cel-mai-bun-pamflet « WordPress.com Tag Feed

Perfecta imperfecţiune

galapreseibrailene — Mon, 07 Apr 2008 09:40:28 +0000

Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair, un tânar musulman dintr-o organizatie terorista extrem de periculoasa, un îndoctrinat gata oricând sa moara pentru ducerea la bun sfârsit a ordinelor superiorilor sai, se afla în prima sa misiune secreta. Daca nu da gres, si ultima! De fapt si daca da gres, tot ultima este, pentru ca superiorii lui nu tolereaza greselile.

Se afla în avion. O stewardesa înalta, blonda, cu niste forme perfecte, asa cum vazuse el într-o revista americana pentru adulti, pe care-o frunzarise pe ascuns, la o ora la care stia ca Alah era prea ocupat ca sa-l poata surprinde, îi spuse, cu un glas calm si suav, sa-si puna centura de siguranta, pentru ca aeronava urmeaza sa aterizeze, în câteva minute, în România.

Va termina cu pacatosii europeni din aceasta tara micuta si va ajunge la Alah, care-l va ierta pentru toate pacatele, inclusiv pentru frunzarirea acelei reviste, ba chiar mai mult, îl va lasa sa stea alaturi de el si de ceilalti mari eroi ai poporului sau… Ce mândru si fericit va fi atunci!!!

Un gol de aer, un impact dur cu solul, un scârtâit lung de roti si avionul se opri într-un final. Ajunsese la destinatie!

Coborî.

Ah barbuy, barad berid, aljurbada zaid, îtru haid mamet zgurdabalid, praful se va alege de natia asta, le va da el o lectie pacatosilor…, îsi spuse musulmanul, plin de optimism, nestiind ce avea sa-l astepte…

Era bucuros, cea mai grea parte a misiunii trecuse. Reusise sa treaca cu bine de controlul de la aeroport, lucratorii de acolo verificându-i superficial bagajele. Lua un taxi, ca sa ajunga la omul lui de legatura, un patiser musulman ce avea o mica afacere aici, ce-i conferea acoperirea de care avea nevoie pentru a ajuta, din umbra, organizatia.

Învatase limba româna si de cum ateriza avea instructiuni sa vorbeasca numai în româna.

* Jefu’, eu vrut ajung am la adresu acestu!

Si-i înmâna taximetristului un biletel mototolit, pe care era trecut locul unde trebuia sa ajunga prima data.

Din acel moment începu calvarul.

Taximestristul îi lua pentru cursa efectuata, jumatate din banii pe care‑i avea asupra sa. Degeaba protesta si ridica tonul, soferul nu vroia sa ia mai putin si pace. Pace, pace!!!

* No pace la Romania, de-acum, Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair sosita aici, îsi spuse arabul, zâmbind cu toata gura.

Coborî la metrou. Ca sa nu fie urmarit, trebuia sa mearga trei statii cu metroul.

Se mira, nu era lume, numai el si câtiva boschetari. Aseza geamantanele lânga el si astepa sa vina metroul. 5 minute… 10 minute… musulmanul deveni nervos.

* Nicia metroul nicia oamenii. Ude-or fi cu totia???

Un aurolac trecu în fuga pe lânga el si-i tipa în ureche, cât putu el de tare:

* Ba, turcule, e greva, dute-n…

“Greva, greva”, asta nu stia ce‑nsemna… dar îsi dadu seama ca este ceva de la care nu merge metroul, asa ca se hotarî sa mearga pe jos, abia avea sa cunoasca orasul mai bine.

Când sa ridice geamantanele, observa ca-i lipseste o geanta mai mica, în care tinea banii, actele false si hartile orasului.

* Bardabuh meil kahil yashmin curduh îh în kukil!!!

Ce fericit va fi când îi va arunca în aer pe nenorocitii astia!!!

Afara era cald, de la atâta mers pe jos îl trecusera toate apele. Se opri si cumpara, cu ultimii bani din buzunar, un suc, de la o toneta amplasata în mijlocul trotuarului. Bau cu pofta.

La nici cinci minute dupa ce sorbi si ultima înghititura… crampele nu‑i mai dadeau pace. Nu observase ca sucul avea termenul de valabilitate expirat…

Cu greu gasi o toaleta. Când sa iasa îi bloca calea un barbat musculos, la fel de brunet ca si el, cu mustata si o palarie neagra ornata cu o floricica rosie.

* Ia zi, domnu, vrei o fata, ceva, ca te vad de la drum?

* No, no fata, multomesc, dar eu grabesc tare!

* Cum, ba, tu ma refuzi pe mine? Vrei, fata, nu vrei, acum trebuie sa‑mi platesti, oricum!

Si-i flutura pe la beregata ditamai cutitul. Uite-asa ramase musulmanul fara cea dea doua geanta…

Dupa câteva ore, gasi cu greu patiseria omului de afaceri arab. Îi povesti repede prin ce trecu:

* Bhî î curbu li dadan curgu il pahuli babac durlu.

S-i ceru sa-l cazeze, sa faca un dus, sa se odihneasca putin si a doua zi, dis de dimineata, sa duca la bun sfârsit ceea ce avea de facut.

Primi cheia de la apartamentul omului de afaceri si instructiunile necesare pentru a ajunge acolo. Era în imediata apropiere a magazinului. Gasi scara. Chema liftul, dar acesta nu functiona, asa ca urca cele 10 nivele ale blocului, suflând din greu.

Vru sa aprinda lumina. No corent! O pana a companiei Electrica…

Vru sa faca dus. No apa! O avarie a regiei de apa…

Enervat la culme vru sa-l sune pe amicul sau si sa-i spuna ce necazuri are. No ton! Romtelecomul era în revizie tehnica.

Vru sa-si faca un ceai. No gaze! O conducta sparta la Distrigaz…

* Bahalahala îr Alah medeza bura cîr ciordaka li o îo bîr dulah, o o!

Se resemna, se aseza pe canapea si începu sa citeasca niste ziare, pe care le gasi pe o masuta din sticla, alaturi de o tavita cu prajituri, cadou de bun venit de la amicul patiser… cât mai era lumina afara si se mai vedea…

Titluri cu litere de-o schioapa îl bulversara pe terorist: “Batrân, gasit mort de foame în casa”, “Înjunghiat pentru un telefon mobil”, “Profesoara batuta de elevii sai”, “Grav accident rutier pe DN11, din cauza unei gropi neastupate”, “Mii de disponibilizari”, “Coruptie la nivel înalt“, “Basescu se cearta cu Tariceanu“, “Elena Udrea…“, “Copiii orfani nu mai au ce mânca“, “Se scumpeste pâinea! “, “Cresc accizele“, “Sute de copii au abandonat scoala“.

* Ah, ah, ah, molte problem la Romania, cîr buta hugîr narod budu îh ali somer jili kobida!

* Ce naiba mai sa pun si eu bomba, ca astia oricum moare singuri?!?

Se înserase! Iesi pe balcon sa priveasca luminile orasului, daca la el în camera tot nu venise curentul electric… altceva nu avea ce face.

Îi placea apartamentul. Era nou, abia îl dadusera în folosinta de câteva zile. Prietenul sau avea si afaceri imobiliare, asa ca-l cumparase imediat, pentru a-l vinde, când preturile aveau sa mai creasca.

Se sprijini de balustrada. De unde avea sa stie ca cei care-o montasera furasera din materiale si o fixasera numai de forma?

* Auuuuuuuuuuuu, Alah, Alah… bur îk jurab mudaf ujika lipa….

Buffff!

Fara alte comentarii!!!

Florentin GURĂU

Revista CLIPA-SUA, Nr 835/1 martie 2008

Auzi? Bate toaca!

galapreseibrailene — Mon, 07 Apr 2008 09:39:46 +0000

Vineri seara, într-un mic sătuc de munte, undeva în România… Paznicul primăriei, badea Ion, veteran de război, stătea pe scaunul lui domn’ primar, moţăind cu capul pe masă. Îi ţinea companie o sticlă de-un litru, mai puţin de jumătate plină cu ţuică de prune făcută la cazan. Umbla un zvon prin sat că cică nu ar mai avea voie să facă băutura în cazanele din curte, dar nimeni nu-i dădea atenţie. Tradiţia era tradiţie. În soba de teracotă lemnele erau mistuite de flăcări, trosnind şi emanând un miros plăcut. Florica, pisica roşcovană a lui domn’ primar, lenevea pe covorul vechi de iută, torcând insistent. La un difuzor agăţat de perete se auzea muzică populară. Din când în când melodia se oprea. Aparatul de radio nu era bine reglat, de fapt era vechi şi fusese reparat de zeci de ori până acum. Un bec de veioză lumina slab încăperea.

Într-un cuier improvizat, undeva în spatele scaunului, badea Ion îşi pusese vesta din lână, făcută în urmă cu mulţi ani de răposata lui nevastă. Ea îi purta cu mândrie insignele de veteran de război prin tot satul.
Dintr-un tablou mare, Ion Iliescu, deşi nu mai este preşedintele ţării, zâmbeşte la badea Ion, cum numai el ştie s-o facă, larg şi sincer. Dacă cineva ar fi vrut să dea jos acel tablou, când l-ar fi întors cu spatele, ar fi avut o mare surpriză. În spatele domnului Iliescu zâmbea, la fel de larg şi de sincer, Nicolae Ceauşescu. Nu-l dăduse nimeni jos de acolo, că doar nu cerea de mâncare…

Ca să terminăm inventarul sumar al cabinetului, în încăpere mai era o vitrină la fel de bătrână ca şi badea Ion, unde domn’ primar îşi ţinea docomentele de ani de zile, pentru că doar el câştiga alegerile locale.
Telefonul tulbură liniştea paznicului şi a Floricăi, ţârâind strident.

- Alo, aici birou’ lui domn’ primar, cine-i acolo?

După câteva clipe de tăcere, badea Ion înghiţi în sec şi spuse:

- Aoleu, am înţeles, să trăiţi, chiar acum o să-l anunţ pe domn’ primar…

Aşeză cu grijă receptorul în furcă, îmbrăcă vesta din lână, mai luă o înghiţitură din minunata lui licoare interzisă de ăia de la U.E. şi plecă spre vila lui domn’ primar, să-i dea incredibila veste…
A doua zi, dis de dimineaţă, ajutorul părintelui începu să bată toaca. Tot satul se trezi şi se minună. Nu era nicio sărbătoare, ce să fie oare? În nici 30 de minute, copii, adulţi, bătrâni, toată suflarea din sat se strânsese în faţa bisericii. Căţăraţi pe gardul bisericii, primarul, preotul şi dascălul schimbau între ei zâmbete şi priviri pline de subînţeles. Se făcu linişte ca din senin, atunci primarul îşi drese glasul şi începu să vorbească mulţimii adunate acolo.

- Oameni buni, oameni buni, am să vă dau o veste mare!

- Aseară am primit un telefon de la cineva mare din guvern, care m-a anunţat că mâine, în sfânta duminică, preşedintele Americii va trece prin satul nostru. E o mare onoare pentru noi să-l avem ca oaspete pe domnul Buş, aşă că trebuie să ne molibizăm şi să ne pregătim să-l întâmpinăm cum ştim noi mai bine pe distinsu’ nostru oaspete.

Oamenii fremătau de emoţie şi entuziastm. Cât îi aşteptaseră ei pe americani…Ei uite că acum venea chiar şeful lor la ei şi nu într-o zi oarecare, ci aşa cum spusese şi domn primar, în sfânta duminică.

Domn’ primar, roşu la faţă, îşi reluă discursul de edil şef:

- Gata cu vorba, nu mai avem mult timp la dispoziţie, trebuie să ne molibizăm. Uite ce vreau să facem până mâine…
Oamenii ascultară liniştiţi indicaţiile date de domn’ primar şi când acesta termină, aplaudară minute în şir, fără oprire, după care plecară la casele lor să se pregătească de întâlnirea cu americanu’

Până şi curcile bătrâne din curţile oamenilor sesizară că se întâmplă ceva deosebit în satul lor. Atâta bucurie, atâta agitaţie, atâta freamăt…

Până seara târziu, nimeni nu apucase să mănânce, nimeni nu se odihnise nici măcar o secundă, nimeni nu-şi revenise încă din marea surpriză, dar pregătirile erau aproape gata. Mâine dimineaţă nu mai aveau altceva de făcut decât să se îmbrace frumos şi să aştepe musafirul. Mai erau unele lucuri de făcut, dar de astea hotărâseră să se ocupe numai trei babe pricepute…

Uliţele satului fuseseră măturate. Gardul vechi al primăriei fusese reparat şi vopsit în galben aprins. Copacii din curte fuseseră văruiţi până la jumătate. Steagul României fusese spălat şi apretat şi acum flutura mândru în bătaia vântului. Un steag cu dunguliţe şi cu steluţe cum au americani nu găsiseră, dar găsiseră unul albastru, cu un cerc tot din stele. Îl agăţaseră şi pe acela alături de tricolor, după ce femeile din sat îl spălaseră şi-l apretaseră şi pe el, ca să se cunoască că este sărbătoare…

Geamurile de la primărie şi de la toate casele din sat fuseseră spălate şi clătite cu oţet, ca să sclipească.

În centrul satului, în faţa primăriei bărbaţii aduseseră mese şi scaune. Scaunul lui domn’ primar fusese aşejat pe un covor roşu. Acolo aveau să-l aşeze pe american, să se simtă bine la ei. Gospodinele satului pregătiseră mâncăruri alese: sărmăluţe tradiţionale, friptură de purcel, cârnăciori, pui la grătar, mămăliguţă…Se gândiseră şi la desert: cozonaci, poale-n brâu, colăcei. Aduseseră şi cel mai bun şi mai nobil vin pe care-l aveau.

Copiii pregătiseră un mic spectacol cu poezii şi cântecele. Pe ultima sută de metri, dascălul îi învăţă şi un cântec în limba lui Bush, pe care urmau să-l cânte de bun venit. Se chema „Happy birthday Mr. President”. Cică era cântecul pe care-l fredona fata aia blondă şi frumoasă, Marilyn Monroe’s.

Câinii fuseseră legaţi bine şi instruiţi să nu latre, ca nu cumva să-l sperie pe american şi să plece de la ei.

Domn’ primar instalase afară şi televizorul lui ăla mare, ca să se uite preşedintele la emisiunea “Viaţa satului”.

La intrarea în sat, copiii scriseseră pe peretele dărăpănat al fostei cooperite “Welcome to Romania”

Unui băieţel îi veni o idee care le scăpă multora: dacă americanul o să vrea să le vadă şcoala ? Oamenii au dat imediat buzna în clase, au bătut cuie în băncile vechi, au uns cu ulei balamalele de la uşi şi au pus glastre cu flori la geamuri…Totul arăta impecabil.

Sfânta duminică veni! Îmbrăcaţi cu ele mai frumoase costume populare, sătenii se adunară, cu mic, cu mare, în faţa primăriei. Preotul începu o rugăciune, ca totul să iasă bine. Dascălul îmbrăcă costumul cu care fusese ginerică. Se mai îngrăşase între timp, dar nu se observa asta prea mult, oricum şi la nuntă îi fusese puţin mai mare…

Primarul avea pe umeri tricolorul. Se îmbrăcase şi el la costum, ba mai mult îşi pusese şi cravată verde la gât şi luase şi o pălărie asortată, ca să facă impresie bună la american. Poliţistul, omul legii, veghea vigilent, ca nu cumva vreun terorist să se strecoare printre ei. Era gata, gata să intervină în orice moment, folosind chiar şi armamentul din dotare, un baston din cauciuc.

Părintele terminase rugăciunea de mai bine de 30 de minute. Nerăbdarea era mare. Oamenii începuseră să fie îngrijoraţi.

- Haideţi, liniştiţi-vă, oameni buni, preşedintele trebuie să apară din moment în moment!

Mai trecură 30 de minute, apoi încă 30 şi încă 30. Oamenii încă mai aşteptau sosirea celui mai democrat om din lume.

După alte seturi de câte 30 de minute, vizibil îngrijorat, primarul plecă să dea un telefon le “centru”, să afle ce se întâmplă.

Formă numărul. Întâi 021, prefixul Bucureştiului, apoi celelalte cifre. O centralistă îi răspunse, după câteva clipe de aşteptare ce i se păruseră ore. Se prezentă şi ceru să vorbească cu cel ce-l anunţase de înalta vizită.

- Alo, să trăiţi, ştiţi ceva, domnul preşedinte nu a ajuns încă la noi, sunt probleme pe drum, mai aşteptăm, întârzie?

Un râs puternic îl asurzi pe domn primar.

- Nu l-aţi văzut pe George W. Bush ?

- Nu, să trăiţi, nu l-am văzut!

- Nu-i nimic, lasă, înseamnă că avionul lui a zburat prea sus…

Florentin GURĂU

Revista CLIPA-SUA, Nr 835/1 martie 2008