Claudiu Târziu, un jurnalist creştin-ortodox, a publicat de curând un reportaj extraordinar despre Sfinţii de la Aiud.  De curând m-am închinat la Sfintele Moaste ale unui Mărturisitor de la Aiud – aflate într-o bisericuţă din Bucureşti. Moastele au un parfum de sfinţenie – o dovadă în plus că aceşti Mărturisitori ar trebui canonizati. Martirii prigoanei comuniste fac multe minuni tocmai pentru a ne întări. ,,Minunile de la Aiud” este titlul reportajului semnat Claudiu Târziu publicat în ,,Formula AS.”  Iată link-ul: http://www.formula-as.ro/2009/874/societate-37/minunile-de-la-aiud-11267

Foto: Alice Drogoreanu

După ce Chinezu sesiză anomalia, întreaga suflare bloggeristică amuţi o vreme, nevenindu-i să creadă. Pe oriunde se întâlneau mai mulţi bloggeri, discuţiile erau asemănătoare:

- Băi, ăla chiar a ignorat Ştirea! Am verificat eu…

- Am văzut şi noi. Dar, de ce-o fi făcut-o? El nu-i tot om?

- Aşa părea, dar, uite că nu-i!

- Oare cine-o fi în spatele poveştii?…

- Sau, poate, o fi fost bolnav… – încerca vreunul să găsească o scuză.

- N-a fost, că a postat ceva cu motociclete! – venea sentinţa.

- Atunci… asta e!

…

Cum această stare de buimăceală nu putea dura la nesfârşit, curând apărură atitudini faţă de subiect pe toate blogurile, indiferent de targetul fiecăruia.

Gala descrise starea naţiunii: Uimire şi cutremur în blogosferă. Ridicolul se depăşeşte prin sinceritate? Până acum, bloggerul Cosmin s-a dovedit ridicol. Va încerca, oare, şi un exerciţiu de sinceritate, mărturisindu-şi vinovăţia?

Laura Iancu făcu o analiză riguroasă a comportamentului deviant: Între felul în care ne autopercepem şi felul în care suntem văzuţi de ceilalţi se întinde, uneori, întregul Masiv Retezat. Astfel, dacă domnul Cosmin se iluzionează că ar fi şi el un om ca toţi oamenii, noi îi vom pune în faţă oglinda obiectivităţii: Eşti un biped josnic, cu o minte atrofiată şi-un suflet pestilenţial!

Al Doilea socoti nimerit să posteze o melodie, aparent fără legătură directă, dar în care ascultătorul atent putea ghici o atitudine plină de înţelepciune faţă de jalnicul contemporan.

Gabi123 aprecie că, de pildă, un mare pictor precum Carl Larsson nu şi-ar fi îngăduit să ignore Ştirea, după cum n-ar fi făcut-o niciun om cât de cât sănătos cu mansarda, iar Isabelle se îngrijoră cu îndreptăţire: Acum, când se apropie 1 Iunie, acesta era exemplul de care copiii noştri aveau nevoie? Când în lume este atâta suferinţă, se cuvenea ca o fiară să răsucească lama cuţitului în rană?…

Chiarnucontează continuă oarecum în acelaşi ton: Chiar nu contează acum de ce ipochimenul a ignorat Ştirea! Dar, cei care suntem sau vom fi părinţi, nu putem să nu ne gândim la viitorul copiilor noştri, la accesul lor la informaţie…

Până şi mai rezervatul Claudiu Târziu socoti nimerit să tragă un semnal de alarmă, într-un amplu editorial: Ameninţări interne în blogosfera românească.

Daurel adoptă un ton mai sever: Dacă fiecare biped ar fi însoţit de instrucţiuni de folosire, bloggerul Cosmin desigur ar avea anexat textul: A se arunca la closet!

Dionis părăsi temporar literatura de ficţiune, notând: Un alt război pândeşte societatea noastră bulversată, acela dintre bloggerii responsabili şi imundul Cosmin!

Eftimie socoti util să întreprindă un fel de investigaţie printre cititori: Găsiţi-mi o scuză pentru Cosmin. Evident, nimeni nu reuşi să o facă!

Elena Agachi invită la lecturarea altor bloguri, evitând pomenirea bloggerului al cărui nume devenise nerostibil şi nongrafiabil.

Felicia scrise un material acid, Despre Ştire, după Tucă citire, în care-şi exprima indignarea faţă de cel care-a ignorat Ştirea, conchizând: Bine l-a numit domnul Marius Tucă onanist şi frustrat!

Lilick aprecie: Dacă domnul Mircea Cărtărescu a fost decepţionat de Traian Băsescu, mai mult ca sigur dumnealui va fi fost dezgustat de fapta lui Cosmin!

Flavius încercă să ridice moralul societăţii răvăşite: Speranţa moare, dar nu se predă! Nu vom ceda în faţa celor care vor să oculteze Ştirea! Florin Puşcaş se arătă, în schimb, stupefiat: Fără titlu, fără cuvinte. Ce s-ar mai putea spune?…

Într-un excelent eseu, Manon denunţă pe cel ce s-ar dori  păpuşarul inimilor noastre, încheind cu un mobilizator apel la starea de veghe, pentru a nu ne lăsa simţămintele desfigurate de minţile bolnave rătăcite prin spaţiul virtual.

Gabi a lu’ Ursu analiză patologia fenomenului: Dacă Don Quijote era devotat Dulcineei, măcar că aceasta era doar rodul închipuirii sale, cum ar putea fi catalogat un monstru care ignoră o Ştire în pofida palpabilităţii acesteia?

George Şerban aprecie, pe un ton amar, că fapta lui Cosmin poate servi în loc de lămâie, capabilă a tăia nu doar seninătatea firească, ci până şi nădejdile cele mai intime.

Gloria, într-un exerciţiu de contemplare, încheia: Mi-e dor de clipele trecutului, când astfel de fapte păreau de neimaginat!

Ioan Andoni consideră  că un comportament precum cel al bloggerului Cosmin este vrednic de atenţia Poliţiei, iar Evergreen se întrebă: Dacă pe Moşilor se ridică maşini şi altele, cum se face că, până acum, nimeni nu l-a ridicat pe bloggerul Cosmin?

Ionuţu imagină blogosfera ca un fel de autobuz în care Cosmin este călătorul fără bilet care trage beşini nestingherit. Kia invită  ca toţi cetăţenii responsabili să-l trateze pe Cosmin cu o vorbă din popor: Bă, ****, nu fi cocălar!

Jamilla dădu glas îngrijorării: Cine? Cine va spăla această ruşine? Cine ne va reda clipa, momentul purităţii? Cine va întinde o mînă de ajutor sufletelor noastre vitriolate? Cine?…

Ion Dascălu optă pentru o abordare mai bărbătească: Înjur, deci exist, material în care-l supunea pe Cosmin unei rafale de imprecaţii (ca să ne exprimăm eufemistic). Klara apelă la metaforă: Dacă alcoolul este o femeie uşoară, cel care ignoră Ştirea nu poate fi numit altfel decât târfă abjectă!

Poate cel mai cutremurător material a fost scris, cu acest prilej, de către Gabriela Savitsky: În ce ţară trăim? Îmi amintesc cum, în decembrie 1989, riscându-mi libertatea, visam la o ţară în care se va fi instaurat Dreptatea, Libertatea, chiar dacă lumea în care trăim nu este una perfectă, bună şi morală. Deşi intuisem de atunci, la cei doar douăzeci şi unu de ani pe care-i împlinisem, că Perfecţiunea va fi pururi doar o invitaţie către un alt tărâm, nu mi-am putut niciodată închipui că, odată cu Libertatea, vor fojgăi în lumina noastră – atâta câtă este ea – troglodiţi dornici să mânjească, să sfâşie, să îmbăloşeze, să oculteze Ştiri. Dar, iată, astfel de monştri, de ticăloşi perverşi, nu doar că există, dar ei clămpăne pe tastaturi, intoxică o blogosferă care era şi aşa departe de a fi un paradis, îşi râgâie materialele inepte despre motociclete stupide, surzi la freamătul unei naţiuni care-şi doreşte accesul neîngrădit la Ştire! Aceasta e lumea în care ne-am dorit să trăim? Acesta să ne fie viitorul? Nu pot crede! Nu vă batjocoriţi poporul şi istoria, pentru că vă batjocoriţi pe voi înşivă! Un om care, deliberat, ignoră astăzi Ştirea, mâine ar putea ignora poemele mele şi, într-o zi, negreşit îşi va trăda Patria pe treizeci de arginţi! Dacă nu ne trezim acum, copiii noştri vor fi aceia care ne vor judeca!

Cum toate aceste frământări trebuiau să-şi găsească o soluţie practică, Alex Moldovan sintetiză problema într-un sondaj: Care e cea mai potrivită atitudine faţă de bloggerul Cosmin?

a)      trecerea sa la spam;

b)      excluderea din blogroll;

c)      ignorarea;

d)      excluderea din blogosferă;

e)     marginalizarea socială;

f)      ostracizarea.

Încă din prima zi, 48.792 de cititori îţi exprimară opţiunile.

Ca să nu plictisesc şi-n zintâi de Mai, voi înlocui astăzi scrierile cu o discuţie difuzată de Radio France International, în 19 aprilie, în ziua Sfintelor Paşti, în cadrul emisiunii Blogtrotter, interlocutori fiind realizatoarea Andreea Pietroşel şi bloggerul Răzvan Şerbu. Sincer, nu mai ştiu despre ce s-a discutat, astfel că este mai lesnicios să audiaţi dumneavoastră…

Dupa ce si-a facut numarul de mare succes la New York, ICR isi expune capodoperele si in centrul Bucurestiului. Aceleasi pornografii, aceleasi produse ale unor minti bolnave care-si inchipuie ca pot reprezenta arta si cultura romaneasca prin denigrari ale Bisericii si credintei. In continuare, nici o reactie! Domnul Basescu ii lasa sa-si faca numarul pe banii publici. Am citit articolul lui Claudiu Tarziu de pe blogul lui. Oamenii despre care vorbeste el, (mai degraba gruparea Plesu- Patapievici- Liiiceanu) nu sunt in nici un caz oameni onorabili. In momentul cand spui despre limba romana ca e buna doar pentru injuraturi si cand denigrezi cultura propriului popor, nu esti un om de onoare, ci un tradator. Asa sunt toti, niste tradatori de neam si tara. Chiar daca foloseste un limbaj cam colorat, jurnalistul Victor Roncea prezinta faptele asa cum sunt. Prin etichetare se urmareste indepartarea celor care vor sa aduca la cunostinta publicului faptele reale. Daca spui ca vrei sa-ti aperi valorile nationale si credinta, esti etichetat drept nationalist, simpatizant de dreapta. Se incearca un razboi al etichetarilor prin care se urmareste anihilarea celor care mai pot avea o reactie fata de asemenea actiuni de distrugere a valorilor nationale si a credintei ortodoxe. Astazi la moda este sa fii adept al multiculturalismului si al globalizarii, nu al apararii identitatii si a propriei credinte. Daca esti nationalist, esti retrograd. Pentru multi, retrograd este si Eminescu. Si Creanga. Si Ciprian Porumbescu.
Valorile nationale si apararea credintei nu o sa mai existe in vocabularul romanilor atat timp cat toti se vor ascunde in spatele unor interese. Loialitatea si increderea se dizolva, iar interesele si banii ies la iveala. De aceea nimeni nu reactioneaza!! Toti sunt prinsi in plasa propriilor interese!

Am primit astazi dimineata prin email un interviu cu domnul Dan Puric, probabil publicat undeva, dar fara sa mi se spuna sursa de unde a fost preluat. Pentru exceptionalitatatea acestui interviu il redam integral, asa cum l-am primit si apoi, alte trei linkuri catre interviuri ale aceluiasi om de
cultura.

Textul primit:

- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?

- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte.

Fireste, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.

- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste ca Dumnezeu va era undeva, aproape…

- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.

- Parintii dvs. nu erau credinciosi?

- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu. Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.

- Cand s-a petrecut convertirea?

- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.

- Cum anume s-a intamplat?

- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.

- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?

- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand sa ma inteleg.

Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.

„Adevarata arta este arta crestina”

- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?

- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta – o putem numi divertisment, performanta, dar nu arta.

Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.

- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?

- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta.

Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.

- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?

- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi.

Tutea este unul; Noica, altul… Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica.

Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru – multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui public.

Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.

„Teatrul meu dezvrajeste publicul”

- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?

- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii…

Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.

- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul dvs. teatral: din obligatie, din credinta?

- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata. Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu insist.

- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe scena, ci si in agora?

- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.

„Sa privim detasat integrarea.
Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”

- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine si de aici vreun pericol?

- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina?

Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse.

- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un crestin practicant?

- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.

- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa faca asta?

- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid.

Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos.

Apropo de asta, imi amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”.

Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai usor sa aleaga raul.

„Pe mine ma intereseaza sufletul,
nu imaginea mea”

- Dati-ne un exemplu!

- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toti, si noi slujim – dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel.

Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele smereniei.

Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din Romania.

- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?

- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana.

Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea.

Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.

Interviu luat de Claudiu Târziu

……………………………………………………………………………

Dupa cum se observa interviul este foarte recent.
Alte linkuri catre interviurile sale: 1, 2, 3.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.