnicie – Ticu Dumitrescu şi Octav Rădulescu. Avem şi un interviu împreună, cu Petre Ţuţea. Am participat la cele mai frumoase manifestaţii din anul 1990, cele mai dezinteresate, deci, cele mai curate. Eram formidabil de entuziaşti, credeam că vom schimba foarte repede lumea. Ne-a trecut la fel de repede naivitatea, dar idealurile ne-au rămas.

Toată familia mea îl iubeşte pe Romulus Cristea. Şi bunica mea îl iubea. Este genul de prieten pe care dacă îl reîntâlneşti chiar şi după ani, e ca şi cum ţi-ai fi luat rămas bun ieri. Ştii că pe el poţi conta. Şi te bucuri că există.

La Mulţi Ani!

Urasc fatarnicia si fatarnicii!

Care… profita de calitatile lor, pentru a-si imbraca cu ele, caracterul urat si josnic.

Care se victimizeaza si au impresia ca sunt prea buni, pentru a trai printre noi… ceilalti… muritorii de rand.

Care au impresia ca sunt „altfel”; ca toate calitatile si lucrurile bune, le-a strans Dumnezeu, intruna/intrunul din ei, dar ca sunt neintelesi…

Care nu au mila… compasiune… dar o afiseaza doar de dragul aparentelor cu atata maiestrie, incat ajung sa se creada si ei.

 Care se cred in masura sa judece orice fapte, ale oricui, numai pe ale lor nu! Pentru ca ale lor sunt intotdeauna cele mai bune, sau sunt manati sa le faca din cauza altora.

Care nu isi asuma nici o responsabilitate, pentru ca totul are o scuza.

Care intra cu bocancii in viata tuturor, motivand ca este un drept al lor, dar nu lasa pe nimeni sa observe viata lor, pentru ca altfel ar fi descoperiti si nu si-ar mai putea exersa puterea de a manipula…

Care nu accepta ideea ca in viata poti si pierde.

Care vin si arata admiratie cand intre doi oameni se nasc  miracole de lumini si culori – precum curcubeul, dar in realitate intunericul negrului din suflet, le-a cuprins de mult viata.

Care se zvarcolesc  intre peretii ratiunii lor, nestiind ce e sa aleaga ca fiind mai de pret. Ei… sau dorintele lor!

Care nu stiu sa aprecieze, cu realism, puritate de copil, iubire  adevarata sau toamna vietii…

Dar , au pentru fiecare categorie, cate o masca… pe care uita la un moment dat sa o mai schimbe…

Care dau bir cu fugitii, atunci cand, se intampla ca cineva sa le dea masca jos…preferand sa lase in urma o impresie minunata a mastii lor, frumos croita…si pictata, nelasand sa se vada catusi de putin adevarata fata…

Aceste persoane nu vor intelege niciodata, intradevar viata…, ce inseamna sa fii om. Oricat vor incerca sa mimeze asta, pentru ca viata nu se poate cumpara sau vinde. Viata nu are pret, insa este extrem de pretuita. Viata nu tine cont de ani sau varsta. Viata adevarata … sa fii om… nu inseamna sa-ti ascunzi defectele, dar nici sa le ignori. A fii om inseamna ca pur si simplu sa-ti constientizezi anumite minusuri, iar ceilalti sa le accepte ca normalitate.  Aceste persoane sunt numai iluzie….

Fata de aceste persoane nu poti simti decat ura… sau nu… mai bine mila! Pentru a le arata ce inseamna sa simti acest sentiment, cu care ei fac parada la orice colt…. si pe care nu-l vor simti, in realitate niciodata, oricat de superiori se cred ei!