Adorabila mea căţeluşă, Greya.

Căţeluşa mea, Greya, într-un close-up cu la 10mm.

In fiecare dimineata imi suna telefonul la 7 fara 20…pe la 7 sunt in picioare sub dus incercand sa ma trezesc de tot. Imi fac de mancare, ascult muzica, imi fac ordine in camera, ma schimb de haine si plec.

In fiecare dimineata ies pe aceasi usa, ma urc in acelasi lift hodorogit care merge fara sa inchid usile si care ma duce la acelasi parter de cacat, unde miroase a cacat de la toti cateii miniaturizati ai tuturor babalacilor obositi care trantesc usa la lift, probabil ca sa fie siguri ca s-a inchis sau care stau si o tin deschisa cat mai vorbesc cu vecinu’/vecina iar eu bat cu pumnu’ in usa ca disperatu’.

In fiecare dimineata, drumul de la lift pana la usa blocului il parcurg injurand jigodiile alea mici care imput aerul si pe stapanii lor precum si pe aia care isi lasa cutiile de bere pe trepte sau sticlele de suc, mananca seminte si dau cojile pe jos, dar, care au grija sa-si puna ziare pe trepte ca sa nu-si murdareasca hainele cumparate din piata de la binecunoscutii Dorel & Gabi. Exact aia care sunt si la blocului tau sau la fiecare colt de strada. Aceiasi combinatie de emo-manelar cu ochelari de aviator pe care hainele stau, in cazul baietilor, ca pe gard sau miniaturizate, evidentiand muffin’ top-ul sau in traducere, valurile de pe sold care se revarsa peste blugii stramti ca dracu’ ai caror nasturi ma gandesc ca sunt sudati de nu sar. O priveliste de imi vine sa ma zgarii cu furculita pe ochi.

In fiecare dimineata, ies din bloc si pe drumul catre statia de tramvai ma intalnesc mereu cu aceasi fata draguta care isi plimba ciobanescul german. Mai mereu am schimbat zambete  amabile dar niciodata nu am schimbat un cuvant. Asta se intampla cam de 2 luni, de luni pana vineri. La inceput am zis ca e un semn de ceva, dar din experienta am invatat sa nu ma mai incred in semnalele pe care le percep doar in capul meu si asa am ajuns la concluzia ca ma intalnesc cu ea doar pentru ca plecam in acelasi interval de timp si pe acelasi drum, doar ca in directii diferite.

Tot in fiecare dimineata intru, daca nu se intampla sa fiu in graba, la supermarket sa las niste bani pe o gramada de tampenii de care nu am nevoie. Vanzatoarea de acolo ma intampina mereu cu zambetul pe buze , imi zice buna dimineata si mereu vrea sa-mi dea o punga de plastic, dar pe care o refuz amabil pentru ca vreau sa-mi scad contributia la poluarea inutila a planetei. O data mi-a zis “”buna dimineata draguta!” cu un zambet foarte larg, radiant .

Tot in fiecare dimineata ma intalnesc cu aceleasi fetze obosite carora le e prea greu sa mimeze un zambet, macar din-ala de pshihopat. Merg cu tramvaiul 32 alaturi de aceasi emo-manelari care asculta muzica in casti cu volumul dat pe sistem turbo, cu aceiasi tarani care nu se spala pe dinti si care atunci cand ma intreaba cat e ceasul imi ard parul din nas…uneori ma intreb cum de nu mi-am pierdut acest simt pana acum. Ii injur in minte si ma rog sa nu mai intrebe altceva sau chiar sa-mi multumeasca. Ascult in casti “I like the way you move” si pe geam vad tot felul de afise si bannere cu fetze necunoscute (numai ei si pensionarii stiu pentru ce candideaza), obosite, acelasi gen de mesaje de cacat pansat obosit, aceleasi poze muite in photoshop, cu DUDE si DUZI care imi cer sa am incredere in ei si sa-i votez, cu toate ca pana acum nu au aparut in viata mea…norocul meu ca nu ma stresez cu lucruri inutile.

Metroul ma poarta in fiecare dimineata de la Unirii la Romana de unde imi iau produse de patiserie, calde si imbietoare. Apoi ma port singur pana aproape de Victoriei. In fiecare dimineata am acelasi ritual, de luni pana vineri. Tu?
Ajung la birou. E 9:20 si ascult in casti:

Aseara, la 23.20, a murit Wolf in bratele lui Valentin, dupa o suferinta groaznica de cateva zile sau cine stie de cand, pentru ca nu ne-a aratat ca este bolnav, era putin mai apatic si dormea mai mult, dar puneam totul pe seama varstei si a durerii de picioarele din spate. In ultimele 10 zile l-am tot plimbat pe la diversi medici, am ajuns si la Dr. Kondor din Sf. Gheorghe, dar din nefericire, cand starea lui s-a agravat ca nu mai facea pisu si era tot mai apatic, respectivul medic era in concediu. Ne-am dus a doua zi la celebrul doctor Makk care i-a facut 2 radiografii si 2 injectii, l-a diagnosticat cu scolioza si ne-a luat 170 lei, dupa ce noi am tot insistat spunandu-i ca nu face pisu, ca atunci cand face este foarte colorat si ca are gura alba.Nu pot sa-mi inchipui ce fel de om poti fi cand ti se atrage atentia asupra unui lucru caruia nu-i dai importanta si nici macar nu recomanzi un set de analize avand in vedere varsta cainelui. Wolf, saracul, se simtea din ce in ce mai rau si a doua zi, miercuri 15 octombrie, ne-am dus la un medic recomandat de cineva din Sf. Gheorghe, la cabinetul Kerberos de pe str. Vulcan 23. Din start, cand l-a vazut pe Wolf, a spus ca are insuficienta hepatica si anemie mare, si ca nu-i da mari sanse. I-a facut un set de analize, care, din nefericire, au confirmat diagnosticul pus doar la prima vedere. Din analize reiesea ca, practic, nu mai avea ficat. Noi eram in stare de soc, il dusesem pentru ceva si el de fapt era pe moarte. De atunci am intrat in transa si eu si Valentin. I-au pus perfuzii, l-am tinut peste noapte acolo spre binele lui dar cu frica sa nu ne sune doctorul si sa ne spuna ca a murit. Aveam remuscari amandoi ca daca moare acolo singur fara noi, asa ca  a doua zi ne-am hotarat sa-l luam acasa si sa facem tratamentul la domiciliu, dar din nefericire nu era nici o imbunatatire a starii lui, din contra. Seara, pe la 8, l-am luat cu noi acasa, numai ca nu mai putea sa-si tina deloc capul sus, gemea si nu-si gasea locul. Nu voiam sa-l eutanasiem decat daca era foarte grav si-si pierdea cunostinta. Am tot stat pe langa el, la un moment dat dadea semne ca dormea, eu m-am asezat in pat, Valentin se uita la TV, cand am auzit niste gemete mai puternice, initial am crezut ca viseaza pentru ca mai avea obiceiul sa latre prin somn, dar acum nu avea cum sa adoarma atat de profund, asa ca am sarit amandoi sa vedem ce se intampla, eu i-am spus ca moare, si intr-adevar asa era, s-a mai zbatut putin cat am fost sa aprind o lumanare, inima nu-i mai batea si a murit in bratele lui Valentin care avea mustrari de cunostinta ca l-a lasat putin singur.

Avem un gol imens in suflet, Wolf nu era al meu, dar de cand ma mutasem la Valentin m-am purtat cu el ca si cand era al meu, iar el m-a rasplatit pe masura. Nu am crezut ca voi ajunge sa iubesc un alt caine asa cum o iubesc pe Tina, catelusa mea bichon maltez, si uite ca s-a intamplat. De multe ori m-am certat cu Valentin ca sa-l lase cu noi in casa ca era singura lui bucurie, asta pe langa mersul la plimbare, si, mai ales, ca nu se stia niciodata cat va avea de trait. Nu mai puteam fara el, de cate ori ne intorceam acasa voiam sa merg intai la Wolf sa vad ce face ca stiam ca ne asteapta, de multe ori nu manca decat daca stateam cu el de frica sa nu plec fara el. In bucatarie cu el stateam, cand era plecat Valentin cu el stateam. M-a ajutat sa trec peste momentele de criza, mi-a oferit atata dragoste cum nu am primit din alta parte. De ce a trebuit sa plece acum cand aveam atata nevoie de el? A fost un caine extraordinar si iubit de multa lume!

L-am inmormantat pe dealul Cetatii cu fata spre casa, ca atunci cand ma uit intr-acolo sa stiu ca el este acolo.

O sa-mi fie dor da latratul lui, de labutele  care se auzeau pe ciment sau pe linoleum, de respiratia lui de la usa atunci cand voia sa vina la noi, dadeam perdeaua la o parte si se uita cu niste ochi mari la mine si cu urechile ciulite, ii dadeam drumul si se ducea tinta la locul lui, se facea una cu pamantul numai sa nu-l dam afara. Mi-e dor de mirosul lui, de urechiusele lui de catifea si de dintisorii mici din fata!

Si uite ca Wolf a murit la varsta de 12 ani, plin de tumori, ca am cerut autopsie pentru a ajuta si alti catei, dar si pentru a sti de ce a murit. Prima data i-a fost rau pe la mijlocul lui iulie, cand iarasi nimeni nu-i gasea ce are, si iarasi Makk s-a legat doar de varsta si de problemele pe care le au cainii de talie mare cu picioarele din spate. Cei de la cabinetul Kerberos au fost profesionisti de la inceput, nici macar nu sunt scumpi. Pe al nostru l-a diagnosticat Dr. Dombay Endre. Si m-a mai impresionat un lucru, pe langa faptul ca acolo cainii si pisicile gasite sunt ca la ei acasa, au adus de la un service un caine in ultimul hal, nu stiu cum se numeste boala care se manifesta prin caderea parului si aparitia de bube pe corp. Ei bine, l-au luat si acum il trateaza.

In concluzie, cei mai multi merg la cabinete care sunt ultradotate si la medici care sunt in varsta, dar nu se tine cont si de faptul ca cei tineri sunt entuziasti si care chiar isi dau interesul. Din nefericire acel cabinet nu este dotat, dar sper sa-i ajute Dumnezeu sa poata sa-si faca treaba in cele mai bune conditii.

Wolf nu mai este cu noi si nu-mi imaginez viata fara el, dar trebuie sa mergem inainte si sa invatam cate ceva din ceea ce ni se intampla. Cred ca trebuia sa fac mai multe pentru el, dar sunt sigura ca stie cat de mult l-am iubit.

Si mi-a aratat si el, in ultima zi din viata lui m-a privit in ochi si m-a lins pe fata pentru ultima data.

Wolf – august 1996-16 octombrie 2008.

Cand am fost la moeciu ultima data, am stat la o pensiune ceva mai retrasa, singura care avea camere libere si ne-a primit cu mati. Oamenii foarte ospitalieri, camera cozy si curata, view-ul dragut. Oamenii astia insa aveau in curte doi caini mari, unul aducea cumva a ciobanesc. Ambii erau tinuti in cate un lant de 1m, legati de gard. Cand am intrebat daca nu le dau si lor drumul, ni s-a spus ”eh, ba da, le mai dam…iarna”. Ala care aducea a ciobanesc avea si un cotet darapanat, celalalt nici macar atat. Rolul lor, ni s-a explicat, e sa apere curtea, nu sa fie cocolositi precum cainii de apartament. Dar cum puteau ataca, sa zicem, in caz de nevoie, cand abia se puteau ridica de la pamant cu lantul de 1m?!

In situatia asta sunt majoritatea cainilor de la tara. Pana si ”scarboasei” de maica-mea i s-a facut mila si l-a convins pe tata sa ia unul dintre puii unei femele ciobanesc german, tinuta tot legata, intr-o curte de prin Racari. Apa i se dadea odata/zi, pentru ca altfel o varsa, iar mancare la fel. Puiutul a ajuns acum la ai mei la curte, are apa si mancare la discretie, noaptea doarme in casa, iar ziua se fatzaie pe gazonul lui tata L-am luat eu in primire ieri si i-am facut prima vizita la doctor, in urma careia am descoperit ca e plin de paraziti de tot felul. Face tratament insa si deja e mult mai bine. So, please meet Lucky

Mati, rasfatatul cocolosit, a preferat sa nu-l bage in seama pe micutul amarat si sa play it cool, facand pe morocanosul toata ziua. Azi ne-am impacat insa si ne-a lasat sa ii facem cateva poze in pasa lui vulnerabila

Acu, Lucky are un frate, tinut in acelasi conditii ca si maica-sa si la fel de ne-vaccinat si ne-parazitat ca frati’su. Il vrea cineva ?

Cea mai trista veste a unei zile plictisitoare de luni nu putea veni decat de la Dinamo. A murit Nero, ciobanescul german al lui Cornel Dinu, cainele pentru care daduse alarma la ziare si televiziuni atunci cand l-a pierdut, oferind o recompensa grasa. Nu simpatizez cu Dinamo, dar stiu cum e sa te desparti pentru totdeauna de un animal drag. Credeti-ma, nu e tocmai usor!

 RIP – Nero!