un cersetor desena un licorn pe un perete. cu creionul. pe perete asezase o foaie. tusul se scurgea pe foaie. era un licorn in avant. varful creionului abia il tintuia pe hatie (pe el: pe licorn), iar mana ii era incordata de atata efort. acum sunt sigura ca fiara a reusit sa se desprinda.

el m-a injunghiat cu o curiozitate nevinovata. eu nu stiam ce scuza sa-mi gasesc. ce scuza mi-as putea gasi, eu mie, incat sa ma mai iert un pic. pe el l-am improscat cu o cvasi-minciuna. inca o pata pe care va trebui sa ma fac ca o sterg, candva. cum?

ei stateau la coada la covrigi iar stomacul imi bolborisea a proteste si a sete de faina arsa la foc de vatra.

gatul imi ardea dupa tigara pe care tocmai o strivisem cu varful ghetei.

fumul incepea sa se piarda si vedeam din nou ceata.

imi doream sa ma fi agatat de gatul licornului, sa ma fi dus cu el, oriunde o fi galopat cu schematicele lui copite de mina de creion cules din cine stie ce cos de gunoi.

tu habar n aveai.

sursele: multiple

dupa o mica schimbare (de proportii, in acceptiune proprie), devii o pasare phoenix! da frate! si, restul lumii parca asista la o renastere grandioasa, din propria-i cenushe, cum se credea pe vremuri ca se poate! individul devine un iuresh de relationare intensiva, reia vechile legaturi, isi face unele noi, programeaza escapade catre destinatii negandite, care inainte se gaseau la ani lumina departare; dar, iata: subit pare pana si saracul pluto, care nu mai e planeta, la doar o arunctura de bat! asa ca, ce naiba: hai sa-l vizitam si noi, ca odata suntem tineri! cel putin asa umbla vorba din batrani!
desigur, exceptia confirma regula.

ii fain cand ai un mascarici ! moama ce se mai aduna lumea, ce se mai rade, ce-i mai da apa la moara, ce mai alea alea. ii fain nu?! te razi, nu ?! ma rad si io cu tine, ce naiba! mai zic ?! mai fac o tumba ? ihi! mai zi, mai zi! mai sari! de ce naiba ne-am adunat aci!?
desi si publicul, uneori, e sictirit.

cand te apuca plansul de-atata ras parca nu mai vezi copacii de padure si nici padurea pe tine, sau doar asta crezi. ramai confuz si tamp si prost. si cam atat. ramai doar tu! si e bine?! well, ce e rau la urma urmei ?! mai da-o dreaq de padure! sa ramaie lupul cu ea si sa faca p saltimbacul cat vrea!
sa lasam asadar lupul cu partea grea!

cand viata e frumoasa, si pasarelele stralucesc de ciripituri diafane printre ramuri incarcate de flori de cires in nuante de primavara si de parfum zglobiu de je ne sais quoi, esti neinteresant si plicticos! te evita si vechile si noile si viitoarele cunostinte! numai rudele se bucura, saracele, tacit! dar si lor li se cam acreste si, anost fiind, te fura somnul si pe tine!
a lehamite de prea mult bine?!

cand iti iei adio de la lume si esti gata sa te incui in lacasul singuratatii aburinde (can you hear the dolphins crying? yet?), sar, ale dreaq, propuneri, noi si vechi, de unde nu te astepti! te iau pe sus, te-nvart, te ametesc, te seduc nerusinatele! caci toata lumea stie ca esti un masochist si ca abia astepti sa te faci ca te-mpiedici si sa pici! asa ca “ce-i mai facut?” “uite nimik!!” “eeee, cum nimik!” “apai: uite-asa!” “pai, hai sa vedem, s-admiram, sa vizitam, sa cantam, sa pozzzzam, sa dansam !!!” al naibii lup, s-a intors din crang cu tot cu hiene si iepuri si scena ambulanta de circ.
si … uneori o iei de la inceput!

tema de studiu: cum facem sa ne sincronizam?

Cum ar fi sa nu ma mai ridic de aci, de la biroul asta cu scaun “presidente” fara tetiera, sa mi creasca extensii cyborgiene in loc de maini, picioare, deste, plete, papile gustative?! Ochii sa-mi fie prelungiri ale ecranului impaienjeniti de imagini binare si aparent infinite in mii de rotocoale de linii drepte indoite de erori de cod; sa ma rocheresc virtual, pe ritmuri de 1 si 0, sa manc chipsuri de pixeli aromati cu sub si endsub dot exe dot msi dot ce-o mai fi; a, si sa ma satur: da, servesc numai pixeli hranitori pentru ca stiu exact cat cantareste fiecare bit in parte, nutritional vorbind; sa ma benoclez 3d la poze de peste marginile ecranului, care n-ar fi nici mai mult nici mai putin decat nishte inchipuiri indraznete ale unor artisti bidimensionali rataciti in eterul virtual (nishte neadaptati, da-i dreaq!!)! Sau asta as crede eu, gandind artificial. Creca m-as multiplica la infinit numai ca sa imi pot da shift delete de cate ori ma enervez, sau si gratuit, fara sa patesc, realmente, nimic.

nu e vorba ca nu mi as aminti.
poate ca-mi amintesc prea bine. poate ca unele amintiri ar trebui sa poata fi sterse dintr-o singura miscare, dintr-un singur gest. uite ca nu merge asa, o stim cu totii. si parca ma incapatanez sa-mi amintesc ceea ce ar trebui sa uit. e singurul exercitiu de vointa pe care mi-l asum si e complet nociv. sinapse aberante, ce pot sa spun.

pot sa spun ca povestasul s-a oprit intr-un final din povestit. si cand povestasul s-a oprit, s-au ridicat toti si au fugit, care-ncotro, unde a vazut cu ochii. si povestasul, cand s-a oprit, si a vazut ca toti s-au risipit, a rasuflat, saracul usurat; si-a zis “in sfarsit”. de atata povestit il dureau si amintirile: le rascolise prea subit, fara preludiul viselor cu ochii deschisi cum tot el le-a obishnuit.

dar povestasul s-a oprit. amintirile s-au odihnit, le-a aranjat frumos in sertare, pe categorii: inchipuiri, cvasi-realitati frivole, minciuni nerusinate, tumbe de la circ, posibile realitati ce au trecut, s.a.

iar lumea si-a vazut de viata ei, s-a dus si-a povestit, cum a putut, despre povestasul din drum, care pe unii i-a uimit, pe altii i-a cam plictisit, pe altii nu i-a impresionat prin nimic. dar si matei (asta e pentru andrei), care trecea nepasator, nu a ramas complet indiferent, cand l-a vazut atat de obosit. de fapt, el a cules o amintire de pe jos, a sters-o de praf, a zambit un pic (discret, asa), a asteptat sa se imprastie lumea dupa ce toti si-au amintit ca se grabeau (spre nicaieri inclin sa cred, dar cine stie ?), a impaturit-o cu grija si a asezat-o in raftul amintirilor pe care nu le-ai da pentru nimic.

intru in cladire, dau, politicos, buna dimineata portarului. imi zambeste si tine, amabil, liftul pentru mine. Ii fac semn ca lucrez la parter si ca poate urca linistit. lucrez aici, la parter, de 10 ani si 5 luni de zile, iar portarul era aici in ziua in care m-am angajat. il salut zilnic. ma vede zilnic intrand pe usa de langa lifturi, care da in birourile de la parter. o fi fost o greseala, nevinovata, generata de amabilitate excesiva. cerintele job-ului, ce sa-i faci!

intru in birou, dau, jovial, buna dimineata. lumea e prinsa in discutii. dimineata promitatoare. nu ma deranjeaza ca nu-mi raspund.

imi arunc geaca in cuier (sunt un james bond sub acoperire!). roscatul observa gestul. nu ma saluta. pare-mi-se, e un moment pentru “salut!” si tocmai a trecut (e pana sa arunci, nonshalant, geaca in cuier, presupun).imi caut, grav, tigarile in geanta, scot meticulos una din pachet, palmez dupa bricheta pe care o tin mereu in buzunarul stang din fata de la pantalonii de blug. insfac o fisa pentru aparatul de cafea si ies din birou asa cum am intrat.

aparatul e asaltat de aceleasi fetze, din ce in ce mai mai descompuse de ani si de somn. salut, discret. ultimul pahar e ridicat si ramanem doar noi doi: eu si aparatul de cafea. e o companie placuta: nu astept un raspuns verbal de la el. doar doza de cofeina. cu mult zahar.

cu pasi invingatori ma indrept spre fumoar.

nu salut. am facut-o deja. si ceva imi spune ca ar fi complet inutil. fumez, distant, tigara extrasa cu grija, de cand inca eram in birou, din pachet. ma infiltrez chiar intr-o discutie cu o remarca destul de la obiect. insa conversatia era pe prea multe voci iar eu nu eram nici bariton nici tenor ca sa-i acopar pe toti. poate s-ar fi tinut seama daca gresheam vreo nota. mereu se sesizeaza careva cand falsezi. bon, deci am nimerit pe subiect! bravo mie, imi zic.

plec la fel cum am venit: nesalutat, neprivit, doar afumat si putin nedumerit. pe hol il salut, exclamativ, pe donsorul de la receptie, care nu schiteaza nici un gest, desi m-a privit fix. la fel si cu distinsa doamna de la resurse umane. dar cu dansa exista un precedent, asa ca pot zice ca ma asteptam. in cazul ei a fost mai mult un test si rezultatul a fost pozitiv (adio “ziua buna” pentru tine, duduie!). cand sa-mi termin cursa coridorului arunc un “‘neata” optimist si colegului din biroul vecin care se uita prin mine stingher si ma ignora fara sa ezite nici macar un pic. cu siguranta nu din cauza mea s-a fastacit.

calculat si hotarat, ma indrept catre oglinda din sala de baie sa vad daca m-au insemnat, canaliile, dar nu dibuiesc nimic; deci n-are cum sa fie inceputul un complot colectiv. cica daca ponderabilitatea lasa de dorit, poti incepe sa-ti pui semne de intrebare daca nu cumva incetezi sa existi (vezi indicatiile almanahului medical revizuit!). recunosc, aici m-am cam impotmolit.

plangeau lebedele negre, pe balta din cismigiu.

lasati-le dom’le sa [e]migreze, nu vedeti ca plang de frig?!

si cum plang lebedele?

apai, ashea, din gat! era mai mult ca un urlet de jale si frig!

dintre care clovnul se vroia trist numa’ ca locul era deja luat (tine de avantajul precedentei cronologice, strict).

prostul era si el un pic snob dar nu reusea sa para decat nitel arivist. un prost arivist. in rolul lui de prost parea si cam clovn din cand in cand. ceilalti il credeau trist!

snobul traia in lumea lui! aparent (ha! personaj complex, ce zici ?!)! in sinea lui era trist si el. dadea bobarnace in loc sa toarne smiorcaieli. smiorcaielile erau luate, de trist, dupa cum am spus.

si tristul se vedea bulibasa pe insula lui cu rauri de lapte si miere (sau mai bine de uischi si bere), curtezane, in loc de palmieri, care-ti tin umbra cu foi de tutun de cuba (if any) si flori de papadie.

a si cu siguranta ii stiti: i-am vazut io la metoru, pe trei dintre ei (snobul nu ia metroul). i-am recunoscut dupa giumbushlucuri, aroma de tutun si puful de papadie de pe talpa unui pantof.

Sa-ti spui cum se traverseaza (strada, DA!): cu pasi mici, de pitic, ca nu degeaba facea mijto don’ profesoru’ de sport, cand erai pe bancile scolii, de doua ori pe saptamana. Piticul e rabdator; poate din cauza  limitelor dimensionale a invatat ca n-are rost sa se grabeasca! Mai ales daca semnaforul tine fix 13 secunde (ca tot ii marti 13 octombrie, ora aproape 1300 !! ha!), adica exact atata timp cat le trebuie unora, mai domoli, sa se dezmeticeasca ca poa’ sa se aventureze peste zebra! Mai ales daca ie multi pietoni si mai ie si ploaie! Sa ne ferim de balti, si sa ne facem drum prin multimea de piticoti barbacoti, cu spitele de la umbrele! A se tinti inspre ochi, va rog! Sa facem treaba bine!

Ea merge pe aceiasi pasi in fiecare dimineata, pasii ei presarati cu praf de fildes; zi de zi, la aceeasi ora! Ea ia acelasi metrou, se aseaza in acelasi loc ( ultima usa din vagonul al doilea din fata – la dus si prima usa din vagonul al doilea de la coada metroului – la intoarcere), asculta aceeasi muzica de trei ani de zile (aproximativ). Cum sa te plictisesti de ceva care-ti place atat de mult! Isi mai spune. Si ea stie ce-i place. Daca altceva nu stie, macar asta stie bine. Bine, de-a lungul timpului playlistul s-a mai marit, ca si garderoba, ca si kilometrii parcursi; kilometrii parcursi peste aceiasi pasi – mereu aceiasi pasi presarati cu praf de fildesh.

Da, mai scriem si despre ea, ca despre Matei am scris destul si oricum nu se sinchiseste, habarnistul, ca l-am adus la [un alt fel de] viata, o viata in care excesele lui zaharoase sunt luate in seama.

Ea n-are nici o treaba cu Matei, ba chiar nu stie de existenta lui mai mult decat stie el de a ei: adica nu mai mult decat esti constient de oamenii pe langa care treci zi de zi (mergand pe aceiasi pasi! Sic.!) fara sa-i observi vreodata. Da, sunt oameni cu care ne intersectam mai des decat cu unii prieteni poate, doar ca nu stim nici cine sunt, nici ca nu e prima oara cand trecem pe langa ei. Fatza de Matei, ea are prieteni d-astia, pe langa care trece mai rar decat pe langa el. Si ei habar n-au, amandoi; si e frumos asa! S-o lasam asa deci!

Uneori se mai gandeste la prietenii aia “de departe” cu care se vede atat de rar, desi stau in acelasi oras si lucreaza la 15 minute de biroul ei! Dar sunt unele prietenii la distanta, minunate prietenii; prietenii aia cu care mai schimbi un meil sau un telefon banal, din cand in cand – de fapt din an in pasti – si atunci vorbesti cu ei de parca nu v-ati fi vazut de cu o zi in urma. Si e natural, e firesc, nu se compara cu salutul pupacios de complezenta dintre impostoarele alea in roz de pe saiturile cu exemplare vulgare de prostie umana (da, ce-i drept, uneori se cam enerveaza din nimic, dar asta n-are nici o legatura cu textul asta – in afara de subiectul comun cu radacina morfologica in “nimic”).

Na, ca se gandeste chiar acum (si mi-a luat o nitel inainte aici: sa iutesc ritmul, s-o prind din urma) la entuziasmul cu care i-a povestit m., alataieri doar, despre un jurnal pe care il citeste acum (ei nu i-au placut niciodata jurnalele, desi s-a chinuit sa citeasca vreo trei, doar ca unele chestii nu plac, n-ai ce-i face! Poate e genetic; oricum a ascultat cu placere ), despre grandoarea muntilor escaladati vara trecuta cu oamenii aia catzaratori pe care-i frecventeaza m. de la o vreme (oamenii care nu se tem de multe lucruri, cel putin asa crede ea), despre concertele lui x. dupa care a alergat in 5 capitale europene si despre cum sora-sa s-a hotarat in sfarsit sa dea pisica (afurisita creatura !!! de cand ma lupt cu bestia!!!??!?!) dar ca acum trebuie sa inchida ca o suna mama, iar!!! La naiba ! Asa ca vbim mai incolo, da? Sa ai grija de tine si ne vedem sapt asta, da?! Bine, ne auzim, sigur!

Desigur ca vor vorbi peste juma de an in cel mai fericit caz, iar de vazut, cine stie! Dar va fi fost si atunci ca si ieri si oricum zilele astea, se alege praful de ele si intr-o zi de joi te trezesti uimit ca nu e luni si cochetezi cu tine in sinea ta (ca p-asta o ai dreaq mereu, sinea ta) ca ai pacalit saptamana asta: tu, fraerul de tine, credeai ca e luni, te simteai ca luni (ca dracu adica? Nu nu, doar ca luni, fara prejudecati, te rog!) cand de fapt e joi, adica deja vineri, adica aproape weekend! Adica timpul in care ea se mai inchide in turnul ei de fildes si refuza sa iasa cu anii de-acolo, pana se face luni dimineata, da! Minunate decade mai petrece ea in zilele dintre saptamani, dar e secretul ei, sa nu ziceti la nimeni, oamenii sunt atat de lacomi, invidiosi, suparaciosi! Bine, doar unii dintre ei, dar asta e secretul ei!  Si eu acum l-am spus doar in soapta, oricum nu-l aude nimeni! L-am murmurat doar pentru mine, sa ma conving ca secretul asta e real.

Oricum, ea nu se gandeste niciodata la Matei sau la ceilalti strainii care i se par familiari si o duc cu gandul la deja-vu! Straini pe care, fara sa stie, i-a vazut de atatea ori pe acelasi drum, si uneori, poate chiar pe alt drum sau in parcul B. ( da, ala de la iesirea din oras) unde se mai duce uneori, cand nu pleaca cu zecile de ani in weekend, sau cand se lasa seara si nu se gandeste unde vrea sa ajunga si lasa pantofii sa-si aleaga singuri pasii de urmat.

Societate

Despre politeturi care au fost date uitarii ! Erau frumoase, da, chiar dragutze. E trist cand vezi cum sunt calcate acum in picioare in detrimentul unei sinceritati brute [si supraapreciate]. Fara regrete, fara scuze; scuzele sunt desuete, stiai ? Ah, si uneori prea multe si degeaba! Ai grija, domnule, cu sinceritatea asta!

Fictiune

1. Despre cat de bine m-am simtit cand te-am urat (so alive, cum ar zice americanul self-invloved) … si cum am incetat sa fiu un simplu spectator emotiv ; insa a durat putin si apoi nu puteam sa ma tarasc inapoi pe scena, oricat de mult mi-am dorit. Da, mi-am dorit sa te urasc, iar, inca un pic! Trebuia! Insa scena era prea sus si geamul securizat s-a ridicat in secunda in care am cazut ca un prost sub scaunele din primul rand! Sau m-ai impins? Am ramas doar cu un usor gust de penibil din varful limbii pana-n stomac! Am ramas acolo, in colt, si m-am prefacut ca inca sunt parte din spectacol si ca-mi pasa cand de fapt imi era ciuda ca rolul meu a luat sfarsit. Rolul meu, fie el si penibil.

Fara link la actorul grabit. Fara sa-l mentionez macar.

2. I enjoy the pain that fades away! In special dupa. Nu, pen’ ca n-ai cum sa spui asta fara sa pari masochist sau pervers. Sau amandoua! Fie si fictiv.

Trafic

RATB-ul te innebuneste de nervi! Nu, pt. Ca nu e nimic de dezvoltat aici! Pentru ca toata lumea stie ca autobuzele sunt pline de babe si de mosi decrepiti care abia se tin pe picioare dar au abonamente gratis: e dreptul lor! A, da. Poveste adevarata, destul de ok, ar cam merge:  coada la RATB la abonamente, statia de la televiziunea Romana. Un batranel in fata mea … da-o dreaq ca n-am nici un chef. Si daca nici macar io n-am nici un chef, atuncea: next.

Plictis

O fi genuin plicstisul asta? Sau doar un cuvant inventat, o alternativa pt. lenea de a face ceva! Ma intreb si io. Nu e de aprofundat, ca n-am cu ce! Si desigur a fost dezbatut subiectul de minti mai avizate, cu neologisme shucare la indemana. Neeeeext.

In padure

Mergem ? Haidem dreaq in crang! Gasim noi un lup p-acolo! Si blogul? Ce facem cu blogul ?! Il tine lupu la gat ! ;)

Esti incredibil Matei, incredibil!

Sunt?

Esti.

Incredibil?!

Da, incredibil esti. Incredibil de zen!

Zen?

Dap.

Sunt zen?

Esti zen, da!

Sunt zen.

Mai putin cand exagerezi cu zaharul ala, dar in general esti zen! Te f*** pe el de cotidian si esti zen.

Ma asteptam sa fie mai putin prozaic argumentul.

(…)

(…)

Cotidian. Se mai foloseste cuvantul asta?!

(…) de ce ? ti se pare arhaic ?!

A nu, doar urat.

Urat?

Da, cam urat. Nush, parca nu suna bine.

Dar cum suna?

Suna urat. Suna aiurea.

Mie imi suna bine.

Poate ar tbi sa ne descotorisim de fiecare chestie urata pe masura ce ne lovim de ea. Fie ca numita chestie este un cuvant.

Nu cred ca merge. Nu cu un cuvant ca asta.

Poate as fi mai zen dc m-as lepeda de el.

Daca te-ai lepada de cuvant zici?

Doar de cotidian. (…) Oricum suna oribil.

Din cand in cand mai mânc salam, cheesburgeri, cartofi praijiti, usturoi (mult, mult, tare mult), branza cu ceapa (cum sa nu-ti placa branza cu ceapa ?), mici si supa la plic; si chipsuri!! Mai beau si fanta, pepsi (twix), Zup, mirinda, frutti fresh, ce se nimereste din categoria suc acidulat cu multi coloranti – d-astea, ce-i drept rarutz: prefer apa de la cismea. Dea dreaq sa ma prinda cineva cu micul in farfurie sau cu sticla de pepsi in mana, ca atunci incep polemicile: ca saracu porc/saraca vaca, ca cate E-uri si alte substante nocive contine sucul ala, cum nu stii?! A si mai si fumez! Tigarile astea: uite, vezi ce scrie pe pachet?!?! Vezi? Vezi? Vezi? Uite ce mare scrie!!!! Vad in plm ca doar eu le cumpar.

Asa si ?! Zici ca stau pe marginea shuselei si astept camionul al’ mare sa ma arunc sub rotile lui. Daca m-as gandi sa mi iau avant de la etajul 10 probabil ar sari 100 de specialisti care mi-ar spune ca sunt atatea alte optiuni, de ce sa sari de pe cladire?! Poti foarte bine sa iei 2 flacoane de diazepame cu vodka, sau sa te arunci in fata metroului (anul trecut a fost un trend, dar nu mi se pare foarte politicos – imi pare rau, dar sunt oameni care au trebi, chiar nu o consider o alegere fairplay), sau a trenului, sa-ti tai venele (neaparat pe verticala) sau vena jugulara[*] – dupa cum zice canticu.

Luna asta o cashcarabeta[**] a fost facuta tandari de un tren (da domnule, ala de la Ieshi). Reactii? Discutii? Comentarii? Apai, cum nu ? “Dar ce, tie nu ti-i frica sa mergi cu maxi-taxi ?!” “Io nu m-as urca oricum in masina cu nebunii aia de soferi!” Sau: “Mai bine fac 5 ore cu trenul decat sa ma omoare ala!” “Io nu-i inteleg pe astia de iau microbuzul!” etc. etc. etc.  Daca-si mai aminteste cineva acu’ un an a deraiat un tren asa de nasol ca sina de cale ferata a perforat podeaua trenului si aorta unei pasagere! Dar nah, mergea cu trenul, era in siguranta, nu?! Da stiu: un caz la 100 de ani.Fie exceptie, dar cui i-ar fi placut sa fie exceptia asta? Oricum, la fel de agreabil ca si pentru pasagerii microbuzului.

La un moment dat am aflat ca cele mai multe accidente se petrec in gospodarie si mai ales in baie, ba chiar la dus. Asta de la o prietena care tocmai isi rupsese degetul mic de la piciorul stang (sau drept? Care naiba era?) alunecand pe gresia din baie. Nu, nu-i de shaga: 3 saptamani concediu medical si abia putea sa mearga. Bine ca nu si-a rupt altceva. Dar, teoretic, dupa cum spun opiniile fara numar din jur, acasa esti in siguranta, mai ales daca nu manci E-uri[***].

A si: colega care nu bea suc acidulat X pentru ca stie ca e cel mai nociv cu putinta, tocmai m-a intoxicat cu spray odorizant de camera care, apropo, cica e cancerigen (probabil d-aia s-a tirat donsoara) !

[*] Bine, presupun ca as gasi mai multe alternative gugalind, da’ uite ca n-am chef!
[**] Cashcarabeta = maxi-taxi (la gl-br cel putin. Nush daca si la bz  !)
[***] Un mare om mi-o zis odata: eu n-am nimic cu E-urile, cred ca ma conserva!

Sunt chestii dragute peste care dai din intamplare.

Altele pe care le cauti de nebun pe sub frunze dupa o ploaie torentiala.

Sau pe care le observi numai cand le privesti din alt unghi.

Si care te lasa sa le admiri pana te saturi.

]]> http://papaci.wordpress.com/2009/07/12/dadaca-de-ocazie/ Sun, 12 Jul 2009 14:26:40 +0000 papaci http://papaci.wordpress.com/2009/07/12/dadaca-de-ocazie/

“Nu, nu, nu, nu” imi urla creatura in fata !

« NU! NU! NU! » persista agasant ecoul in timpanele-mi si asa sensibile (walkman-ul la maxim in tinereti, apoi mp3 player-ul, castile la servici. Cat sa duca si ele ? Ele, timpanele). Ma uit bland si calm (foarte calm !) la gura titanica cu picioare atasate (ca sa bata din dansele, alternativ, desigur, si enervant, desigur, cum a invatat-o ma-sa mare, desigur) si graiesc bland si usor plictisit:

« Si de ce nu ? »

Raspunsul nu intarzie: « Pentru ca VREAU ! »

I-auzi. Vrea ! Pai si ce daca vrea ? Si ce argument pot sa aduc la treaba asta, ai ?! Analizez la rece. Imi acord timpul necesar: cateva minute de galagie in plus nu schimba situatia.

« Pentru ca vreau si pentru ca nu am mai fost la film de muuuuult ! »

Ei acuma daca si plange eu ce ma fac ?! Si-asa se uita oamenii astia la mine ca la ultima ciudata : « Zgripturoaico, chinui copilul!!!! ! huooooooo !!! » Hai marsh, da-va dreaq, incerc sa-mi pastrez mintea limpede aci.

Bon, deci sa revin la calmul meu englezesc de imprumut ! N-am fost la film de saptamana trecuta. Acelasi film ! Acelasi pe care il vedem de trei saptamani. In continuu. La cinematografe diferite. Copii + gugal -> nesansa ! Mai ales daca au inclinatii obsesive! I-am zis mama-sii doar ca face rau atata calculatoriseala de la varste fragede. Si daca nu-i face rau ploadei, cu siguranta mie nu-mi prieste! Asa, sa revenim la cvasi-dialogul nostru (ca deh, comunicarea intre specii diferite, nu e tocmai un dialog) :

« Eu imi iau o inghetata. tu vrei? »

Tre’ sa iau bestia prin invaluire, sa creez o diversiune. Nu merge cu abordarea directa; am incercat sa-i vorbesc ca unei fiinte rationale (sau capabila de asa ceva) in trecut ! Am dat chixuri magistrale : ca o salupa esuata pe Niagara m-am facut tandari in cadere[*] ! In fine, eram diletanta. Acum vad ca studiaza propunerea. E un pas inainte. N-are sa se lase atat de usor. Anticipez d’alde « Vreau ! Vreau! Vreau! Vreau! Vreau! » O aud parca. S-o mai amagesc cu ceva : a ridicat miza. Joaca dur canalia ! Inghetata, suc, Harry Potter cartonat, editie de lux (ca imprimata nu poa’ sa ceteasca : strica ochii!) si o indulgenta in blanc, pe viitor (a fost fascinata de termen cred)! Momentan e antrenata de putere: sa ma secatuiasca de orice bruma de resursa fizica, psihica si, mai ales, baneasca ! Asa ca filmul ramane intr-un plan secundar. Asa ca am infrant!  In sensul ca am castigat batalia de azi, dar cu cate sacrificii!? Ceea ce nu a anticipat, fiara, este ca livrarea la domiciliu era programata mai curand astazi. Dupa cum le-am zis si destoinicilor responsabili de educatia creaturei (si evident de creatura insasi), sunt prinsa in activitati care nu sufera amanare in aceasta dupa-amiaza. Ceea ce nu stiu responsabilii, si nici nu trebuie sa stie pentru ca nu-i priveste, e ca activitatile respective constau in a nu le dadaci progenitura. Si atat. Bine ca am scapat de isterii infantile macar pe ziua de azi !

« Ooooo da, a fost cuminte. Ca intotdeauna. O Seara … linistita. Imi pare rau, trebuie sa fug, sunt déjà in intarziere [**]. V-am pupat » Si ne vedem dupa majorat!

[**] Ce cliseu de film prost mai e si asta ! Cine poa’ sa-l ighita ?

Din ciclul “o bariera nu-mi sta-n cale” …

… miercurea trecuta am luat o umbrela (d-aia de terasa, gen “clopotel” cica) in brate. Umbrela era stransa, dar fiarele erau fiare si m-au cam oprit din avantu-mi cavaleresc! Eram pe bicicleta, tocmai intram pe Smardan si ma dadeam in stamba cu niste piruete de pedale si salturi peste pietroaiele din pavaj.  Noroc ca unii trecatori sunt mai amabili si au binevoit sa ma descarcereze! Nu ca m-as fi panicat in urma socului! Departe de mine asemenea simtaminte anxioase! Sa zicem numa’ ca ramasesem blocata: umarul stang imi era prins intre spitele umbrelei, iar mana dreapta tinea, cumva, bicicleta – ea, saraca, s-ar fi dus mai departe si mai dadea si sa pice or, e sensibla, nu puteam s-o las!. La fel lobul stang imi era nauc din cauza confuziei, iar lobul drept resemnat pen’ ca a mers un  pic cam prea departe cu creativitatea (carpa in loc de umbrela !!!?!!?!? fraere!!). Ramasesem in impas! Ramasesem in umbrela. Noroc cu buna samariteana (asa ca cine are prejudecati cu rromii sa vina la mine ca le-arat eu)! Noh, da’ si cand m-am vazut libera ce-am mai pedalat: mai iute ca vantul! Evident, dupa ce mi-am indreptat umarul stang si m-am asigurat ca functioneaza corespunzator! Umbrela, desigur, e inca acolo: isi flutura carpele victorioasa in fiecare dimineata, iar seara face pe umila adapostind cate un insetat intarziat care n-a gasit loc decat la marginea terasei!

Eram “pe plantatie”[*]. Era ora 4 (trecute fix) dupa-amiaza. Starea de spirit lasa de dorit!De fumat nu puteam sa fumez pentru ca ma lasasem. Aerul conditionat fusese strategic oprit. Cica intotdeauna exista o colega care opreste aerul conditionat. Dupa cum intotdeauna exista o mamaie care stie tot ce intra si iese din bloc, dar asta se incadreaza la alta categorie. Revenind: era cald si terminasem treaba – ceea ce e mare lucru si nu pentru ca ar fi peste puterile mele de multa, ci pen’ ca de obicei nu prea am ce sa termin. E greu de suportat sfarsitul programului (adica ultimele 2 ore, cam asa) cand nu ai ce face, iar eu incerc sa depasesc momentul cautand giaburi. Uneori mai si aplic. Uneori dau peste ceva care (cred io ca) mi se potriveste asa de bine (dap, dar se intampla rar, pen’ ca am putine skill-uri, spre zero – barat); in momentele alea (ce bine ca-s putine !!!) ma emotionez si imi dau seama ca toate cele multe scrisori de intentie folosite in trecut sunt penibile. Asa ca incerc sa remodelez. Frecvent raman in mijlocul remodelatului si s-a dus dreaq candidatura mea. Totusi de data asta m-am ambitionat si am recurs la sfaturile unor minti mai putin emotive decat mine.

Cele doua minti dibace au grait dupa cum urmeaza (varianta revizuita si cenzurata).

Contabila: la rigla de calcul stie sa faca tabele?
papaci: io mah .. pt mine e ?
Contabila: da
Contabila: pt tine
Contabila: la rigla stii
Contabila: ?
Contabila: trebuie s-o bagi si p-asta
papaci: prima chestie pe care am invatat o in excel
papaci: sa fac PIVOT (deci pivot) la rigla de calcul, dupa sistemul metric si celalalt – ala cu inchi
Contabila: si stii sa transformi din kg in ocale
Contabila: in uncii
papaci: in excel!
Contabila: normal
papaci: ca altfel.. so what ? ))
Contabila: zi-le ca faci desene in excell mai ceva ca picasso
papaci: si powerpointul il invart pe degete, fac filme in power point, m am si inscris la tiff cu o lucrare
papaci: mai bine in power point cu desenele
Contabila: ii dai clasa la fraier
Contabila: bine
Contabila: mai bine
Contabila: zi-le ca a plans stere gulea cand a vazut filmul
Contabila: si l-a sunat pe zefirelli
Contabila: si a plans si el
Contabila: de ciuda
Contabila: de oftica

[*] Ca sa citez din mari clasici in viata

Alb-rosu, alb-rosu, alb-rosu … pasim pe dale colorate alternativ. Stang-drept, stang-drept, stang-drept, alb-rosu, la nesfarsit. Ce bine ca n-a nins! Altfel patinam pe pavajul asta cretin. Nu inteleg rostul gresiei de pe strada. Bine, o fi un scop estetic, dar cui ii pasa cum arata trotuarul pe care calca? Sa fie drept, fara gropi, curat (de preferat) – arhisuficient! Nu dom’le, ei pun pavaj, in culori ! Eventual cu model. Adevarul e ca… macar poti sa numeri pietrele cand n-ai ganduri. Sau cand vrei sa scapi dreaq de ele. Ah, sa termin cu pavajul ! Naiba sa-l ia de trotuar.

Matei tace. Matei tace mai mereu. Pana si la telefon mai tace. Il intrebi ceva si nu spune nimic. Probabil se gandeste pentru ca in cele din urma raspunde! De cele mai multe ori; uneori mai uita. Imi place atunci sa-l las sa taca, sa stam asa in receptor in liniste cu certitudinea ca este cineva la capatul celalalt. Sa nu auzi nimic in receptor si sa stii sigur ca celalalt e acolo. Nu merge cu oricine asta. Cred. Ce-i drept, lumea are obiceiul sa vorbeasca la telefon, nu e ca si cum ai putea experimenta prea des, treaba asta.

Acum tace, iar eu pot sa-mi vad de monologul meu, sau de numaratul pietrelor de pe strada. E reconfortant : e ca si cum ai fi singur dar totusi nu esti (pentru ca esti cu Matei) si e mai bine. Oricum, ne-am intalnit din intamplare astazi. Astazi este miercuri parca. Nu, nu: e joi! E bine ca e joi. Intr-un fel. Bine, e bine ca e joi pentru ca in weekend lumea este mai relaxata. Lumea care se plimba zic. Si mai e putin pana la weekend. Maine seara in schimb are sa fie greu. Maine seara se deschid portile cladirilor de birouri si dau navala turmele de oameni [altfel] responsabili, poate (poate responsabili), in puburi si in cluburi. Asa e iarna. Vara mai fug pe la mare si orasul imi e mai liber. Mai liber si mai tacut. Noptile de vara sunt blande. Ce dor imi e de mirosul de tei !

Matei zice sa ne asezam intr-o cafenea. Asta ca sa ne bem ceaiurile in tacere in loc sa mergem prin ninsoare in liniste. Ah, a inceput sa ninga. Bine ca am lasat pavajul in urma. Maine trebuie sa ocolesc zona. Nu-mi place sa schimb traseul. Acum tre’ sa gasesc o alternativa. Numai din cauza pavajului (…)

Ah, sa intram aici? Intram , de ce sa nu intram? Au mesele curate aici, am mai fost. Si canile sunt curate. Nu ca la ceainaria de langa casa mea. Stiu pentru ca m-am uitat atent. Trebuie sa verifici colturile in special. Unele par curate, stralucesc pe dinafara dar daca verifici colturile, pe interior,  descoperi resturi de jeg, mic, negru, dezgustator. Desigur, am verificat cu o cana goala. Intotdeauna cer o cana, goala, cand intru pentru prima oara intr-o ceainarie. Ca sa vad. Nu suport sa-mi aduca ceaiul intr-o cana murdara. Bine, cred ca nimeni nu suporta vasele murdare totusi. La Everestul ala de langa facultate aveau mereu canile murdare. Si mai era si scump. Bine, poate ca de cand a luat foc, acu’ 3 ani, s-au lecuit si s-au pus si pe spalat cani. Desi putin …

Un ceai verde. Nu, fara zahar! Nici miere. Verde si-atat. Apa si frunze. Si sa fie verzi! Multumesc.

Matei nu bea ceai. Bea ciocolata calda. E singurul om cu care am fost vreodata in ceainarii; in rest imi place sa vin singur, sa nu-mi bat capul cu discutii enervante. Da, singurul om cu care merg la ceai si el bea ciocolata calda! Ciocolata calda cu 5 lingurite de zahar! Uneori 6. Atunci inseamna ca a avut o zi grea (la munca de obicei, acasa duce un trai linistit si nu l-am auzit vreodata plangandu-se nici de cel mai marunt lucru): atunci cand sunt 6 lingurite de zahar.

Excel astenic de primăvară-vară. De ce dreacu (1. nu găsesc apostroful şi 2.) stau io pe vremea asta, la ora 6:30, pardon 6:39 !!!!,  vineri seara să păzesc un afurisit de excel care mai gaseşte oprtun să se şi blocheze ! Întrebarea mea: întreţinerea mi-o plăteşti tu fraere !!!??? No hai că o tulesc! Dreaq să-l ia de excel cu toate ale lui !!!!

Bufonul avea un statut privilegiat… i se permitea totul, mai mult sau mai puţin; acuma, nuş cât de “mai mult” – a fost doar cu puţin ‘nainte de vremea mea. “Vremea” asta, adică aia: vremea în care nebunul era lăsat sa fie nebun in virtutea faptului că e nebun. “Vremea” asta, adică acum: vremea bufonilor. Însă bufonul nu-i lasă pe ceilalti să nu fie nebuni, tot în virtutea faptului ca (EL) este nebun. Trebuie să o arate, să facă spectacol, să se expună, lacom de urale şi huiduieli – un exhibiţionist cu zâmbetul pictat, grotesc, peste buze.  O adunătura tristă de bufoni “veseli” care nu mai au loc unul de altul şi se întrec în bufoniade personale luate poate, cumva, prea în serios.  Bine, bufonul de-acum e autentic,  intrinsec, interior, personal, bestial, masochist; ar fi fost jalnic să fi avut job-ul de bufon la curtea regelui … din poveste.   

Patetici măscărici, să ne păcălim dară unii pe alţii!

Aş, mai sunt 3 săptămâni până la Paşti. 

Căciula fârtatului

În mijlocul satului.

………………………………………………

Am un bulgăre de aur,

Joacă pe-o piele de taur.

………………………………………………

Am un măr aurit,

Umblă pe sus rătăcit.

………………………………………………

Cerceluşul doamnei

Şade-n fundul oalei.

1910, Gorovei

Cilimituri, frate?!
Cilimituri?!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842187/EDITORIALUL-EVZ-Cin-s-a-luat-de-carnatul-lui-Oprescu/

Când am citit fragmentul cu pricina, mi se părea surprinzător de actual. Mi-am zis atunci că, dacă n-aş fi ştiut că citesc o carte scrisă de G. Călinescu şi publicată în 1933, mi-ar fi fost destul de greu să mă dumiresc, până ce mai găseam şi alte indicii. Tocmai fiindcă era vorba despre un individ pentru care prezentul şi el însuşi reprezintă cam tot ce e important pe lume.

Dincolo de asta, Cartea nunţii – căci despre acest roman e vorba – m-a lăsat mai degrabă cu atmosfera. E oarecum obositor limbajul preţios şi vetust al autorului.

Cât despre voturi, s-au adunat cam aşa: 3 la 1933, 2 la 1965, 2 la 2004 şi 1 la 1998. Precizez că „Arta fugii” a răspuns corect şi foarte prompt – felicitări! –, dar nu i-am aprobat comentariul cu pricina decât la sfârşitul perioadei de „vot”. Altfel îmi sabotam singur ghicitoarea.

Vă propun să identificaţi (ori să aproximaţi) anul în care a apărut cartea din care face parte personajul descris în fragmetul următor:

„Pentru B…, evenimentele istorice pluteau într-o ceaţă deasă ca aceea care cade câteodată iarna, umplând cu bumbac vânăt toate străzile. [...] Era convins că Grigore Alexandrescu a scris Înşiră-te Mărgărite şi că Eminescu a murit de curând. De altfel tot ce data de dinainte de… anul naşterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iulius Cezar devenea contemporan cu Mircea cel Mare şi Napoleon I cu Vlad Țepeş. B… nu era deloc sensibil la ruşinea surprinderii în ignoranţă şi când un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul şi indiferent [...].
În schimb erudiţia lui B… în materie sportivă era considerabilă…”

Iată care este situaţia la „închiderea urnei” (orele 20.00). Din totalul de 20 voturi, George Coşbuc a adunat 2, Ion Creangă a primit 1, I.L. Caragiale 3, Ion Heliade Rădulescu 2 şi Vasile Voiculescu 12. În consecinţă, câştigătorul este… I.L. Caragiale, aşa cum aţi ştiut, intuit sau bănuit unii (textul prezentat de Aurel Mateescu este, într-adevăr, scris de acelaşi autor).

Preocuparea mea mai insistentă pentru Caragiale este relativ recentă. Mi-a plăcut mereu, dar n-am fost foarte curios să citesc şi altceva decât prevedeau programele şcolare. În ultima vreme mi-am schimbat acest nărav şi aşa se face că am descoperit într-o librărie volumul I.L. Cargiale, Politice, cu un studiu introductiv de V. Fanache (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001). Vă enumăr câteva titluri, ca să vă fac curioşi, pe cei interesaţi: Ce este „Centrul”, Rărunchii naţiunii, Între Stan şi Bran, Politică şi delicateţe, Liberalii şi conservatorii, Termitele.

Nihil sine Deo (pag. 129-133), articolul din care am citat, m-a atras fiindcă, spre ruşinea mea o spun, nu prea cunoşteam un astfel de Caragiale, decât vag, din auzite. Textul a fost scris cu prilejul unei sărbători de 10 Mai (Ziua Regalităţii şi Ziua Independeţei) – 1897 probabil. De la început până la sfârşit are acest aspect de litanie psaltică. Interesant cum critica şi dascălii fac mare caz de rebeliunea religioasă a unui Macedonski (sau a mult mai celebrilor săi confraţi Baudelaire şi Rimbaud), dar trec sub tăcere ceea ce pare să fie o credinţă în Dumnezeu aşezată şi discretă a lui Caragiale.

Notă: Folosesc prilejul ca să anunţ că mă interesează I.L. Caragiale, Opere (în 3 volume), ediţie scoasă de Academia Română în colaborare cu Editura Univers Enciclopedic. Dacă ştiţi cumva vreun anticariat sau vreo persoană de la care poate fi achiziţionată la un preţ accesibil, vă rog să îmi comunicaţi.

Adu-ţi din când în când aminte, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului:
Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră zdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de paianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, deznădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc, strigat-a către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte.
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de paianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare!
Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!

Răspunsul corect îl voi divulga peste o săptămână.