Să vă spun un secret: cele trei obiecte malefice din titlu, deţinute de majoritatea adolescenţilor, îşi pizmuiesc stăpânii în secret. Nu numai că le fură identitatea şi îi copiază întocmai, dar le răpesc şi pasiunile şi băuturile preferate.
Se ştie că nu îmi place nicio băutură mai tare decât laptele şi ceaiul de tei. La mine, dacă nu e ceai de tei e lapte, iar dacă nu e lapte… e ceai de tei, aţi ghicit! Azi se nimerise să fie criză lactată, aşa că mi-am gătit o cană mare de licoare magică şi am aşezat-o strategic pe birou, să îi spionez aroma şi să îi răpesc gustul. Dar- ce nefericire!- tot de pe birou pândeau straşnic legitimaţia de elev, carnetul de notiţe şi permisul de la bibliotecă. Cu puterea lor malefică şi gândul parşiv, ascuns în spatele unor mutriţe de simple obiecte neînsufleţite, m-au rugat cu atâta nesaţ să le dau şi lor nişte ceai, încât eu, în subconştientu-mi atacat, am lovit, ca din greşeală, cana şi am răsturnat-o chiar peste obiectele cu pricina.
Spre ghinionul meu şi al lor deopotrivă, acum sunt grav avariate, datorită abundenţei de susbtanţă lichidă pe care au asimilat-o. S-ar putea să moară toate trei în curând, iar eu va trebui să îmi iau alt carnet, alt permis, altă legitimaţie. Să sperăm doar că viitoarele vor fi mai binevoitoare cu stăpâna lor!

Concluzionând urmarea consecinţei, nu vă lăsaţi la întâmplare acetele folositoare, s-ar putea să vă saboteze şi să vă bea ceaiul!

-CosticăMiruna…dormi?
-Aa, da, cred că da…
-Scuze, mi s-a părut că spuneai ceva.
-Nu-i nimic, noapte bună.
-Noapte bună.

-Miruna…
-Îîh…
-Ce-ai, fată?
-Oboseală, tu?
-Nimic, spuneai ceva în greacă…
-Paranoia, pa pa.

-FATĂĂĂ!!!
-Uh, ce naiba mai vrei?!
-Fată, de când vorbeşti tu greacă?
-Ai auzenii!
-Eşti som n-am bulă!
-Nu vorbesc greacă!
-Dacă îţi spun că era greacă, hai că recunosc şi io accentu’, chiar dacă nu ştiu greacă! Cu cine vorbeai?
-Cu nimeni, dormeam!
-Vorbeai în somn…
-Bine, bine.

-Neatza.
-Neatza.
-Cum ai dormit?
-La fel ca tine…mrr…
-Greceşte?
-Îţi baţi joc de mine?
-De parcă eu aş fi pălăvrăgit toată noaptea în greacă! Io te-nţeleg că eşti poligloată, da’ mai las-o naibii de treabă!

Deci verişoara mea crede că poliglot e omul care vorbeşte limbi fără să le fi învăţat vreodată.Deci DA!
Deci eu vorbesc greacă!Păcat că numai în somn totuşi…

Am devenit brusc şi fără motiv mare de(s)gustătoare de filme de groază. Ca orice cunoscător în devenire, m-am documentat despre subgenurile categoriei horror, le-am luat la puricat, “am gustat” câte puţin din fiecare, să-mi dau seama din care îmi place mai mult, să mai consum pe viitor, m-am pus pe descărcat toate filmele noi şi ăle faimoase, ş.a.m.d. Ultimele două săptămâni le-am petrecut cu storurile trase, cu pisica mea 100% black, 100% evil, vizionând tot felul de zăpăcenii de filme, care mai de care mai scârboase, alarmante, ori plictisitoare. Ori am nimerit numai tâmpenii, ori sunt eu insensibilă la imagini mişcătoare, cert e faptul că în aste două săptămâni nu am văzut nimic înfricoşător, sau ceva să visez noaptea. Numai Alfred Hitchcock ce m-a enervat un pic, fiindcă stau şi acum să mă gândesc cum s-ar fi rezolvat problema cu păsările, dacă ar fi existat în realitate.

OK, poate exagerez când spun că nu m-am speriat la niciunul. Ieri am tras o ţeapă mare de la “Untraceable”. Nu în sensul rău. Filmul, privit ca o metaforă, devine expresia curiozităţii sadice a umanităţii, complotul omului împotriva omului, ahtierea inconştientă după inedit, după cruzime, după melodiosul “strigăt al fiinţei primordiale”.

Lipsit de elementele unui horror “ca la carte”, înscriindu-se mai mult în genul thriller, “Fără urmă” e povestea unui băiat extraordinar de inteligent, care, marcat de lipsa de discreţie a presei în ceea ce priveşte sinuciderea tatălui său (adică de mediatizarea suicidului) , decide să dea o lecţie celor cinci miliarde de oameni care au urmărit cu sufletul la gură reportajele în legătură cu moartea bătrânului. El creează un sit, cu ajutorul căruia torturează persoanele implicate în promovarea clipului cu sinuciderea. Interesant e că omul nu mişcă un deget pentru asta: din momentul în care dă drumul aparatelor, nu trebuie decât să aştepte ca oamenii să intre pe sit; şi cu cât are mai multe vizualizări,cu atât personul chinuit moare mai repede. Desigur, după ce agenţii FBI -care “luptă” să descopere serverul şi ip-ul celui care transmite toate minunile,dacă nu v-aţi prins- fac un anunţ televizat prin care încearcă să oprească oamenii a se loga pe sit, numărul “curioşilor” devine de zeci de milioane, semn că reclama -de orice fel ar fi ea- nu face decât să promoveze.

Fără aere de critic de film, permiteţi-mi să afirm că ăsta e un muvi dăştept. Deşi are multe elemente comune are serialelor poliţiste: FBI-ul, criminalul de geniu, transformat în monstru datorită unei drame, personaja principală, agentă FBI, singură, crescându-şi copilul, care devine o eroină în final, plus alte mici chestiuţe enervante, de le vezi prin toate filmele.

În schimb, ceea ce mi se pare cu adevărat deosebit e mesajul, care, într-o formă mai primitivă, ar suna cam aşa:click-ul tău contează! Complictitatea virtuală o găsesc reală şi deloc benefică, fiindcă nu ne strângem vreo treizeci de milioane de oameni să privim o fotografie cu o floare deosebită, dar filmele porno, cele cu animale torturate şi clipurile cu fernando de la caransebeş ni le împărtăşim cu drag, fie că vrem să ne amuzăm, să ne îngrozim şi să spunem: “apăraţi animalele” (de parcă nu ne-am putea imagina prin ce trece animalul respectiv fără să privim) , ori să ne delectăm în timpul liber.

Apoi, tot din categoria “ce am mai învăţat eu din filmul acesta”, e că mediatizarea dramelor pot afecta şi mai tare starea psihică a persoanelor implicate în ele, iar reacţiile apărute la gustarea oricărui lucru nefast promovat, de orice fel ar fi ele,nu fac decât să ceară continuarea acelui lucru.

Nu în ultimul rând, finalul filmului demonstrează că însuşi filmul şi însăşi reacţia provocată de film, (adică cele 592 de cuvinte de mai sus) sunt inutile. După ce băiatul dus cu pluta torturează şi trimite pe lumea ailaltă ceva inşi cu ajutorul celor care îi accesează sit-ul, după ce personaja principală reuşeşte să îl omoare într-o luptă crâncenă, petrecută tot în transmisiune directă din subsol şi urmărită de milioane de americani, ultima replică din film e dată de un comentator, pe blogul sit-ului păcătos: “how can i download this movie?”, dovadă că omenirea tot nu şi-a învăţat lecţia.

Ori mă înşel?

Ar fi fost tare să filmez “comedia” prin care am trecut ieri în Bucureşti.Dar pentru că nu pot oferi un material video cu toată treaba,o să vă servesc unul citibil.Încerc să fie cât mai bine punctat şi la obiect.Mărturisesc că am făcut ceva drumuri cu maşina prin Bucureşti,iar întâmplarea care urmează a fi povestită e una bucată unikată,nicidecum ceva întâlnit frecvent.Cu alte cuvinte,în niciun caz nu e o critică la adresa şoferilor bucureşteni.

Eu cu mama prin Bucureşti.(Menţionez că mama e o şoferiţă experimentată şi conduce corect.Nu e genul de om nervos,impacientat,care să provoace conflicte în trafic.) Mai precis,amândouă în Matizache al nostru,la intersecţia din faţa Casei Poporului ,aşteptând culoarea verde să o facem la stânga.Bineînţeles,cu încadrare,cu semnal,cu tot,aşa cum ştie mama.În spatele nostru,cocoţat pe două benzi în speranţa de a corecta încadrearea greşită, un tip cu un BMW.Acel gen de om gras,cu maieu fără mâneci şi cu privire fioroasă,care se grăbeşte fără motiv şi are pretenţia să nu îi stea nimeni în cale când e el pe şosea.Prin urmare,cum vine culoarea verde la semafor,omul nu ocoleşte centrul imaginar,ci se bagă paralel cu mama,într-o scurtă întrecere fără rost,în care mama nu îl lasă să îi taie faţa;se bagă pe banda de la axul drumului.Întrecut,omul se trezeşte pe contrasens,depăşit penibil de un Matizache nu prea prezentabil…Şi de aici i-au venit nervii.Între timp noi eram deja pe banda din dreapta,să luăm virajul pe lângă parc.Creierilă al nostru,ce se gândeşte el,să se răzbune.De ce?Asta nu se ştie prea bine-”muşchii lui minte nu are”,să analizeze situaţia.Aşadar,tăind faţa altor maşini,inclusiv a noastră,se bagă şi el în dreapta cu viteză,câştigă ceva distanţă,iar când ne apropiem de el frânează brusc.Mama îl evită,se încadrează pe banda a doua,Creierilă la fel,pune frână brusc în faţa noastră,oamenii încep să claxoneze,Creierilă bodogăne,mama -iar pe dreapta,Creierilă accelerează şi se bagă în faţa ei,o doamnă din spate deschide geamul Smartului în care se afla şi zice rârâit:”Un porrc,doamnă,un porrc!”,Creierilă aruncă o flegmă pe geam,fără să specifice dacă era pentru noi sau pentru doamna,ceilalţi şoferi îl claxonează şi mai tare,el ia virajul pe lângă parc şi se opreşte la semafor,în spatele unui şir de maşini.Mama virează la rândul ei,apoi se încadrează pentru stânga,pe banda alăturată,unde erau mai puţine maşini.Când trece prin dreptul tovarăşului,e somată cu indignare:”Ia opreşte,cucoană!”-”Normal că opresc,nu o să sar peste maşinile astea”,râde mama.Eu mă uit în spate,pe măsură ce câştigăm spaţiu…judecând după figură,o fi uitat puşca acasă,sau o are în portbagaj şi i-e silă să se dea jos să o ia?În fine,o ultimă flegmă ne e dedicată cu ocazia venirii verdelui la semafor,dar nu ne nimereşte nici acum.Noi la stânga,el în faţă,drumurile se despart,numai bine şi călătorie sprincenată.
Sincer,a fost singura dată din viaţa mea când m-am speriat cu mama la volan.Ei nu i s-a părut cine ştie ce chestie.În schimb,mie ,în general,mi-e frică de puşti şi de flegmele atât de inestetice…pe deasupra şi neigienice.Şi,mai mult decât orice,mi-e frică de oamenii proşti.Păzea!

Iată-mă pe una din micile străzi întortocheate ale oraşului meu,plimbându-mă în liniştea asurzitoare a dimineţii şi admirând casele îngrijite,curţile pline cu flori,fără bălării printre ele şi aşezate ordonat,nu lăsate să crească oribilant.Contemplu cu un aer intelectualicesc peisajul primăvăratec şi mirosul blând de liliac,strada nou pavată şi bordura văruită,precum şi pe domnul înalt aflat în faţa mea.Cu o haină de piele roasă de vreme,purtând o pălărie ponosită,se plimbă degajat la câţiva metri depărtare de mine,legănându-se pe picioarele sale lungi,azvârlite în laturi la fiecare pas.

Tot aşa ,mergând în jos pe stradă, cu paşii mei de pisică(să nu indispun liniştea) şi oprindu-mă pentru a savura fiecare petală mai interesantă(adică a privind-o cu interes,nu altceva),aud un fâşâit de polei.Tovarăşul din faţa mea s-a apucat să desfacă o bomboană.Îl privesc cu oarecare dezamăgire cum o desface din polei prin răsucirea capetelor acestuia,cum ia cu stânga bomboana şi o duce la gură,în timp ce dreapta mototoleşte poleiul şi …şi îl aruncă în spate!El se rostogoleşte până la marginea bordurii,oprindu-se fix în dreptul meu.

-Alo,domnule…nu vă supăraţi,strig eu indignată că şi-a permis să facă un asemenea gest,v-a scăpat din greşeală hârtia pe jos.

Se întoarce.E mult mai bătrân decât îmi imaginam.Deşi părul îi era foarte puţin încărunţit,faţa roşie,rotundă şi ridată încrusta mai bine de 60 de ani.Spre surprinderea mea,mi-a vorbit într-un mod degajat,de o familiaritate deplasată,printre gâfâituri:

-Eh,acu’ ce vrei,ia-o şi tu!

După care se pune pe un râs încet şi gâfâitor.Mai bombăne ceva şi se întoarce cu spatele.Dă să plece.Atitudinea m-a deranjat într-atât,încât m-am oţărât la el pe un ton atât de serios,cu o autoritate poruncitoare, subită şi seacă,de parcă aş fi fost stăpână pe strada aia de când era Târgoviştea cetate:

-Uitaţi care e problema,nu am de ce s-o iau,dacă nu e a mea,dar nici pe strada asta nu rămâne,mai ales că e un coş de gunoi la capătul ei(se zărea în depărtare)!O să o luaţi frumuşel şi o să o duceţi acolo,pentru că nu e frumos să laşi gunoaie pe străzi atât de bine îngrijite,iar localnicii nu stau să strângă după fiecare trecător!Deci o să o luaţi acum!

Surprins,poate chiar mai surprins ca mine,omul se opreşte şi se întoarce înapoi.Începe să vorbească precipitat,gâfâind mai rău ca înainte:

-Uite ce e,obrăznicătură,io sunt veteran de război,om bătrân,care de-abia îşi duce zilele,nu mă comanzi tu pe mine ,io care am salvat ţara de tâlhari!Că io am muncit la viaţa mea,nu ca voi!…Şi iar se întoarce cu spatele la mine şi pleacă,dar continuă să amintească de război,de veterani,de cât a muncit,de cât e tineretu’ de neobrăzat.

Tac,iau hârtia şi o pun la coş.Oricum,liniştea e distrusă.Jur că nu mai fac în viaţa mea pe ecologista!…Nici măcar din snobism.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă daţi seama că aţi făcut o gafă la patru ani după consumarea evenimentului?Să vă apară în minte subit şi fără motiv  inepţiile pe care le-aţi debitat în clasa a 7-a?Să vreţi să vă daţi pumni pentru că s-ar putea să fi jignit o persoană matură,inteligentă şi binevoitoare,care a fost tot timpul drăguţă cu dumneavoastră?Persoană care s-ar putea să nu fi băgat în seamă vorbele dumneavoastră,dar dacă le-ar fi luat în considerare,să vă ia drept necivilizat?Sau să se simtă prost?

Aţi simţit vrodată nevoia acută de a pune mână pe telefon să sunaţi o persoană pe care aţi jignit-o,cu mult timp după ce aţi jignit-o-vreo 4 ani,să zicem- şi să îi spuneţi:”Băi,ştii care e faza?Sunt proasta aia de acum 4 ani,care te-a jignit şi pe care ai uitat-o între timp,dar care vrea să se mai facă o dată de râs amintindu-ţi,ce mama mă-sii!”

Iar dacă totuşi nu vă decideţi să o sunaţi pentru a vă asigura că va îndruga câteva cuvinte nu prea convingătoare în semn de “nu-i nimic”,tot vă simţiţi ca naiba,fiindcă persoana trăieşte cu amintirea vorbei în suflet,chiar dacă e mai mult ca sigur că a uitat-o,sau că nici măcar nu a ştiut-o vreodată?

Şi din cauza asta vă vine să vă daţi pumni în cap,vă e ruşine de vreţi să intraţi în pământ,să vă taiaţi cu lama,să vă otrăviţi,să aflaţi adresa personului ,să mergeţi pe furiş la el şi să îi scrieţi pe casă cu grafitti:IARTĂ-MĂ(deşi ar fi şi mai nepoliticos decât prostia anterioară),sau să îi trimiteţi un mail anonim(dacă există aşa ceva…),sau să luaţi lecţii de comunicat prin telepatie,ori să îi transmiteţi prin puterea gândului scuzele de rigoare şi mesajul subliminal “Sunt nesimţită fără voie,deci nu am nicio vină”? Şi toate cestea fiindcă ştiţi prea bine cât de grave sunt injuriile aduse de dumneavostră şi că orice aţi face,oricum nu vă puteţi disculpa în niciun fel?

Ştiţi cum e să vă vâjâie capul o zi întreagă din cauza unei nenorocite de gafe pe care aţi făcut-o “în copilărie” şi de care v-aţi amintit din senin?

Dacă nu ştiţi,vă spun eu:băă,e nasol rău de tot!

E incredibil cum imi petrec o ora-o ora si jumatate in fiecare dimineata, dupa ce ma trezesc, stand in pat si construind idei. Reiau firul intamplarilor acelorasi povesti, sperand sa mai gasesc o idee buna.Nu-mi vine sa cred cat timp pierd pentru niste povesti pe care, cel mai probabil, nu le voi asterne niciodata pe hartie.

Dar e atat de tare sa imi imaginez intrigi si alte chestii de tot felul…Ma simt in mijlocul unui film in care eu sunt regizorul. E o nebunie, nu? Cam da.

Parca mi-a trimis Nutoataiarbaelafel o proocare? Sa verific. Adica, bine, stiu ca mi-a trimis una, dar nu mai tin minte care. Intelesurile astea din limba romana…

Asa…Intrebarea suna cam asa: Ce va place voua la iarna?

Fulgii de zapada, spiritul Craciunului, cadourile, amintirea zapezii de 50 cm din anul nou de acum…amm..3 sau 4 ani, reclama la Tuborg Christmas Brew, cumparatul de decoratiuni, linistea, inotul in zapada, panta de zapada pe care o construim in spatele casei,  melancolia, semineele, filmele din seria Singur acasa pe care le-am vazut de 3 ori…

Ma gandeam acum la sensul a ceea ce scriu. In primul rand, vreau sa spun multe lucruri prin intermediul cartilor, chiar daca uneori sunt cam telenovelistice. Tratez teme gen ”trecutul care te urmareste”, “rivalitatea dintre frati”, “influenta copilariei asupra urmatoarelor perioade din viata”, “lupat pentru viata”, “opozitia rau-bine, politie-criminali”, “prejudecati sociale”, ”ierarhia sociala”, “strategii de reusita in viata”, “impulsivitatea distructiva” etc.

Mi-am mai facut din tema de vacanta la info, mi-am facut 4 % din tema de vacanta la fizica - adica 2 probleme -, am mancat mandarine, am navigat in deriva pe wikipedia…Am chef de muzica.

Am mai inventat o poezie despre Revolutie. Iarasi ma autosurprind. Pana acum nu-mi placeau nici poeziile si nici istoria. Dar constat acum ca poeziile sunt mult mai usor de scris. Cel putin pentru mine.

Cred ca am terminat pentru azi. O sa public aceasta postare si o sa ascult noua muzica. Sper sa nu ma mai apuce 1 noaptea la TV. Poate ma apuca 2 noaptea! Ce glume am si eu, nu?

A trecut atat de mult.

Si s-au intamplat atat de multe lucruri.

In primul rand, ningeee!

In urmatoarele randuri…Am 8 pe linie la mate. Pentru prima oara in viata sunt fericita ca am luat 8.

Am copiat gresit primul exercitiu la testul de algebra si cred ca iau 8 si la asta. Nu am trecut nici la olimpiada de romana nici la engleza. V-am spus eu ca singura mea consolare ramane tot Chimia, stiinta suprema…Sa vedem ce fac maine la concursul de fizica. Stiu, imi place sa ma duc la toate concursurile. Nu stiu exact de ce. Poate pentru ca imi plac foarte multe materii. Adeseori ma gandesc ca asta este motivul pentru care imi place scoala, deoarece daca mi-ar displacea cateva materii, as considera ca e inutil sa imi cumpar atlase de tot felul si caiete tiparite, bla bla bla…Dar nu e asa. In general, imi plac toate materiile. Bine, excluzand sportul, pe care nu-l practic.

Am primit un mouse optic. E hipnotizant, straluceste in albastru…

Mi-a venit cheful de scris. Am atatea povesti in minte…atatea idei pe care as vrea sa le scriu si sa le impartasesc cu profa de romana…As scrie povestea lui Ellie Connor, detectiv aflat pe drumul initierii, as scrie povestea de dragoste pe care nici azi n-am terminat-o, as scrie povestea psihologica cu un psihopat care vrea sa se razbune (stiu ca temele psihologice ii placeau lui Sedativ), sau poate amintirile mele legate de Scoala 10…Imi aduc aminte de unu, Craig, dintr-un desen animat, care zicea odata: Scoala noastra-i cea mai tare!! Imi place fraza asta.

Ce pot sa-mi aduc eu aminte referitor la scoala?
Lucrurile pierdute, esarfe, umbrele, caiete, carti, mintea…:) Diversele mode care apareau si dispareau, colectii de abtibilduri cu Pokemon sau mai stiu eu ce, ghivecele trantite pe jos si apoi culesul pamantului astfel incat sa nu vada diriga ca aveam ora cu ea, portretul lui Mircea facut la desen in clasa a opta cand i-au prins colegii “bretonul” cu o clema sa se vada fruntea, pauzele dinaintea orelor de muzica in care umpleam tabla cu desene colorate, briz-brizuri si dedicatii pentru “cea mai tare profesoara din scoala”, balurile de hallowe’en in care numai eu veneam in costum si aratam penibil, oracolele misterioase in care raspundeam la tot soiul de intrebari, orele de chimie , testele neanuntate pe care nu pot sa le suport, poeziile pe cele mai aiurite teme din clasa a patra, petrecerile surpriza pentru “domnisoara invatatoare”, etc. etc.

Dar e deja 7 si 20, si eu am niste probleme de facut la fizica…

Inainte de a salva postul, sa nu uit. De obicei, inventez maxime. Azi am formulat propozitia “Truth is beyond words”. Nu stiu daca e adevarata, dar, daca filozofezi pe tema ei un timp, o sa gasesti orice fraza adevarata. Obi-Wan Kenobi zicea in filmul 6 din Star Wars ceva in genul: Toate adevarurile depind de un punct de vedere. Eu am reformulat astfel: Adevarul este acelasi, depinde doar din ce punct de vedere il privesti.

Ganditi-va la asta. Cine stie, poate includ chestia asta intr-una din cartile mele pe care nu le mai termin…

‘Cos it’s another day for you and me in paradise…Imi rasuna melodia asta in cap. De fapt, cate melodii nu imi suna obsesiv in minte si nu pot scapa de ele?

S-au intamplat atatea lucruri in ultima vreme… O prietena a revenit! Eu am luat primele note din liceu. Am descoperit modalitatea de rezolvare a ecuatiilor folosind “principiul bobarnacului”. Am fost la olimpiada de engleza…Nu-mi vine sa cred, am facut aceeasi greseala ca la testul predictiv. Am scris 7 paragrafe in loc de unul singur, si plus de asta, am depasit cu 50 de cuvinte norma. Sper sa nu scada prea mult…

Ma pregatesc pentru chimie. Ieri m-am pus serios pe treaba si am lecturat o septime din tratatul de 700 de pagini recomandat. Si pana marti trebuie sa il termin…

Am invatat sa merg singura cu 135-ul. Am adaugat si deletat o multime de programe inutile, dar frumos colorate. 

Dar sa revin la scoala…Ce am aflat de la profesorii mei pana acum? Ei, bine, urmatoarele:

1. Mouse-ul se numea inainte “generator de coordonate x si y” (de la profesorul de TIC)

2. “I’m lovin it” este “american slang”. Deci e gresit. (de la d-na Hodivoianu, profesoara de engleza)

3. Multe din cuvintele englezesti sunt din franceza (de la d-na Nechifor, tot profesoara de engleza)

4. O gramada de formule pentru aflarea Σ de la k=1 la n de k. Nu intrebati ce e asta, o sa aflati destul de curand…

(Nu-mi vine sa cred, cand am apasat pe Show/Hide Kitchen Sink, primul cuvant pe care l-am vazut a fost paragraf…Parca totul vrea sa-mi aminteasca de paragrafele de la engleza…)

5. O carte foarte buna, se numeste “La tiganci”de Mircea Eliade. E atat de captivanta!

6. Nu e bine sa se pastreze mancarea in folie de aluminiu, pentru ca Al reactioneaza cu substantele organice din mancare si formeaza compusi toxici. (profesoara de chimie)

6*) Fierul are si valenta opt. (!!) (de la profesoara de chimie din scoala generala)

7) Pepenele contine 98 % apa. (de la profesoara de biologie)

Niste chestii interesante despre subconstient si nebunie de la profesorul de desen. 

9) Pamantul seamana cu un dovleac. (profesorul de geografie)

10) Cea mai lunga domnie din istorie a fost a faraonului Pepi II, de vreo 90 si ceva de ani (!!!). Amazing!

11) Am aflat de ce Stefan cel Mare este considerat sfant. 

12) Am invatat la sport (da, nu fac sport, dar profesorul ne lasa sa facem un sport la alegere, chiar si scutitii  daca vor ceva mai usor) ca nu sunt in stare sa servesc o singura data corect la badminton. Incercam si eu sa imi pierd timpul pe acolo…

In ultimul timp, am terminat Mandrie si prejudecata si Manastirea Northanger de Jane Austen. Nu-mi vine sa cred cat seman cu Catherine, personajul principal din cea de-a doua carte. Amandoua am citit prea mult despre chestii secrete si cautam documente secrete in dulapuri si vedem in oricine mai suspect un criminal ascuns. )

Si am citit azi si “La tiganci” de Mircea Eliade si nu regret. De asta sunt bune lecturile de la scoala. Nu as fi citit nuvela daca nu mi-ar fi fost impus. Este o carte foarte buna, dupa parerea mea, despre lumi fantastice si cum te poti pierde in vise si cosmaruri, lucruri ilogice si universuri paralele. Nu, nu are extraterestri.

Ok…cred ca ar fi timpul sa ma ocup de tema la engleza. Nu de alta, dar maine e duminica si in general nu muncesc. Si, desigur, trebuie sa citesc articolele in engleza tot pentru luni…

Deci am destula treaba. Ne mai vedem, ahm, nu stiu cand. Sper sa fie curand, pentru ca asta ar insemna ca am timp liber destul.

Azi a trebuit sa ma duc in oras sa vad listele cu clasele de la CNMV, cunoscut si ca Mihai Viteazul, Colegiul National Mihai Viteazul, Mishu, etc.

Sunt la 9F !! Uraaaa! Si mie imi place litera F, ca in reclama aia cu Fuborg.

Am nimerit cu o fata cu care am fost colega din clasa I si cu un coleg din clasele 5-8. Si cu o mai veche cunostinta.

O sa raman in clasa asta pentru patru ani…Daca ma uit inspre orizont, spatiul mi se pare imens, dar cu timpul o sa invat sa-l privesc altfel. Pentru mine, viata de liceu este inca o enigma. Traind in prezent, astept sa vad cum o sa fie viitorul…

Viva CMNV!