Eroii nu mor niciodată. Aşa scrie în cărţi, pe monumente, pe cruci.

Şi chiar pe zidurile blocurilor comuniste, lângă cuvinte urâte, neruşinate, care încep cu litera p. Dar nu e aşa. Eroii mor. Deja sunt aici. Ei: generaţia următoare, liberă şi sensibilă la alte aspecte.

Ei, cei care erau preşcolari în decembrie 1989, nu mai ţin minte cum mirosea Moş Gerilă a portocale. Dacă nu emigrează şi dacă nu şomează, lucrează resemnaţi în holdinguri, aşteaptă să vină „casual friday”, apoi weekendul şi clubbingul, conduc maşini puternice şi înjură când e blocată circulaţia pentru ceva vechi şi neclar. Revoluţia.

Revoluţia are douăzeci de ani şi e purtată solemn pe sub Arcuri de Triumf, ca un zeu îmbătrânit înainte de timp, un zeu înfăşat în festivism, lacrimi şi enigme. A fost o hemoragie şi sânge a fost pe străzi. Ştiu asta şi cei care s-au trezit în maşini străine şi habar n-au ce-i aia să tragi şocul unei Dacii. Ştiu, dar nemurirea, fie ea şi a eroilor, a rămas o iluzie, pierdută printre credite, supermarketuri, vacanţe low-cost şi angoase postmoderne. Nu este nici patetic, nici tragic. Este – şi atât. În privinţa aceasta, istoria nu cunoaşte excepţii. Copiii Revoluţiilor nu sunt chiar cei mai recunoscători copii.

Când l-au găsit mort la sfârşitul unui martie, Marc Chagall avea 98 de ani. Picta deja de o viaţă lungă, fiindcă nu avea încotro. Acolo a găsit el fereastra prin care putea intra într-o altă lume, ciudată şi suportabilă. A fost sărac şi dezordonat, la Paris picta miraculos şi aiurea, pe feţe de masă, pe cearşafuri şi pe cămăşile de noapte ale unor doamne al căror nume nu s-a reţinut.

Pictor, sau mai degrabă poet, Chagall nu seamănă cu nimeni înainte de el, aşa cum nu seamănă cu nimeni după el.

Revoluţionarii români cei adevăraţi, oameni care au căutat în întuneric şi în frig şi au găsit curajul, revoluţionarii fără premeditare, ziceam, au făcut din gecile, sacourile, puloverele şi paltoanele lor gri ceva greu de înţeles sau de povestit. Ceva ce seamănă cu un tablou, o gravură sau un vitraliu atins de geniul lui Chagall. Revoluţionarii români cei adevăraţi au colorat străzile cu euforie şi cu sânge. O lume de oameni egali şi săraci, sub un steag găurit. Aşa ceva nu se poate spune. Aşa ceva se simte.

Şi totuşi, eroii mor. „Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi” – constată un vechi proverb evreiesc. Şi proverbele nu greşesc. Ne ascundem de noi şi degeaba. Mult s-a pierdut şi s-a uitat între aceste şabloane meschine: „A fost demult, să o lăsăm aşa” şi „Au murit nevinovaţi, ca nişte fraieri”.

Mor de fiecare dată când criminali necondamnaţi le pun coroane de flori pe morminte, zâmbesc foarte oficial şi, în general, nimic nu se mai poate face.

* acest editorial a fost publicat in ziarul adevarul din data de 22.12.2009

Pe vremea când mă jucam cu beţele, când mă plimbam pe acoperişuri, în timpul marilor incendii, pe când mă scăldam şi desenam, nimic nu mă împiedica să fac curte, în mod asiduu, fetelor, pe cheiuri. Mărturisesc, nu ezitam să îmi înegresc puţin ochii, să-mi înroşesc uşor buzele deşi nu aveau nevoie şi… da…da… voiam să plac fetelor de pe chei. O plimbare favorabilă; simt asta şi tremur. Sau invers. Suntem sub un pod, sub acoperişul unei vechi mansarde, pe o bancă. Noapte. Suntem singuri. Departe, o trăsură merge spre gară. Nu e nimeni. Poţi să faci orice. Dar ce vroiam eu să fac? Să sărut. Un sărut, două săruturi. Azi, mâine, întotdeauna, la nesfârşit. Şi mărturisesc, mi se întâmpla adesea să leşin dinadins.
Uneori asta m-a salvat.
Totuşi, era în alte momente, în alte locuri şi din alte motive.Dar eu, pe cine să îmbrăţişez eu? Trebuie să găsesc pe cineva. Însă nu pot îmbrăţişa o femeie bătrână sau un bărbos. Şi atunci caut o frumuseţe oarecare. Sunt un ignorant în materie de romantism activ. Nu am urmărit-o eu timp de patru ani, suspinând? Şi la sfârşitul celui de-al patrulea an, abia am îndrăznit să-i dau un sărut cumplit – şi asta la iniţiativa ei – într-o seară, în faţa porţii zidului. După două săptămâni nici nu o mai salutam. La ce bun? Aflasem că îi face curte un actor. Văzând-o, simţeam durerile facerii. Dorinţe de toate felurile se învârteau prin mine. Dar ea visa la iubirea eternă. Aveam chef să mă retrag undeva şi s-o şterg de pe faţa pământului. Când se apropia semnul “plângi”, ea începea să verse lacrimi divine, ca toate celelalte femei. Liniştea ei e şi a mea. Ochii ei sunt ai mei. Sunt chiar ochii mei, sufletul meu. Am intrat într-o casă nouă şi nu mă mai pot despărţi de ea. Ca răspuns, părea că tot oraşul crapă precum corzile unei viori şi că toţi locuitorii încep să meargă pe deasupra pământului, părăsindu-şi locurile obişnuite. Personajele familiare mie se aşează pe acoperişuri şi se odihnesc acolo. Acum lumânarea urcă spre lună, acum luna coboară spre braţele noastre. Cerul vine de peste tot. Stelele se aprind iar aerul proaspăt intră în gura rămasă deschisă. Ieşi repede afară din apă!
Gol, traversez bârnele şi fug să mă îmbrac.
Îmi plac atât de mult incendiile.
Focul ţâşneşte de peste tot.
Deja jumătate de cer e întunecat de fum
Se reflectă în apă. Iubind mişcarea, nu visam totuşi decât să rămân singur într-o cuşcă. Spuneam adeseori că un colţ unde să existe o uşiţă, o ferestruică pe unde să primesc hrana – asta m-ar fi mulţumit pentru totdeauna.

imagini + texte (“Viaţa mea”, Ed. Hasefer, 2000) – Marc Chagall

Tämän viestin kirjoitan Madridista, jossa olen myöhästyneellä syyslomalla eli toisin sanoen editoimassa käsikirjoitustani ja nanoilemassa (onneksi joululoma lähestyy, ehkä se on oikea loma?). Asustan samalla kadulla, jossa Don Quijoten kirjoittanut Cervantes aikanaan.

Madrid on viehättävä, vilkas ja hektinen kaupunki, ensikosketukseni Espanjaan.

Parasta kaupunkilomilla ovat kiireettömät iltapäivät taidemuseoissa. Tämän päivän vietin Thyssen-Bornemiszan museossa, ostin valmiiksi liput myös Museo de Pradoon ja Centro De Arte Reina Sofíaan.

Tänään innostuin varsinkin Chagallin satumaisen tunnelmallisista maalauksista. Kuvassa on herkkä Madonna of the village.

Museossa oli samaan aikaan useita alakoululaisryhmiä. Koulupukuihin sonnustautuneet lapset istuskelivat maalausten ympärillä ja kilvan vastailivat opettajan esittämiin kysymyksiin.

Kunpa meilläkin olisi ollut taidehistoriaa ala-asteella… Muksut olivat selvästi innoissaan – ja syystäkin!

chagall

http://www.chagallpaintings.org

*

- Primi incontri -

Ogni istante dei nostri incontri
lo festeggiavamo come un’epifania,
soli a questo mondo. Tu eri
più ardita e lieve di un’ala di uccello,
scendevi come una vertigine
saltando gli scalini, e mi conducevi
oltre l’umido lillà nei tuoi possedimenti
al di là dello specchio.
Quando giunse la notte mi fu fatta
la grazia, le porte dell’iconostasi
furono aperte, e nell’oscurità in cui luceva
e lenta si chinava la nudità
nel destarmi: “Tu sia benedetta”,
dissi, conscio di quanto irriverente fosse
la mia benedizione: tu dormivi,
e il lillà si tendeva dal tavolo
a sfiorarti con l’azzurro della galassia le palpebre,
e sfiorate dall’azzurro le palpebre
stavano quiete, e la mano era calda.

Nel cristallo pulsavano i fiumi,
fumigavano i monti, rilucevano i mari,
mentre assopita sul trono
tenevi in mano la sfera di cristallo,
e – Dio mio! – tu eri mia.

Ti destasti e cangiasti
il vocabolario quotidiano degli umani,
e i discorsi s’empirono veramente
di senso, e la parola «tu» svelò
il proprio nuovo significato: zar.

Alla luce tutto si trasfigurò, perfino
gli oggetti più semplici – il catino, la brocca – quando,
come a guardia, stava tra noi
l’acqua ghiacciata, a strati.

Fummo condotti chissà dove.
Si aprivano al nostro sguardo, come miraggi,
città sorte per incantesimo,
la menta si stendeva da sé sotto i piedi,
e gli uccelli c’erano compagni di strada,
e i pesci risalivano il fiume,
e il cielo si schiudeva al nostro sguardo…

Quando il destino ci seguiva passo a passo,
come un pazzo con il rasoio in mano

(Arsenij Tarkovskij)

*

*

- Orfeo. Euridice. Ermete -

Era la prodigiosa miniera delle anime.
Come vene d’argento silenziose
scorrevano il suo buio. Tra radici
sgorgava il sangue che affluisce agli uomini
e greve come porfido appariva nel buio.
Di rosso altro non c’era.

Rupi c’erano,
selve incorporee e ponti sul vuoto
e quell’enorme, grigio, cieco stagno,
sospeso sopra il suo lontano fondo
come cielo piovoso su un paesaggio.
E in mezzo a prati miti di pazienza,
pallida striscia, un unico sentiero era visibile
come una lunga tela distesa ad imbiancare.

E per quest’unico sentiero essi venivano.

In testa l’uomo snello in manto azzurro,
guardando innanzi muto e impaziente
divorava la strada col suo passo
a grandi morsi senza masticarla. Gravi, chiuse,
dalle pieghe del suo manto pendevano le mani,
dimenticata ormai la lieve lira
ch’era incarnata nella sua sinistra
come tralci di rosa nel ramo dell’ulivo.
Ed i suoi sensi erano in due divisi:
mentre l’occhio in avanti correva come un cane,
tornava ed ogni volta nuovamente lontano
alla prossima svolta era ad attenderlo -
l’udito gli restava – come un odore – indietro.
Talora gli sembrava di percepire il passo
degli altri due viandanti che dovevano
seguirlo fino al colmo dell’ascesa.
Poi nient’altro che l’eco del suo ascendere
dietro di lui e il vento del suo manto.
E tuttavia venivano, si disse
a voce alta, e udì perdersi la voce.
Venivano, gli parve, ma con passo inudibile,
i due. Se per un attimo
gli fosse dato volgersi (se il volgersi a guardare
non fosse la rovina dell’intera sua opera
prima del compimento) li vedrebbe
i silenziosi due che lo seguivano:

il dio dei viandanti e del messaggio
lontano, sopra gli occhi chiari il pètaso,
lo snello caducèo proteso innanzi,
e alle caviglie il battito dell’ali;
e affidata alla sua sinistra: lei.

La Tanto-amata che un’unica lira
la pianse più che schiera di prèfiche nel tempo,
e dal lamento un mondo nuovo nacque
ove ancora una volta tutto c’era: selva, valle,
paesi, vie, e campi, e fiumi e belve;
e intorno a questo mondo del lamento
come intorno ad un’altra terra, un sole
ed un cielo stellato taciti si volgevano,
un cielo del lamento pieno di astri stravolti -:
Lei, la Tanto-amata.

Ma ella andava alla mano di quel dio,
e il passo le inceppavano le lunghe bende funebri,
incerta, mite e senza impazienza;
chiusa in sé come grembo che prepari una nascita,
senza un pensiero all’uomo innanzi a lei,
né alla via che alla vita risaliva.
Chiusa era in sé. E il suo essere morta
la riempiva come una pienezza.
Come d’oscurità e dolcezza un frutto,
era colma della sua grande morte,
così nuova che tutto le era incomprensibile.
Ella era in una verginità nuova
ed intangibile. Il suo sesso chiuso
come un giovane fiore sulla sera,
e le sue mani erano così immemori
di nozze che anche il dio che la guidava
col suo tocco infinitamente lieve,
come un contatto troppo familiare l’offendeva.

E non era più lei la bionda donna
che echeggiava talvolta nei canti del poeta,
isola profumata in mezzo all’ampio letto;
né più gli apparteneva.

Come una lunga chioma era già sciolta,
come pioggia caduta era diffusa,
come un raccolto in mille era divisa.

Ormai era radice.

E quando il dio bruscamente
fermatala, con voce di dolore,
esclamò: Si è voltato -,
lei non capì e in un soffio chiese: Chi?

Ma in lontananza – oscuro contro la soglia chiara -
qualcuno in volto non riconoscibile
immobile guardava
la striscia di sentiero in mezzo ai prati
dove il dio messaggero, l’occhio afflitto,
si voltava in silenzio seguendo la figura
che per la via di prima già tornava,
e il passo le inceppavano le lunghe bende funebri,
incerta, mite e senza impazienza.

(R. M. Rilke)

*

Esta visita la puedo comenzar preguntandote ¿Sabías qué La Opera Garnier inspiró al escritor Gastón Leroux, autor de la famosa novela “El fantasma de la ópera”? Este bello edificio de la Opera Garnier, también conocido como Palacio Garnier, está ricamente adornado tanto por fuera como por dentro. Su creador Charles Garnier, convocó a catorce pintores y 73 escultores para la ornamentación del palacio. Su impresionante escalera de mármol es, sin duda, el punto más atractivo de este bello recinto de inspiración y de arte. Otro lugar dentro de esta construcción que resalta por su belleza es el Salón del Glaciar, que fuera terminado luego de la inauguración, con su techo pintado por Clairin, y que decir de La sala de espectáculos, adornada en rojo y dorado y con techo pintado por Chagall, este salón tiene forma de herradura y es iluminado por una inmensa araña de crystal, las butacas del foro están forradas en terciopelo rojo y no es menos impresionante el enorme telón que cubre el escenario.

www.paris.fr/portail/es/Portal.lut

Being as the subjects covered in this blog are supposed to be inclusive of all forms of creative expression, I wanted to encourage you to take a look at this inventive little Flash Movie, called Kunstbar. It’s a frantic tour through the works and imaginations of Bosch, Chagall, Dali, Picasso, Pollock, and more. Lasts only a couple of minutes, and will leave you feeling…well, just check it out!…

*

- Nostalgia del presente –

E in quel preciso momento l’uomo si disse:

che cosa non darei per la gioia

di stare al tuo fianco in Islanda

sotto il gran giorno immobile

e condividere l’adesso

come si condivide la musica

o il sapore di un frutto.

In quel preciso momento

L’uomo stava accanto a lei

In Islanda

(J. L. Borges)

*

*

La sera era solitaria per me,

ed io me ne stavo a leggere un libro,

finché il cuore mi divenne arido,

e mi parve che la bellezza fosse cosa

confezionata dai mercanti di parole.

Stanco chiusi il libro e spensi la candela.

In un istante la camera si riempì

del chiaror della luna.

Spirito di bellezza, come potevi tu,

che inondi di splendore il cielo,

startene nascosto dietro

una piccola fiammella di candela?

E come le poche parole vane

d’un libro potevano sollevare un nembo

a velar quella parola che ha colmato

d’ineffabile pace il cuor della terra?

(R. Tagore)

*

*

Este día nos despertamos temprano y desayunamos algo muy ligero en nuestro Hotel Napoleón de Royal Holiday, que la verdad fue uno de los mejores en todo este recorrido. Después de comer nuestro croissant y disfrutar nuestro rico y calientito café preparamos cámaras y nos salimos rumbo al metro para llegar al Museo Geroges Pompidou. El Centro de Arte y de Cultura Pompidou se creo con la intención de mostrar todas las formas de creación contemporáneas y facilitar su difusión al público. La entrada a este lugar como casi a todos los museos que visitamos en nuestro recorrido europeo fue de 10 euros. Este lugar ofrece muchos atractivos al público ya que cuenta con conferencias, cines, espectáculos y talleres. En las salas de este museo uno puede apreciar obras de Daniel Cordier (arte bruto), Louise y Michel Leiris (cubismo), y algunas de Chagall, Vieira da Silva y Mitchell. Según la guía del museo, este lugar en la actualidad cuenta con las mejores colecciones a nivel mundial de arte del siglo XX, al rededor de 53,000 obras, abarcando todos los medios de expresión como la pintura, la arquitectura, pasando por la fotografía, el cine, los nuevos medios de comunicación, la escultura o el diseño. El recorrido por este museo me encantó y espero volver a recorrer sus salas y perderme nuevamente en sus salas llenas de grandes expreciones visuales.

www.royal-holiday.com

www.centrepompidou.fr

In our life there is a single color,
as on an artist’s palette,
which provides the meaning of life and art.
It is the color of love.

~ Marc Chagall

Hello. I recently visited in Pera museum the Chagall exhibition.I am intellectually addicted the sense on a painting. With this instruments like pencil like brush you can really make a whole land of sense or somebody can do that was an artist like Marc Chagall with his works inspired from bibles and his love Bella.
The watcher has been excellently entering to his unique world, fantastic times passing around the painting, drawing us outta that world. We can find ourselves where the dreams are laying down on the clouds.There are people who is flying with a holding hand in the pictures.

Clinging with a misunderstood sound into a tale.

Having so much pleasure to have seen this picture with naked eye I am so thankful to this museum that brought this exhibition from Jerusalem to Istanbul.

]]> http://incognita2.wordpress.com/2009/10/27/sedici-dieci/ Tue, 27 Oct 2009 14:27:45 +0000 incognita2 http://incognita2.wordpress.com/2009/10/27/sedici-dieci/



DUE AMANTI FELICI

 

Due amanti felici fanno un solo pane,

una sola goccia di luna nell’erba,

lascian camminando due ombre che s’unisco,

lasciano un solo sole vuoto in un letto.

Di tutte le verità scelsero il giorno:

non s’uccisero con fili, ma con un aroma

e non spezzarono la pace né le parole.

E’ la felicità una torre trasparente.

L’aria, il vino vanno coi due amanti,

gli regala la notte i suoi petali felici,

hanno diritto a tutti i garofani.

Due amanti felici non hanno fine né morte,

nascono e muoiono più volte vivendo,

hanno l’eternità della natura.

Pablo Neruda.

]]> http://oncultureeurope.wordpress.com/2009/10/27/images-of-the-world/ Tue, 27 Oct 2009 06:24:59 +0000 OnCulture Europe http://oncultureeurope.wordpress.com/2009/10/27/images-of-the-world/

Swinging skirts, surrealistically distorted faces, monocle wearing men, aggressive war propaganda, richly illustrated tourist posters, introvert anti war missiles, humoristic advertising figures and a stencilled President Obama. The comprehensive international exhibition Pictures of the World: The Global Poster at Copenhagen’s Kunstindustrimuseet -The Danish Museum of Art & Design- with more than 300 posters designed by the most predominant poster designers in the World offers visual stories and a rare insight into the history and development of the poster through almost 200 years.
more…

]]> http://dancorrea.wordpress.com/2009/10/17/sobre-chagall/ Sat, 17 Oct 2009 22:56:40 +0000 Daniel Corrêa http://dancorrea.wordpress.com/2009/10/17/sobre-chagall/ http://proprietaruldepoduri.wordpress.com/2009/10/17/ca-siasa-imi-place-chagall-omagiu-involuntar/ Sat, 17 Oct 2009 15:05:04 +0000 bogdanodagescu http://proprietaruldepoduri.wordpress.com/2009/10/17/ca-siasa-imi-place-chagall-omagiu-involuntar/

pe cuvant de cercetas/pionier ca nu e picior de photoshop in poza asta mi-a placut cum a iesit.



]]> http://sullamiacattivastrada.wordpress.com/2009/10/15/arte-dinverno/ Thu, 15 Oct 2009 19:54:30 +0000 Simone http://sullamiacattivastrada.wordpress.com/2009/10/15/arte-dinverno/

La scelta è ardua quest’inverno… In questi giorni stanno aprendo i battenti svariate mostre in giro per il Bel Paese. Fra le tante volevo segnalarvene tre, sperando di poterle visitare io stesso.

Edward Hopper

Milano, Palazzo Reale, dal 14 ottobre 2009 al 31 gennaio 2010.

Il leader indiscusso del realismo americano, morto nel 1967, sbarca per la prima volta in Italia (unica sua presenza nel nostro paese fu la Biennale di Venezia del 1952) con una personale di dipinti e disegni preparatori.

La mostra, composta da 160 opere è divisa in sette sezioni: autoritratti, la formazione, i suoi viaggi a Parigi, la sua arte incisoria, il passaggio dal disegno alla tela, l’erotismo e la sezione in funzione del tempo, del luogo, e della memoria. Il percorso ripercorre l’intera carriera del pittore americano, dagli studi a New York passando per i viaggi in Europa sino al lungo periodo trascorso nella Grande Mela. La mostra sul pittore del silenzio sarà accompagnata da molti eventi collaterali, dedicati soprattutto alle famiglie e ai bambini ma anche proiezioni cinematografiche e installazioni multimediali.

Chagall e il Mediterraneo

Pisa, Palazzo Blu d’arte e cultura, 9 ottobre 2009 – 17 gennaio 2010

Quando Chagall tornò dagli Usa alla fine della guerra (vi si recò con la famiglia per sfuggire alle persecuzioni naziste), e dopo la morte della moglie Bella, il suo stato psicofisico era piuttosto instabile. Soffriva infatti di depressione e scelse come sua nuova “casa” la Provenza. Fu qui, circondato dai colori della Francia del sud, dai colori del mediterraneo che Chagall scoprì una nuova giovinezza artistica, caratterizzata da un particolare uso del colore. La mostra ripercorre in particolar modo questo periodo ma anche degli anni precedenti la Seconda Guerra Mondiale, attraverso 150 opere fra dipinti, sculture, ceramiche e litografie.

Capolavori della modernità. La collezione del Kunstmuseum Winterthur.

Rovereto, Mart, 19 settembre 2009 - 10 gennaio 2010.

Una mostra che ha dello spettacolare. Basta leggere la lista di nomi degli artisti per capire che si tratta di una mostra senza precedenti. Monet, Picasso, Pisarro, Rodin, Bonnard, Sisley, Van Gogh, Cezanne, Kandinsky, Klee, Magritte, Brancusi, Mondrian, Morrisot, Richter e moltissimi altri. Si tratta di 240 opere trasferite temporaneamente al Mart dal Kunstmuseum Winterthur, museo svizzero attualmente chiuso per restauro. Un’ occasione imperdibile per ripercorrere la storia fantastica dell’ arte del XX Secolo.


]]> http://misconceptionoftheoyster.wordpress.com/2009/10/15/im-seeing-this-girl-and-she-just-might-be-out-of-her-mind/ Thu, 15 Oct 2009 16:26:19 +0000 misconceptionoftheoyster http://misconceptionoftheoyster.wordpress.com/2009/10/15/im-seeing-this-girl-and-she-just-might-be-out-of-her-mind/

Invention
Samantha Neugebauer

I used to test my ability to cry,
shut my eyes,
invent something painful,
wait.

Dead baby birds with gummy torsos,
car-struck dogs, a cat at the
end of life nine,
never did it for me.

My grandmother’s death, my
father’s, brother’s, best friend’s
worked for a long while–
death is a productive variable–
however, it unexpectedly stopped.

Afterward, my subjects grew more
sophisticated, or at least, I liked to think so
(as if what I did could be called sophisticated).

More exact, I’d conjure
my mother’s manic-depression,
my future non-existence, failure,
your alcoholism,
the fate of my life if you stopped
loving me.

Slowly, these things stopped working too.
I couldn’t produce anything at all,
and I fell out of love with you,
first.

Like the old card catalogs in libraries,
which exuded erudition and majesty,
but now idle in disuse,
my indexes of fear became outdated.
There is a use value vs. exchange value for
emotions too.

Instead of crying
(for I have not done that in months and months),
I now test my ability to feel,
shut my eyes,
invent a new bed,
my bare ass pressed against him,
his chest at my back,
my black hair soft on his chin,
as we stare straight ahead into dark,
filling one another with purpose,
waiting.

Old card catalog at Yale University:



Chagall:





*Title: The Offspring

]]> http://afadesign.wordpress.com/2009/10/07/ccbb-exposicao-virada-russa-2009/ Wed, 07 Oct 2009 19:59:05 +0000 Armando Ferraz http://afadesign.wordpress.com/2009/10/07/ccbb-exposicao-virada-russa-2009/


Em São Paulo até dia 15 de Novembro temos a
oportunidade de visitar de graça no Centro Cultural Banco do Brasil
a Exposição “Virada Russa” que vem com 123 obras Kandinsky, Maliévitch,
Chagall, Rodchenko, Tátlin, Goncharova todas pertencentes ao acervo
do Museu Estatal de São Petersburgo. Esta exposição abrange vários
estilos artísticos do século XX como Suprematismo, Construtivismo entre
outros. Vale a pena ver pois é muito difícil acontecer outra exposição
desse nível.

Até 15 de novembro
De terça a domingo, das 10h às 20h
CCBB | Subsolo, térreo, 1º, 2º e 3º andares

Classificação: Livre
Entrada franca

Mais info:

http://www44.bb.com.br/appbb/portal/bb/ctr2/sp/DetalheEvento.jsp?Evento.codigo=33332&cod=3

]]> http://lombardi.wordpress.com/2009/10/01/dia-20-chagall-e-rodin/ Thu, 01 Oct 2009 03:13:06 +0000 Thais Lombardi http://lombardi.wordpress.com/2009/10/01/dia-20-chagall-e-rodin/

Cheguei à aula hoje de manhã para descobrir que não tinha aula. Aliás, só deu tempo de ver a Andréia, a Anita, a Fernanda e o Hugo correndo atrás de um ônibus. Em cinco minutos eu estava no ônibus com eles, indo ver as exposições de Chagall e Rodin na Casa Fiat de Cultura.

Mais uma vez eu percorri duas exposições em tempo recorde, porque tinha que chegar a tempo no estágio. Começamos por O Mundo Mágico de Chagall – O Sonho e a Vida. Eu não vou comentar muito, porque 1. não entendo de arte; 2. muito menos de pintura; e 3. tenho preguiça de modernismo. Chagall não é diferente. E eu acho especialmente deprimente. Enfim, me lembra outro tipo de pintura que eu prefiro nem comentar.

O ponto positivo da pintura dele, pra mim, é a predominância de bodes. Riu, né? Eu sei. Mas eu gosto de bodes, então achei bacana. Só não são mais abundantes que as noivas – qual é o fetiche dele com noivas, alguém explica?

A Andréia e a Fernanda obviamente detestaram a exposição. A Anita, não sei, ainda não conversei com ela a respeito. O único que me disse ter gostado foi o Hugo, que escolheu As Núpcias ou O Casamento Religioso como o quadro favorito.



Já eu, como disse, fico com os bodes. Meu favorito foi esse aí de baixo, embora eu não me lembre do nome dele.



Havia ainda comparações de Chagall com outros artistas que seguiam a mesma linha, inclusive brasileiros, dentre os quais o que mais gostei foi o Ismael Nery.

Em quinze minutos, Andréia, Fernanda e eu deixamos a Anita e o Hugo pra trás e corremos pra ver o Rodin, Do Ateliê ao Museu, já que o nosso tempo era curto.

Eu gostei mais, claro, embora não tenha conseguido ver tudo com a calma que eu queria. Não só pelo tempo, mas também porque tinha muita gente, especialmente crianças, e consequentemente não havia guias pra nos orientar. Minha peça favorita foi Femmes Damnées.



O ponto alto da Casa Fiat é que ela disponibiliza transporte gratuito, partindo da Praça da Liberdade. Sim, porque é longe pra caramba. De tudo. A não ser que você more no Belvedere, mas aí você não precisaria de transporte gratuito, de qualquer forma.

A exposição do Chagall fica só até dia 4, e a do Rodin, dia 13. Aqui e aqui você encontra os respectivos folders. E aqui tem o catálogo do Chagall. Tudo em PDF.

]]> http://if.org.ar/2009/09/29/%e2%80%9cel-dolor-en-el-proceso-creativo-de-edipo-a-camus-%e2%80%9d/ Tue, 29 Sep 2009 22:30:30 +0000 institutofiladelfia http://if.org.ar/2009/09/29/%e2%80%9cel-dolor-en-el-proceso-creativo-de-edipo-a-camus-%e2%80%9d/

“El dolor en el proceso creativo. De Edipo a Camus.” Aproximaciones desde la literatura, la filosofía, la música y el arte. Jueves 29 y Viernes 30 de octubre de 16 a 20 hs.

Organiza: Instituto Filadelfia/Eseade.

En estas Jornadas Interdisciplinarias domina uno de los temas que más preocupan e interrogan a la sociedad de hoy: el dolor físico, el psicológico, el existencial. Dolor propio y ajeno que pide no sólo ser soportado o sobrevivido, que sin duda sensibiliza y exige una toma de posición sin la cual no se camina humanamente. El dolor que no muere en la individualidad, como afirmaría Edipo: “sufro por todos los hombres”, o que, en Camus, lleva a la pregunta más acuciante: “¿por qué la agonía de los inocentes?”

Incomprensible o factor esencial de aprendizaje, el dolor se mira en estas Jornadas desde una experiencia que se sumerge en sus máximas profundidades: el proceso creativo que tiene lugar en la literatura, la música, la pintura, la escultura, la filosofía. Quizá salga a la superficie con una cara distinta, como si hubiera sido objeto de alguna misteriosa metamorfosis.

Ver Programa completo

Jueves 29 y viernes 30 de octubre, 16 a 20 hs.

Lugar: ESEADE, Uriarte 2472, Plaza Italia.

Entrada libre y gratuita. Informes e inscripción: info@eseade.edu.ar o llamando al 4773-5825 o al 4777-4295 de 9 a 13 hs.

Se ruega confirmar asistencia a info@eseade.edu.ar

]]> http://ohyujung.wordpress.com/2009/09/23/primavera-2009/ Wed, 23 Sep 2009 23:01:51 +0000 Yu http://ohyujung.wordpress.com/2009/09/23/primavera-2009/

O calendário diz que estamos na primavera, mas não sei… 

Essa primavera tem cara de outono, muitos dias nublados, manhãs com um forte nevoreiro, noites de frio e chuva. 

Nevoeiros são nuvens que se encostam com o chão, sendo assim, são dias em que literalmente estamos nas nuvens. 

Fog é um dos motivos que eu tanto amo Londres, tem fog praticamente o ano inteirinho… é como viver dentro das nuvens! 

Nem os astros me ajudam ter os pés no chão. Nasci em junho, sou geminiana com ascendente em gêmeos. Ningém merece…

Sou como uma personagem viva nas pinturas de Chagall.

Eu viajo intensamente de todas as formas, cores e sabores…

Mas eu estava falando da primavera não é mesmo?

Primavera de poucas flores…

Talvez por causa do frio da primavera, o mesmo cobertor de orelha continue em uso, tenho ele desde o finalzinho do último inverno e espero que o mesmo me acompanhe durante muitas primaveras.  

O meu cobertor ainda tem cheiro de novo, tem cheiro de homem, fede sexo, tem cheiro de banho tomado e um aroma na boca que é uma mistura de uísque e cigarro com a menta da pasta de dente.

Voltando ao assunto da primavera…

Não sei para onde a primavera vai me levar, mas espero que me leve junto até o verão chegar…

]]> http://inkexplosion.wordpress.com/2009/09/22/favorite-artist-feature/ Tue, 22 Sep 2009 16:43:41 +0000 lucientia http://inkexplosion.wordpress.com/2009/09/22/favorite-artist-feature/

I was surfing around today to find something more cheerful to replace my desktop wallpaper, which is Margritte’s La Grande Famillie.



Magritte’s other paintings are either too depressing, or too “obscene”, like “The Rape”:



So I turn to happier sources like Jeff Koon’s rabbits and jewel scultpures:



but they’re all in portriat, and I’m too lazy to convert them to landscape images.

I finally settled on one of Alexander Calder’s mobile sculptures, “The Star”:



Its a whimsical piece of sculpture, it sways in different directions when a breeze blows.

I am a fan of Constructivism and Surrealism, as you can see. These guys are just but a sampling of my favorite artists and artworks.

Come to think of it, I should have sought Joan Miro for more colorful and abstract pictures – I like his “le petite chat” but nah, his work feels a little too childish for now. Chagall would’ve given me color, but his work would have been too dreamy and surrealistic. I actually considered Edvard Munch, but there is always this melancholic madness at the edges – no, I just want good, clean, simple fun.

Calder will do, for now. ^_^



]]>