Daca ti-a placut, da-i un vot via FTW

despre corpul tau :

* Trecerea alimentelor din gura in stomac dureaza 7 secunde.
* Parul omenesc poate suporta o greutate de 3 kg.
* Penisul unui barbat are, in medie, de 3 ori masura degetului sau mare, de la mana.
* Osul de la sold este mai tare decat cimentul.
* Inima unei femei bate mai repede decat a unui barbat.
* Exista in jur de 3 mii de milioane de bacterii in fiecare din laba piciorului tau.
* Femeile clipesc de doua ori mai des decat barbatii.
* Pielea corpului omenesc cantareste de doua ori mai mult decat creierul.
* Corpul tau utilizeaza 300 de muschi, numai pentru a se mentine in echilibru, cand sta in picioare.
* Daca saliva ta nu poate dizolva un anumit aliment, nu-l poti savura.
* Femeile au terminat, deja, de citit acest mesaj. Barbatii continua sa-si masoare degetul mare…

Le-am primit pe mail si mi s-au parut interesante asa ca m-am gandit sa le impartasesc cu voi

Découverte ce midi, d’un nouvel itinéraire aux alentours de Grenoble, plus précisément au dessus de Sassenage. 8 km A/R pour 240D+

Le depart c’est fait au pied du Château de Bérenger

pour atteindre les carrières de calcaires utilisé pour le “ciment artificiel”, transporté jusqu’à l’usine de St Egrève par téléphérique.

Passage le long d’une falaise avec de jolis points de vue sur la vallée

Decouverte des carrieres de calcaire

Petite grimpette d’escaliers sympa pour monter à des Batteries.
(encore des fortifications!! Celles-là je n’en n’avais pas connaissance)

Les “mini batteries” (a quoi cela pouvait il bien servir..)

Retour par le meme itineraire

Je fais un petit détour par curiosité pour une photo sous le pylône du téléphérique des bennes de calcaire

Retour au château, puis voiture, douche et travail.
Une belle sortie découverte, pas mal de possibilité de parcours par ici…je reviendrais c’est sur!

Realizat la concertul Zbînț la Rezina

Având condiţii excelente, oraşul Cernavodă a fost un loc ales cu predilecţie de industriaşi. Oraşul dispunea de un excelent vad comunicaţional, având la dispoziţie atât linia ferată cât şi ieşirea la Dunăre, dispunea de materii prime naturale de bună calitate şi se afla la o distanţă nu prea mare atât de portul Constanţa cât şi de Bucureşti. Astfel că, aşa cum am văzut, la începutul secolului XX, în Cernavodă, apar mai multe fabrici importante şi localitatea se transformă dintr-un micuţ târg la răscruce de drumuri în unul dintre cele mai puternic industrializate oraşe din Dobrogea şi chiar din întreaga ţară.

În anul 1935, din punct de vedere economic, oraşul stătea foarte bine, având nu mai puţin de cinci fabrici mari care acaparau aproximativ 70% din forţa de muncă a oraşului, iar pe deasupra îşi aduceau aportul la bunăstarea oraşului.

Fabrica de şuruburi “Japy Willard Herzog & Co”, a construit mai multe locuinţe de serviciu pentru principalii săi angajaţi, iar pentru cei cu salarii mai mici a înfiinţat un economat numit “Alinarea” ce îi ajuta cu mâncare şi haine la preţuri foarte mici. Sindicatul şi conducerea fabricii de şuruburi susţinea şi mişcarea sportivă locală, “şurubarii” având o echipă de fotbal, una de rugby şi centru de box, haltere şi şah. De asemenea, Fabrica de Ciment “Ideal” avea grijă de angajaţii săi construindu-le case, dar şi de întreaga activitate a oraşului, donând mare parte din cimentul utilizat la acţiuni edilitare. Tot fabrica de ciment a fost cea care a construit stadionul care şi astăzi poartă numele de “Ideal” deşi foarte mulţi cernavodeni au uitat că, într-un timp, acesta era numele fabricii de ciment. Din numărul 4 al săptămânalului Danubiu aflăm, printr-o reproducere a unui articol din ziarul Cuvântul Bisericesc, Anul IV Nr. I, care apărea la Călăraşi, că preotul Gheorghe N. Jones şi cetăţenii oraşului Călăraşi aduc mulţumiri Fabricii de Ciment Portland pentru donaţia făcută pentru construirea Bisericii Sf. Gheorghe din localitate. “<<Relevez buna voinţă a Fabricei de Ciment Portland dela care am obţinut un ajutor de 10.000 lei. Am adus mulţumiri Fabricei Portland, în numele comitetului pentru ajutorul ce ni s-a dat.>> Acestea sunt cuvintele pe care Preotul Erarh Gh. N. Jones preşedintele comitetului de construcţie al bisericei Sf. Gheorghe le-a rostit la “darea de seamă” din luna Ianuarie. Concursul pe care Fabrica de Ciment l-a dat Călăreşenilor face parte din marea serie de binefaceri pe care această instituţie particulară o susţine cu toată criza acută ce bântuie.”

Bineînţeles că un aport deosebit la bunăstarea oraşului îl are şi Fabrica de prelucrare a Petrolului “Columbia”. Bătrânii încă îşi mai aduc aminte de rafinăria ce se întindea pe câteva hectare înspre zona numită “Zăvoi”. Rafinăria era un complex imens pentru acele vremuri, având conducte de suprafaţă, cazane sub presiune, rampe de distribuţie, decantoare, depozite de prelucrate, clădiri administrative cu un impunător pavilion al directorului şi dispunea chiar de o centrală telefonică proprie, cu linii interne şi internaţionale. Rafinăria primea petrolul brut pe care-l prelucra într-o gamă variată de produse finite, ce erau mai apoi expediate spre ţări din amontele fluviului. “Iernile deosebit de geroase, când Dunărea îngheţa, făcea ca petrolierele sub pavilion străin să ierneze la Cernavodă, într-un mic golf amenajat, cu dane de acostare, cu personal de uscat care deservea navele. Micul golf petrolier de la Cernavodă şi toată zona de verigi se va numi până în zilele noastre “Găzarul”. Ani de-a rândul, rafinăria a prosperat, a plătit salarii bune, şi a adus prosperitate oraşului. Pentru a crea o ambianţă plăcută partenerilor de afaceri, directorul Rozeanu, nimeni altul decât tatăl multiplei campioane mondiale de tenis de masă Angelica Rozeanu, avea un colţ de vis, de intimitate la întâlnirea străzilor Ovidiu cu Carol în plin centru oraşului [...] Toate camerele erau cu deschidere spre salonul de protocol unde aveau loc contractările, recepţiile şi câte altele, banchete ce se făceau între partenerii de afaceri, bucurându-se de ospitalitatea directorului, ospitalitate proverbială românească…”[1]

Dar cele trei mari fabrici nu erau singurele industrii din oraş. Mai exista o foarte puternică fabrică de ţiglă şi cărămidă, unde se fabrica al doilea brand al oraşului, după cimentul “Portland”, “Ţiglă de Puşchilă”. Ţiglele produse de fabrica industriaşului Puşchilă erau unele dintre cele mai bune din ţară, Fabrica de la Jimbolia, care avea o mare tradiţie în producţia de ţiglă şi teracotă, a ajuns aproape în faliment după intrarea pe piaţă a ţiglei produse la Cernavodă.

Tot în oraş funcţionau la acea dată nu mai puţin de trei mori, la care se strângeau oameni de pe o rază de 40 de kilometri pentru a măcina porumbul şi grâul. Printre acestea era Moara Suditu, care avea şi o presă de ulei, şi despre care se spune că în perioada septembrie 1934-august 1935 a funcţionat non-stop măcinând atât producţia nouă cât şi producţiile anilor anteriori stocate în hangare. În paginile publicaţiei Danubiu îşi face reclamă în permanenţă Moara Industria Românească, ce aparţinea liderului local al Partidului Naţional Ţărănesc, Gheorghe Calamară.

La noul local de şcoală, construit în 1935, şi care este în picioare şi astăzi, un aport excepţional l-a avut şi industria locală: “Localul a costat 3 294 369 lei. Această sumă s-a completat astfel: Ministerul Educaţiei Naţionale 200 000 lei; Prefectura jud. Constanţa 450 000 lei; Primăria Comunei 955 104 lei; Fabrica de Ciment, 278 600 lei, valoarea cimentului donat; Fabrica Metalurgică 80 791 lei, valoarea fierului donat, precum şi din taxele indirecte la pâine, carne etc. 1 329 874 lei”[2]

Oraşul Cernavodă dispunea în apropierea localităţii de o suprafaţă de aproximativ 7000 de hectare de teren arabil, pe care se cultivau în general cereale şi viţă de vie. Se producea chiar un vin considerat de specialişti de calitate medie.

Cernavodă era un port fluvial destul de important în perioada interbelică fiind un important nod de comerţ. Zilnic erau încărcate zeci de nave cu ciment, produse metalurgice, produse petroliere, cereale şi alte produse exportabile ale oraşului. În portul Cernavodă opreau aproape toate navele comerciale ce coborau pe Dunăre pentru a îşi vinde produse aici sau pentru a le transporta pe uscat până la Constanţa. Kerez Hazarim era singurul armator local, care deţinea un remorcher şi o barjă.

Pe malul cernavodean al Dunării şi în Balta Ialomiţei locuitorii oraşului practicau intens pescuitul, iar multe dintre sectoarele Dunării erau concesionate unor întreprinzători locali. Până la începutul celui de-al doilea război mondial Teodor Ceacalopol avea concesionat un sector de peste 100 de km pe Dunăre, precum şi multe lacuri.

Pe lângă acestea, din publicaţia Danubiu aflăm că oraşul mai avea şi: o bancă numită “Cernavoda”, o cooperativă de ajutor reciproc, un Sfat Negustoresc, doua pieţe de alimente, un obor de cereale şi animale, o livadă comunală şi o asociaţie locală a crescătorilor de animale.

Lucrarea “O publicaţie necunoscută pentru cercetători: Danubiu – Fişă monografică” – G.H.

[2] MUŞAT, Ioan; Istoricul oraşului Cernavoda, Bucureşti, Tipografia Viaţa Literară, 1938, pag. 68-69

Codrin Minea, un fost inginer chimist în vârstă de 70 de ani a inventat un nou material de construcţii fabricat din deşeuri de polistiren expandat, deşeuri care sunt foarte dăunătoare mediului.

Inventatorul spune că materialul său are proprietăţile cimentului şi este o poibilitate de valorificare a deşeurilor de polistiren expandat, în locul arderii sau depozitarii lor în natură.

Codrin Minea a dezvăluit pentru site-ul www.green-report.ro calităţile noului material: “Este complet impenetrabil la apă. Eu l-am ţinut aproape o lună de zile sub apă, cu greutăţi deasupra, cântărit înainte şi după şi nu absoarbe niciun fel de apă. Nu este ignifug, dar în limite rezonabile, până la 900 de grade, nu arde”. Acesta a adăugat: “Densitatea este foarte mică, ea poate fi reglată din cantitatea de polistiren expandat şi din granulaţie. În mod normal, pluteşte pe apă. Şi rezistenţa mecanică este foarte mare. Materialul are caracteristici mecanice apropiate sau chiar mai bune decât lemnul de stejar uscat, un material extrem de scump”.

Conform propriilor declaraţii se pare că mai multe persoane s-au interesat de invenţia românului.

“Cârcotaşii” au realizat, părerea mea , una dintre cele mai bune campanii de promovare a unui produs media. Sau a oricărui alt produs. Bine gândit, bine filmat, replici savuroase. Tot ce trebuie pentru a crede că produsul e fabricat de vreo televiziune de afară, nu din ţară. Şi, totuşi. Printre zecile, sutele de creaţii penibile şi idioate ale multor televiziuni, mai apare câte-un “diamant“. Nu laud aiurea!

Campania “cârcotaşilor” e beton! Pardon,  CIMENT!

Eroii povestii suntem eu, mama si tata. Umf a scapat. E in Dubai. Pramatia!

E simbata.
Trezirea la 6:30.
Nu, nu plec la munte.
Se toarna placa la casa si trebuie luat mesterul de unde locuieste, fiindca i s-a stricat masina. Ai mei ma “ridica” de acasa la 7. Ajungem la casa cu tot cu mester la 8.
Mesterul vine singur. Fara alti muncitori.
Singur? Poate si singur, zice el. Nu-i problema. Doar tine de furtunul de la pompa cat toarna, apoi intinde si finiseaza.
Bun, comandam cimentul. Cat a zis mesterul ca trebuie, 22 de metri cubi.
Vine la 10 pompa, zice nenea de la betoane.
Pina vine trebuie sa curatam un pic frunzele uscate care au cazut pe casa. Ne grabim, curatam cu furtunul de apa cat se poate, apoi cu mina ghemotoacele de frunze strinse cu furtunul printre fiarele cu care se armeaza placa. Cu ocazia asta capat niste zgarieturi frumusele, fiindca mainile mele aratau prea banal de cand nu ma mai zgariase nici pisica. Acum sunt “interesante” din nou.
La 10 telefon, vine la 11 pompa. Pompa e chestia aia care toarna betonul sus. Uite asta:

Ok, mai avem timp, verificam sa fie mustatile si stalpisorii drepti, calaretii legati, sa nu fie gauri in cofraj, sa fie popii bine aliniati (ce terminologie stiu? santierist ma face mama!). Pina la 11 totul e ok, mesterul inca mai leaga la calareti. Bine ca a avut vreme.
La 11 telefon, intr-un sfert de ora vine pompa.
La 11:30 eu si mama mergem la Tanti Anica sa ne dea struguri. Buni strugurii. Tanti Anica e viitoarea mea vecina.
La 12 vine pompa. Si cele 3 cife de beton.
Incepem turnarea, totul decurge minunat.
Dupa ce se termina doua cife ridic (metaforic vorbind, ca fizic nu pot, fir-ar sa fie!) o sprinceana: ajunge ultima cifa?
Dupa ce se termina si a treia cifa e deja clar: nu ajunge!
Ne mai trebuie un pic. Un pic e ceva relativ. Pina-ntr-un metru cub. Un metru cub e o gramada de beton, dar totusi putin, relativ la dimensiunile unei cife.
Un metru cub nu se poate comanda, fiindca nu-ti aduce nimeni. Mai ales simbata la 1. Ce facem?
In primul rind golim pompa si urcam tot ce a ramas cu galetile.
Chinuitor, si pe deasupra n-am nici poze de la momentul asta fiindca nimeni n-avea chef sa faca. Nici timp: mama incarca galeti, tata le transporta, eu – cocotata sus pe casa – le descarcam.
Noroc cu vremea. Grozava pentru noi: nici ploaie, nici soare. Nor, cu cateva picaturi ocazional, cat sa nu se intareasca betonul prea repede.
In timpul asta mesterul intindea placa si mai tragea din betonul turnat prea gros, spre locul unde lipsea. Se vede coltul gol? Stinga in plan apropiat.

La un moment dat s-a terminat si betonul ramas din pompa, si surplusul din alte parti ale placii, si am ramas cu o singura solutie: facem beton!
Tata trimis dupa saci de ciment.
Mama se cocoata sus pe casa, eu cobor si fac cateva poze. (Aveam o singura pereche de cizme de cauciuc in familie, marimea 38, deci faceam cu schimbul.:))
E deja ora 3.
Vine tata, ne apucam de facut ciment – cu ocazia asta am invatat reteta. Stiu cate lopeti de nisip si pietris si ciment, ba chiar stiu si din ochi cata apa intra.
Caram din nou cu galetile pina sus pe casa. De data asta e implicata si o roaba. Se face 5.
Ne mai trebuie ciment.
Repetam operatiunea “tata, du-te si ia doi saci”.
Continuam pina la epuizare totala.
E ora 7 si un pic.
Ne semnam pe betonul inca moale. Am uitat sa-mi fac stea ca pe Hollywood Boulevard.
Am terminat.
Culmea, am reusit! Si suntem inca in viata!

Ne retragem, ducem mesterul la maxi taxi, eu ajung acasa, direct in cada, iar ai mei, dupa o curatire rapida, se duc la un botez.
Incheiere glorioasa de zi magnifica.
Ca sa citez un clasic in viata, si anume Marian faiantarul, “de ce nu mi-am citit eu horoscopu’ azi, ca stateam acasa!!“

Mai multe poze de la turnare si de a doua zi, de la udatul placii si udatul ierbii (apropo, a rasarit iarba! sunt tare mindra de ea), aici, pe photobucket.

am ridicat
doar cu două degete frânte de la picior,
cu o mână prinsă-ntre atele de la încheietură până la cot

un castel la subsol urban din chibrituri arse

de ce la subsol urban,
în blocul în care mor în fiecare vineri la etajul treisprezece
câte şapte pisici negre,
sălbatice,
care mă hulesc?

pentru că va fi templul meu de rugăciune,
futurist
între beton şi ciment finisat

acolo
unde nu miroase a tutun ieftin din piaţă
sau
a ţigări de contrabandă

un castel la subsol urban din chibrituri arse

acolo
unde rănile au vindecare de la un aer cald,
tăios,
înecăcios
cu iz de busuioc sfinţit.

Foto

Le 8 janvier 1981 à 17:00, à Trans-en-Provence (à quelques kilomètres de Draguignan), Renato Nicolaï est en train de construire un petit abri en ciment.

L’OVNI de Trans en Provence

Bon eh bien voici quelques photographies de la cimenterie de Pologne, et quelques extras. Pour petite info la cimenterie était un peu la deuxième “ruine” que je faisais, et quand je parle de ruine je veux dire un endroit très très délabré dont la fonction ne se devine que vaguement et autre. Un endroit où la nature a commencé à reprendre le dessus, qu’il n’y a plus cette trace de vie humaine, que quasiment plus rien ne survit à ce type dé bâtiment ; quelques sensation étranges…

Ce qui m’a le plus impressionnée c’est ces silos qui contenaient anciennement du ciment, on pouvait encore en distinguer des traces sur les parois, vu la hauteur je ne pouvais juger réellement l’épaisseur, mais je dirai qu’elle était bien de minimum 5 cm. De plus dans l’un d’eux à cause de la pluie qui avait du précéder notre arrivée, il y avait du ciment en suspension, cela donnait une atmosphère particulière ; telle une brume grise à la fois menaçante et douce.

A noter que dans ces endroits il faut faire très attention, dans l’un des silos la moitié du toît était tombée dans celui-ci, alors nous ne trainions pas à l’intérieur malgré la beauté de la lumière diffuse au-dedans. De plus des briques de grosse taille tombaient des cheminées ou mes coéquipiers prenaient des photos.

Bon avec cela quelques photos supplémentaires du Spree Park:

Arrivée de la livraison de sable, ciment et gravier.
Un peu moins de 3 heures pour ceinturer tout sauf l’escalier.

°

marée qui se retire / laissant les barques / penchées…

-

au bord de la route / quelques urubus noirs / déchiquettent un chien

(Ubatuba-Paraty)

-

dans le ciment / entre deux dalles / l’empreinte d’une patte de chien

-

pigeons de l’autre côté du toit / où toi et moi discourons / à doigts le corps

-

un petit ballon rose / tourne et joue seul / sur le trottoir

(rue Baron, Paris)

-

un nuage blanc / bouche / le bout de la rue

-

une mère / pour amuser son fils / poursuit les pigeons / de sa poussette

-

au bout de son sein gauche / son insigne de flic

-

les poitrines des femmes / soulèvent / mon enthousiasme

-

entre les rails / au soleil / une cigarette fume / bleue

(Champ de Mars, RER)

°

d.(9/00)

Coïncidence ou fait avéré? toujours est-il que deux homonymes sont liés par une question de ciment.

Le premier, membre influent de la HAT et chef de la milice, est désigné comme le commanditaire de la “perquisition” de la société ALMA, dans laquelle des tonnes de ciment et quelques autres matérieux de construction ont été “réquisitionnés” selon le terme officiel qui désigne en fait un vol pur et simple.

Le second, propriétaire d’une savonnerie de la capitale, était en train de construire laborieusement un mur de cloture (enfin!) en dur. Ce mur restait donc en brique pendant une longue période, en fait jusqu’à l’attaque de l’ALMA, quand les travaux reprennaient et toute la construction désormais cimentée.

Vue de l’esprit? Pas forcément!

Meseria şi problemele de zi de zi ne impun, aproape în fiecare săptămînă, deplasări de la Rezina spre Chişinău. Întîlnesc în fiecare zi persoane care blestemă calitatea drumului Orhei-Rezina. În decembrie 2008, cînd realizam un reportaj pentru site-ul “Moldova Azi” – tocmai despre drumul respectiv, autorităţile locale  reproşau “voi ce nu aveţi altceva ce face?”. Situaţia rămîine neschimbată şi lumea continuă să sufere. Graţie site-ului “Moldova Azi” aflaţi despre calitatea traseului naţional Orhei-Rezina. Ce cred oaspeţii Republicii Moldova şi conducătorii auto ? Cum autorităţile realizează promisiunile  de ani de zile privind reabilitarea drumului Orhei Rezina? Reportaj realizat pentru site-ul “Moldova Azi”.