Carapace dress £258

Epiphany | Autumn Winter 2009

stunning shapes, redolent with romance, unexpected knits, rich colours and winter softness ethically made in the UK from British wool.

Roses grow out of winter dresses, while dramatic ruching creates warmth and stylish silhouettes. Filmy layers of open knits add glamour with chunky scarves for substance.

Our drained down dusk palette is warm and deep, perfect colours for winter nights.

Frieldhurst Edgeway

Makepiece is not just a designer label – it’s part of a landscape, which has for hundreds of years been shaped by the wool industry, from the dry-stone walled pastures to the packhorse tracks across the moors which took wool from farm to market.

They take natural yarns, raised sustainably, spin them as locally as possible, knit in our community, using the minimum chemical processes possible to produce a finished product that can be treasured for years. It’s part of a story which knits a community with a landscape.

Carapace Gauntlets £47

Like you, Makepiece want beautiful clothes and…

HUMAN RIGHTS…  they know they can trust their farmers and the mills where we live to produce yarn to a very high standard – and to look after the people involved in production.

ENVIRONMENTAL SUSTAINABILITY… they’ve chosen to use wool and mohair from British farms and their own sheep because they know how the land is farmed, and fibres such as hemp, bamboo and tencel because they can easily be grown sustainably.

FEWER CHEMICALS…  each collection contains undyed and naturally dyed clothes along with some azo-free dye colourways dyed to european environmental controls.

A SMALL CARBON FOOTPRINT… they want their clothes to travel very few road miles before they’re worn so all our spinning, dyeing and manufacturing is done in the UK.

NO LANDFILL… they design their clothes to last – but when they’ve finally been worn to shreds, they can be composted.

Saltway Shawl £36

‘If you think of what you’re wearing and you find it’s been round the world before you put it on for the first time, was manufactured out of cotton dripping with pesticides or sewn by people in shoddy conditions, it suddenly doesn’t feel half as glamourous.

Style is about expressing who we are. Most of us don’t think of ourselves as cheap and shoddy but if we’re not careful that’s what our clothes say about us.’ Nicola Sherlock, Makepiece designer.

Carapace Scarf £33

Makepiece was founded in 2004 by Nicola Sherlock and Beate Kubitz to produce beautiful clothing that is sustainable, low-impact and eco-friendly.

Briar Rose Shrug £120

Heart Gallery has a large selection of Makepiece A/W 09 now in stock so we look forward to seeing you down in Hebden Bridge soon xXx

Rose Dress

Foxglove Dress and Carapace Ruff

Turtle TF by Edmol

Edmol updated this Sunday with some new images. Be sure to mosey on over to see them.

As an added bonus, view the turtle image in Firefox and read the title bar for a somewhat ironic statement.

Un casco de la motocicleta es uno de los pedazos importantes del alotof de accesorio de la motocicleta que una adicion puede tener. Puede ser autentico como arsenal de un toldo del arco que proteja al motorista. Protege un appulse y lo del arco del jinete en alto aswell acclimated como ayuda cogitating para que los conductores adicionales le vean. Una valoracion del casco asegura la adicion que el o ella esta utilizando cobertura confiable del arco.

arquitectura del carapace del casco real varia considerablemente. En el bajo real del mercado, prenda para ver costuras del bastidor en el carapace de algunos cascos acostumbrados PUNTO basico real.

despues de usted adquisicion el casco apropiado del admeasurement, usted debe crear respetar el casco de abundancia de la motocicleta de la cara esta en el PUNTO atomico aprobado. Aconsejado acomodo y los estandares del PUNTO del golpe, el casco de la adolescencia de la division son funcionamiento autentico. Para un ajuste mas grande, la externo-cascara del policarbonato es completa en dos diversos tamanos del carapace al peso y a la accion de la predominancia sobre comodidad.

incluso mas grande entonces una aprobacion del PUNTO es el de un grado del aseguramiento de SNELL. Hacen agregaron la prueba mordaz en los cascos para asegurar que su arco sera adecuado colinda cualquier impacto. SNELL quisiera que el casco de la motocicleta asegurara absolutamente la cabeza del jinete. SNELL y el PUNTO aprobados, un casco de Shoei fija aceptado en el mercado de la motocicleta.

casco de A debe ser congenito sano para asegurar su arco en caso de un accidente. Abundante reduce lesiones y las fatalidades en accidentes de la motocicleta, algunos paises aceptan apropiadamente cascos adecuados agudos de las leyes para ser golpe de los jinetes. Los cascos aceptan sido evidentes ahorrar las vidas de motoristas y anticipar lesiones austeras del academico. Veinte estados y la comuna de Colombia anhelan uso del casco de la motocicleta de todos los jinetes y de sus pasajeros.

Şi când visele-ţi cutremură gândirea

Şi nu ştii ce şi cum,

Alegi iar un alt drum

Acerb şi sinuos,

Dar deja totu’-i iar pe dos!

Şi totuşi, nu regret nimic

Din ce-am făcut intrepid şi ce temerar voi face

Deoarece prea mult am suprimat.

Am cam ieşit din carapace.

Oniric mi se pare-acum somnul

Unde subconstientu-mi scoate la suprafaţă

Ceea ce-ascund cu blazare-n timpul zilei.

O evadare din rutina zilei

Visele-mi oferă;  coborârea cortinei

Şi-eliberarea acerbei fiare,

Ce nu mai suprimă,ci-nlatură

Orice-ndoială şi atroce fiind,

Îşi croieşte belicos drumul de curmătura

Spre al sau vis, cu neverosimila-i alură,

Şi nimicind totu’-n calea-i..

Egoistă fiind, fiara.

Şi trezit fiind, observi efemera, dar cutremurătoare, subversiune.

Şi-ţi doreşti să fi fost adevărat.

Dar nu, s-au spulberat..

Erotismul, zborul, omorul-deci, plăcerea.

Sono entrato nel cosiddetto angolo cattivo, e mi ci sono insediato e direi quasi barricato, instaurandovi il mio ordine mentale, rendendola una posizione da cui mirare l’ambiente circostante per cui poi colpire meglio e con assoluta certezza di non mancare il mio bersaglio prescelto, più che una pura e attendistica postazione di difesa.

Non si può sbagliare l’occasione perché la stessa occasione si può rovesciare e schiacciarti, comprimerti nell’angolo chiuso e ridurti in brandelli d’umanità supina e schiava, preda martirizzata da qualunque insulto esterno, vittima sacrificale inerme nella mancata ascesa ad un vertice che si è invertito sino a mutare in baratro, in angosciosa fossa di lapidazione collettiva.

Ci sono svariate forme di combattività in ogni uomo, la mia prima forma è quella di non sentirmi appena un altro uomo, di avere mezzi d’attacco in mio possesso differenti da quelli a disposizione degli altri, e armi di difesa che sciolgono in una parete acida ogni tentativo di assedio della mia personalità e di ogni aspetto della mia vita.

E’ battaglia, lo è sempre stata e sempre lo sarà, lo intuisco quasi magicamente da ogni brivido scuotente la mia pelle, che stimola ogni mio riflesso, che cambia la plasticità del mio viso quasi a renderlo espressione del mio mondo, il mio piccolo amatissimo mondo: quello compreso tra le traiettorie tracciate dagli impulsi del mio cuore e dagli ordini della mia mente sino a costruire il mio angolo cattivo.

Non c’è momento in cui credo di fuoriuscirne, ci ritroviamo come uniti, come una tartaruga ed il suo carapace, come il crociato e la sua corazza, forse più d’un’anima di riserva: è una faretra invisibile che mi sono appiccicato addosso sino a renderla pelle dinamica e fisica.

Se un giorno scoprissi che non esiste davvero l’angolo cattivo così fatidicamente concepito e strutturato, se scoprissi che abbiamo tutti, davvero tutti nessuno escluso un’anima forte, vibrante, allora significa che sarebbe successo qualcosa di straordinario, l’alfa e l’omega, un risucchiamento temporale, un elevamento a potenza di ogni figura umana, un’apocalisse immediata e fulminea che purtroppo lascia indenni tutte le sostanze del mondo, i corpi inutili, le ipocrisie, le menzogne, i dettagli posticci, quell’animo scomposto da deridere nella sua insulsa ed immotivata esistenza.

Non lo scoprirò mai… perché non esiste una potenza delle anime, la globalità delle anime rimarrà quella di sempre, anzi, quasi succube di un processo analogo al decadimento della radioattività, radici quadrate di anime imperfette, di corpi sfatti, anacoluti umani orpellati da complimenti generati da compiaciuti simili che aspettano altrettanto slinguazzanti repliche.

Rimarrà così, sempre, un avamposto di cattiveria, non un lembo di terra, non una pagina web, non una parte del mio corpo forse un minimo brandello della mia anima non utilizzata nell’assemblaggio del grande totem consacrato alla venerabile totalità di anime senza anima.

Down in the dumps goes my particular personality,
is goes black to get itself,
tearing apart for fun its carapace of pain for pain’s sake,
yet in counter goes my loving heart,
its devotion to highest light,
its payment to the bank of beauty goes the distance to get back joy lost,
lost may be delight by temporary insanity,
found again is happiness restored by way of pleasant inner disposition.

Round the clock goes my warrior ways,
the poonse and the kriya,
every merry meet returns the reflection of the state,
and counsel given does mirrorwork the inner way,
meditation my salvation,
sanctuary built,
fast return from that unhappy fallen moon,
fast reclaim my righteous sun.

Rebuilt my personality becomes,
quiet goes the less used,
quieting goes the hurtful,
quietful goes the madful mind,
and blessing drop down instead of consciousness,
consciousness rises out of fallen tears,
the weather changes,
a turn of sunshine,
beloved and i go contentedly up particularly.

How Did the Turtle Get Its Shell?   07/10/2009    

July 10, 2009 — The cover story of Science this week is about turtle evolution.  The caption on the cover illustration, which compares the skeleton of a turtle, chicken and mouse, reads, “The turtle body plan is unusual in that the ribs are transformed into a carapace, and the scapula, situated outside the ribs in other animals, is found inside the carapace.  A report on page 193 explains the evolutionary origin of this inside-out skeletal morphology.”  So let’s walk outside-in to this issue and see if the promised explanation can be found.
    The title of our entry is the same as Olivier Rieppel (Field Museum, Chicago): “How Did the Turtle Get Its Shell?”  The first thing we learn from Rieppel is that there are two opposing camps among evolutionary biologists: the transformationists and the emergentists.  The first group sounds like old-style Darwinians: “The classic transformationist approach sees morphological evolution as a result of natural selection working on variation manifest in reproducing organisms.”  The emergentists, by contrast, look for variations in embryonic development.  This difference determines what members of either paradigm are looking for to explain the unique skeletons and shells of turtles.  Transformationists look for adaptations in the adult form that might have been passed on to the progeny.  They might look for incipient plates in the skin, for instance, that could have ossified over the generations, then fused into a shell.  Emergentists, instead, would observe the developmental stages of turtles to look for clues about their evolutionary history.  That’s the approach members of the Laboratory for Evolutionary Morphology at the RIKEN Center for Developmental Biology in Japan took in their scientific paper in same issue of Science.²
   

A key player in the story was the fossil turtle Odontochelys announced last year (see 11/29/2008), which had a plastron (front shell) but no carapace (back shell).  Scientists back then were debating whether the fossil was a missing link or a specialized turtle derived from pre-existing fully-formed turtles.  This team acknowledged the debate: “It cannot be ruled out that the carapace of this animal merely underwent a secondary degeneration,” they said; “however, if it really possessed the precarapacial dorsal ribs as reconstructed (Fig. 4), the evolution of the turtle body plan would be consistent with the embryonic development of the modern turtle.”  This means that their hypothesis about turtle evolution depends on accepting one side of the debate.
   

As for how the skeleton of a pre-turtle vertebrate could have undergone the spectacular modifications required, in which the scapula bones dived inside the rib cage (instead of remaining outside as in all other vertebrates), and the ribs fused to the carapace, forming a complete circle and ridge connected to the plastron, the authors looked to turtle embryos for evidence.  Rieppel summarized their research:

Nagashima et al. observed that during early development of the Chinese soft-shelled turtle Pelodiscus sinensis (see the figure), translocation of the ribs to a position outside the shoulder blade involves folding of the lateral body wall along a line that defines the later formation of the carapacial ridge.  This folding restricts rib growth to the horizontal plane of the carapacial disk and also maintains the shoulder blade in its superficial position relative to the folded body wall.  This organization is thought to characterize ancestral turtles.  Some muscles that develop from the muscle plate that is associated with the folding body wall even retain their “ancestral connectivities” in the adult.

Since there are no ancestral turtle embryos to observe, how can they think about what characterized them?  Here’s where they tied in their story with Odontochelys.  Rieppel continues:

Nagashima et al. hypothesize that in this ancestral turtle, the carapacial ridge was differentiated only along the side of the trunk, remaining incomplete anteriorly and posteriorly.  Only later during the evolution of turtles would the carapacial ridge be completed, causing the anteriormost trunk rib to grow across the shoulder blade and localizing the latter inside the ribcage.

So the researchers would not only have to take the emergentist view from the start, they would also have to assume that Odontochelys was a missing link instead of a specialized form.  This stacks two assumptions on top of each other.  It even sounds a bit like Haeckel’s discredited “Biogenetic Law” (also called the Recapitulation Theory) that asserted, “Ontogeny recapitulates phylogeny.”  The authors almost said that, in fact.  Watch for that word recapitulate and see how they used it:

Odontochelys reconstructed by Li et al. resembles the embryonic modern turtles in some respects (Fig. 2, A and E, and Fig. 4), and this animal may represent an ancestral state.  The Odontochelys-like, ancestral pattern is still retained in the first rib in modern turtles (Fig. 4, right).  Although it remains to be seen whether latissimus dorsi of Odontochelys was shifted rostrally (Fig. 4, middle), its pectoralis would have established a new attachment to the dorsal aspect of the plastron (Fig. 4, middle).  Thus, the developmental sequence of P. sinensis may not wholly recapitulate the suggested evolutionary sequence of turtles.  Nevertheless, the above suggests that the dorsal arrest of ribs can now be assumed to have taken place by the common ancestor of Odontochelys and modern turtles, and in the latter, the completed CR would have allowed for emergence of the carapace (Fig. 4, bottom).  The modern turtles have acquired their unique body plan by passing through an Odontochelys-like ancestral state during embryonic development.  Our embryological study may help to explain the developmental changes involved in both the pre- and post-Odontochelys steps of turtle evolution, from an evolutionary developmental perspective.

So although they couched their Biogenetic-Law explanation with the disclaimer that the developmental sequence (ontogeny) of modern turtle embryos “may not wholly recapitulate” the ancestral evolutionary sequence (phylogeny), they turned right around and depended on Recapitulation Theory to explain turtle evolution.  They said, “The modern turtles have acquired their unique body plan by passing through an Odontochelys-like ancestral state during embryonic development.”  This would only make sense, of course, “from an evolutionary developmental perspective” – i.e., the emergentist view of evolution, which may itself be a recapitulation of Haeckel’s view.

This entry should not be entitled, “How did the turtle get its shell?” but rather, “How did the evolutionist get its tall tale about how the turtle got its shell?”  The BBC News called this a “spectacular insight into turtle evolution.”  National Geographic contorted this story with the line, “Turtles Have Shells Due to Embryo Origami,” and said “The findings shed light on turtle evolution.”  *Sigh.*
    It is really quite shocking to see slipshod Haeckelian logic employed by today’s evolutionists, and for Science to publish it, knowing that the popular media will gobble it whole and barf it out for the public (see next entry).  Stephen Jay Gould would have been appalled.  Recapitulation was tossed into the dustbin of Darwinism decades ago.  There is no reason even from an “evolutionary perspective” to expect modern embryos to retain any memory of their assumed evolutionary past, or to think that adult forms are somehow more evolved than the embryo is.  Stephen Jay Gould argued that the adult is actually a degenerate form of the embryo (neoteny), not a more advanced stage.  That’s the reverse of what the Recapitulation Theory paradigm teaches.  Besides, one can’t explain that modern turtle embryos are recapitulating their evolutionary past without assuming the very thing one needs to prove.  Yet here it is: Haeckel Recapitulation Theory Biogenetic Law Nonsense popping up again in Science.
    Worse yet, the emergentist view of evolution is little more than a restatement of the Stuff Happens Law (09/15/2008 commentary).  Something weird happened in a pre-turtle vertebrate embryo, things got shuffled around, and presto! the turtle was born.  Why?  Stuff happens.  If you need more convincing that the evolutionary just-so story “How the Turtle Got Its Shell” is summarized by “Stuff Happens,” look at prior attempts: 11/22/2008 piece, “Turtle Vaults Over 65 Million Year Evolutionary Hurdle,” where the explanation amounted to, “We have no idea.”  In the 10/09/2008 entry, the scientists said, “Exactly why turtles evolved their shell remains a mystery.”  Check out the 07/03/2002 entry, where some evolutionists tried to convince readers that the chickens and turtles are sisters despite their radically different skeletons.  Coming up with that idea required contorted attempts at card stacking.  Conclusion: evolutionists are clueless about why these amazingly-adapted, completely-formed animals are the way they are.
    The observational facts do not allow for stories about turtle evolution.  There are no fossil pre-turtles.  If scientists want to stick to empiricism, they cannot appeal to unobservable entities like some mythical common ancestor of turtles.  The evidence only permits them to state scientifically that “turtles have always been turtles.”  Why not leave it at that?  Answer: evolutionary religion requires them to insert turtles into the great chain of being known as Turtle Cosmology.
Next headline on:  Terrestrial Zoology • Evolution

O prietena, Antoaneta, mi-a spus ca romanii scriu mult si ca scriu bine. Mi-a ramas fraza asta in minte si, asa cum fac eu cu toate frazele care vin de la persoane a caror gandire ma intereseaza, am intors si fraza asta pe toate partile, am disecat-o, am privit-o din toate unghiurile, am sperat sa mi-o scot din minte pentru ca parerile mele nu erau deloc magulitoare la adresa scrierilor romanesti. Romanii scriu mult si scriu bine? Nu, n-as zice asta cu toate ca m-am straduit sa o pot zice, sa o pot confirma. Eu zic ca romanii scriu mult. Asta da. Asta e adevarat. Si nu e putin lucru la prima vedere. Dar la a doua vedere nu este tocmai un lucru bun.  Romanii par a fi un popor de eseisti. Jurnalisti buni nu sunt, ca sunt eseisti, de fapt. Romancieri buni nu sunt ca sunt eseisti, de fapt. Nici sociologi buni, nici filozofi buni, nici politologi buni (il exclud din aceasta categorie a politologilor prosti pe Daniel Barbu, politolog care are cel mai putin succes tocmai pentru ca isi face cu adevarat meseria si nu se abate de la ea, nu deraiaza in eterna eseistica romaneasca). Romanii au darul de a scrie ceva amestecat pe orice tema. Cu multe inflorituri, cu multe abateri de la drum, e un stil facut parca anume pentru a putea scuza orice lipsa de logica, orice lipsa de metoda, orice lipsa de concluzie, in ultima instanta. Pe eseist nu il poti acuza de nimic, eseul e treaba de gust, iti place sau nu iti place, nu prea ai cum sa-l judeci. Si-a atins eseul scopul? Asta e o intrebare la care nu se poate raspunde cu adevarat. Fiecare individ poate avea o parere in privinta atingerii acestui scop si uite asa se perpetueaza cercul vicios al parerilor neavizate plutind intr-un climat relativ, perpetuu relativ.

Scriitori romani nu prea s-au ridicat, sa zicem asa. Nu prea au reusit ei sa iasa din carapacea romaneasca. De fapt, il avem pe Cartarescu (pe care il vad, intr-adevar, in librarii europene) si cam atat. Asta ar fi. Nu e rau ca scriitor, e constiincios, scrie mult, scrie de toate, e un om de bun simt, s-a straduit. Pana la urma, este singurul scriitor de care a mai auzit lumea. E singurul pe care-l pot cumpara fara efort cei din afara Romaniei. Cand gasesti o vitrina cu carti importante ale Europei intregi sau Europei de Est, acolo, pe undeva prin vitrina, e sigur o carte a lui Cartarescu. Asadar, daca e sa fim cinstiti, fermi, occidentali in sensul corectitudinii seci spunem ca pe asta il avem, pe Cartarescu. Si ma intreb sau cel putin m-am intrebat o lunga perioada de ce il avem doar pe el. De ce doar el a reusit sa tasneasca din sfera literara romaneasca pana acum? Raspunsul simplu, pe care mi-l dau in sinea mea este ca nu a luat-o pe aratura cu literatura lui. Nu a fost foarte curajos, a jucat sigur dar nu a gafat, nu si-a pierdut bunul simt literar, nu a vrut sa fie mai mult decat e, nu a mers pe teritorii pe care sa se poata face de ras. In plus, spiritul lui este unul occidental, viata lui este una cu adevarat vie, nu a fost ingropat in traditionalismul romanesc, nu a imbatranit inainte de vreme, nu are tafne, nu ne da pilde, nu e penibil niciodata, nu e condescendent, nu e isteric, nu a facut mici sau mari magarii, stilul lui de viata e unul care parca reuseste sa sfideze romanismul. El, daca este sa fim sinceri, nu scrie dintr-un punct romanesc, el scrie ca si cum nu ar fi roman iar asta, impinsa putin de fund, se poate numi universalitate. Dincolo de cliseul ca fiecare scriitor vine cu esenta lui nationala. Nu prea e asa, daca stai sa te gandesti serios la asta. Esenta nationala oricum e ceva nebulos in mintea mea si eu una sunt satula de cartile romanesti care vorbesc despre nu stiu ce sat. La fel cum sunt satula si de cele care se screm sa vorbeasca despre sex si cocaina. Ca romanul intre astea penduleaza. Si ca metafora. Intre o conditie primitiva si o sfortare de a parea emancipat si liber. Rar vezi (sau deloc) carti care sa vina din centrul mintii cuiva, rar vezi carti autentice, simplu spus. Iar tumultul ala scriitoricesc care nu te lasa deloc sa dormi, sa mananci, sa respiri pana cand nu asterni ceva pe hartie nu cred ca exista deloc la noi in momentul de fata. Ipocrizia naturii noastre si ipocrizia societatii ca intreg se simt, evident, si in literatura sau mai ales in literatura. In scrieri, in general, fie ca ele sunt publicate sau nu.

Publicarea la noi este si ea un micut circ. Se publica foarte multe carti pe bani. Omul da bani editurii si are cartea publicata. In rest, se publica putin iar cartile care fac “cariera” sunt foarte, foarte putine. De obicei ele sunt scoase de Humanitas. Humanitas-ul a devenit designer label-ul cel mai apreciat al literaturii romanesti, iti iei cartile care apar acolo si ca sa dea bine, nu doar ca sa le citesti. Iar asta este, fara indoiala, meritul lui Gabriel Liiceanu, pe care l-am apreciat intotdeauna, in special pentru extraordinara si occidentala capacitate de a nu se amesteca deloc cu romanii de cacat, capacitatea de a face treaba pentru un popor fara sa stea bot in bot cu el.

Discutand cu cativa oameni ai literaturii aici, in Berlin, am ajuns impreuna cu ei la concluzia ca literatura romana de calitate nu prea exista cu toate ca romanii plecati de multe decenii din Romania vor sa scoata literatura romana de pe fundatura pe care a intrat. Ei vaneaza, pur si simplu, literatura de calitate si vor sa iasa cu ea in lumina reflectoarelor, ca nu stiu cat mai rezista Cartarescu la apa. Dar cica nu gasesc nimic, nu au nimic, sperantele se duc in aia ma-sii la sfarsitul fiecarei saptamani. Cica toata lumea scrie si crede ca scrie bine dar, de fapt, nimeni nu prea le are pe astea cu scrisul valabil. De-aici exigentele sunt altele, de-aici planeaza, vai, dorinta de a mirosi putina universalitate in cele scrise de romani. Prin ziare, pe blog-uri, pe unde o mai fi – oamenii astia se uita peste tot, oameni care lucreaza pentru edituri germane sau chiar in pozitii mai importante de-atat. Si nu gasesc samburele ala de universalitate, nu gasesc macar o boare care sa-i faca sa spere ca romanii isi vor depasi conditia de romani. Problema veche in literatura romaneasca, asa cum stim cu totii. Romanul nu a intrat in cele europene nici cu literatura pentru ca nu a intrat in cele europene nici cu viata. Asa cum ne prefacem ca suntem europeni cand modernizam structurile administrative, sa zicem, tot asa ne prefacem ca suntem europeni si cand scriem si cand scrii parca se pune o lupa mare pe tine, se vede orice gaselnita, orice facatura. Se vede. Scriitura este mult mai transparenta decat credem uneori.

Din pacate, romanul scrie in mare parte pentru ca se crede vesnic superior meseriei pe care tocmai o face. Cred ca am auzit cel putin treizeci de oameni, cu meserii fara nici o legatura cu scrisul, care vor “sa se retraga undeva la munte si sa scrie”. Ceea ce e foarte frumos teoretic dar deloc frumos practic. Strainii sunt putin mai realisti decat romanii. De-aia sunt mandri si cand sunt chelneri si cand sunt scriitori. E meseria lor si o fac cu toata daruirea. Nu sunt chelneri care, sub ambalajul de chelneri, sunt scriitori pe cale sa erupa. Nu vor sa isi dea cu parerea in orice privinta. Direct spus: nu sunt niste frustrati. Nu sunt natii intregi de scriitori frustrati, asa cum par a fi romanii. Se pare ca noi suntem o natie intreaga de intelectuali rasati, de scriitori de mare clasa. Doar ca, din cauza conditiilor de trai vitrege, nu putem sa producem cata literatura am vrea si nici la nivelul pe care l-am vrea. Stiti celebra vorba romaneasca despre doctorii romani: “ei sunt foarte buni dar nu au conditii”. Sau mai este o vorba legata de profesionalismul romanesc, am auzit-o prima oara pe coridoarele de la TVR: “noi avem profesionisti dar ei nu sunt lasati sa faca treaba”. Asadar, titlul lui Kundera capata o conotatie speciala pentru romani. Viata e in alta parte pentru romani. Asta este scuza centrala a poporului roman.

Revin. Romanii scriu mult, intr-adevar. Dar prost si din motivele gresite. Fara finalitate, fara miza. De ce? Pentru ca sunt cu totii foarte nemultumiti de ceea ce fac si de ceea ce sunt, pentru ca se considera intotdeauna mai presus de ceea ce sunt si de ceea ce fac, pentru ca au ceva de spus pe marginea oricarui subiect dar foarte putine de facut pe marginea oricarui subiect. Pentru ca romanii sunt un popor de comentatori. Comentarea realitatii a devenit realitatea insasi. Mai nimeni nu pare sa se opreasca putin din comentat si sa spuna: “Auzi, ma, eu sunt un redactor foarte bun, mie imi place meseria mea si vreau sa o fac pana la finalul vietii, ca sunt altii care stiu sa scrie de o mie de ori mai bine decat mine si eu vreau sa ii ajut pe aia. Ajutandu-i contribui si eu la scoaterea literaturii romane din penumbra in care zace.”

Later edit: oare mai este nevoie sa spun ca toti cei aflati la mine in blogroll se exclud fara urma de indoiala din constatarile mele pe marginea scrierilor romanesti?

Teorie : Femeia este o ţestoasã.

Demonstraţie

Metoda 1 – pentru schimonosiţii care merg la Bisericã.

Incã din anotimpurile cele mai vechi ştiute de Biblie, femeia a fost o fiinţã pãcãtoasã, din punctul de vedere al bãrbatului. Mai exact completat, incã de la Adam şi Eva. Observaţi ordinea total nealeatoare : Adam SI Eva. Dumnezãu l-o fãcut pe Adam. Si intr-o zi viermele acoperit de frunzã i-a dat de ştiinţã ca are nevoie de o vizuinã drept culcuş. Atunci Dumnezãu a creat-o pe Eva. Pur şi simplu pentru motivul aiesta. Si le-a zis amândurora : poate vã pune mama dracu’ sã mâncaţi din mãrul cela de colo. Si bineinteles, când a auzit asta, femeia, pãcãtoasã din naştere nu s-a putut abţine pânã nu şi-a târât moaştele acolo sã vadã ea repede ce şi cum. E chestia de genul când ştii cã te-ai murdãrit de rahat pe mâini, dar tot duci degetul la nas sã vezi cum miroase. Si de atunci povestea e cunoscutã tuturor. Dumnezãu i-o dat afarã din Rai. Altfel, eram acum acolo, duceam o viaţã mai bunã, cu multã bere, mici, maşini sport şi curve bune nimfomane. Prin urmare, incã de la inceputurile existenţei femeia a greşit faţã de bãrbat. Si pentru asta, trebuie sa ardã in Iad o veşnicie. Dacã arde in Iad o veşnicie, inseamnã cã femeia este un obiect inflamabil, conform teoriei degajãrii energiei sub influenţa focului sau ceva asemãnãtor. Dar pentru a arde, focul are nevoie de oxigen, deci femeia este un obiect ce are viaţã, din moment ce are nevoie de oxigen, chiar şi pentru a arde.
Pânã acum am stabilit, prin demonstraţii riguroase cã femeia este un obiect ce are viaţã. Dacã posedã aceastã calitate, rezultã cã are nevoie de mâncare şi apã pentru a supravieţui, mai bine spus pentru a transforma alimentele in energie. Dar, fiind o fiinţã pãcãtoasã, este prea comodã pentru a-si procura de una singurã intreaga necesitate de hranã de care are nevoie aşa cã gãseşte un mascul pentru a face acest lucru pentru ea. Din pur altruism, masculul aleargã zi şi noapte, pe ploaie sau soare, pe ninsoare sau vânt in pupã doar cu scopul de a-şi satisface femela. De-a lungul timpului, femeia s-a lenevit şi nu mai are posibilitatea de a alerga pentru a-şi procura hrana. Are impresia cã duce greutatea lumii in cadrul vizuinii date de Dumnezãu şi ii este fricã sã alerge, poate cade toatã greutatea lumii pe jos. Prin urmare, femeia este un obiect ce are viaţã şi care este foarte incet.
Odatã cu evoluţia, formele in care se gãseşte femeia diferã foarte mult. Un mascul poate fi uşor pãcãlit de anumite aparenţe care fac femeia mai frumoasã. In acest caz, vina este in totalitate acordatã creatorilor de modã gay, futu-i in gurã de fagoţi obosiţi. Din cauza acestor beciuri de pulã, femeia este acum mai atrãgãtoare pentru mascul ca niciodatã. Tot felul de veşminte au fost create pentru a-i ascunde defectele date de naturã şi acum ştim cu toţii ca femeile au aceeaşi texturã de piele ca bãrbaţii. Dar adevãrul este departe de adevãr stimaţi discipoli, fiindcã femeia de fapt are culoarea pielii verde. Da, aţi citit bine, verde. Si toate astea datoritã unui bulangiu, care pretinde cã face parte din aceeaşi rasã cu tine in timp ce ghiceşte aroma unei ingheţate pe bãţ doar dacã stã pe ea.
Deci, femeia este un obiect ce are viaţã, este foarte incet şi este verde. In zilele noastre, se simte din ce in ce mai neindreptãţitã din cauza faptului ca a vrut drepturi egale cu ale bãrbaţilor şi când a vãzut ca nu prea i se potrivesc, a hotãrât imediat sã accepte unele drepturi ale bãrbaţilor (selectiv) şi sã pãstreze câteva din ale lor. Datoritã acestor schimbãri rapide şi prea covârşitoare pentru natura inceatã a femeii, aceasta se inchide intr-o carapace a sentimentelor de nesiguranţã, depresie şi dorinţa de a domina partea masculinã a populaţiei. Si din aceastã carapace işi duce existenţa de zi cu zi.
Concluzie : femeia este un obiect ce are viaţã, este foarte incet, este verde şi trãieşte intr-o carapace.
Femeia este o ţestoasã. Q.E.D.

Metoda 2 – pentru schimonosiţii care cred in Darwin

Femela a evoluat dintr-o broascã ţestoasã. Totul a inceput in momentul când s-a târât din oceane şi a invadat pãmântul uscat. A gãsit un cimpanzeu mascul cu care s-a fecundat. A urmat un trai copulativ pe o perioadã relativ scurtã, dupã care femela a inşelat cimpanzeul cu un urangutan. Apoi cu un macac. Si in fine, cu un babuin cu cur roş’. De aici porneşte povestea femeii care a trãdat masculul şi din aceastã cauzã cimpanzeul când a prins-o i-a dat foc. Dacã arde, inseamnã cã femeia este un obiect inflamabil, conform teoriei degajãrii energiei sub influenţa focului sau ceva asemãnãtor. Dar pentru a arde, focul are nevoie de oxigen, deci femeia este un obiect ce are viaţã, din moment ce are nevoie de oxigen, chiar şi pentru a arde…..

Zergbadge for Lunarkeys by Shiro

Done as part of the OMG Aliens! theme of Anthrocon 2009.

vorrei commentare in maniera salace, seppur fugace.

Vorrei farlo, in santa pace.

E c’è chi, nel suo carapace,

tutti incrimina e nel contempo, tace.

…

(non si è liberi nemmeno in casa propria)

June is turtle season in Ontario. This is the time of year when turtles are most often seen as they travel to their nesting sites. Unfortunately, “hitting the road” can sometimes be all too literal for turtles as they risk their lives crossing roads. I spotted the above Painted Turtle (Chrysemys picta marginata) in the middle of the road, apparently basking in the sun. When I got out of my car to move (probably) her, she quickly withdrew into her shell. Painted turtles are about 11 to 14 centimeters long, with females larger than males. As this turtle was at the top end of that range, it was likely a female. I set her down in vegetation at the side of the road she had been heading towards.

Since she was being so co-operative, I snapped a few pictures before leaving her in peace. You’d think a “painted” turtle might have a more colourful shell, but it is just the margin of the carapace (upper shell) and the red and yellow striping of the legs and neck that give the turtle its name. The individual sections of the carapace are called scutes. The lower shell is called the plastron. Painted Turtles are noted for their habit of basking in the sun, sometimes lining up together on partially submerged logs. Northern turtles survive the winter by hibernating in the mud of ponds or streams. Painted turtles can survive without oxygen while hibernating for up to five months, longer than any other known air-breathing vertebrate.

There are eight species of turtles in Ontario. The Painted Turtle is the most common and widespread species. Snapping Turtles (Chelydra serpentina) are still present in significant numbers but are vulnerable in some areas where populations were once stronger. The remaining 6 species (Blanding’s, Musk or Stinkpot, Map, Spotted, Spiny Softshell, and Wood) are all in trouble, listed as threatened or endangered. Threats to turtles include the loss of wetland habitat, road mortality, pollution, collection as pets, and predation. These pressures may soon overwhelm these important wetland ecosystem members.

If you see a turtle on the road, you can stop and help it across the road, or direct traffic until it makes it on its own. For more on helping turtles cross the road, check out Outside Up North. You can contribute to knowledge about turtle numbers and movement by reporting sightings to the Ontario Turtle Tally.

Slowly my beloved unfolds,
appearances are she comes closed during those times apart,
seemingly hardened,
seemingly apart,
my own carapace projected,
and where withal a frozen lake melts in time.

Her seasons change and that warmth returns,
her smile dawns again,
and all i did was wait,
though perhaps i did tell a few jokes.

If beloved laughs,
maybe i help her a chuckle,
i am wholly satisfied,
for the fun of together returns,
we are best one at the baseline.

She put two leafs of wet lettuce inside the cardboard box and his neck extended like an erecting penis. He had more streaks of yellow on his upper shell, but otherwise quite similar. He even seemed happy as if the box had always been his. She was surprised at how easily a mistake was replaced. Her seven year old heart overflowed with pride and sadness at the same time.

Kafkaesque by Lazardo

Lazardo’s Deviantart

Interesting notes:

• It’s not often that you see a high quality insect TF like this, especially one so polished.
• Coupled with the photographed background, it gives this piece a nice realistic feel to it.

Useless notes

• Look at his face. You can just seem him going “Uhh… okay then.”