Greva scenariştilor din US a adus multe neplăceri, dar a reuşit să inducă şi unele momente de aur! Pe unul dintre acestea tocmai l-am experimentat live.

Probabil mulţi dintre voi îl ştiu pe Conan O’Brien. La fel, pe Jon Stewart şi pe mai noul “venit” Stephen Cobert. În ultima perioadă, ei şi-au disputat meritul de a-i fi dat un avânt electoral lui Mike Huckabee. Astfel, s-a ajuns şi la rivalităţi, care astăzi, 4 februarie, au ajuns la apogeu: în timp ce Cobert era invitat la Stewart, a apărut O’Brien, hotărât să îi joace în picioare.

Nu mai dau alte amănunte, ci vă spun doar atât: nu rataţi (a se citi neapărat downloadaţi) The Daily Show din 4 februarie!

Oh yeah!

UPDATE: E groasă rău! Cei trei apar şi în emisiunea lui Colbert, iar acum aştept finalul apoteotic la Conan.

UPDATE la UPDATE: OMG, trebuie neapărat să vedeţi şi emisiunea lui Conan de azi! Încă râd de ce am văzut! Totul culminează cu un mesaj de la Mike Huckabee, care cred că candidează cu mai mult succes la un post într-una din televiziunile americane. Ah, şi dacă mai aveam nevoie de o confirmare a faptului că nu îl suport pe Letterman, astăzi a avut-o invitată pe Hillary; nu asta e deranjant, ci faptul că ea a fost unicul invitat (de obicei sunt 2 minim) şi a vorbit madam în continuu. Ptiu, drace!

Gata, fuse si se duse! Marea ceremonie, transformata in conferinta de presa sau mai precis comunicat de presa, a expediat foarte rapid Globurile de Aur in toate directiile.

Filmul lui Mungiu nu a castigat la film strain.

Dintre premii, mi-au placut cele pentru Atonement (coloana sonora si cel mai bun film-drama), animatie-Ratattouile si rol secundar in serie TV – Jeremy Piven, in Entourage.

Restul… m-au lasat rece. Sa dau aerul conditionat mai incet?

Nu e prima oara cand americanii incearca sa incadreze un film aproape atipic intr-o categorie usor de inghitit de public, chiar daca pelicula e cu mult mai mult decat ceea ce ni se sugereaza. “Atonement” se anunta a fi altceva, vazand doar trailerul – o alta drama romantica, poate. Ma asteptam sa fie bun, dupa toate cronicile pozitive si nominalizarile la Globurile de Aur. Dar…

Dar am descoperit un film excelent, cu totul altceva decat as fi crezut, cu o poveste surprinzatoare, cu tehnici cinematografice nu foarte des intalnite, cu imagini ireal de frumoase, cu actori fascinanti si as putea continua la nesfarsit…

Marturisesc ca sunt fan Keira Knightley, nu neaparat pentru rolurile din seria Pirates of the Caribbean. Iar McAvoy ma surprinde placut, dupa ce ultima oara l-am vazut in Chronicles of Narnia, in rolul faunului.

Dar centrala e povestea si modul cum ea e spusa. Nu vreau sa dezvalui nimic, dar credeti-ma pe cuvant cand va spun ca merita sa petreceti 2 ore pentru a intra in aceasta poveste.

Amicul Stefan mi-a dat linkul catre spectacolul de care vorbea si pe blog. Intamplare de coincidenta, pe My 65, un post TV local din Orlando, americanii pot vedea (si eu revedea) capodopera lui Roberto Benigni “La Vita e Bella”.

Desi filmul e dublat in engleza, au pastrat totusi cateva replici in italiana originala, printre care si celebra “Buongiorno, Principessa!”; mi-as fi dorit sa ascult filmul in italiana, totusi nu e un mare impediment dublajul, care utilizeaza voci foarte apropiate de cele ale actorilor italieni. Nu stiu de ce, dar am impresia ca Benigni s-a dublat chiar el pe el.

Uneori, mai fac si americanii “greseli”, sa dea filme de acest fel!

… not that there’s anything wrong with that!

Ghiciti despre cine vorbesc? Hai, ca v-am dat 2 indicii valoroase!

Gata, hai ca nu va mai tin pe jar: am onoarea si placerea ca, de ziua mea (aproape si calendaristic) sa il vad in carne si oase, in showul propriu, pe marele (drum roll, please!) Jerryyyyyyyyy Seinfeeeeld!

Acum cateva seri, in timp ce mergea TV-ul pe un post local ca zgomot de fond, ca sa nu imi aud gandurile in cap (mare pericol!), am auzit la un moment dat ceva de “Jerry Seinfeld coming near you!”. Stiam ca e acum in perioada asta in Las Vegas, la Comedy Festival, asa ca initial nu mi-a atras atentia. Am ridicat totusi ochii din monitorul laptopului si abia am prins ultimele secunde din promo. Am inceput sa urmaresc canalul si, ca peste tot, au reluat anuntul la ceva timp. Intr-adevar, nenea Jerry tine 2 showuri, in aceeasi zi, la Melbourne, FL, care e la 50 de mile (o ora de mers) de unde locuieste je.

Mi-a placut intotdeauna de el, atat in serialul atat de celebru, cat si cand l-am mai vazut la diverse show-uri, gen The Tonight Show sau Late Night. Acum, de cand isi promoveaza Bee Movie, e aproape ubicuu la televiziuni. Are un umor cu totul deosebit, iar modul cum “transmite” poantele e total caracteristic si specific. Asa ca ocazia de a-l vedea live nu putea fi ratata.

Asa ca am purces la drum. Am intrat pe ticketmaster, unde poti gasi bilete pentru aproape orice. Desi biletele se pusesera in vanzare de doar 4 zile, site-ul imi spunea ca nu mai au nici un bilet. Cum era deja prea tarziu ca ora, am decis sa incerc si astazi, prin telefon. Speram sa fie o eroare de server sau ceva.

Azi am sunat. Dupa ce am asteptat dupa robot sa isi faca mendrele, in sfarsit am dat si de voce de om. Degeaba insa, nu mai era nici un bilet. Mi-a dat insa un sfat bun: sa sun direct la sala de spectacole, sa vad daca nu au ei ceva ramas. Asa am si facut si… minune! mai era un loc, culmea, exact in sectiunea unde vroiam, adica mai apropiata de scena si pe centrul salii. Noroc chior.

Faza faina a fost si cu parcarea. Ei pun in vanzare si bilete pentru locuri de parcare rezervate, mai apropiate de intrare. O intreb pe tipa daca merita sa imi cumpar. Ma intreaba foarte profesional daca ma deranjeaza sa merg pe jos. Am intrebat la fel de profesional despre ce distanta e vorba. Cateva zeci de metri pana la 150 de metri, in functie de loc. Iar mi-am adus aminte de aversiunea americanului de rand pentru efort. I-am raspuns ca nu am probleme de a da din picioare si nu am mai dat aproape 10 dolari pentru loc de parcare rezervat. Prefer sa ii dau pe altceva.

Asadar, am reusit!

Incercand sa gasesc un poster sau o poza cu evenimentul, am dat un search si am gasit un site ce comercializeaza bilete, care are inca locuri de dat la acest spectacol. Preturile insa… o alta minune. De 2 pana la vreo de 4-5 ori mai mari decat cele de la casa de bilete a salii sau de pe ticketmaster. Asa ca… nu doar la noi se practica bijnita cu bilete, ci si aici. Plus ca sunt sigur ca odata cu apropierea datei, vor mai aparea bilete, dar la preturi pe masura. Deci si aici e specula, dar e cu chitanta.

Oricum, abia astept momentul respectiv! Dupa ce nu am gasit bilete (in acelasi mod) la concertul lui Elton John de aici, chiar la noua sala a UCF, m-as fi suparat tare sa il ratez si pe Jerry.

Saturandu-ma (a cata oara?) de redox, dicroism si alte alea pentru un examen, am zis sa imi mai clatesc ochii. Si cum compania de cablu nu ofera canale “din alea”, am intrat pe YouTube, vrand sa vad ce pot vedea (ce frumos, nu?) despre Iasi, locul primei mele studentii.

Desi nu ma asteptam, am gasit cateva clipuri decente si o bijuterie:

E facut de o echipa profesionista din Iasi. Pe canalul lor de pe YouTube mai gasiti clipuri despre Iasi, unul extrem de crud despre starea monumentelor din Iasi, precum si parodii la celebra reclama Whas’up!!!! a Budweiser. Pentru amatori, un bun mini reportaj de la Romanian Fashion Week de anul asta, tot din Iasi.

Cum comenta cineva pe YouTube, parca niciodata n-am vazut Iasiul asa…

Odata ajuns aici, o serie de lucruri se vede cu totul altfel decat o vedeam in tara. In acest caz, ma refer strict la “Borat“.

E acum pe HBO. Abia acum realizez cat de bun e acest film. Cand am incercat sa il vad in RO, nu am reusit sa urmaresc mai mult de cateva minute. Poate oi fi fost intr-o stare ciudata, poate nu rezona atunci cu mine, dar tin minte ca am oprit vizionarea si l-am sters instantaneu.

Am zis sa ii mai dau o sansa si sa incerc sa il urmaresc. Hmm, ce diferenta! Fantastic cat de bine a reusit sa surprinda idiosincraziile americanilor! Rabdarea americanilor, bunele maniere duse la extrem, stoicismul cu care suporta toate tampeniile lui Borat, toate sunt cu atat mai evidente acum pentru mine, dupa cele cateva luni petrecute aici. Dealer-ul de masini care, foarte natural, aproximeaza viteza la care un Hummer ar omori cu siguranta niste tigani, profesorul de umor care incearca in zadar sa ii explice cum se face o gluma cu “Not!!!”, instructorul auto care insista tot timpul sa tina ambele maini pe volan (de ce???), toti excelenti exponenti ai culturii americane. Ca sa nu mai zic de membrii fratiei din South Carolina, plecati cu caravana spre distractie. Looking for Jesus, anyone?

La fel de bine e surprinsa si ipocrizia americanilor, in momentul cinei cu notabilitatile unui oras din Alabama, cand Borat isi aduce o partenera-prostituata la masa. Distractiile “clasice” ale americanilor sunt si ele surprinse si contabilizate: taurul mecanic, rodeo-urile etc.

Evident ca m-am emotionat cand am auzit romaneste la inceputul filmului, cand am vazut stalpul de telegraf atat de romanesc (cu gauri, vopsit pana la un metru jumate de pamant, sa nu il atace… ce?) sau cand am vazut Dacia trasa de cai.

Muzica e si ea excelenta. Am descoperit o melodie a Fanfarei Ciocarlia pe care nu o stiam. Trebuie sa recunosc ca n-am mai vazut muzica lui Bregovic utilizata in asa mod, dar… suna “de acolo”.

Inca nu s-a terminat filmul. Scena in care fata lui Sacha face contact intim cu fundul regizorului a trecut, insa. Damn, that takes guts and dedication!

Un film excelent, crud si imposibil de real.

Da, ati ghicit! Sau nu!

A reinceput Heroes. Abia am vazut primul episod din sezonul al doilea.

Nu vreau sa va stric placerea, daca inca nu l-ati vazut, dar nu pot sa nu remarc ca oamenii cool conduc Nissan. O sa vedeti de ce.

Here we go!

De mult n-am mai vazut o reclama atat de buna la o masina.

Noul Ford Mondeo e promovat de o reclama excelenta, filmata in Londra (where else? nu mai scap de Londra perioada asta). Dau mai jos un fel de making-of.

Nu intru in discutii privind calitatile tehnico-estetice ale masinii. Ramane reclama…

Mai multe date, in acest articol. Ogilvy e compania “vinovata” de aceasta capodopera.

Ok, sper ca se vede clar ca am scris “daca”. Nu de alta, dar vreau viza cand o fi sa plec la doctorat.

Cred ca se intelege deja ca plec de la filmul “Death of a President“, produs de o echipa britanica. E un experiment cel putin interesant, filmul tratand in stil documentar asasinatul presedintelui Bush, care “a avut” loc in Chicago in 2007. De aici, se urmareste firul investigatiei, care curge printre interviurile cu cei implicati – garzi de corp, agenti FBI, ziaristi, consilieri prezidentiali. Apropo de asta, tanti care ii este consilier lui nenea Bush e opusul Elenei Udrea. Batranul texan si-a consumat tot bunul-gust cand a cucerit-o pe Laura, probabil.

Oricum, e un film de vazut si nu doar datorita ipotezei de plecare. Utilizarea unor secvente video cu presedintele si restul echipei, precum si a unor efecte CGI foarte curate, toate acestea vin sa completeze imaginea unui film rezonabil de bun.

Un film incontestabil mai bun este “Man of the Year“. Mi-era dor de Robin Williams in forma lui buna si acest film a reusit sa imi aline macar partial acest alean (asta da sinonim de retinut!). Pe scurt, un comic din categoria Leno, Letterman, Stewart candideaza la presedintia US, cu o campanie curata, fara clipuri TV (stiu, incredibil!!!); isi desfiinteaza candidatii la singura confruntare TV la care e acceptat si, printr-o eroare de soft a masinilor electronice de vot, ajunge sa castige toate cele 13 state in care a candidat, ceea ce ii ofera voturile electorale necesare… ok, sistemul lor e complicat, nu stiu daca e locul aici. Ideea e ca este ales presedinte, numai ca nu accepta postul. De ce? Va trebui sa vedeti singuri.

Replici rapide, de un umor acid si muscator, o muzica total nelalocul ei intr-o campanie prezidentiala, actori de prima mana. Nu iti dai seama cand trec aproape 2 ore. Ar mai fi de spus ca regizorul este acelasi care a facut si “Good Morning, Vietnam!“, o capodopera inegalabila a aceluiasi Williams. Asadar, nu ratati!

Alo, Casa Alba? Georgica e OK?

Devine deja truism ca nu mai ai ce vedea la televizor. In afara de unele emisiuni pe Discovery si National Geographic, unele competitii pe Eurosport (snooker, sporturi de iarna, ocazional canotaj) si din ce in ce mai rar stirile, nu prea ma mai uit la TV. Adevarat, ii dau drumul dimineata ca sa nu adorm la loc (pana se deschide computerul) si il las sa mearga seara (cate 15 sau 30 de minute) ca sa adorm. Interesant paradox, nu?

Ei bine, mai este insa un motiv pentru care ma mai uit la tv. Anume, un serial, pe Hallmark Channel. Imaginati-va ca mai exista un serial in care povestea conteaza, in care personajele sunt bine definite, dar mereu surprinzatoare, in care umorul este excelent in toate ipostazele (de limbaj, de situatie si in toate categoriile studiate cand ati invatat despre Caragiale). Probabil mai exista astfel de seriale, dar pentru mine, acest arhetip (uite un cuvant pe care nu il veti auzi pe Acasa) este reprezentat de Ed. Creatie a echipei Letterman, serialul cuprinde 4 sezoane, acum pe Hallmark fiind in desfasurare sezonul al III-lea. De primele doua au scapat in cateva weekend-uri maraton, in care, de dimineata de la 10 pana dupa-amiaza la 18, numai Ed. Ed, Ed, Ed! Mi-e dor de weekend-urile alea… Asadar, daca vreti sa radeti cu si nu despre personaje, daca vreti sa vedeti o combinatie superba de cuvinte, situatii si imagini, Ed e raspunsul!

Ah, da, ar mai fi “The O.C.“. L-am vazut prima oara pe Italia 1, in Italia (certo!), in 2004. Atunci, italienii erau cu un an in urma americanilor. Era sezonul 1 si, desi dublat in italiana, serialul reusea sa transmita ceea ce vroia. Nu e un alt Beverly Hills, aici personajele chiar au replici inteligente, problemele sunt probleme (sarcini, alcoolism, decese, falimente, nu doar faptul ca rujul preferat nu mai e la reduceri sau ca parul nu arata chiar perfect dimineata dupa), asadar chiar sunt premisele unui serial bun. In plus, personajele nu sunt scoase din cutiile Barbie&Ken, chiar daca traiesc intr-una din zonele posh din California. Merita urmarit. E pe ProTV, duminica pe la 14 si ceva (au tot schimbat ora).

Acum… sa revenim la titlu si la motivatia din spatele lui. In afara de ce am scris mai sus, posturile TV (in special cele romanesti) nu imi ofera cam nici un motiv sa butonez. Intamplator, pe la mijlocul lui septembrie, am intrat pe site-ul “The Tonight Show“, unde era invitat intr-una din editii (care se dau si la noi pe Antena3, cu cateva zile intarziere) Matthew Perry. De acolo am ajuns… in Paradis. Mai precis, pe site-ul noului show al actorului meu preferat din Friends. Dar sa o iau incet…

In zilele astea cat am lipsit de pe blog, in afara de nunta, am mai prestat cate ceva, mai precis, am vazut cateva filme si un numar variabil de episoade din cateva seriale noi americane.

Incep cu ce-am vazut mai putin, adica doar un singur episod (pe cel de-al doilea il astept din ora in ora sa apara pe… stiti voi unde!). “Twenty Good Years” este revenirea lui John Lithgow pe NBC intr-un sitcom dupa megasuccesul “3rd Rock from the Sun“, incheiat acum 5 ani. Daca v-a placut in rolul lui Dick Solomon, atunci il veti adora pe proaspat pensionatul chirurg John Mason, care isi convinge cel mai bun prieten, judecatorul Jeffrey Pine (jucat de Jeffrey Tampor, pe care l-ati mai vazut in “The Grinch” in rolul primarului), ca viata e prea scurta pentru a fi irosita si astfel, ea trebuie traita la maxim. Destul sa va spun ca in primul episod ei inoata goi in raul Jersey iarna. Da, sunt goi la TV, dar doar din spate. E de ajuns si asa! In concluzie, 22 minute ce merita vazute saptamanal!

ABC continua sa marseze pe succesul obtinut de “Lost” si propune (pe langa disperarea nevestelor) un alt show despre un grup de oameni aflati intr-o situatie limita. De asta data, “The Nine” pune 9 personaje intr-o banca, taman cand 2 hoti dau o spargere. Deocamdata am vazut 2 episoade (al treilea este in seara asta in US) si m-a cam prins. Si el continua trendul de sezonul asta, care aduce in prim plan actori care nu sunt frumosi, dar au ceva care atrage. Sper ca vremea Baywatch a trecut definitiv sau macar s-a mutat pe canalele pay-per-view. Revenind la serial, reteta se aseamana cu Lost si prin faptul ca actiunea din “prezent” se intretaie cu flashback-uri din cele 52 de ore cat a durat jaful complicat cu luare de ostatici. Dar nu e Lost, asa ca, indiferent de gustul pe care vi l-a lasat serialul aterizatilor pe plaja, nu pregetati sa vedeti The Nine.

Tot 2 episoade (al treilea abia l-am… capatat din cer!) am vazut si din “Friday Night Lights“. Noul show de pe NBC e despre fotbal american. Nu e “Any Given Sunday“, nu e in nici un caz “Remembering the Titans“, dar totusi merita vazut. De altfel, e singurul din cele pe care voi continua sa le vad care nu a reusit sa ma convinga din prima jumatate a primului episod. Totusi, punerea pe pelicula a vietii unui orasel din Texas, ce se invarte in jurul meciului echipei liceului local, din fiecare vineri seara, aduce elemente mai mult sau mai putin subtile despre ce inseamna America religioasa si sportiva. Abia vazand acest serial a inceput sa imi fie mai clar de ce totusi nenea Bush a reusit sa castige al doilea mandat. Ca actori, sunt ceva cunoscuti, dar fara nume mari, ceea ce poate va contribui pe termen mediu si lung (ce analist sunt!) la primatul povestii asupra actorilor. O muzica pe alocuri aparent deprimanta, dar care te monteaza pentru marele meci, caci toate meciurile sunt mari si importante in acel oras texan. Si el merita urmarit…

Cum nu se poate fara avocati si show-urile cu si despre lege au avut si au in continuare succes, CBS vine cu o noua propunere: James Woods – mai rau, mai tare si mai in forma ca niciodata! “Shark” este supranumele lui Sebastian Stark, fost avocat al celebritatilor, care vine sa lucreze cu cei pe care pana mai ieri ii invingea crunt in sala de judecata. Procuratura din LA infiinteaza o unitate speciala pentru cazurile high-profile si cine e mai potrivit decat el sa o conduca? Un serial intr-o mare viteza, cu personaje alerte si istete, cu o muzica bine aleasa si scenografii fantastice (printre altele, Stark are in subsolul casei o sala de judecata in semi-miniatura, cu cateva camere video, pentru simularea intregii proceduri; si unii se mandresc cu piscina interioara…). Fanii Ally McBeal, nu e ceea ce asteptati. Dar s-ar putea sa va placa si “Shark”! Deja 4 episoade scurse, al cincilea in aceasta seara in US. Asadar, grabiti-va! Sau va dau in judecata!

Tot 4 episoade au fost aratate publicului si din (zic eu si nu doar eu) marea lovitura SF a anului. NBC a gasit ouale de aur, unul dintre ele fiind si “Heroes“. De-a lungul timpului, multi oameni au fost considerati genii, speciali, li s-au atribuit puteri peste cele… normale. Despre ei s-a scris si se stie. Dar inchipuiti-va ca evolutia a dus nu doar la cresterea sperantei medii de viata, ci si la aparitia unor oameni cu puteri intr-adevar miraculoase: de la controlul timpului pana la zbor si prevederea viitorului. O poveste spusa excelent, cu actori captivanti, ce creeaza personaje extraordinare, care te atrag instantaneu. Nu spun mai mult, dar vi-l recomand tuturor, indiferent daca v-au placut X-Men sau Star Trek.

In sfarsit, favoritul meu absolut pentru acest sezon, serialul care va sparge toate topurile de audienta. Creeat si produs de cei care au facut “The West Wing”, cu o distributie plina de nume mari, “Studio 60 on the Sunset Strip” promite sa fie o adevarata furtuna. Pe scurt, e povestea echipei ce realizeaza un show asemanator cu “Saturday Night Live”, dupa ce producatorul si prezentatorul principal intrerupe show-ul pentru a isi spune pasurile despre situatia programelor televiziunilor americane. Asadar, in acest moment intra in scena fostul scenarist si respectiv producator al show-ului (Mathew Perry si Bradley Withford), adusi de noul director al televiziunii (Amanda Peet), ce incearca sa schimbe imaginea postului. Puneti la socoteala schimburi de replici ce va vor invarti urechile, umor de nu stiti daca sa radeti de teama sa nu pierdeti urmatoarea replica, personaje incredibil de solide, situatii ce se succed cu o repeziciune demna de 100 m la atletism. Intr-un cuvant: superb! Deja 5 episoade, unul mai bun ca celalalt. Nu e permis sa il pierdeti!

Hmm, sa ma linistesc un pic. Am un serial asupra caruia nu sunt inca decis. CBS propune un nou serial de comedie: “The Class“. Produs de creatorul serialului “Friends” si propunand semi-necunoscuti, serialul inca nu reuseste sa ma convinga, dar nici sa ma lase in pace. Nu stiu de ce, dar am un sentiment ciudat, dat poate de faptul ca mi se pare ca replicile pline de umor suna ciudat spuse de personajele in cauza. Cine stie, poate o sa imi treaca. Am vazut 3 episoade, mai am 2 de vazut. Poate va uitati si voi si spuneti ce credeti.

In final, o dezamagire destul de mare. Tina Fey a plecat din echipa SNL pentru a fi vedeta unui nou serial de comedie “30 Rock“. Nush ce naiba a fost in capul celor de la NBC cand au acceptat un al doilea show despre cum se face un show live (in cazul asta, unul numit The Girlie Show), simultan cu prezenta “Studio 60″ in program. Oh, si cum naiba a imbatranit Tina Fey cu 20 de ani? Arata oribil, obosita, fara nerv, cum de altfel este si serialul. E primul pana acum la care am renuntat de la primul episod. Damn, e prost.

Asadar, avem asa: 3 show-uri OK (Twenty Good Years, Friday Night Lights si The Nine), 1 Hai sa mai vedem (The Class), 1 Doamne, NU!!! (30 Rock) si 3 Doamne, DA!!! (Shark, Heroes si Studio 60). S-ar spune ca am ce vedea de acum incolo! Sper sa nu ma dezamageasca!