Ma declar oficial data peste cap. Nu vad asta prima oara, dar parca acum constientizez si mai tare. Si m-au napadit tot felul de idei…

http://www.libertatea.ro/stire/video-francezii-au-inventat-simulatorul-de-nasteri-268727.html

Occidentul a implementat usor-usor in capul nostru ideea ca ce fac ei e bine, ce facem noi e prost, noi fiind niste produse comuniste care mai au multe de invatat, mai ales de la ei…Asa s-a itit si ideea multor muieri ca a naste cu sotul de mina e ceva normal…

Ce fel de femeie isi doreste ca barbatul ei sa fie linga ea cind naste, mai ales natural? Incerc sa identific o astfel de femeie, pentru ca personal, nu cunosc nici una. Orice barbat, oricit de abrutizat ar fi, chiar daca e medic, e clar ca este foarte implicat si emotionat la ideea ca-i naste nevasta. E ok sa-l ai acolo, undeva la usa, tocind gresia de pe holurile maternitatii…Dar sa-l aduci chiar linga tine in timp ce nasti??? Ce pretentii de dorinta din partea lui mai poti avea, o data ce i-ai oferit privelistea asta, care i se lipeste de creier, o data patrunsa prin retina, si trimite din subconstient mesajul: cum sa mai fac sex cu ea vreodata? O s-o doara sigur…iar daca n-o doare, inseamna ca nu sint suficient de dotat (oricit de dotat ar fi)…

Cit de egoista si inconstienta poti fi sa impartasesti momentul asta la modul vizual cu barbatul pe care-l vrei aproape pentru totdeauna? Sa ne mai miram ca trec prin “crize” dupa ce nastem, si alearga dupa fete tinere, care n-au nascut?

Pledez pentru bun simt si un strop de inteligenta, iau oricind apararea femeii care o merita. Peste tot gasesti sfaturi ca trebuie sa fii “cit mai misterioasa” ca femeie, sa nu-l lasi sa te vada cind te speli, de pilda, sau cind te machiezi, acesta fiind un lucru foarte “intim”, sau fereasca dumnezeu sa te vada cu bigudiuri, e o situatie stinjenitoare…dar in chinurile facerii e ok, nu? Ca “te iubeste, si momentul va leaga pe vecie”. Intr-adevar, va leaga de un soc: tie-ti va trece, lui niciodata! Cred ca un barbat nu se va mai uita niciodata la fel ca inainte la femeia cu care-si imparte viata, daca ea il lasa sa vada asa ceva…intotdeauna va exista si mila, si un strop de repulsie inconstienta, teama, uimire…si lipsa de atractie.

Nu ma intelegeti gresit! Chiar daca am nascut prin cezariana, si admit ca e o varianta pentru femeile mai putin curajoase (mai rar se intimpla pentru cele cu probleme, mai ales daca nu au bani), le respect enorm, cel mai mult pe femeile adevarate, care dau nastere in mod normal. Ele merita statui, aproape ca numai ele merita sa li se spuna “mama” din tot sufletul. Dar nu-l baga si pe el in asta, cheama-ti o femeie sau un alt barbat cu care n-ai nici o treaba care sa-ti fie alaturi fizic in aceasta experienta. Chiar daca-ti spune ca intelege, n-o va face pe de-a-ntregul. Daca ar fi facut-o, am fi putut naste cu schimbul: o data ei, o data noi….

Intru pe realitatea.net si citesc stirea: ” Muşcătura unui rechin s-a dovedit a fi o cezariană de urgenţă”.

Trec de sapou si ma amuza prima fraza din corpul stirii: ” Vizitatorii au alertat îngrijitorii acvariului, care nu ştiau că rechinul era însărcinat.”

Cum ar spune un personaj din desene animate: Well, if it isn’t that cute? But it’s wrrong!

De ce sa avem rechini insarcinati? Pentru ca nu ne mai place “femela gestanta”? Sau pentru ca ne asteptam ca rechinii sa dea nastere, in curand, unor “copii” si nu “pui”, fie prin cezariana, fie natural.

Uite aici link.

De la inceputul sarcinii, am tot citit pe net si nu stiu cum am ajuns la concluzia ca mai bine nasc normal cu anestezie epidurala, dar pe masura ce ziua cea mare se apropia, cu atat mai mult imi suradea ideea de a naste prin cezariana. Din saptamana 37 eram pregatita psihic sa nasc (natural), aveam si bagajul, asteptam.. Ma gandeam ca este ok sa nasc natural, cate femei nu au nascut asa, asa e firesc, natural, normal, iar anestezia epidurala te scuteste de durere, iar epiziotomia va controla ruperea..
In sapatamana 38, deja devenisem nerabdatoare, dar la maternitatea n-am ajuns decat pentru o perfuzie cu fier pentru anemia ce mi-a iesit la analize.
Am fost la maternitate pentru o perfuzie cu fier si acolo m-a trosnit putin peste ochii realitatea. Am vazut cateva fete in travaliu, am vazut si auzit suferinta unei fete care a ales sa nasca normal cu peridurala. Anestezie epidurala nu iti face pana nu te dilati 4 cm, iar in unele cazuri, aceasta dilatare dureaza mai multe ore. Saraca fata tot cerea epidurala, dar doctorita si asistentele ii tot ziceau “nu inca, mai asteptam..” Pana la urma de durere, fata a cerut sa i se faca epidurala, dar raspunsul dnei dr. afost ceva de genul: “Nu facem cezariana doar pentru ca te doare.” Si s-a chinuit saraca fata de la 7-8 dimineta tot plangea si tipa… iar la ora 1 jumate cand eu am plecat se ruga de doctorita sa ii faca epidurala.. dar cred ca doctorita nu vroia sa ii mai faca ca deja era la 6 cm si ii zicea ca mai bine naste asa, ca ea nu e de acord cu epidurala in general, iar acum e prea tarziu.
Realitatea este ca suntem in Romania si spitalele sunt cum sunt, doctorii sufera putin sau mai mult de sindromul superioritatii – doar esti la mana lor, poate e normal asa, dar mi se pare ca exagereaza. Concluzia era, randuiala de acasa nu va fi niciodata cu cea din targ. Atunci mi-am intrebat inca o data dr ce parere are despre epidurala, si a zis ca e ok, ca el o recomanda, tot ce se poate pentru confortul femeii.. Dar acum stiam ca pana la cei 4 cm e cale lunga pavata cu durere si mi-era deja frica (de durere), nu mai vazusem pe nimeni in asemenea dureri..

La sfarsitul saptamanii 40, am mers la consult si desi eram la termen, bebe al meu nu se grabea sa iasa.. era cu capul in jos de mult dar tot pe sus facea kick-boxing. Doctorul mi-a zis ca sacina este destul de mare in jur de 4 kg +/- 200g, placenta imbatranita, dar in urmataorele zile nu crede ca va aparea vreo schimbare. Nu mai vroiam sa astept nici o secunda in plus, iar sa nasc natural un bebe asa de mare… mi se parea inspaimantator. I-am zis doctorului doleanta mea de a naste prin cezariana cat mai curand, iar acesta a zis: ca incepand de luni (era vinerea) pot sa ma internez sa vada ce poate face, sa incerce sa provoace nasterea sau sa ma programeze la cezariana. Nu stiu de ce exista o reluctanta in a face operatii cezariene oficial fara un motiv medical bine documentat.. Prima parte cu provocarea nu imi suradea, aceasta insemna sa imi administreze ceva, sa declanseze contractiile si sa incerc sa nasc normal.. No way, too painful for me..
Cezariana vs nastere normala
- Se zice ca dupa cezariana te refaci mai greu, ca esti operata, dar daca nasti normal, ti se face epiziotomie (care este tot o taietura chirurgicala ce este facuta chiar inainte de a naste in zona musculara dintre vagin si anus pentru a largi deschiderea vaginala). Tot o operatie.. si tot risti sa te rupi pana la anus si sa ai complicatii dupa care vei trage toata viata. Singura diferenta este ca in primele 30 de ore dupa cezariana va trebui sa stai in pat, dupa 30 de ore te poti ridica si incetul cu incetul iti revii total. Operatia este mica, orizontala si nu se vede nici daca porti chiloti cu talie joasa.
- Iti vine laptele mai tarziu si mai greu daca nasti prin cezariana – Nu e neaparat o regula, poate sa iti vina la fel de repede. Cateodata nu iti vine nici cand nasti normal.. Dar exista o solutie: Galafor, 2 pilule pe zi si in 24 de ore esti Milka.
- Daca bebelusul tau e mare si nasti normal ii pui viata in pericol, il chinui. Atat de multe accidente s-au intamplat in cazul nasterilor normale..

Dupa mine si pentru mine, cezariana este si a fost cea mai buna solutie.

Luni, ora 8, eram cu bagajul in fata camerei de internari. Cum deschizi usa camerei cu internari, vezi o capra pentru consulturi ginecologice. Cand te internezi, doctorul te consulta acolo in prezenta mai multor persoane si cadre medicale si civile, iar daca usa se deschide…. Numai pudica sa nu fi.. Dupa episodul asta, urmeaza inca unul la fel de penibil ca si consultul in camera de internari. Pe acelasi etaj, trebuie sa mergi intr-un hol, vestiar sa te schimbi in camasa si capot si sa ti se faca clisma.. si sa ti se bage pe gat o burtiera elastica cu 20 de lei, pe care o gasesti pe Brancoveanu cu 6 lei.

Pregatita, pe la 9:30 dimineata am ajuns in sala de travaliu, fara nici o durere, fara apa rupta.. doar asteptand cu nerabdarea sa nasc…Intrasem in saptamana 41 si nu mai aveam deloc rabdare iar o nastere naturala nu imi suradea deloc..

La oara 12 se anuntase o sedinta foarte importanta la Bega a tuturor medicilor de obstretica si ginecologie din Timisoara. Doctorul meu trebuia sa fie si el acolo, deci trebuia sa ma opereze pana atunci.. si astept, astept, se apropie ora 12, vine dr. si zice ca atunci cand se intoarce se ocupa de mine.. Se face ora 3.. sunt anuntata ca sedinta de 30 min s-a prelungit si va putea abia in ziua urmatoare sa ma opereze… Nu ma durea nimic, decat dorinta de a naste cat mai repede era arzatoare..si stomacul..gol de 24 de ore..

Si asa am ramas in sala de travaliu, neavand nici o durere.. Era liber, liniste, racoare, era bine.. doar asistentele tot veneau sa ma intrebe daca ma doare… Era o intrebare normala.. dar eu nu eram in travaliu, ci doar in sala de travaliu. Pe seara, linistea a disparut, au venit 3 fete care chiar erau in travaliu.. si asa nu am putut dormi deloc..

Lumea s-a constituit şi-şi continuă existenţa într-un cadru cu multe necunoscute. Drept dovadă, perpetuarea speciei umane este o datorie exclusiv feminină în ceea ce priveşte miracolul purtării în pântece a moştenitorilor. Nu cunosc motivul acestei “discriminări” însă mă declar “nevinovat”. Lăsând la o parte gluma şi durerile facerii , îl consider cel mai de preţ cadou pe care-l putea primi cineva. Mai mult, este ca o zestre transmisă din generaţie în generaţie. Una specială fiindcă nu contează starea socială şi nici vreun alt aspect legat de convieţuirea între semeni. Pur şi simplu, fiecare dintre reprezentantele sexului slab moşteneşte această calitate. Există nepotriviri de natură medicală dar acestea îngroaşă rândurile nefericitelor excepţii.

Totul se schimbă sau după cum ar da-o Lavoisier, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Pare exact ceea ce s-a întâmplat cu firea umană. Şi femeile n-au scăpat. Dacă iniţial, un suflet venea pe lume în condiţii greu de imaginat astăzi, de la peşterile preistoriei la câmpurile de bumbac şi uzinele socialiste, astăzi situaţia este alta. Măcar în zonele conectate la lumea actuală, fiindcă de populaţiile specifice unor areale greu de atins nu pot afirma acelaşi lucru. Actualizările în materie de obstetrică-ginecologie sunt la ordinea zilei. Metodele folosite sunt din ce în ce mai diverse şi “conduse” spre alinarea durerilor specifice. Din nefericire, aceste schimbări parcă au “răpit” spiritul matern. Necunoscuta numită “sexul fătului” s-a rezolvat de mult datorită aparaturii moderne. Trebuie să fie cunoscut încă din luna a cincea dacă e un Ion sau o Mărie, lucrurile trebuincioase putând începe să orneze camera destinată micului urmaş. Cu toate acestea dispare misterul care învăluia sala de naştere şi coridoarele unde tăticii parcurgeau un adevărat maraton. Ceva din farmecul vieţii se pierde încă din burta mamei.

Duduiţele contemporane nu vreau să mai aibă de-a face cu nelipsitul travaliu, veşnicele contracţii şi celelalte simptome adiacente aducerii pe lume a unui bebeluş. Pare-se că preţul perpetuării e mult prea mare. Rebela cezariană s-a transformat într-un “must have” asortat tinerelor. Nu vreau să mă identific cu un papagal care ”ciripeşte” în necunoştinţă de cauză sau în lipsă de altă ocupaţie însă frica de durere a copleşit masa feminină. Singurul lucru aflat pe buzele tuturor e cu privire la tortura ce va urma în cazul în care naşterea în mod natural şi-ar urma cursul. Nu cred că e firesc. Ce ar trebui să conteze e spiritul aparte al unui moment unic. Altfel e ca o programare la coafor şi nimic mai mult. Unde e taina momentului? 

Apreciez stoicismul cu care înduraţi deformările corporale, senzaţiile de rău şi ameţeală, greţurile, picioarele umflate şi kilogramele în plus. Nici măcar orele ciudate la care trebuie să umbli pentru a satisface anumite pofte nu mă deranjează. Ceea ce mă întristează este uşurinţa cu care se îndepărtează spiritul naşterii de failia actuală. Misterul nu mai există, momentul devine ştirbit, bucuria este limitată. E ceva de genul Crăciunului, unde spiritul sărbătorii a pălit considerabil ori a clipelor copilăriei când afli că Iepuraşul e la fel de real precum Mickey Mouse.

Califorina Dreaming, California Dreaming, Califorina Dreaming…

Moare regizorul Cristian Daniel Nemescu într-un accident rutier, împreună cu alţi doi tineri, şoferul de taxi Dumitru Arustei şi inginerul de sunet, Andrei Toncu. Când trec pe lângă locul acela nefast, de la intersecţia străzii Ştirbei-Vodă cu râul Dâmboviţa, îmi zvâcneşte un titirez între coaste. E dureros. Vrem să scriem un text despre Cristi care tocmai a luat un premiu important, post-mortem. I-am văzut toate filmele, le-a “tras” Răzvan de pe hub. Omul e de-a dreptul excepţional, e foarte, foarte, foarte talentat, creativ, inteligent, mi se pare că se joacă, efectiv, cu imaginile, cu sentimentele şi culorile. E un muzician al filmului, compune melodii cu oameni care se mişcă şi zic ceva…Îi respir fiecare cadru, îl simt aproape, lângă mine. Hm! Vorbesc şi scriu despre el ca şi cum ar fi viu, pe undeva prin Romană căutând flori pentru ziua mamei…
Vorbim la telefon cu tatăl lui, compozitorul şi profesorul Octavian Nemescu. Ne aşteaptă acasă, undeva prin Colentina, în spatele bisericii sf. Dumitru. Am inima ca pietroaiele din trotuarele sfârâmate la infinit de “băieţii lui Videanu”. Sunăm. Deschide mama lui. Nu pot să descriu chinul şi nici deznădejdea din ochii ei. Poate doar un pictor iscusit ar putea face acest lucru. Cum să vă spun? Ochii acestei femei nu mai erau ochi, ci două guri care urlau, urlau, urlau si nu le mai auzea nimeni din dimensiunea asta. E nedrept, vulgar de nedrept ce s-a întâmplat şi simt eu revoltă şi spasme şi-mi vine să-njur ca un birjar, să scuip şi să hâţân porţile cerului până deschide CINEVA. De ce?
Îl chema ca pe mine…ce ciudat, Daniel-Cristian. Intru în camera lui, exact “aşa cum a lăsat-o el când a plecat la filmare…”, ne spune tatăl lăcrimând. Patul. Masa de montaj, la care dintr-o inexplicabilă tentaţie, mă aşez şi o mângâi, pun mâna pe căştile lui Cristi, care încă îi mai păstrează amprentele, căldura urechilor ce nu mai aud acum. Parfumul lui, afişele, sinopsisul de film, câteva pastile de Orbit, parcă îi simt răsuflarea mentolată că-mi zâmbeşte, geaca din piele, pe scaun. În stânga, în vitrină sclipesc zadarnic premiile lui. Vorbim despre el…Cum era când era mic, ce făcea, ce jocuri îi plăceau, întrebări tip Libertatea. “Cristi nu era un copil cu care să faci ce vrei. Avea personalitate de mic, zice Erica Nemescu frângându-şi degetele delicate.” Apoi tace. E atât de fragilă! Mi-e frică să nu-i fac rău, mi-e groază să nu calc cu copita ziaristului de tabloid în sufletul ei chinuit. Ne uităm la poze alb-negru. O mămică fericită îşi ridică spre cer bebeluşul care râde la ea. Un tată tânăr îşi ţine la piept, mândru, băiatul care are pantalonaşi scurţi cu răţuşte. Amintiri. Doar atâta le-a mai rămas acestor părinţi pedepsiţi pe nedrept. “Îl aştept să vină, şopteşte mama. Din clipă în clipă sper ca uşa de la intrare să se deschidă şi să apară el: Sărumâna, mamă! Bună, Tată. Mi-e foame!”
Plec ruptă. Neagră! M-aş îmbăta criţă şi-aş plânge cu lacrimi lungi şi fierbinţi, amestecate. Dar sunt gravidă cu o minune şi mă pipâi înfrigurată pe pântec. Ah. E acolo! Ce bine! Cum aş putea să-l păzesc de relele acestei lumi? Cum? Cu cine să negociez liniştea lui? Spuneţi-mi!!! De câte ori mama lui Cristi Nemescu n-o fi făcut la fel??? Sunt foarte tulburată şi tac pentru că mi-e teamă să vorbesc. Şi Răzvan e mut. Cheie, schimbător, acceleraţie, frână. Afară e noapte deja, se lucreză pe Calea Moşilor şi muncitorii care dau cu târnăcopul sunt veseli, nu simt nimic din durerea mea, care de fapt e a mamei lui Cristi, a tuturor mamelor din lume care au rămas fără copii. Şi eu voi fi mamă…Sunt! La un telefon mobil, pus de cineva pe o roabă staţionară, sună vocea lui Guţă ca o lovitură de bocanc în beregată: “Zboară milioanele vin ca avioanele…” Sunt şi mai tristă.

Nasterea lui Andrei…

Mai trec două luni de muncă. Andrei creşte şi nu mă lasă să dorm, dă din picioare mereu, în special noaptea. Bag delegaţii la greu cu Răzvan, pe unde a-nţărcat dracu’ iapa, la Cluj şi Târgu-Mureş, dormim în sufrageria directorului de la balamucul din Eremitu, acompaniaţi de mii de cucuvele şi bufniţe (îşi aveau cuiburile în brazii de lângă casă!). Mergem apoi la Sebeş şi Sibiu. Sunt în 8 luni. Mă încalţ cu greu. Am început să am crampe serioase când merg mult pe jos. Mă ţin cu palmele de burtă şi-l simt, mă iscodeşte cu degeţelele, ceva ascuţit caută pe lângă splină, parcă ar scrie cu pixul. Între timp, mai fac o forţare şi merg la Miss Piranda, la Sala Polivalentă. Eu, Răzvan şi Migo, fotoreporterul de la Libertatea. Dracu’ m-a pus! Băi, frate! 9 ore am stat până s-a ales zâna zorilor! Am crezut că mor, că nasc acolo. Bietul meu bebeluş, ce-o fi fost în sufleţelul lui? Numai Salam, Minune sau De Vito, Cercel, Denisa şi alte nume celebre au fluturat pe scenă. Acasă încerc să-mi spăl păcatele şi bag la greu Recviemul lui Mozart, Wagner, Bach (chitară clasică), Corelli, Chilian şi muzică de relaxare. Iartă-mă, bebeluşul meu drag! Am greşit!
Vine aprilie, grăbit anul ăsta, cu floricelele lui şi albinele bucuroase de soare. Eu ar trebuie să nasc în mai, pe 16, conform „măsurătorilor” realizate de doctoriţa care mă “monitorizează”. Dar, ca de obicei, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată cu mine. Nasc mai devreme. Prea multă agitaţie. Fericitul eveniment urma să aiba loc la maternitatea Giuleşti, dr. Panait Sârbu, zisă şi casa groazei. Îmi imaginam că totul va fi OK, mai ales că a fost ultramediatizată pentru vestitele fertilizări in vitro şi pentru reuşita echipei de specialişti care au ajutat-o pe Adriana Iliescu să nască un copil la o venerabilă vârstă. Socoteala mea nu s-a potrivit cu realitatea. Să vă povestesc:
Eram în 36 sau 35 de săptămâni, cine mai ştie exact? şi pentru că se putea întâmpla oricând să nasc, am hotărât împreună cu medicul meu să “forţăm” puţin şi să provocăm naşterea, ca să nu avem probleme. „Deja ai dilataţie, mi-a spus. Poţi să naşti. Hotărăşte-te! Vrei să te internez până când îţi vine sorocul sau facem noi o intervenţie?”Aaaaau! Să stau în spital până pe 16 mai? Niciodată! Optez pentru intervenţie, neştiind ce mă aşteaptă. Zis şi făcut. 25 aprilie 2007, Europa, România, dimineaţa pe la opt. Eram la uşa internărilor, aşteptând ca o floare gravidă. Hol strâmt, ca un vagin care se pregăteşte de expulzia fătului. Miroase a petrosin şi a cafea de la automat. Lume multă, pestriţă şi stresată. Celulare care cârâie. Scaune puţine. Nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu cedează locul apucat. Pe partea dreaptă stau gravidele care urmează să se interneze. Unele sprijină pereţii. Eu sunt una dintre ele. Mi-e greaţă. Din când în când printre noi trec plutind asistentele medicale, preocupate, inaccesibile ca nişte prinţese. Se răstesc, privind femeile care întreabă câte ceva, de parcă ar lua ciumă bubonică de la ele. Risc şi opresc una tânără, frumuşică. Eroare! Mai să mă plesnească atunci când o întreb dacă ştie unde o pot găsi pe doctoriţa mea care nu răspunde la telefon. „Da’ de unde să cunosc eu aşa ceva?”, îmi zice acidă ca o baterie stricată, fremătându-şi buzele de forma găurii unei puşculiţe. Tac. Înghit. Am fost o cretină că am întrebat-o. Aşa-mi trebuie! Am contracţii. Nu-i pasă nimănui. Mă doare burta şi copilul din mine simte că nu mă simt bine. Dă din mânuţe. Doamne, în ce lume îl aduc!?
Uşi se trântesc, uşi se deschid. E curent. Cineva râde. Pe stânga, aşteaptă fete şi femei amărâte venite de la ţară, gata să se chiureteze la oraş. O muiere cam la 40 de ani, cu basma şi gumari noi în picioare, o însoţeşte pe fiică-sa, o copilă, care bâzâie de frică. Din când în când mama îi trage câte un ghiont, scuipându-i şoptit, ruşinată, cuvinte de ocară: „Na, fir-ai a dracu’ dă curvă, dacă nu m-ai ascultat! Acu’ să suferi, nenorocito! Să mă faci tu pă mine dă râs în comună?!Bestie!” La intrarea în maternitate, gravide, vizitatori şi bolnave fumează de zor. Fumul se strecoară înăuntru nestingherit. Nu mai pot respira. Se face 11.00. După trei ore de stat în picioare sunt chemată în camera unde au loc internările. Dau buletinul, spun numele doctoriţei. Mi se face fişa. Cineva mă trage de mânecă. E garderobiera: „Hai, mamă, să-ţi dau o cămaşă de noapte, fuguţa, fuguţa că n-avem vreme! Dup-aia, ţuşti, la sala de operaţii, pă pat! Te aşteaptă!”
Scot ţoalele de pe mine rapid şi mă îmbrac cu ce îmi dă femeia. Fără nasturi în faţă, evident. Primesc un bon indescifrabil. Mi se face frică şi frig: „Doamne, azi chiar o să nasc!” Alerg ţinându-mă de burtă pe holurile vechi, lipăind din papucii ieftini din cauciuc albastru.

Durerea…

Sala de operaţii. Uşile sunt din termopan, în contrast cu toata clădirea care e veche şi stă să cadă. Nu se aud urletele afară. Doar atunci când intră sau iese cineva. Cinci paturi cu gravide, plus o targă pe roţi, cu una care a născut deja. Are un ac înfipt în braţ. I se administrează glucoza? Habar n-am. E albă la faţă şi-şi ţine celularul pe piept. Cineva o sună, iar ea, cu o vocea şoptită răspunde: „E fetiţă! Aaa, m-a durut, da! Nu-mi mai trebuie în viaţa mea! Am văzut moartea cu ochii!” Celelalte gem sau urlă, după cum evoluează dilataţia care le joacă feste. O moaşă cât un dressing generos şi cu palme aspre de fierar-betonist le controlează în vagin, vârând două degete. De fiecare dată când face manevra asta, fetele chirăie ca tăiate cu lama şi date cu sare pe rană. Dacă vreuna are dilataţie 10, e dusă la masa de operaţii. Dacă nu, mai stă în pat.
Clipele trec greu. Mi-e îngrozitor de frică, dar n-am unde să fug. Nu pot să fug pentru că azi scoate năsucul la lumină Andrei Cristian. Trebuie să iasă, aşa a spus doamna doctor ginecolog în care am încredere maximă! Vreau acasă. Vreau departe. Mi se pune un nod în gât şi-mi vine să plâng ca atunci când eram mică şi ai mei mă lăsau la grădiniţa săptămânală. Deasupra patului meu e o icoană cu Maica Domnului. Singura din încăperea cu vaiete şi durere. Mă rog în gând să nu păţească ceva copilaşul.
„Cine e doamna Mateescu?” Mă strigă un tânar medic rezident. Trebuie să-mi introducă în măruntaiele-mi speriate – ah, parcă le şi văd!- un ovul pentru stimularea contracţiilor. Apoi, probabil, o să nasc. Mă urc cu greu pe masă, sunt imensă! şi mă aşez cuminte în poziţia SIMS. Tinerelul îşi face treaba, sigur pe el, de parcă ar forma un număr de telefon. Mă doare, dar strâng din dinţi. Cobor şi… sus în pat. Aştept chinurile. De afară vine miros de grătar, cineva face mititei şi e departe de suferinţă. Gravidele urlă pe rând, fiecare în altă tonalitate. Una face subţire, alta geme gros. La început toate rabdă. Din când în când, într-o pauză, se întreabă una pe alta, în şoaptă, aproape vinovate: „Tu cât îi dai doctorului? Io am rezolvat cu 5 milioane, a zis că nasc normal. Şi dacă îmi face cezariană? Costă 500 dă euro.” Dar asta nu e tot, pentru ca trebuie să cotizezi un milion şi sfintei moaşe, în caz că te simţi! Apoi preacucernicei asistente din camera de naşteri, bunei femei care împinge targa la salon, binecuvântatului medic neonatolog ce-ţi ia în braţe bebeluşul şi-i dă notă, preacuvioaselor asistente de la neonatologie, mari amatoare de ţigări cu filtru. Tuturor. Dacă eşti vizitată, 5 lei sunt destinaţi cinstitului gardian de la intrare care e foarte corect, nu lasă pe nimeni să intre după program! Şi, Slavă Domnului, o lăuză are nevoie de iaurt, lapte, vată, ergomet, comprese sterile, pempărşi, cremă specială pentru tăieturile de la perineu şi multe altele. Care tată nu bagă mâna în buzunar, ştiind că sus, la etajul doi, îl aşteaptă nevasta şi pruncul nou-născut? Campania „Nu da şpaga”… e doar o poveste pârţâită. La români până şi pietrele din drum întind mâna după bani.
Când durerea învinge, şi învinge întotdeauna pentru că e cea mai tare, gravidele ţipă că vor „epidurală”. Moaşa vânjoasă cât un tanc rusesc T 34 le zice de la obraz: „Haa, pă vremea mea nu ereau d-astea şi năşteau femeilii pă bandă şi atunci! Ce vă mai alintaţi, zău aşa!” Chiar atunci e adusă din salon o ţigăncuşă de vreo 18 ani. Are contracţii puternice şi e vânătă de durere. În mâna dreaptă ţine strâns nişte hârtii de câte un milion. „Săru’mâna, e pentru injecţia aia în spate, să-mi facă anestezie d-aia!”, mai apucă să zică printre lacrimi. Cearceaful ei e plin de sânge. I s-a rupt apa. Icneşte puţin şi vomită generos, în valuri, peste tot. „Aoleu, da’ ce dracu’ mâncaşi, făi, fato, fusăşi la restaurant?!”, o dojeneşte drăgăstos femeia de serviciu care vine c-o otreapă udă în mâini ca să şteargă mizeria. Moaşele se răstesc şi ele la gravidele care chirăie în cor: „Da’ mai potoliţi-vă odată, că înnebunim de cap până diseară!”
Nu sunt o mironosiţă răsfăţată, obişnuită să mi se pupe lăbuţele la primul scâncet, am muncit pe vremuri în uzină, cu tata, am răbdat de foame, de frig şi de sete, am îndurat multe mojicii la viaţa mea şi n-am avut cu ce mă încălţa. Dar acum chiar că mă ia groaza. Ce mă fac mai departe? Asistenta îmi ia tensiunea arterială. 14 cu 9. Cam mare, dar cică am emoţii. E firesc! Hopaaa! Simt un pocnet în burtă, o zvâcnitură puternică, de parcă Andrei îmi dă cu călcâiele în inimă. Durerea e violentă. Am senzaţia că 15 hiene trag de maţele mele şi râd. Mă alătur fără să vreau celorlalte femei care urlă hotărâte. Nu ştiu ce să fac, să mă abţin? Mă muşc de dosul palmei până-mi scrâşnesc metatarsienele-n dinţi. Nu simt nimic. „Auzi? Ţi se întâmplă asta pentru că naşterea e provocată! Dacă îl lăsai să iasă singur, la vremea lui, nu te durea aşa…, îmi geme ritmat în ureche colega de pat. Zicea domnu’ doctor că alea care nu naşte normal, ca tine, cu ovul, aşa păţeşte! Cere epidurală, că nu rezişti!”

Epidurala…sau peridurala…

O epidurală, sau peridurală, poftim! e 3 milioane de lei. Se ştie. Mare scofală! Ce nu faci ca să scapi de asemenea chinuri?! M-aş injecta şi-n cap numai să se oprească. Ţip sufocată: „Vreau epidurală, că nu mai pot!” Apare de după un dulap o doctoriţă blondă şi micuţă. Am spasme. Durerea mă zguduie, face ce vrea cu mine. Moaşa barosană mă ţine de cap ca pe-o vită căreia i se pune crotalul la ureche. Ne opintim cu toatele, şi eu şi moaşa şi doctoriţa blondă. Haidaaa! Epidurala e făcută. Un fleac! M-au ciuruit, dar n-am simţit. Între timp, pe femeia de serviciu o apucă măturatul. E atât de optimistă şi de hotărâtă, încât dacă ar mai şi cânta ceva de pe la ea din sat, zău că n-ar fi nimic deplasat în ceea ce face. Particule fine de praf zboară printre noi, ni se agaţă de buze şi de gene, când respirăm spasmodic. Înghiţim. Ete, na! Şi ce? Altădată cum năşteau muierile, pe câmp, la seceră sau la strânsul porumbului?!
Durerea, hoaţă, îşi bate joc de mine. Mă lasă câteva minute. Ah! Ce bine e! Trăiască inventatorul acestei anestezii şi mama lui! Aţipesc şi visez că sunt pe o scenă, în jur reflectoare, aplauze, urale. Sunt premiată pentru reportaje realizate în timpul inundaţiilor. Bucurie mare. Premiul mi-l înmânează însuşi Brunea Fox care are mutra lui Dan C. Mihăilescu. Întind mâna spre el, ca să-l apuc, dar mă ia groaza. În loc de trofeu ţin în palmă o trusă de epidurală. Visul se sparge şi deodată mă trezesc că sunt pusă…pe o găleată, jos, în faţa patului. Moaşa încearcă să-mi explice cu vorbele ei: „Ai dilataţie, da’ oasele bazinului nu s-au dăsfăcut îndeajuns. Nu iese copilu’, aşa că tre’ să te scremi aici, pă găleata asta. Ca la caca să faci, ca la caca. Haidi, dă-i bătaie!”
E cumplit! Jenant! Sunt desfigurată, apele curg pe mine năvală, uşa sălii de naştere se deschide din când în când, doctori intră şi ies, iar eu, ca o bolândă stau „ciucită” pe găleata roşie, indecentă, în mijlocul salonului şi mă screm de-mi ies ochii din orbite, mi se preling pe lângă nas, apoi intră la loc, ca în desenele animate. Ruşinea turbată mă inundă. Durerea atroce râde cu gura până la urechi de mine. Îmi muşc şi buzele pe dinăuntru. Sângele e dulce şi mi se face sete. Ce dracu’ de ovul mi-o fi băgat omul ăla? O stagiară tinerică discută cu alta, la doi paşi de zbuciumul meu. Îi simt până şi parfumul, CKOne, sunt absolut sigură. „Unde pleci de 1 Mai?” Amica îi răspunde căscând liniştită: „În insula Corfu. A aranjat el totul. Abia aştept.” Eu, pe găleată, mă screm şi mă tot screm. Ca să nu înnebunesc definitiv îmi imaginez cum o să stea la plajă stagiara, fericită şi mulţumită, cu un coctail albastru în mânuţă, departe de toate urletele, gravidele, placentele noastre sângerii, de prematurii cu probleme şi mizeria asta de viaţă din maternitate. Înghit în sec şi-mi văd de treabă. Mă screm ca o eroină.
După o jumătate de oră de chin, moaşa hotărăşte că trebuie să mă urc pe masa de operaţii. Hopa, suuuuus, mămicooo, bagă mare! Urlu şi-mi cer iertare încontinuu pentru că mi-e foarte jenă. Moaşa se urcă pe mine. Aaaah! Câte kilograme o avea? 100? 130? Ţipă deasupra ochilor mei scoşi ca la melc: „Screme-te, făi, fato, când ţi-oi spune io! I să vede capu’, ce naiba!” Nu mai am aer. Urechile-mi pocnesc. Apele curg şi curg pe obrajii mei. Apuc palma moaşei şi o strâng cu putere, mut, cerşind îndurare, de parcă ar fi călăul meu şi poate i se face milă. Ţipă ca strânsă cu uşa: „Aoleu, ia uite la asta ce mă strânge, dă-mi drumu’ fato, că mă doare! Aloou!” Slăbesc strânsoarea şi îmi cer scuze. A câta oară? Devin penibilă, dar nu-mi mai pasă. Ce, nasc în fiecare zi? Se descotoroseşte de degetele mele cu scârbă, ca şi când ar fi atins o omidă mare şi unsuroasă. Femeia de serviciu a terminat de măturat şi, voioasă, vine în ajutor. Îşi udă palmele cu apă şi mă mângâie. O face din milă, din devotament faţă de fetele aflate în suferinţă sau vrea şi ea ceva? Nu sunt în stare să raţionez. Doctoriţa mea frumoasă, care seamănă leit cu Paula Selling, e calmă, zâmbeşte şi-mi zice: “Hai că mai ai puţin, încă o dată, cu putere!” Parcă o şi văd cântând la microfon…”Ploua infernaaal, când noi ne iubeeaaam prin mansaaardeee, în luna lui maaarteee” Ah! Ce-a fost asta? Gata? Nu se poate! A ieşit Andrei. Durerea s-a oprit ca luată cu mâna. Am un băiat de 2900 de grame şi 50 de cm. E mic, ud şi are culoarea prunei coapte. Paula Selling, ăăă, sau doctoriţa mea? că nu mai ştiu care e, îi clampează buricelul, îl frecţionează puţin şi-l dă mă departe neonatologului. Andreiuţu nu respiră, nu plânge, aşa că i se bagă oxigen. Primeşte nota 8 în scorul APGAR. Mă întristez, dar sunt cusută repede la perineu şi uit. Faimoasa anestezie s-a dus demult. Simt cum intră acul în muşchi şi mă seacă la inimă. Mă gândesc la torturile medievale, la sărmanul Gheorghe Doja, la Fecioara de Fier, Vlad Dracul şi la ţepele lui, ah! Aşa trebuie să se fi simţit boierii trădători şi plini de păcate. Încep să tremur, mă zgâlţâi ca lovită de Parkinson. Mi-e înfiorător de frig, de parcă aş fi goală în ianuarie pe Transfăgărăşan. Îl vreau pe Andrei lângă mine. Ce-o fi cu el? Întreb mereu: “e bine copilul? E bine?” Nu-mi răspunde nimeni, vorbesc singură ca o idioată. După o jumătate de oră sunt pusă pe targă, cu sondă urinară şi perfuzii. „Balşaia” moaşa îmi zice cu jumătate de buză: „Freacă-te pă burtă, aşa, aşa, ca să să tragă uteru’!” Mă frec până îmi amorţesc mâinile. Suspin. Am născut! Doamne, greu a mai fost! Ce poveşti am văzut eu la Discovery despre naşteri! Departe suntem, totuşi, de lumea civilizată! Încă purtăm gumari găuriţi, avem coji de seminţe în barbă şi călcâiele crăpate.
A doua zi mă duc să-mi văd odrasla. Îmi bate inima de emoţie. La maternitatea Giuleşti nou-născuţii nu sunt lăsaţi cu mamele, cu toate că în saloane există nişte pătuţuri speciale donate de o firmă. Abia merg, mă dor tăieturile, dar rezist. Vreau să-l văd, să-l strâng în braţe, să-i spun cât de mult l-am dorit, cât de mult l-am aşteptat, să-i povestesc cum am plecat în delegaţii cu el în mine şi prin ce peripeţii am trecut amândoi. Mama şi Andrei. Stăm la uşa Neonatologiei vreo 20 de lăuze. Dinspre WC vine o putoare, de-ţi vine să verşi. Sunt două bude jegoase pe care se bat vreo 40 de lăuze, plus gravidele internate care aşteaptă să nască. Pe jos, dospesc în căldură tampoane însângerate, bucăţi mari de vată, pieliţe, supozitoare scăpate, ape rupte, membrane. Infernul! Intrarea în toaletă e la câţiva paşi de salonul unde stau nou-născuţii. Când se deschide uşa budei odată cu cea a salonului de nou-născuţi duhoarea de sânge şi fecale, aleargă spre copii, transferându-se parşiv acolo unde ar trebui să domnească sterilitatea şi curăţenia.
În sfârşit, ne putem vedea şi alăpta bebeii. Al meu e nespălat, are pe căpşor încă urme de sânge. Mă uit şi la alţii. Sunt la fel. Vreau să întreb ceva o asistentă, dar mă repede, acră, turuind fără oprire: „De ce n-are pempărşi număru’ 79? Ete, sacu’ lui e gol! Ce aştepţi? N-are nici ulei, nici pudră Baneocin pentru buric. Veniţi toate cu mâinile goale şi vreţi să vi-i spălăm şi să vi-i îmbrăcăm cu pempărşi de la noi.” Îmi rămân vorbele în gât. Aici copiii sunt numere, ca-n romanul „1984” a lui George Orwell. Hm, eu adusesem de cu seară tot ce trebuie, dar se pare că cineva a umblat în săculeţ şi am rămas fără. Oricum, nu-mi imaginez cum o fi reuşit un nou-născut să facă pipi şi caca de atâtea ori în patru ore! N-am curaj s-o mai întreb nimic. Mă priveşte urât. Ce-o avea în loc de inimă femeia asta? Pietriş? Smoală? Dren? După ce că o lăuză e traumatizată de durere şi de schimbarea asta produsă în viaţa ei, tu o mai iei şi la trei-păzeşte! Celelalte fete au aceeaşi problemă: cineva le-a subtilizat pempărşii, cremele, pudrele. Îmi iau copilaşul în braţe şi mă duc în “camera de alăptat”, adică un hol strâmt de un metru pe vreo trei, unde mămicile stau îngrămădite cum pot şi unde viruşii joacă leapşa pe ouate. Nu mă pot aşeza pe scaun. Mă sprijin de un zid şi îl privesc fascinată. Cât e de frumos! Şi e aşa de mic! Doamne, ce fericită sunt. E al meu, al meu al meu! Celulă din celulele mele, ochi din ochii mei, sânge din sângele meu. Doar el a auzit cum bate inima mea pe dinăuntru şi mi-a ştiut gândurile. Aş vrea să-l sărut peste tot, centimetru cu centimetru, de la unghiuţe până în creştetul căpşorului, acolo unde fontanela e încă deschisă spre cer. Andrei Cristian Mateescu, bine-ai venit pe lumea asta infectă! Să aduci tu lumină cu sufletul şi ochişorii tăi minunaţi, făptură îngerească! Plâng, plâng şi plâng. De bucurie. Îmi aduc aminte într-un târziu că trebuie să-l şi alăptez. Cu ce? Mă dor sânii de mor şi din sfârcurile mele „nefăcute” nu iese nimic. Vine o asistentă şi mă mulge. Doare al dracu’! Colostrul îşi face apariţia. Cam cât o lacrimă. Asta e mâncarea lui Andrei? Mă uit cu invidie la ţigăncuşa de 18 ani care a născut odată cu mine. Suge pradelu’ ei ca la balamuc, îi curge şi pe alături. Numai eu stau şi mă chinui. Îmi vine să o rog să-i dea şi lui Andrei care n-a păpat nimic. Mi-e sfâşâietor de milă. Aproape toţi bebeluşii sunt adormiţi şi nu pot să sugă. Nu ne spune nimeni ce să facem. Peste o jumătate de ora, gata. Ne dau afară. Întrevederea s-a încheiat! Abia la tura următoare aflăm câte ceva despre tainele alăptării. Dar nu gratuit. Lăuzele pricep repede că trebuie să cotizeze. Şi vin atunci şi sfaturile: „Nu ţineţi copilu’ mai mult de 3 minute la un sân, ciupiţi-l dacă doarme, stoarceţi-vă când ajungeţi în camera şi masaţi-vă!” Cum ieşim pe hol de la alăptat, o tipă cu mustăcioară (asistenta? femeia de serviciu? tanti Aglaia? Superman? Dorel de la Electrica?) ne ia pe fiecare: „Nu cumpăraţi pempărşi? Vi-i dau ieftin, 1 leu bucata.” Una dintre lăuze recunoaşte, însă, pampersul trimis din SUA de sora ei şi o întreabă pe vânzătoarea de ocazie de unde îl are. Răspunsul vine ca un scuipat: „Ha! Dă la magazin! Ce, crezi că i-am furat?! Nu-ţi convine, nu cumperi!”
A doua zi observ că Andrei are febră şi începe să facă icter. Ar trebui pus la una dintre lămpile speciale din salon. O anunţ pe una dintre asistente. E cea care l-a luat din sala de naşteri şi l-a dus la Neonatologie. Mă priveşte cu nişte ochi tulburi, păcurii, apoi îşi lipeşte palma – cu care a deschis uşile, a schimbat copiii şi, în general, a făcut o grămadă de treburi văzute şi nevăzute – de faţa pruncului meu şi zice: „N-are nimic!” Apoi pleacă aşa cum a venit. La următoarea alăptare, feţişoara bebeluşului meu e maronie. Arde. Iar o „deranjez” pe asistenta respectivă, care, îmi zice de la obraz: „Nu-i aşa că nu ştii cine sunt, doamna Mateescu? Te faci că nu mă cunoşti, ai uitat că ţi-am avut grijă de bebeu când ai născut!” E supărată. Să fie oare un reproş? Ia să vedem ce o îmbunează! Las copilul şi plec în salon. Iau 50 de lei, mă întorc şi îi vâr în buzunarul mâhnitei, care brusc se înveseleşte ca la nuntă şi începe să fie prietenoasă, numai că nu chirăie şi nu saltă pe călcâie: „Te doare sfârcu’, ţi-a curs sânge?”, zice în timp ce-mi pipăie halatul. „Da, răspund. Nu pot să alăptez!”. „Păi, să-ţi dau un mamelon din silicon. Costă 12 lei.” Fuge şi mi-l aduce între degete, spălat la chiuvetă. Folosit. E bun şi ăsta. După ce plătesc, fiul meu e pus la mare cinste sub lampa vindecătoare. Dar dacă nu aveam banii ăia?

Nevaccinatul…

Singura noapte în care nou-născuţii nu au plâns, au fost spălaţi şi daţi cu ulei parfumat, a fost penultima, în tura unei asistente tinere şi grăsuţe, dar care şi-a făcut cu adevărat datoria. Se numeşte Roxana şi atât. Colegele ei n-o pot suferi pentru că vorbeşte frumos cu lăuzele (auzi, ce neobrăzare!) şi pentru că are grijă de bebeluşi. Ea ne-a învăţat cum să alăptam corect şi, în general, cum să ne purtăm cu pruncii.
A treia zi ar fi trebuit să plecăm din spital, conform noilor prevederi care spun că sugarul şi a sa mamă pot părăsi unitatea spitalicească după 72 de ore de la naştere, dacă nu există complicaţii. Asistenta căreia i-am dat 50 de lei mă asigură că bebeluşul meu nu are nimic, că icterul e „normal şi uşor” şi că mi se va face ieşirea rapid. Dar n-a fost aşa. Una dintre doctoriţe a constatat că n-au trecut 72 de ore de la naştere, ci doar 60, că puiul meu nu are vaccinul TBC făcut („eee, s-o fi terminat tocmai la el!”) şi nu ne dă voie să plecăm. Cade cerul pe mine. Încă o noapte de chin la maternitatea „Panait Sârbu”. Numai gândul că trebuie să mă apropii de WC-urile alea împuţite, mă sugrumă. Oare directorul spitalului, vestitul dr. Marinescu, fost discipol al drlui. Panait Sârbu, şi-ar lăsa soţia sau fiica să se atingă de asemenea scârboşenii? Să stea cu pulpele pe colacul jegos al uneia dintre bude – cusute fiind la perineu, chinuite de dureri şi usturimi? Mă îndoiesc. Sau ministrul Sănătăţii, drăguţul domn Nicolăescu! Şi-ar pune el mândreţe de buculiţe universitare pe pişatul plin de antibiotic şi pe sângele închegat al bietelor lăuze care joacă step pe la uşi, aşteptând înfrigurate să le vină rândul? Alung gândurile cu palma, ca pe muştele mari şi verzi care zbârnâie optimiste la WC-urile maternităţii şi o întreb pe doctoriţa neonatolog când ar putea să-mi facă ieşirea. Răspunde scurt: „Mâine.” Insist, explicându-i că am văzut mămici că pleacă din spital, cu toate că au născut după mine. Găseşte atunci alt motiv. Icterul. Copilul nu poate ieşi azi pentru că e bolnav. Poate însă pleca mâine, sâmbătă, 28 aprilie 2007, când icterul va fi „mai puţin nociv”. N-am ce face şi mă conformez, dar bocesc de mi se opreşte şi picul de lapte pe care am fost în stare să-l produc. O altă doctoriţă mă ia de mână, îl desfaşă pe Andrei şi-mi zice: „Uite. E prematur! Pe picioare e plin de vânătăi, dacă e ceva neurologic? După dimensiuni n-are 37 de săpămâni. Ai văzut că i s-a dat nota 8. Aici scrie că s-a născut cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Trebuie supravegheat. Unde vrei să pleci? Dacă i se întâmplă ceva acasă, ştii ce să-i faci?” Tremur toată. E prima dată când văd picioruşele lui Andrei. Doamne, sunt ca de păpuşă, mai subţiri, firave şi… cu vânătăi. Cum şi cine i le-a făcut? „Eee, sunt de la naştere!” vine şi răspunsul. Cum de la naştere? Nu se poate! Nimeni nu mi-a zis nimic. Nici n-am ştiut că Andrei s-a născut cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Nu era normal să mi se spună şi mie? Copilul a fost în pericol, iar eu n-am ştiu nimic, nimic. Până acum. Doctoriţa mă priveşte stupefiată, de parcă eu aş fi vinovată de toate astea…Plâng din nou, în hohote, sprijinindu-mă de zidurile maternităţii pe care o urăsc. Cu pumnii aş lovi-o. Dacă ar şti bietul dr. Panait Sârbu, care a pus atâta suflet în visul lui!
Trece şi noaptea asta, cu greu, cu insomnie crâncenă pentru că fetele cu care sunt în cameră sforâie ca tractoarele la arat, iar durerea cusăturilor mă stresează enorm. Dimineaţă fug ca vântul. Îmi scapără călcâiele. În maşină stau într-o rână, cu Andrei la piept. Nu-mi vine să cred că am scăpat. În viaţa mea nu mai calc în această maternitate, nici pentru subiecte, pentru nimic în lume. Jur! Ajunsă acasă mă tot uit la copilaşul meu care plânge şi are încă icter. Nu ştiu ce să-i fac, cu toate că am citit câteva cărţi pe această tema şi am „frecat” forumul mămicilor vreo doi ani de zile. Lapte nu prea am, aşa că îi dau ceai. Merge. Bea mititelul. Peste ceva timp aflu că Andrei, de fapt nici n-a mai fost vaccinat împotriva TBC-ului. Pe niciun umăruţ nu are semn de vaccin, ca toţi copiii. Pediatra mă sfătuieşte să nu ies cu el în mulţime şi să i-l fac cât mai repede. Asta e. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat doar cu atât, altele au păţit-o mai rău.

….si surda.
Da? Staţi puţin că nu e tot! Mai târziu aflu de la alţi medici că în timpul naşterii, din pricina efortului am făcut un AVC (accident cerebral vascular) care mi-a distrus nervul auditiv de la urechea stângă. Diagnosticul pus e SBI (surditate brusc instalată). Rapid, Andrei e dus pachet la mama, iar eu “înghit” perfuzii, o oră pe zi, timp de o săptămână, să trăiască nea Marian, asistentul de la Polimed Apaca! şi doamna dr. Gabriela Kubinschi, cea care m-a ajutat. Sper să se rezolve ceva. Toţi speră. Dar e zadarnic. Prea târziu. Rămân într-o ureche. Definitiv. Pentru asta îi mulţumesc frumoasei mele doctoriţe ginecolog care a avut “grijă” de mine la Giuleşti. Dacă ar fi fost MAI PUŢIN atentă aş fi putut rămâne chiar paralizată sau belalie pe viaţă. Dar aşa? Am avut noroc. Săru’mâna doamnă, sunteţi o artistă! Oare vă mai gândiţi la mine?

Voi fi născută prin cezariană (se mai numește și secțiunea C).

Adică în loc să mă nasc așa:

Mă voi naște așa:

Asta e decizia luată azi.
Va fi riscant să fiu scoasă, dar dacă mai rămân mult înăuntru, voi muri în câteva zile.

Azi am dedidat aprox. o ora verighetei … mai exact, am incercat s-o scot. Si eu, si mama ne-am chinuit cu tot ce se poate – apa si sapun, ulei, ulei de bebe, balsam de par! Noh, nu vrea sa iasa si pace.  Mama, mai panicoasa de fel, se gandeste numai la cangrene si invinetiri, asta desi nu ma deranjeaza deloc, doar ca degetele s-au umflat foarte tare. Nu-i asa ca e enervant cand cineva se panicheaza in asa hal din nimic, incat te umple si pe tine de frica? Pana azi n-aveam nicio treaba cu verigheta. Da, degetele sunt umflate, parca verigheta imi sugrumeaza inelarul, dar nu ma deranja, nu ma taia, nu facea rana. Dar, acum ca s-a pus problema, probabil va incepe sa ma deranjeze, sa-mi faca rani, etc, etc. E peerrrfect cand incepi si-ti creezi singur probleme, nu?

Intr-o alta ordine de idei, bebe Vladut are 2,950 grame la 37 de saptamani, ne facem maricel si daca nu se hotaraste sa vina mai devreme, pe 5 iulie mergem la spital si ne cunoastem in sfarsit. Bine ca nu e 4 iulie, ar fi fost atat de ironic la cat am ajuns sa urasc americanii!!! Zilele astea am umblat ca o bezmetica (ca in fiecare zi de altfel!), m-am vazut cu toata lumea, pana si cu colegi de serviciu din 2005-2006 )) Sunt aproape de termen si mie-mi arde de plimbari. Evident, azi mi s-a recomandat s-o mai raresc cu rendez-vous-urile, sa stau in pat cu chisioarele in sus, sa nu stau in caldura si sa ma odihnesc cat pot ca nu mai merge sa pierd vremea pe la terase. Trebuia sa ma mai vad cu inca o tura de fosti colegi de serviciu, dar cum  intalnirea e seara dupa 21 intr-un pub plin de fum, iar eu sunt aproape la termen, am zis ca nu are sens sa exagerez chiar in halul asta. Asa ca stau acasa, citesc Wally Lamb si mananc muuulta inghetata  Big Milk de vanilie.

Later Edit: Ironia sortii, bebele nostru s-a nascut totusi pe 4 iulie. Ironia sortii ptr ca in ultimii 3 ani am avut sefi americani pe care acum ma gandesc daca sa-i dau sau nu in judecata, colegi cu cetatenie americana, clienti americani. Pana si in pauza de masa vorbeam cu colegii mei (care vorbeau totusi si romana) numai in engleza … americana! Nu mai merg la serviciu din aprilie, dar inca nu m-am obisnuit ca 04/09/07 e de fapt 4 septembrie, nu 9 aprilie. Iar locul ala de munca mi-a lasat asa un gust amar …

Ea va fi intotdeauna surioara mea. Chiar daca din clipa in clipa urmeaza sa aduca pe lume cea de-a doua comoara… (in fotografie, cea dintai comoara). Pentru mine, ramane sora mai mica.

Astept mai emotionata decat ea, care priveste sarcina si nasterea ca pe ceva firesc, fara nici o fobie, depresie sau grija moderna inventata de societate. Nu a avut depresii dupa prima nastere, nu i s-au parut niciodata insuportabile nici contractiile, nici nasterea in sine (pe cale naturala, desigur, nici sa nu auda de cezariana), nici latura oarecum “barbara” inerenta nasterii (taiat, rupt apa, cusut si altele de care nu iti spune nimeni), nici plansetele fetitei, nici sanul cu mastita, nici energia nestavilita din prezent a comorii de 2 ani.

Am auzit nu o data mame care, de fata cu copilasii lor, mai mici sau mai mari, fac afirmatii de genul “daca stiam cum va fi, nici nu il faceam”, “e groaznic de rau”, “trebuia sa fac avort” etc. Nu am inteles niciodata acest comportament. Desi ar fi bine sa recitesc ce scriu acum atunci cand voi fi si eu mama, nu sa “judec” in necunostinta de cauza, pentru ca adesea criticam fara sa ne punem in situatiile altora. Dar mi s-a parut mereu crud sa afirmi aceste lucruri in prezenta puiutului tau. Am o prietena pe care mereu am putut citi trauma de a fi copil nedorit, neplanificat, caruia parintii i-au si spus – chiar si la maturitate – ca ea de fapt nu trebuia sa se nasca… Cum sa iti poti continua viata alaturi de familie, dupa ce auzi asa ceva? Mereu m-au surprins lipsa de intelepciune si “galetile” de greseli si gafe ale “oamenilor mari”.

Ma rog ca toti copiii sa fie la fel de iubiti si doriti ca si cei ai surorii mele.

Stau si ma gandesc unde anume am gresit, ce anume trebuia sa fac si n-am facut, ca sa previn aparitia vergeturilor. Intr-un fel ma asteptam sa apara, ptr ca aveam si inainte din cauza schimbarilor hormonale de la adolescenta. Dar atunci, la 12 ani nici prin cap nu-mi trecea sa beau doi litri de apa pe zi si sa ma dau cu zeci de creme pentru elasticitatea pielii, ca acum.

De prin luna a 2 a ma dau zilnic cu: ulei de masline (la greu!), ulei de catina, unt de cacao de la Body Shop, Elancyl Specific Vergetures, Mustela 9 Mois (gelul acela intensiv, crema n-am gasit-o pe nicaieri, decat pe site la Centrofarm, dar in farmacii nu), uleiul Eucerin special ptr sarcina, lotiunea de masaj pe baza de unt de cacao Palmer’s si ea speciala pentru perioada sarcinii, Nivea Body plus cateva picaturi de vitamina A (nu e voie mai mult, vitamina A da malformatii la fat daca e folosita frecvent). Nu le-am folosit pe toate in acelasi timp, ca nu sunt nebuna sa ma dau cu atatea creme o data, dar in general m-am dat zilnic cu ulei de masline, plus o crema – Elancyl de cele mai multe ori. Plus ca am baut cei 2-3 litri de apa plata zilnic mi-am facut gomaj de 1-2 ori pe saptamana cu tot felul de combinatii naturiste. Si intrebarea mea este:  unde naiba am gresit de mi-au aparut vergeturi? Am citit ca aprox. 80% din femeile insarcinate se confrunta cu problema asta, numai ca pe site-urile de gravidute toate se lauda ca au descoperit crema minune (difera de la caz la caz, de obicei se vorbeste de Mustela sau Elancyl) si natura le-a fericit cu o piele foarte elastica, iar ele nu se confrunta cu problema vergeturilor. Mai sa fie, toate au descoperit crema minune, in afara de mine. La toata lumea dermocosmeticele dau  rezultate, numai la mine nu. WTF?? Chiar asa sa fie? Sunt eu aia mai ghinionista decat restul lumii?

Am citit ca in state gravidele isi programeaza in aceeasi zi cezariana si operatia de lipoaspiratie pentru tummy, ca sa fie sigure ca scapa de excesul de piele si de imperfectiuni odata cu nasterea. Noh, daca sunt atatea femei care fac chestia asta (personal, mi se pare putin horror scenariul, atat de complexate sa fie femeile astea?), e clar ca ceva le-a determinat sa ajunga atat de departe. Acel ceva este faptul ca vergeturile si celulita sunt inevitale in sarcina. Numai la romancutele noastre, astea cu o mostenire genetica fantastica merge de minune o crema de la Plafar! Nicoleta Luciu nici n-a facut vergeturi, pentru ca dragalasa s-a dat cu ulei de catina, care costa 9 lei la Plafar. Mi-am luat si eu, sa vad ce si cum, ca sa vezi pe mine nu m-a ajutat prea tare, doar m-a colorat pentru ca are un pigment foarte puternic. Si asta desi nu m-am ingrasat 42 de kg ca domnisoara Luciu, care s-a dublat practic. Si daca citesti forumurile unde se discuta despre sarcina si problema asta, mai toate afirma sus si tare ca n-au ramas decat cu foarte putine, pentru ca au o piele foarte elastica si s-au dat cu crema X, incepand din luna Z. Nu spun ca mint toate, dar cred sincer ca n-au oglinzi prea bune prin casa.

Acum, stiu ca n-am ce sa fac. Incerc sa accept faptul ca am facut vergeturi, ca nu voi scapa de ele desi sunt inca rosiatice si nu s-au cicatrizat. Urmeaza ca dupa alaptare sa incerc Strivectin SD (desi cred ca e o pierdere de vreme), dupa care (mi-am informat sotul deja, a fost instiintat ca va trebui sa munceasca multe week-end-uri si ore suplimentare din cauza vergeturilor mele), voi merge la DermaStyle la minunatul laser Fraxel. Nici nu stiu daca sa mai trec prin etapa Strivectin sau sa fug direct la laser. O sa incerc si termosudatia cateva sedinte, sa vedem daca exista vreo posibilitate de rezolvare si asa. Oricum, sarcina asta a adus cu sine niste schimbari enorme ale corpului meu. Imi va lua muuuult timp sa le accept, sa ma obisnuiesc cu the new me.

In prima zi cand am facut blogul m-am gandit la ce o sa scriu ca sa fie pe placul celor care urmau sa citeasca. Dupa 9 luni de grapefruit am realizat ca nu trebuie sa scriu pentru ceilalti sau cel putin sa nu modific sentimentele si ceea ce mi se intampla cu ajutorul cuvintelor. Citind azi niste articole din lunile trecute, am gasit printre randuri si ganduri nescrise sau modificate.
Stiti si voi ca 9 luni sunt de ajuns fatului sa se dezvolte in uterul mamei ca sa iasa in lume, asa, necunoscator, dar curios. Cred ca in aceste 9 luni blogul meu a fost intr-o astfel de “burta” si pentru ca, normal ar fi trebuit sa se nasca pe 22, o sa se nasca astazi prin cezariana. De astazi n-o sa incerc sa par mai buna, mai rea, mai cuminte, mai perversa, mai desteapta sau mai stupida. De astazi o sa fiu “copilul” care plange la miezul noptii, copilul care face primul pas, copilul care scoate cenusa din plita. Copilul dorit, dar si cel abandonat. De astazi sunt un grapefruit decojit, vulnerabil, dar accesibil. Amar, dar sanatos. Roz, alb sau rosu. De astazi n-o sa spun lucrurilor pe nume, ci direct prenumele

//am modificat si pagina de la about me.

Filmul ar trebui sa fie foarte interesant de vazut, numai uitandu-ma la trailer imi inspira asa o stare de bine, imi da incredere ca nasterea nu este atat de traumatizanta cum tot aud peste tot si ca pana si eu pot trece cu succes prin asa ceva.

Cezariana este o optiune mult mai simpla pentru doctor, si mult mai banoasa, numai ca pe mine ma sperie faptul ca la o nastere naturala doctorul nu e mereu in prezenta ta. Ma sperie gandul ca trebuie sa trec printr-un travaliu de cosmar cu o moasa cel putin plictisita si care nu mai are rabdare cu inca una ca zbiara ca o apucata. Eu vreau sa fiu incurajata, sa se stea dupa fundul meu, sa primesc asigurari de la un om avizat  ca totul decurge asa cum trebuie si ca totul se va sfarsi cu bine. N-am prea vazut asta decat la clinicile particulare, unde nu imi permit sa nasc, dar la care nici nu gasesc o modalitate de a justifica costurile , mai ales ca este vorba doar de 3 zile de spitalizare .  

Daca faza e pe bune, Sheila Kitzinger e o vagină. Vagina asta a venit cu niste faze de-ti crapa capul:

O nastere in propria casa este ca o medalie pentru o viitoare mamica, care o va face intr-un mic bazin, fara aspirina sau alt calmant. Iar doamnele care apeleaza la cezariana si la anestezie locala sunt considerate lase. ‘Orgasmul este un efect secundar, nu obiectivul. Nu vreau sa facem mamele si moasele sa creada ca au sexuat daca nu au orgasm. Daca ai avut o astfel de experienta tine-o pentru tine. Nu trebuie sa devina urmatorul trend in randul nasterilor’, a declarat ‘gurul’ nasterilor naturale, Sheila Kitzinger, potrivit mail online.

O medalie pe catafalc, daca intervin complicatii. Si complicatiile pot interveni oricand, in cazul oricui.Vacile nasc in staul, femeile – la spital.

Fara aspirina mi se pare si logic, nu e buna de nimic la nastere, alea-s dureri de potolit cu Naropin sau altele bune de asa ceva.

Fara alt calmant (Naropinul ala) sa faca bine sa nasca ea, nu alte femei. Sper ca-s putine proaste s-o creada.

Sunt laşă si mandra de asta. Se nastea cu dureri. Acum se poate naste fara. Daca durerea se poate evita, de ce sa nu o evitam? Asta a facut stiinta, ne-a scos din pestera si ne-a ajutat sa ne vindecam si sa ne calmam durerile.

Prefer orgasmul in orice alte circumstante.

Ce e aia “a sexua”? (asta cred ca e perla alora care au scris articolul)

Nasterea naturala are un guru? Oh…

De cand sunt insarcinata am intrat in contact cu multe alte viitoare mamici. E incredibil cat de multe pot discuta doua femei care nu se cunosc absolut deloc, dar care au in comun faptul ca vor avea un bebe. Asa am descoperit ca multe habar nu au ce inseamna bagajul de maternitate si de ce ar trebui sa ti-l faci dinainte. Asa ca m-am hotarat sa compilez o lista cu sugestii despre ce ar trebui sa iei cu tine, la care mai poti adauga ce vrei tu, in functie de nevoile tale. La unele mi-am permis sa dau si niste exemple, dar fiecare isi poate cumpara produsele de unde doreste, nu de la o firma anume.

- evident incepi cu o geanta mare si incapatoare si ii gasesti un loc in casa unde sa fie la indemana
- cartea de identitate, adeverinta de la serviciu cu plata contributiilor CAS si dosarul de analize sau carnetul gravidei
- 2-3 camasi de noapte cu nasturi pt alaptat – eu le-am gasit pe astea in magazinele Mothercare (in Bucuresti) si inca doua mi-a cumparat sora mea de la Sofiaman (magazinul Duo din Moldova Mall in Iasi)
- chiloti (normali sau de unica folosinta, uite aici niste modele: Jane sau Tigex.
- halat, papuci mai largi, comozi
- sutien pt alaptat, pad-uri de pus in sutien cand iti curg sanii
- sosete – 1-2 perechi (ti se face frig la picioare in travaliu)
- prosoape (fata, corp, sani – separat pt sani, s-ar putea sa ai nevoie sa il uzi sa il pui compresa, cand ti se umfla de la lapte si te dor, pt acasa iti poti lua niste comprese cu gel care se incalzesc sau se racesc in functie de necesitate)
- tot pentru sani ai nevoie de Garmastan, e un unguent pt sfarcurile crapate de la alaptare, mai sunt si alte marci, de exemplu Multimam Balm de la Bioclin sau Lanolin unguent pentru sani de la Lansinoh sau banala crema de galbenele
- periuta de dinti, pasta de dinti, sapun, crema de fata, crema de maini, balsam de buze, deodorant (si orice alte cosmetice mai folosesti tu, gen demachiant, lotiune tonica etc)
- servetele de hartie pt nas, hartie igienica, servetele umede intime (ceva cu extracte din plante daca gasesti, eu am gasit la plafar niste servetele intime pentru hemoroizi cu extracte din musetel, hamamelis si aloe vera si mi-am luat din alea, sau hartie igienica umeda de la Kleenex, o gasesti in hipermarketuri)
- tacamuri (furculita, lingura, cutit), castronel (de preferat de plastic), eventual farfurie (daca vrei sa mai tai ceva pe ea, o rosie, branza etc), cana, eventual un recipient cu sare (daca te stii consumatoare)
- paie pt baut apa (s-ar putea sa nu te poti ridica in fund si atunci o sa iti foloseasca)
- pachet mare de vata 100% bumbac, comprese sterile mai mari (din acestea doua se fac niste “tampoane” pentru lohii, compresele se pun ca sa nu se lipeasca vata de organele genitale, lucru destul de neplacut, mai ales daca ai si cusatura de la epiziotomie), absorbante always pt noapte cu invelis de bumbac (unele maternitati nu te lasa cu absorbante, asa ca e mai bine sa intrebi inainte si sa le patrezi pentru cand vii acasa) sau absorbantele pt incontinenta urinara de la Bella, sunt mai delicate pentru piele si au mai multe avantaje, uite aici mai multe informatii )
- brau elastic pentru burta (am vazut in piata la tonetele cu haine) – la fel e bine sa intrebi inainte, in unele maternitati e permis, in altele nu, eu mi l-am pus oricum si vad la fata locului. Pentru cele care nasc prin cezariana, ideal ar fi asa ceva, dar magazinele Mothercare din Romania nu il vand si taxele de livrare sunt cam mari asa ca daca nu aveti pe cineva care sa v-o aduca din UK nu prea vad cum ati putea intra in posesia ei. Eu inca ma mai stradui
- pompa pt muls laptele din sani (s-ar putea sa nu poti alapta sau sa ai mai mult lapte decat poate bea copilul si e bine sa ai, eu iti recomand pompa de la Avent. Nu-ti lua ceva mai ieftin ca s-ar putea sa te doara sanii si mai tare (am o prietena care a patit-o, i-a cumparat sotul una in graba si evident nu se pricepea, asa ca respectivul obiect a ajuns la gunoi pana la urma), eventual daca ti se pare scumpa, imprumut-o de la cineva
- supozitoare cu glicerina (ca sa nu fortezi cusaturile de la epiziotomie sau de la cezariana)
- eu mi-am pus si fiole de algocalmin si pastile de algocalmin pt dureri, necesare mai ales la cezariana, la nastere normala s-ar putea sa nu fie cazul, algocalminul e singurul calmant permis, dar se va lua numai la indicatia medicului
- telefon mobil, incarcator
- camera foto, acumulatori
- forfecuta de unghii – nu ca o sa stai sa iti faci manichiura la reanimare, dar daca ti se rupe vreo pielita s-ar putea sa fie dezastru si oricum poate mai ai nevoie sa mai tai ambalajul de la ceva.
- vitaminele prenatale – unele se iau si dupa nastere, asa ca cel mai bine e sa intrebi medicul daca sa le iei sau nu
- pt bebe: scutece unica folosinta nou-nascuti, servetele umede, crema pt fundulet Bepanthen, 2-3 body-uri (cu maneca scurta sau lunga, cu sosetute sau nu, depinde de vreme), 2-3 bluzite, 1-2 caciulite. Acasa sa pregatesti hainele cu care il scoti din spital (body, bluzita de corp, 1 costumas, 1 caciulita, 1 paturica, eventual din aceea cu capse, care se face ca un sac) si un set de haine pt tine (tot de gravida) pe care sa ti le aduca sotul la spital cand iesi, sa nu caute el bezmetic prin toata casa.
- sa mai ai la indemana : 1 sticla de apa plata, iaurturi de baut, compot, biscuiti, alte chestii usoare pe care stii ca le mai poti manca, sa ti le aduca sotul la spital
- alte lucruri de care simti tu ca mai ai nevoie, eventual o carte, o revista, mp3 player, un carnet cu un pix daca vrei sa iti mai notezi cate ceva din informatiile primite de la neonatolog, orice altceva care sa te deconecteze – rebusuri, tricotat, crosetat, goblen, orice crezi ca ai rabdare sa faci in spital
- trusa de farduri daca vrei sa dai bine in primele poze cu bebe sau stii ca nu poti trai fara machiaj
- eu mi-am mai pus: un spray cu apa termala si doua cearsafuri absorbante de la Bella, in caz ca sangerez prea mult, nu vreau sa patez patul de spital si sa ma rog dupa aia de asistente sa imi schimbe lenjeria.
- bancnote de 5 lei pentru spagile inerente din spital (daca nasti la stat), banii de doctor si/sau anestezist e bine sa fie la sot, sa se ocupe el de asta
- dopuri de urechi, daca aveti probleme cu galagia, si din asta e destula prin spitale (cand am fost internata la inceputul sarcinii nu am putut sa dorm decat cu dopuri)
- daca nasteti fetite si vreti sa le puneti cercelusi de aur din spital, e bine sa ii aveti in propriile urechi – cu ocazia asta evitati si riscul de a disparea.

Iata si gentuta mea, cum sta cuminte, aproape gata de plecare:

Si o parte din continutul ei:

Esta data cand am fost programata pentru cezariana. Da, placenta naibii nu s-a urnit deloc, tot sta ca o placinta exact unde nu trebuie. Deci bebita nu o sa mai fie balanta, o sa fie fecioara. Imi placea ideea de balanta, sora mea este nascuta in zodia asta si in plus gemenii si balantele sunt compatibili. Dar si cu fetele fecioara ma inteleg bine, Mirela, de exemplu.

Dna consultant de nasteri mi-a spus ca s-ar putea sa fie si mai devreme, in cazul in care o sa mai am vreo sangerare mai mare pana atunci, ceea ce, zice ea, nu e exclus. Ca daca mai am vreo problema saptamana asta sau urmatoarea, va fi ca pana acum, adica ma duc la spital, ma tin 2-3 zile si imi dau drumul acasa. Dar dupa aia, s-a dus, gata cu intorsul acasa si jucat World of Warcraft, ma vor tine la spital pana la nastere. Trebuie sa mai imi pun in bagajul pentru spital niste carti. Unele groase.

In rest, bebe e bine, a crescut, are acum 2,180 kg. Misca mult, nu ii place cand ii asculta inimioara si cand o pipaie persoane straine, protesteaza. Midwifele imi iau mana si o pun pe burtica sa o linistesc. Am si vazut-o astazi la ecografie, i-au facut si o poza, nu prea reusita, sincer. Dar acum e si mai mare si nu mai incape toata pe ecran. La naiba, trebuie sa gasim urgent numele perfect.

S-au intamplat multe saptamana asta. Miercuri am fost la midwife si mi-a zis ca testul de glicemie e negativ, adica nu am diabet, nu am probleme, din fericire. Oricum, renuntasem la mai toate chestiile dulci. Si de cand am renuntat la cerealele de dimineata cu miere si nuci, foarte, foarte bune de altfel, a inceput sa-mi iasa normal nivelul glicemiei. Ce poate sa faca un bol de cereale pe zi. Am gasit altele, fara added sugar. Dar si fara miere, desigur . Pe 18 august sunt programata la o ecografie si in functie de rezultat imi vor spune daca o sa fie o nastere normala sau cezariana.

Si m-am bucurat si eu ca de data asta mi-a zis numai de bine. Si, asa cum mi s-a intamplat de fiecare data cand am fost la doctor, seara iar m-a apucat si a trebuit sa mergem la spital. Le-am spus din nou, e prea mare coincidenta, de 3 ori la rand, deja e prea mult. Midwifele sunt de vina. Dar la spital nu au parut sa aiba o  revelatie si sa recunoasca. M-au intrebat daca facut sex in ziua aia. Le-am zis ca nu, singurul lucru iesit din comun pe care l-am facut a fost vizita la midwifa. Dani i-a asigurat ca nici acolo nu am facut sex, ca a fost si el cu mine. Era tarziu, ora 10, am astept sa vina doctorul, m-a consultat. Aaa, aici, medicul, daca e barbat, nu are voie sa te consulte daca nu e o midwifa prezenta. Si midwifa te pregateste, te acopera cu un cearceaf, timp in care doctorul asteapta dupa o draperie.

In fine, mi-a spus ca trebuie sa stau doua zile, de miercuri pana vineri, apoi ca se grabeste sa mearga in sala de operatii si a rugat-o pe midwifa sa imi bage acul in mana pentru perfuzii. In spital nu e in general foarte funny, dar partea asta o urasc cel mai tare. Si am ajuns sa imi dau seama daca cei care o fac se pricep la chestia asta chiar si dupa modul in care desigileaza acul. Midwifa asta era varza, se misca incet, se apuca de ceva, apoi de altceva, revenea la ce incepuse, incepusem sa am presimtiri negre. Si s-au adeverit,  s-a chinuit vreo 5 minute sa imi bage acul in mana. La un moment dat mi-l infipsese ea cumva, dar nu iesea sangele, adica nu era in vena. L-a scos iar, i-am zis ‘I don’t think this is working’. Da, da, o sa trimita pe altcineva. A venit alta, care avea un ecuson cu ‘Sister’. Bine, sister, sa te vad. Si ea era asa nesigura pe ea, a incercat in alta vena tot de la mana stanga, nu a reusit sa bage acul decat pe jumatate. Tocmai se pregatea sa mai incerce o data si se proptea sa il infiga mai tare si am rugat-o sa se abtina de la experimente pe mana mea. A zis ok, va trebui sa il asteptam pe doctor sa iasa din operatie, el se pricepe cel mai bine. Si uite asa l-am asteptat pe doctor pana pe la 2.30 dimineata. Am aflat cel putin cu ocazia asta ca atat dureaza o cezariana, 2 ore si un pic. In fine, poate mai face si el ceva inainte si dupa, se mai spala pe maini, eu stiu? A venit doctorul, foarte dragut, a zis ca o sa-mi puna un ac verde pentru ca este environmental friendly. De parca imi ardea mie de glumite la ora aia. A zis ca daca el nu reuseste sa il puna, o sa ma lase fara. Asa ca m-am rugat sa greseasca si el, dar degeaba. Omul era fresh dupa cezariana, a reusit din prima, in mana dreapta. Am zis ca astea se fac fara anestezie? Doar te sterge cu o solutie care cica amorteste, dar cred ca era apa chioara.

Vineri mi-au dat drumul acasa. Dupa ce am insistat eu. Se pare ca a fost mai grav de data asta si vroiau sa ma mai tina inca o zi, dar am convins-o pe dna doctor sa ma lase. A zis, ok, if you’re so desperate to go home… Yes, I am. Oricum, la cel mai mic semn, sa merg iar la spital. Asta pot sa fac. Desi trebuie sa recunosc ca de data asta am stat un pic si am negociat cu Dani daca sa mai merg la spital sau nu. Tocmai ne hotarasem totusi sa merg, ca e mai bine pentru bebe, a venit Miha de la lucru si cand a auzit a zis; ia-ti imediat bagajul, acum mergem. Nu-mi place la spital, dar adevarul este ca dupa ce monitoreaza totul si imi spune ‘the baby is fine’, ma simt infinit mai bine.

Joi a fost ziua Norei, o prietena foarte buna a lui Iosif si a Mihaelei. E foarte, foarte de treaba, si noua ne place mult de ea. E mama lui Sam, cea care m-a ajutat prima data cand am fost la spital. Asa ca vineri seara am fost la ea sa ii uram Happy Birthday. I-a placut cadoul de la noi, tot felul de chestii pentru baie si un parfum ‘Poison’ de la Dior. A zis ca ‘Poison’ e unul dintre parfumurile ei preferate, iar John, sotul ei, cand a auzit a glumit: ‘Oh, honey, I would have sent you poison’. Glume de oameni casatoriti de mult timp . Am stat afara, desi era destul de frigut, pentru ca pusesera in toata gradina tot felul de lampioane cu lumanarele, arata foarte bine. Si cumparasera niste lanterne chinezesti pe care le-au aprins.

Marie se pricepea. Trebuia sa o intorci rapid sa se umple cu aer, apoi aprindeai la baza si asteptai sa se incalzeasca aerul. Cand se incalzea suficient, doar ii dadeai drumul si gata, zbura. Se inalta foarte tare, pana la nori. Foarte cool. Bine, ne-am bucurat cand a batut vantul putin si a indepartat-o de acoperisul casei. Si anticipam titlurile din ziarele locale de a doua zi: UFO’s in Cliffton! Aliens among us! Ne intrebam si daca e legal, daca o sa ne trezim cu brigada de pompieri pe cap. Pe la a treia lanterna, albastra, ma tot intindeam sa ma uit mai bine, cand l-am auzit pe Alan spunand: ‘Watch the pool, guys, watch the pool!’ M-am intors, nu am vazut decat o musama albastra, am calcat si m-am dus. In piscina cu apa uda si rece. Stiam ca au piscina, ca o tin acoperita de obicei sa nu intre mizerii in ea, dar nu s-a facut asa repede conexiunea in capul meu cu ‘watch the pool’. Bine ca am cazut in capatul in care apa avea un metru si 20 cm, nu peste 2 m, ca in partea cealalta. Dani a zis ca nu ma pot abtine sa ma arunc in toate piscinele pe care le vad. Toti radeau, eu nu reuseam sa ies de acolo, ar fi trebuit sa ma sprijin pe marginea piscinei cu burtica. M-au scos Dani si Lee, cum ridici ceva cu macaraua. Nora a ras si a zis ca daca ar fi picat ea, care e mai grea, i-ar fi spus: inoata pana la scara sa iesi afara ). Toti radeau de fapt, si eu. Nora s-a panicat mai tare, m-a dus repede in casa, m-a dezbracat, a inceput sa caute haine care sa imi vina. Mi-a bagat hainele in uscator si pana am plecat erau uscate. Au inchis toate portile care duceau spre piscina, de frica mea. Au zis ca daca vreau o nastere in apa ar trebui sa vorbesc cu doctorii mai intai. Sam m-a intrebat cat timp am de gand sa stau in Anglia, ca atata vor dura glumele pe seama faptului ca am cazut in piscina. A fost foarte funny, nu am ce sa zic

O poza cu mine infofolita, in haine de imprumut: