It is about time that the silent majority spoke up, there is no more time for remaining silent if we enjoy and want to preserve our way of life and all of the freedoms we enjoy. This is a great nation, unfortunately it is being derailed by a vocal minority. God Bless America.

Desigur, citatul de mai sus, postat de cineva care se semna drept “anonim” pe un forum oarecare, ar putea apartine si unui roman, bineinteles cu diferenta de locatie de rigoare.

Reactiile cetateanului obisnuit confruntat cu sistemul sunt instinctiv aceleasi peste tot, cu diferenta ca la romani pe forumuri si in ziare apar persoane programate discursiv sa distruga din fasa prin injuriile lor orice polemica civilizata, orice schimb de idei care ar aduce atingere intereselor lor partinice. Si astfel, acumuland pe de-o parte injurii si pe de alta parte confruntandu-se cu indiferenta autoritatilor la problemele lor reale, cotidiene, civismul romanilor a ajuns ca o frumoasa din padurea adormita… atractiv insa complet anesteziat, un termen cu greutate e adevarat, dar pe care simti nevoia insa sa-l ascunzi dincolo de cortina constiintei pentru a te pune la adapost de judecata publica.

Mai mult, asta nu se intampla doar in cazul oamenilor obisnuiti, ci si la nivelul intelectualilor romani, cei care formeaza ce se numeste indeobste “elita”, intelectuali care gasesc de cuviinta sa iasa si sa-si afirme sustinerea pentru un candidat sau altul numai cu prilejul campaniei electorale, in restul timpului preferand sa-si explice ideile numai in cercuri inchise, la adapostul spatiului academic… Lucru intr-un fel de inteles atata vreme cat termenul de “activism” in Romania a dobandit decenii de-a randul (trecand prin agentii colectivizarii, secretarii de partid si poetii de curte, ba chiar si aplaudacii mituiti cu un mic si o bere stransi de Marean Vanghelie pe la chermezele de partid sau pusi sa plateasca voturi pe margine de drum pe langa sectiile de votare… toti sunt “activisti”…), o conotatie negativa, “activistul” este cineva care aproape ne agreseaza.

Si totusi, ne plangem de lipsa de atitudine, de aceasta indiferenta din jurul nostru care ne face sa ne simtim mici si neinsemnati in fata autoritatilor, de starea de perpetua neputinta de a controla deciziile care ne afecteaza, fara sa ne dam seama ca civismul inseamna si implicare… vrem sa ni se recunoasca drepturile dar nu facem nimic in acest sens, vrem sa se aplice legile insa inchidem ochii toleranti atunci cand ele sunt “ocolite” putin de cei din jur, platim taxe pentru ca “asa trebuie”, reactionam prea putin atunci cand avem de-a face cu coruptia, etc.

Cu alte cuvinte, nu ne dam seama de un lucru simplu: civismul inseamna si… activism (!!!), adica si implicarea efectiva in viata agorei! Iar acest activism nu include neaparat aderenta la o doctrina de partid, ci asumarea constienta, deliberata si vocala atat a drepturilor cat si a indatoririlor de cetatean. In plus, a injura guvernarea pe forumuri de la adapostul monitorului unui computer nu inseamna a lua atitudine, ci inseamna a ascunde lipsa adevarata de reactie… o adevarata reactie implica discutia libera, abordarea directa, chestionarea factorului de decizie face-to-face, invitarea lui la dezbateri reale.

Cand am auzit prima data de asa numitele “tea parties”, am fost usor confuza… imi imaginam o adunare de pensionari care luau ceaiul impreuna in lipsa de altceva. Insa pe parcurs am inteles ca de fapt erau grupuri de dezbatere pe marginea unor decizii guvernamentale… iar ceaiul este numai un pretext de adunare. La ele participa absolut toti cei care doresc si care au ceva de spus, atat persoane publice si politicieni, cat si cetateni obisnuiti, iar organizatorii sunt in general voluntari!

Se organizeaza adevarate “caravane debate” (cu trasee si date precizate cu mult inainte) in care se abordeaza probleme importante in Statele Unite acum (de la nivelul taxelor si pana la reforma sistemului sanitar), uneori discutiile sunt duse de pe pozitii antagonice si devin extrem de aprinse, insa solutiile care se propun sau macar nemultumirea oamenilor obisnuiti sunt mediatizate intens si devin daca nu intotdeauna un punct de reper, cu siguranta un factor de luat in seama pentru guvern.

In acest fel cetatenii reusesc sa-si faca cunoscut glasul, sa-si spuna punctul de vedere, sa-si faca simtita prezenta in viata publica dincolo de limitele scrutinelor electorale propriu-zise si chiar de manipularea media.

In Romania se discuta astazi despre asumarea raspunderii guvernului pe legi extrem de importante precum reforma in educatie si legea salarizarii unitare. Inafara de sindicate si de guvernanti nu am vazut pe nimeni care sa se asocieze si care sa iasa in fata si sa-si exprime opinia asupra felului in care se va face educatia copiilor nostri, despre felul in care este afectat de modelul salarial propus de guvern.

Nu am vazut nicio dezbatere reala inafara de cele dintre asa-zisii analisti politici si politicienii propriu-zisi, aceiasi si aceiasi oameni par a detine secretele absolute in vreme ce restul romanilor privesc la televizor impietriti, isi traiesc propria viata fara niciun soi de reactie. Toti asteaptam ca guvernul sa faca ceva pentru noi, mura-n gura cum se spune (si injuram in surdina atunci cand ne simtim nedreptatiti, cand taxele sunt prea mari cand salariile nu ne ajung), fara insa a contribui cu adevarat la deciziile luate de acesta.

Vrem sa fim cetateni europeni insa uitam ca suntem in primul si in primul rand cetateni romani; uitam ca pana ce noi insine nu ne vom implica si nu vom schimba ceva in cotidianul nostru, intotdeauna ne vom simti la fel de mici si la fel de umili ca o pensula inerta in fata unui tablou de Rembrandt.

L-am reintalnit pe Cristi la mitingul din fata Parchetului de pe langa ICCJ, pregatit ca de fiecare data sa readuca in memoria noastra si a celor care nu stiu nimic despre fenomenul Pietei Universitatii, cantecele Golaniadei.
Si am stat un moment sa ma intreb, cum ar fi aratat Romania fara Cristian Pazurca ? Cu siguranta mai saraca, iar noi golanii uitati, mai tristi si mai goi.
In nebunia celor 20 de ani de atunci, am pierdut nu numai spiritul acela care ne-a unit, datorat si cantecelor sale, ci si respectul pentru valori, simboluri, idealuri si viata.
Caci ce altceva a fost atunci, decat o traire colectiva la cotele cele mai inalte, o ardere in creuzetul unei democratii proaspete, in care ne puneam toate sperantele si visurile renascute dintr-o perioada atat de anosta  si intunecata de linistea care ascundea orori si multa suferinta, incat a incantat o lume intreaga,punand Romania pe harta unei lumi ce nu ne cunostea. Faimoasa mamaliga romaneasca explodata a redevenit intre timp un terci uitat in colt pe-o etajera, vidat de spiritul unei lupte, pe care am pierdut-o tacit si in consens.
Cu noi ! Fiindca nu ne-a cerut nimeni sa renuntam la a fi acei romani cu eticheta de golan purtata cu mandrie in piept de catre toti, de la bebelus la tanar sau batran. Doar noi ne-am pierdut pe undeva in timpul celor 20 de ani de-atunci. Iar viata s-a razbunat, pierzandu-ne la randul ei, din randurile a ceea ce a insemnat civismul la superlativ.
Mai exista insa, in aceasta uitare…un Cristan Patzurca, care sa ne reaminteasca lectia de demnitate si responsabilitate !
Va invit sa cititi interviul cu el…nu inainte de a reasculta Imnul Golanilor !

Alexa: Cristi, tu esti autorul imnului Pietei Universitatii. Spune-mi cum ai scris acest imn, fiindca ai avut o inspiratie extraordinara. Este vesnic actual si a creat un spirit, nemaintalnit pana astazi.

Cristi: Cred ca s-a scris mai mult singur cantecul. L-am scris fara sa ma gandesc, dar tinand cont de ce era in Piata atunci, la ce simteam noi..a fost simplu, neasteptat de simplu. In afara de discursuri trebuia ceva care sa coaguleze intr-un fel acel curent de opinie format din pareri diversificate, foarte diferite de cele mai multe ori si noi am reusit sa facem un cantec frumos si simplu pe care lumea l-a invatat imediat.

Alexa: Eu cred ca este mai mult decat frumos si simplu…este esenta acelei miscari, a facut ca ea sa fie completa. Un cantec proaspat mereu.

Cristi: Da. Se mentine proaspat de 20 ani si pe unde ma duc, nu scap de el. Nu ca mi-as dori asta, dar parca vad ca o sa ma si ingroape cu el.

Alexa: Doamne fereste ! Iti doresc sa traiesti cat mai mult. Spune-mi cate ceva despre tine…ce faceai in ‘89 ? Cu ce te ocupai ?

Cristi: Cantam cu formatia Krypton si am plecat de la Preoteasa cu niste colegi in 21, am ajuns la Universitate, aia au tras, unii au fugit, eu am scapat, altii au ramas acolo fara viata. Ma refer la colegul meu Mihai Carlanu care a murit, Ruxandra Marcu..apropiatii mei cu care am plecat de la Casa de cultura a studentilor. Eu am reusit sa scap impreuna cu cativa noaptea din iadul acela, nu ma intreba cum, desigur lovit. M-am ascuns pana in 22, cand am vazut ca a iesit lumea in strada, am vazut ca a plecat Ceausescu, mi-am dat seama ca totul fusese confiscat de catre comunistii cu fata umana, ca este de pomana ceea ce  facusem noi in 21, inclusiv cei din Timisoara.

Alexa: Ce a urmat ?

Cristi: Ne-am retras dezamagiti pana pe data de 4 ianuarie la Preoteasa. Vazusem ce s-a intamplat pe 22 si nu mai avea rost sa stam acolo. Iliescu nu ma reprezenta in niciun caz pe mine sau pe prietenii mei si vorbesc de toata clica lui, care s-a inghesuit sa vorbeasca in balcon atunci. Noi ne facusem treaba, aia fugisera, insa nu intelegeam ce cautau cei din esalonul doi al lui Ceausescu aparuti brusc acolo in frunte cu el. Au confiscat practic revolutia. De aceea ne-am retras… sa aparam Casa de cultura…nu-mi dau seama de cine, dar asta este… Si cam asta a fost in ‘89 in mare.

Alexa: Ce s-a intamplat in ultimii 20 de ani cu tine ca persoana ?

Cristi: Multe…m-am insurat, am divortat, am facut un copil, care acum e mare…am scos noua albume de muzica, iar acum sunt cu o carte in editura.

Alexa: Interesant. Spune-mi ceva despre cartea ta daca tot ai pomenit-o !

Cristi: Se numeste Regretitul de erou si este o carte care descrie culisele balconului din Piata Universitatii din 1990, adica ceea ce lumea nu vedea atunci, toate certurile, toate sforile care se trageau, toate manipularile care erau, toti securistii care erau in balcon printre noi. Eu eram cu statia de amplificare si stiam exact ce si cum. Norocul meu a fost ca am si imprimat tot ceea ce s-a spus acolo la microfon.

Alexa: Cred ca va fi extrem de interesanta si de neplacuta pentru unii. Ai intampinat dificultati la publicare ?

Cristi: Am intampinat. Am ramas fara loc de munca si a trebuit sa traiesc pe spatele meu. Albumele pe care le-am scos au fost din fonduri proprii, dar mi-am scos investitia, insa nu asta este important. In rest spectacole desigur. Imi pare rau ca am ramas singur ..Vali Sterian nu mai este, Laura Stoica la fel, Teo Peter disparut si el …colegi cu care am stat atatia ani pe scena. Trebuia sa nu mai urmeze nimeni, dupa pierderile de la revolutie..

Alexa: Stiu ca ai fost foarte bolnav. Cum te simti acum ?

Cristi: Boala mea…Hmm..boala mea a fost o boala de plamani, am fost internat cateva luni, insa sper sa ma fac bine, sa ma mai ingras…ma rog. Ma simt foarte slabit, dar fac fata din moment ce ma aflu acum aici. Eu nu vreau sa hiperbolizez chestia asta. Unii au facut-o, insa mi-as face mie rau sa-mi spun…aoleu, o sa mor maine !…

Alexa: Ma bucur ca esti optimist si ca nu te dai batut in fata ei.

Cristi: Sunt.Cred ca o sa rezist. A fost un miracol si pentru medici. Am fost dus in coma la spital si nu prea mi-a acordat nimeni vreo sansa. Nu prea imi place sa vorbesc despre boala asta din care abia am scapat. Oricum nu m-am potolit si fumez in continuare, cam asta despre boala..

Alexa: Iti doresc multa sanatate si viata lunga.

Cristi: Multumesc la fel !

Alexa: Ce ti se pare ca s-a schimbat in ultimii 20 de ani in Romania in rau ?

Cristi: Multe. Ce te-ar interesa ?

Alexa: De exemplu parerea ta despre politica celor 20 de ani.Cum o vezi tu ?

Cristi: Pai eu o vad simplu. A fost o singura politica in ultimii 20 de ani in Romania-cea comunista ! Noi nu stim sa facem politica la ora asta, adevarata politica. Am plecat cu bagajul comunist la drum si continuam. Ori asta nu e politica. S-au sedimentat doua clase clare unii foarte bogati, unii foarte saraci, din care fac parte si eu. Clasa de mijloc nu exista ..nici politica si nici sociala si asta este cel mai grav lucru.

Alexa: Unde este societatea civila ? Crezi ca spiritul acela din ‘90 a fost pierdut definitiv ?

Cristi: Nu mai exista. A existat foarte putin timp dupa Piata Universitatii, maximum 6 luni, dupa infiintarea Aliantei Civice, care a incercat sa schimbe cate ceva, pana cand s-a dovedit ca printre membrii ei, inclusiv la varf in conducere s-au strecurat inexorabil si inevitabil securistii si serviciile. Si atunci am renuntat si la Alianta Civica, fiindca eu sustin Punctul 8 de la Timisoara, asa ca…

Alexa: Stiu. Si eu il sustin. Strategia de decredibilizare a oricarei formatiuni care ar fi putut schimba ceva functioneaza insa nonstop. Sa nu cumva sa se cristalizeze ceva curat vreodata si sa isi piarda comunistii privilegiile. Sau mai bine spus.. strategia demolatoare a spiritului civic.
De ce crezi ca nu ne mai adunam ca atunci sa ne spunem punctul de vedere ?

Cristi: Pai ce motivatie mai avem ? Numai un nebun ca mine continua sa vina in piata publica. Dar asta din respect fata de ceea ce am facut atunci si fata de oamenii care nu mai sunt printre noi. Asta ma mana sa vin aici. Stiu ca nu se va rezolva nimic oricum.

Alexa: Crezi ca este o chestiune de mentalitate ?

Cristi: Absolut de mentalitate. Si nu numai. In Piata Universitatii s-a sperat ca o sa continue ce-am inceput in decembrie ‘89, insa esalonul doi a fost si este mai puternic decat dictatura Ceausescu si asta se vede in fiecare zi in jurul nostru.

Alexa: Ai vreo speranta ca civismul va reinvia vreodata ?

Cristi: Nu-mi permit nici macar sa am sperante. Dar nici nu vreau sa las lucrurile sa mearga asa, cu afirmatii gen Brucan si sa dau un pronostic. Sunt convins insa ca se va schimba ceva, fiindca nu vom avea de ales.

Alexa: De ce crezi ca am avea nevoie ?

Cristi: Ori de un razboi Doamne fereste, ori de o noua revolutie, ca altfel nu vad. Civismul a apus de mult in Romania. Fa tu un apel la constiinta civica a oricarui trecator de pe strada sa vezi daca o are sau nu si vei constata ca n-o are.

Alexa: Nu o are incepand de la faptul ca nu se duce nici macar sa voteze.

Cristi: Bineinteles. Isi refuza un drept pentru care noi am iesit in strada.

Alexa: Si pentru care niste oameni au murit.

Cristi: Absolut ! Ia societatea civila si vezi de ce iese in strada. Ia toata populatia asta, care se vaieta pe la colturi ca nu are locuri de munca si ia si ziarele care sunt pline de locuri de munca. Nu vor sa munceasca, asta este. Isi inchipuie ca o sa vina cineva sa le dea si sa se transforme peste noapte intr-un Tantareanu, intr-un Becali sau mai stiu eu care. Dom’le sa fie clar, aia au pornit cu bani. Ce-au furat in timpul comunismului au investit dupa ‘89. N-o sa ajunga ca aia niciodata.

Alexa: Ce se intampla cu generatia tanara ? Este amorfa ?

Cristi:Da..Din punctul meu de vedere am constatat ca majoritatea cantecelor mele sunt foarte cunoscute de copiii care atunci aveau 3-4 ani si asculta cantecele astea acum, ceea ce este un semn bun. Sunt foarte rai, ma intalnesc cu ei si in cartier si le spun mereu…hai dati-i drumul, e randul vostru acum !

Alexa: Nu stiu daca ai auzit de “corul reclamatiilor”, te-ar tenta sa facem un proiect de genul acesta dupa alegeri ?

Cristi: Marturisesc ca n-am auzit. Despre ce este vorba ?

Alexa: Conceptul este folosit pentru a descrie situatiile, pentru care cetatenii se plang simultan, tinand cont ca plangerile/reclamatiile sunt un fenomen universal si ca atare se poate organiza in orice oras din lume. Primul oras a fost Birmingham, care a fost incantat de idee si mai ales de rezultat.

Cristi: Hai sa nu comparam nemultumirile. La nivelul lor de mentalitate sunt altele lucrurile pentru care sunt nemultumiti. Au alt nivel de trai, un standard nu numai de viata, ci si de constiinta civica. Si apoi, care televiziune crezi ca ar promova o actiune de genul asta ?

Alexa: Cristi, in alte tari este promovata pe youtube pur si simplu. Daca totusi facem asta, ai fi dispus sa scrii muzica pentru versurile facute special ?

Cristi: Sigur ca da. De ce nu ? Este o actiune civica.

Alexa: Crezi ca mitingul asta la care ne aflam amandoi, o sa duca la finalizarea dosarelor ?

Cristi: Nu cred. Dar faptul ca suntem aici este o actiune pozitiva, civica.

Alexa: Mai votezi anul asta ? Care este mesajul tau pentru nevotanti ?

Cristi: Tot timpul am votat. Cum sa imi refuz acest drept ? Pai, toti astia care nu vor vota sa-si faca ei un partid al carui presedinte sa fie Mircea Badea.

Alexa: Hahaha…este etalonul ?

Cristi: Cam asa. Desi sunt foarte bun prieten cu Mircea, in problema asta am avut contre serioase cu el. Pentru chestia asta, eu pe Mircea il dispretuiesc. I-am reprosat ca pe un segment de maxima audienta este inadmisibil sa bagi in capul oamenilor chestia cu nevotatul. I-am spus clar: nu ti-e rusine ?

Alexa: Fa o caracterizare a celor care indeamna lumea sa nu voteze. Tine asta de o strategie a partidelor ?

Cristi: Ti l-am caracterizat pe Badea care este persoana publica si se comporta ca un imbecil nerecunoscator, pentru care sangele care a curs in decembrie ‘89 nu conteaza.
Si este si in strategia partidelor este adevarat.

Alexa: Nu mai exista respect pentru ce-a fost in decembrie ‘89. Am observat treaba asta.

Cristi: Deja este mult mai grav. Chiar suntem vinovati ca am iesit in strada. Am auzit reprosuri de genul…ati iesit si voi repede in strada, ca sa nu avem noi ce manca acum, uite ala si-a luat mercedes, eu n-am …am pensia mica… Trebuie sa ne asumam si raspunderea, deh…

Alexa: Crezi ca ne indreptam spre comunism din nou ?

Cristi: Noo..acum comunismul este ireversibil. Nu are cum sa revina si oricum Romania nu este controlata de noi, nu noi dam ora exacta aici.

Alexa: Cine o da ?

Cristi: Se da de afara oricum. Cine are interese si cui nu-i pasa de interesele noastre ca popor.

Alexa: Crezi in conspiratii, in globalizare, in guvern mondial ?

Cristi: Nu cred. Insa spre asta se cam indreapta lucrurile.

Alexa: O fi rau sau o fi bine ? Tu ce crezi ?

Cristi: E rau bineinteles.

Alexa: Cristi trebuie sa mergi sa canti. Multumesc mult pentru acest interviu.

Si de sfarsit…o melodie dedicata lui Iliescu si Mazare !

Exista viata dupa televiziune

Stereotipul indus ascunde realitatea şi strică partea încă sănătoasă a comunităţii noastre.

Cum e posibil ca o imagine să fie confundată cu adevărul însuşi al lucrurilor? Nimic mai simplu. Dacă în locul adevărului ţi se prezintă o mie de minciuni, reluate obsedant, sfârşeşti prin a crede orice. Cunoaşteţi proverbul: „Când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă“… Principiul intoxicării mediatice funcţionează similar: dacă toate televiziunile spun ceva, afirmaţia devine mai întâi verosimilă, apoi convingătoare şi, pe urmă, incontestabilă.

La televiziunile româneşti lucrează probabil sub 5.000 de oameni care nu participă la o conspiraţie, dar au puterea de a substitui realităţii orice conţinut prefabricat. Cei care consumă programele – în general mediocre, vulgare şi agresive – preiau treptat aceste caracteristici.

Cei care nu se mai uită la televiziuni nu se mai văd pe ei înşişi – ca majoritate normală – şi nici nu mai sunt vizibili. Din cauza ecuaţiei „nu există decât ce se vede“ (la televizor), societatea devine oarbă, surdă, condiţionată pavlovian şi uşor de manipulat.

Manipularea din „epoca de aur“ continuă sub această formă. În 20 de ani, ea ne-a furat autostima, reflexul dialogului şi minima libertate de a ne exprima opinia. În definitiv, cine ne manipulează? Nu putem identifica o entitate distinctă. Ştim totuşi că numeroase persoane – patroni, politicieni, ziarişti corupţi, clienţi – profită de statu quo. Poate că nu s-au vorbit, însă acţionează convergent, pentru că au interesul ca România să nu evolueze spre un model cultural realmente democratic. În realitate, milioane de români îşi doresc o asemenea evoluţie. Există politicieni care percep critic starea clasei politice. Există ziarişti care ar vrea să-şi exercite corect profesiunea. Există un public dornic să consume altceva decât circ, scandal şi pledoarii pentru înjosirea colectivă. Aşa cum există elite româneşti capabile să schiţeze alternativa unui proiect de societate respirabil.

Mulţi se plâng că, după dobândirea condiţiei de stat-membru al UE, ne-am pierdut forţa de a genera un nou proiect naţional. Cum nu mai avem în ce ne „integra“, ne afundăm în propria mocirlă. Această involuţie poate fi oprită. Nu suntem un popor de hoţi, de ţaţe şi de proşti. Cred că a sosit timpul ca societatea românească să-şi reseteze agenda şi să-şi mobilizeze voinţa de a respinge „situaţia“ pe care mainstream-ul mediatic ne-o prezintă ca oglindă strâmbă şi, mai ales, ca fatalitate.

Revigorarea civismului riscă să dureze mai mulţi ani. Nimeni nu posedă soluţii gata făcute. Important e să revendicăm exerciţiul propriilor drepturi. De pildă, să conştientizăm, oricine am fi, că minciuna mediatică e un drog letal. Să folosim netul ca forum din care gladiatorii sunt respinşi de către toţi cei care doresc să-şi spună părerea fără să intoxice dezbaterea cu insulte, onomatopee şi pseudoargumente delirante. Să nu mai spunem doar ce nu vrem, ci mai curând ce propunem. Cu adevărat. Adică nu la televiziune, ci pentru vieţile noastre, trăite laolaltă.

Articol preluat din cotidianul.ro

"Verde pentru biciclete", la mai mare...

Am trait s-o vad si pe asta. Siruri de autovehicule in trafic, insa nu incetinite de ambuteiaje ori la “stop”, la intersectii, ci dand prioritate initiativei “Verde pentru biciclete”, un proiect de incurajare a ciclismului in mediul urban si care s-a bucurat de sprijin din partea autoritatilor locale si de entuziasmul numerosilor amatori ai transportului pe doua roti. A fost o sarbatoare a entuziastilor sportului cu pedale, cu mic cu mare, cu biciclete care mai de care, o ridicare la putere a dreptului bicicletelor in tot mai aglomeratul trafic urban.

Vremea a fost cu noi… Soare cald. Zambetele au fost pe buzele tuturor. Iar organizatorii s-au gandit la toate. Au impartit sticle cu apa, inaintea pornirii de pe Bulevardul Circumvalatiunii din Timisoara, si numeroase pliante explicative… Plus tablitele cu numere si logoul de un verde crud.

Macar si pentru o primavarateca dimineata de sambata, puterea pedalei a trecut pe primul loc pe strazile Timisoarei. Verde pentru biciclete!

Ne-am reunit intr-atat de multi incat prezenta Politiei a fost primordiala in asigurarea bunei desfasurari a pelerinajului ciclist pe strazile orasului nostru. Pentru o ora, cateva artere ne-au stat la picioare, limuzinele s-au oprit, agentii de trafic au asigurat fluidizarea traficului iar unii soferi au salutat initiativa cu claxoane amicale.

De luni, intr-o zi ca oricare alta, de lucru, lucrurile vor sta altfel, cu ciclistii ruland inghesuiti langa borduri si cu automobilistii cu nitel mai putin spatiu de manevra. Atunci, anumite reguli “de convietuire” in trafic vor usura drumul tuturora cu treburile zilnice, daca soferii nu ii vor descuraja pe ciclisti deschizand portiera fara sa se asigure, daca le vor lasa loc de rulare in preajma bordurii, daca nu le vor taia calea, daca le va acorda prioritatea cuvenita in intersectii, daca vor semnaliza schimbarea directiei de mers, daca nu vor parca pe pistele de biciclete, care, par a se inmulti in mediul citadin si pe arterele de acces in oras ori daca nu vor claxona in apropierea lor. Sunt mai degraba lucruri de bun simt decat legi negru pe alb.

Biciclete aliniate la startul initiativei "Verde..."

Cred ca am fi fost si mai multi daca domni si doamne intre doua varste sau chiar de varsta a treia ar fi avut curajul sa se alature unei procesiuni in general tinere. Sunt multi timisorenii care prefera sa-si rezolve treburile circuland cu bicicleta dar abia in crestere numarul celor care percep puterea pedalei drept un mod de relaxare. Cei in ton cu ordinea zilei, a culorii verde pentru prioritate la biciclete, au spus prezent sambata dimineata, pe platforma Timco din zona centrala a orasului. Am fi fost asadar si mai multi. Si estimez ca parcul de biciclete al orasului va creste considerabil pana la proxima reuniune. Ar mai fi Masa Critica, in serile din ultima seara de vineri a lunii, tot cu un pelerinaj pe doua roti pe cateva artere ale Timisoarei…

Unde-s multi, puterea creste. Nu suntem multi, ca si chinezii, insa numarul crescand de masini, pe niste artere care nu s-au largit peste noapte, ne determina sa cautam solutii viabile pentru transportul "in cetate".

Odata “sarpele” pornit, coloana ciclista a fost mai lunga decat ne-am fi asteptat. Am prins putere inca de la actiunea incipienta. Am trecut pe sub viaductul din apropierea Garii de Nord, apoi prin fata Catedralei, am trecut Bega, am ajuns la giratoriul de la Michelangelo si am continuat spre Spitalul Judetean, apoi pe Calea Martirilor si pe traseul tramvaiului 9, pana la Calea Sagului. La dreapta si apoi pe Strada Resita, din nou peste Bega si prin fata Garii. A fost frumos, a fost placut, ne-am bucurat de privelistile din oras in mersul molcom al bicicletei si am savurat libertatea de a pedala in voie. Drumul a fost al nostru…

"Pe cand urmatoarea intalnire?" ne intrebam cand prinsesem deja gustul, la 15km/ora, pe Bulevardul Vasile Parvan...

La fel de bine, biciclistii trebuie sa-si puna si ei problema sigurantei in trafic… www.pedaleaza.ro atrage atentia in privinta catorva reguli de bun simt. Traversezi zebra calare pe bicicleta? Mai bine nu… Tasnesti brusc in fata masinii? Deloc recomandabil… Treci pe rosu la semafor? Interzis! Nu semnalizezi schimbarea directiei de mers? La fel de grav… Circuli in paralel cu alti biciclisti? Nu-i concurs… In paralel, doar la aceasta initiativa. Iti legi bicicleta de copaci, stalpi, hidranti, burlane? Inca, din pacate, pana ce numeroase bare metalice, special amenajate, vor fi amplasate ici-colea, in oras. Nu porti elemente reflectorizante, noaptea? Esti in pericol!

Politia a fost cu noi, masinile s-au oprit iar "Verde pentru biciclete" a facut turul Timisoarei!

A fost un prim pas reusit spre ceea ce ne-am dori sa fie traficul in mediul urban al Timisoarei. Mai tolerant, cu loc pentru toti, cu calm, rabdare si zambete. Se poate… E nevoie de biciclete ca de aer, e o sansa in plus pentru fluidizarea traficului. Si o mie de soferi daca ar renunta la volan, macar pentru o zi pe saptamana, in favoarea bicicletei sau mersului pe jos, si traficul ar fi deja mai lesne. Se inscrie cineva? Ala eu, ala eu…

Si fotbalistele de la Ripensia au fost cu noi, si cateva fete cunoscute din spatiul public. Plin de camere de filmat. O initiativa al carei mesaj este raspandit, e o actiune de efect...

Ai economisi bani, ai contribui la diminuarea poluarii in orasul copiilor tai, ai decongestiona traficul, ai fi mai putin frustrat decat in ambuteiajele create la “stopuri”, ai face miscare si, surpriza surprizelor, iti vine sau nu sa crezi… ai castiga chiar si timp, aliatul sau inamicul nostru numarul unu, dupa caz… Cine se incumeta sa lase luni masina in garaj si sa porneasca pe doua roti? Mai ales acum, in anotimpul de tranzitie, cand, fara ploaie dar nici prea cald, bicicleta e un mod placut de deplasare. De la A la B, in cateva minute. Iar banii iti raman in buzunar si benzina la pompe, si nu in atmosfera. Suna bine, nu-i asa?

Ciclismul ca mod de destindere si petrecere al timpului liber e la mare pret in alte societati. Va castiga oare incet teren si in orasele noastre? Depinde numai de noi

Ruland sambata in grup, laolalta cu alti entuziasti, cu prieteni si cunoscuti, am fost incercat de o mare usurare. M-am simtit eliberat de teama, infima ce-i drept, ce mi-o oferise peste ani ciclismul pe strazile Timisoarei. A fost triumful nostru, al celor neintelesi in privinta avantajelor mersului pe bicicleta ori chiar aratati uneori cu degetul si perceputi drept “sarantoci” pentru alegerea noastra de a profita de puterea pedalei. 

E poveste veche, cam de-acum un deceniu… Pe prioritate, in giratoriul Michelangelo, aproape ca am fost luat pe capota de o limuzina straina, decapotabila, cu numar “rosu de be”. M-am ferit si doar i-am sugerat soferului, gesticuland, s-o lase mai moale. Nu i-a convenit, a schimbat brusc directia de mers, neregulamentar, mi-a taiat calea, a oprit, a coborat din masina si m-a lovit cu capul in gura cat ai zice peste. Era un ins intolerant, masiv, tuns “periuta”, cu o ceafa de taur si cu un limbaj pe masura. Cazut fiind pe spate, i-am preluat in plin dispretul absolut fata de-un semen de-al sau. S-a referit la marea patura de “nimicuri”, la calcatii in picioare ai acestei natiuni. Noi, cei multi, din masa de manevra, ce nu contam in estimarea unora ca Dumnealui. Mi-a intors apoi spatele, si-a asezat pretiozitatea in scaunul capitonat si dus a fost, cu scrasnet de roti. Cazut si lovit, m-am ridicat si am incheiat prin a-mi spune pasul, la Sectie. Am avut si martori, socati de brutalitatea individului… Dar mi s-a sugerat prieteneste si politicos, dupa un apel facut pentru detectarea soferului, in functie de numarul de inmatriculare, sa uit de depunerea unei plangeri, spre binele meu. Dadusem de nervii cuiva sus pus. L-am iertat dar n-am uitat, caci am fost o vreme tumefiat…

Iar acum, peste ani, pentru o sambata dimineata, mi-am luat revansa, pasnic. Verde pentru biciclete! De fapt, pentru a fi un bun si iubitor de oameni “ostean” al “cetatii” trebuie sa treci prin toate ipostazele si sa vezi lumea prin ochii tuturor participantilor la bunul mers al lucrurilor… Pieton, biciclist, sofer. Toleranta, calm, respect, bucuria de a trai. A fost o victorie a emanciparii civice, un succes al civismului. Rulam pe un drum bun, cu prioritate.

Acum vreo zece ani, când frecventam cursurile Facultăţii de Ziaristică din cadrul Universităţii Hyperion, aveam un curs numit “Etica şi deontologia presei”, susţinut de una dintre puţinele femei de pe lumea asta pe care eu le pot numi, fără bob de zăbavă, doamne: Miruna Runcan.

Într-una dintre discuţiile noastre libere, ea ne-a explicat că civismul compatrioţilor noştri nu poate aspira spre un statut foarte înalt pentru că nu şi-a rezolvat încă “deficienţele” mărunte ale tranziţiei. Cu alte cuvinte, nu există solidaritate între vecini, între colegi de serviciu, între membrii aceleiaşi “umbrele” profesionale, ajungându-se la o ţară lipsită de sentimentul datoriei si responsabilitatii, indiferent dacă acestea se rezumă la gestul de a ridica o cutie goală de pe jos şi a arunca-o la gunoi sau la asumarea unei greşeli grave, care are consecinţe asupra altora.

Îmi dau seama că, deşi convins de adevărul spuselor ei de atunci, m-am topit în malaxorul contemporan al indiferenţei. Nu pentru că n-aş avea “tăria opiniunilor mele”, ci pentru că se întâmplă lucruri ca ăsta… sau ca ăsta… şi încep să înţeleg că există interesul ca nimeni să nu facă nimic în ţara asta, că cei cu iniţiativă vor fi întotdeauna pedepsiţi şi că, de fapt… nouă ne convine aşa.

Acum un an, voiam să plantăm nişte copaci în curtea blocului nostru, din care tocmai fuseseră eliminate nişte uscături. Mai ales că se zvonea că spaţiul verde cu pricina urma să fie monedă de schimb într-o retrocedare şi voiam să demonstrăm că el “face parte din noi”. Bănuiţi ce s-a întâmplat, nu-i aşa ?

1. Nu puteam s-o facem decât prin intermediul ADP-ului.

2. ADP-ul are o listă proprie de priorităţi.

3. Administratorul blocului a ridicat din umeri.

Am atacat aceasta tema pornind de la nefericita traire avuta de doua femei din Resita. E vorba de abuzuri îngrozitoare într-o casă de copii, mai precis, un stabiliment si de mafia discreţionară din Caraş-Severin. Subiectul se afla si pe blogul Roxanei Iordache care incearca o reactie de solidarizare cu cele doua. Consider ca blogerii reprezinta societatea civila care poate reactiona, care pot lua pozitie fata de derapajele societatii noastre, inca neconsolidata pe deplin din punct de vedere democratic.
Ceea ce doresc insa sa subliniez este ca personaje gen Sibilla da verdicte: “Dosarele fabricate domnului Adrian Năstase, nu ne rezolvă nouă românilor niciuna din problemele, tristeţile …..”. De unde cunoaste ea ca dosarele sunt fabricate? Are macar studii juridice? De ce nu lasa justitia sa se pronunte? Nu are incredere in ea? Cand era prim-ministru Adrian Nastase, avea incredere?
Intrebari si iar intrebari pentru Sibilla care acum e in conflict cu mafia locala, mafie a carui putere si influenta isi are radacinile dincolo de 1990 dezvoltandu-se accelerat de-a lungul celor trei mandate prezidentiale ale lui Ion Iliescu. Cate scuze si-a cerut doamna in cauza pentru tot raul facut de FSN, FDSN, PDSR, PSD sau cum s-o mai fi numit acest “monstru” de-a lungul timpului “postrevolutionar”?