En mis dos años y algo que llevo conduciendo nunca, jamás de los jamases he necesitado tocar el claxon. Quizás tenga que ver con que soy una persona calmada y/o una persona que se pone mucho en el lugar de los demás. Si en una carretera de un carril tengo que esperar a que la furgoneta de delante mía descargue unas cosas al establecimiento porque no hay otro sitio donde parar no me importa esperar y no estar pitando como un loco como hacen algunos.

Flickr de aldoaldoz

Igual me pasa cuando alguien tarda mucho en aparcar (igual porque me siento identificado un poco aquí) tampoco toco el claxon porque lo que se consigue es el efecto contrario, pones más nervioso a la persona y hace movimientos torpes como que se le cale el coche, no le entren las marchas…

Incluso a veces me ha pasado de ir yo conduciendo bien, otra persona estar a punto de darme (por saltarse él un paso de ceda) y pitarme a mí como un loco y yo seguir para adelante sin más. No habría tenido sentido que yo le hubiese devuelto la pitada porque sería un tira y afloja y quien pite más tiene razón, cosa que es absurda, cuando pase de nuevo por ahí ya se dará cuenta que la cagó él por no pararse.

¿A quién le gusta que le toquen el claxon y en qué beneficia?

¡Metete el pito por donde sabemos!

No soporto a esos conductores que creyéndose llenos de razón, utilizan el claxon para llamar la atención. Me revienta de sobre manera que esos que se quedan encerrados porque les han aparcado en doble fila se líen a pitar, MOLESTANDO a todos los vecinos.

Les da igual la hora que sea, ya puede ser las dos de la mañana, que las tres de la tarde. Lo que para ellos son 5 minutos de pitos, para los vecinos son horas y horas soportando el ruido. Vivo en una calle con comercios y bastante concurrida. Y estoy hasta los huevos de los tontos, tanto los que aparcan mal como los que pitan. Como dice un compañero mío: “Toda la vida matando tontos y cada vez salen más”.

Pero el tonto oficial por excelencia, es el imbecil que todas las mañanas a eso de las 06:30, pita un par de veces, muy cortas (que detalle), pero un par de veces. Es el típico pitido para llamar a alguien. El gilipollas no puede darle una perdida al móvil, o llamarle al telefonillo, o simplemente que quien sea baje a una determinada hora sin tener que avisarle.

Como me tiene hasta los mismos, creo que es un firme candidato a llevarse un par de huevazos que tengo caducados en mi nevera.

Fuentes: Bielsa, Trujillosinruidos

de dimineaţă, în maşină, ascultând glumele voit şi asumat misogine făcute de Dobro & Co la radio Guerilla mi-am amintit de replica unui personaj din spectacolul Krum, văzut de curând în FNT:

“ăştia-s bărbaţii care ne-au fost atribuiţi, altii nu-s …”

“pfaleooo!” – mi-am zis uitându-ma îngrozită în jur, îngrozită bineînţeles de sumbrul subinţeles a unei asemenea replici. Speram ca chipurile închise în celelalte maşini din trafic – ca nişte cepe puse la murat în borcane uriaşe – sa-mi risipească – precum risipeşte un vânticel cald de toamna frunzele de pe trotuar – sa-mi risipească deci temerile vezi Doamne absurde şi exagerate.

O frână brusca mi-a întrerupt filozofelile matinale şi cheful de consideraţii cinico-socialo-înţelepţoaso-lăptoase.  O maşină mi-a ieşit obraznic şi intempestiv în fata, iar după ce am reuşit s-o evit, nu fără emoţii, am gonit niţel – dovedindu-mi of course şi calităţile de Mica Schumi a Lumii – şi la primul stop am reuşit sa văd cine se ţinea cu asa îndârjire de volan. Oh, prima data am văzut fălcile care mestecau voluminos şi greoi ceva, antrenând în aceasta acţiune cam un sfert din muşchii valizi ai corpului. Apoi ochii ieşiţi din orbite, capul ca un dovleac noduros şi neregulat, fata ciupita, tumefiata şi colorata în mod ciudat şi mâinile, ah mâinile acelea umflate, spărgând  mânecile hainei, prea strâmte prea înguste, prea mici, cu inele înţepenite pe degete, ajunse aproape pana la os prin osânza îngroşată şi parca puţind a colesterol, din ala rău nu din ala bun … chipul acela parca aşteptând sa plesnească dintr-o clipa în alta s-a întors încet înspre mine şi, dacă se mai putea şi mai mult şi-a holbat ochii într-o încercare nereuşită de mimica iritata: “Shiee vreeei, ng-ng?”.

Noroc cu un alt claxon – daaa, bazaţi-va pe claxoane, ele sunt salvarea atunci când monştri neidentificaţi îţi răsar în fata în trafic şi tind sa te hipnotizeze primejdios şi pe termen nedeterminat – un claxon m-a trezit din coşmar şi am reuşit sa fac stânga, în timp ce posesorul claxonului trecea foarte tulburat şi agitat (ce-o fi păţit sireacu’? Of of of …) pe lângă mine, fluturând din vreo 5 mâini, în timp ce vorbea la 3 telefoane şi se scobea în nas.

bărbaţii ce ne-au fost atribuiţi, ah, ăştia-as bărbaţii ce ne-au fost atribuiţi … ah, nu, nu, NU!!! e o greşeală, nu pot sa cred.

Mai stiti melodia asta? iata  cat e de reala:

Undeva prin Ghencea.  Prelungirea Ghencea , mai exact. E important  pentru ca acolo se circula doar pe cate o banda pe sens si e de obicei destul de aglomerat. (Nu, nu mergeam la stadion sa-l injur pe Becali, eram din alte motive in zona)

O banala statie de autobuz. O situatie si mai banala, dar atat de comica prin modul cum s-a produs. Aici astepta o tanara care iesea foarte mult in evidenta prin haine: colanti rosii , o  fusta neagra foarte scurta si o bluza tot ceva pe rosu parca…nu bluza e importanta, nu o mai tin minte.  As minti daca as spune ca tipa nu arata bine. Era clar ca planul ei reusise, era in centrul atentiei. Vorbea nepasatoare la telefon, cu spatele spre strada.

De acum incepe comicul. Trece o masina pe langa ea cu viteza destul de mica, doar era aglomerat.  Claxon insistent, masina se incetineste o secunda, soferu face ochii mari, apoi trece mai departe. Urmatoarea masina avea doi pasageri, incep sa rada,  claxoneaza si ei. A treia masina era ceva mai luxoasa, soferu la cravata si cu ochelari, tipul omului de afaceri.  “Asta nu claxoneaza”, m-am gandit . Dar surpriza, omu o priveste pe deasupra ochelarilor si baga un claxon, incetinind. In timpu asta femeia isi vedea de treaba, vorbea linistita la telefon, mereu cu spatele spre strada. Probabil era mandra de ea, 3 masini consecutive e ceva…or fi fost colantii norocosi.

Dar sa continuam. In a patra masina soferul era tot un baiat, dar in stanga partenera era de paza.Doreste sa priveasca rapid, dar privirea ii ramane cam mult atintita. Fata de langa el se uita instinctiv spre aceeasi directie, moment in care masina accelereaza. Patru claxoane consecutive ar fi fost un record!

A cincea masina a fost marea surpriza. Era o Dacie papuc destul de amarata  condusa de un nene cu par alb, doar celalalt pasager era mai tanar.  Mosulica intrece orice asteptare, trage cel mai puternic claxon de pana acum, ii atrage atentia celui de langa el, aproape oprind masina. O masina de pe celalalt sens face aceeasi chestie. Pana acum nu remarcasem claxoanele de pe sensul opus…Deja le-am pierdut numarul, dar cred ca posesoarea colantilor rosii era foarte mandra de ea.

Distractia e oprita de venirea autobuzului al carui sofer priveste lung in statie si doar ridica sprancenele…claxonul autobuzului n-a avut sansa sa se faca auzit.

Colantii rosii se urca in “Mertan” si misterul se ridica…din pacate fata nu i-ar fi adus niciun claxon.

Acum am inteles de ce e atata galagie in traficul din Bucuresti, sunt fete frumoase!…sau macar au colanti rosii.

El original no tiene el sonido del claxon, espero les guste como me quedó.

Loki – Luni, 28.09.2009

“De vina este criza!”
“Ba nu, ei au fost niste tampiti ca au facut alianta”
“Costica fugi dracu’ si adu si lazile alea incoace! Ce pizda ma-tii pazesti?!”
Un zumzet incredibil imi zgarie timpanul in timp ce merg pe langa piata Gorjului catre statia de metrou. Poate e vina mea, la urma urmei am plecat la munca dupa numai 3 ore de somn, sunt dopat cu substante cu efect bizar asupra perceptiei si  concentrarii. Am plecat de acasa aratand ca Macaulay Culkin iesind de la dezintoxicare…

Este 7 si ceva dimineata, e frig si toti oamenii astia sunt asa agitati. Unde se grabesc? Unde se duc? Macar sunt constienti? Eu merg la munca pentru ca… de fapt nu am nici cea mai vaga idee. As dormi, apoi m-as trezi sa-mi plescai buzele, as casca lung si m-as intoarce pe partea celalta sa dorm si mai mult. Fiecare fibra din corpul meu isi doreste asta. Nu vreau lingouri de aur, nu vreau sa stau cu nasul intre tate, nu vreau decat sa dorm. Si totusi nu o fac. De ce nu o fac?

Ajung la Unirii si puhoiul de oameni porneste agale prin pasajul dintre statii. Aici se intrepatrunde cu puhoiul ce vine din directia opusa. E doar un furnicar incredibil de frumos si maiestos. Toate persoanele merg mecanic, calculat si ordonat. Cei ce se duc pe stanga, cei ce vin pe dreapta. Ma opresc din senin, persoana din spatele meu ma ocoleste si cea de dupa ea la fel. Nimenu nu baga de seama ca stau pur si simplu si ma holbez. “Ca mieii la taiere…”
Gresit! Abatorul implica o ordine, o structura, o logica in toata constructia asta. Aici nu e vorba de asa ceva. Toti oamenii astia nu sunt manati decat de impulsul lor mecanic de a… nici eu nu stiu.
Nu sunt miei, sunt…

Ajung la scarile rulante si oamenii se inghesuie si se imbrancesc sa urce.

…niste somoni!

Asta sunt, niste somoni care inoata in amonte cu toata forta, manati de un impuls mecanic si instinctiv.

Ce il face pe omul din transee sa ucida un altul venind catre el cu o baioneta? Si ce il face pe un soldat sa alerge catre un sant sa ucida un necunoscut? Ofiterul, el il obliga sa faca asta. Si pe ofiter? Il forteaza superiorii: colonelul, maiorul, generalul… Si pe general? Politicienii, ei pornesc razboaiele, generalul doar hotaraste cum se vor purta. Si pe politicieni cine ii impinge?
Omul de rand, poporul, datoria civica. Idei abstracte fara nici o noima.
Ambrose Bierce zicea in mod genial “Corporation: An ingenious device for obtaining profit without individual responsibility.”
Despre asta este vorba, nu? Ne urcam pe senila pentru a scapa de responsabilitatea noastra ca fiinte rationale de a gandi si de a cerceta, pentru a trai in mod mecanic zi de zi fara pic de implicare.
Suntem manati de somonul din fata si de somonul din spate, somonul de langa este manat de catre mine si somonul celalalt de langa el. Iar tot bancul este manat de un impuls primordial pus de Dumnezeu in intelepciunea lui de a ne indrepta spre o viata jalnica fara sens si scop.

Ma simt asa de dezgustat si dezamagit. Ma uit la puhoiul imens de oameni care sar in vagoane si se imbrancesc. Daca in calea lor apare subit un obstacol nici macar nu baga de seama, il ocolesc si isi vad de drum. Ii vad zilnic, la fel imbracati, la fel de nepasatori. Nici un zambet, nici o privire care sa transmita un semn de sparanta, nici un suflet in spatele ochilor de bovina si nici un intelect inchis in carcasele putrezinde. Sunteti toti niste somoni, traiti pentru a incheia un cerc fatidic, va uitati la televizor cu plasma fara macar sa intelegeti cum functioneaza. De fapt majoritatea din voi nici nu stiti sa numiti 15 tari europene. Sunt singur, inchis intr-o gradina zoologica, mirosul acestor animale imi  patrunde incet in nari si imi umple plamanii.

Nu vreau sa dau omenirii nici o sansa, nu e vorba ca sunt apasati de viata grea sau ca sunt manipulati sa ramana asa, sunt doar niste animale, veriga lipsa dintre maimuta si om. Acest individ cu ziarul plin de tate si buci in mana pe care il citeste cu religiozitate satisfacandu-si in mod intelectual o nevoie primordiala fara macar sa-si dea seama.

Sa va ia naiba pe voi toti, bivoli ce sunteti!
La naiba cu societatea voastra si cu senila pe care singuri v-ati organizat-o sa simplificati cercul fatidic al vietii fara sens.
Va urasc pt ca imi poluati aerul cu masinile voastre cand plecati la munca. Va urasc atunci cand aruncati gunoaie in paduri. Va urasc muzica si poluarea fonica pe care voi o numiti arta. Va urasc pentru ca traiti degeaba, distrugeti viitorul adevaratilor oameni si nu o sa fiti niciodata trasi la raspundere. Va urasc pentru ca faceti plozi pe care ii invatati sa fie la fel de sinistri. Va urasc pentru ca sunteti prosti, slabi si aveti aceleasi drepturi ca mine. Va urasc pentru ca din cauza numarului mare si a concurentei darwiniene pe care ati insuflat-o (in ceea ce se presupune a fi un lacas in fara legilor crude si barbare ale naturii) se pierd adevaratele talente si adevaratele minti.

Va urasc din tot sufletul pentru ca folositi claxonul sa semnalizati somonul din fata ca a pornit senila…

Una característica bastante común del VPI es su capacidad ruidosa y esto se debe a que el hacer ruido hasta niveles molestos es una forma limpia, gratis y directa de agredir y por lo tanto de demostrar estúpidamente (por supuesto) lo arrecho que el VPI supone que es.

En la oficina donde trabajo hay una VPI, particularmente antisocial y perniciosa, la cual GRITA los recados o recordatorios a su jefe el cual se encuentra en otra oficina a menos de 6 metros de distancia, comunicados además por Messenger interno y por teléfono. Ella prefiere gritar para demostrar que es “arrecha” y atormenta al resto de la gente de la oficina con sus gritos de loca.

El ejemplo clásico es el de esos carros que transitan con un arsenal sonoro de alguna música de la más ruidosa con una inversión de millones en cornetas, buffers, bajos, etcétera. Puede ser que el vehículo sea una chatarra vieja pero suena como diez discotecas juntas…sólo para que el VPI dueño demuestre taladrándote el oído que es un “arrecho” en sonido y te puede dejar sordo si te metes con él (¿?)

Otro ejemplo para el cual pienso hacer una campaña es el de las cornetas (o claxon) de las busetas. A esos demenciales aparatos que le instalan desde hace unos años para acá a la mayoría de los vehículos de transporte público les deberían hacer mediciones con decibelímetros y prohibir su uso. La contaminación sónica TAMBIÉN ES CONTAMINACIÓN y si usted vive la amarga experiencia de escuchar un cornetazo de uno de nuestro autobuseros VPI (casi todos) en una cola, sabrá, sin necesidad de medir mucho, que ese ruido es un atentado contra el sistema nervioso. ¿Le importará a las autoridades hacer algo al respecto?

Si queremos una ciudad pacífica ¿no habrá que tomar medidas también con respecto a su nivel de ruido?

Otros artículos en este blog sobre el tema:

La estruendosa y enfermiza corneta

Corneteo contaminación estúpida

El corneteo y el reclamo: pan de cada día

Las colas de gente

Cum poti sa razi in asa fel?

Astazi dimineata m-au trezit, din nou, inainte de 7.  Ele, claxoanele care urlau in intersectie.

Creierul meu a sarit ca ars la primul claxon luuung si puternic, iar in secundele urmatoare a recunoscut: “S-au intooors! S-au intors oamenii din concediu si s-au urcat in masini!”.

Evident ca in febrilitatea incotrolabila in care intrase, s-a apucat rapid sa treaca in revista toate tipurile de claxoane: prelungi, disperate, pitigaiate, timide, hotarate, scurte si repetate. Ba chiar a trecut si la exercitii: “Asta e claxon de Dacie”, “Asta e de autobuz”, “Tramvai, clar!”, “A, uite si-un TIR!”.

Iar peste toate astea, se auzea din cand in cand fluierul domol, plictisit al politistului.

(Politistul din intersectie de la mine are program dimineata de pe la 7 pana pe la 9. La 10, desi interesectia e la fel de prastie, nu mai e nici urma de politist. In  fond, cat de mult mai poti fluiera incontinuu dupa doua ore de fluierat incontinuu?)

Astazi insa, dupa tura de claxonari intense, am reusit sa ma bestializez adormind la loc. Iar cand m-am trezit, m-am trezit cu o durere de cap crunta.  M-am apucat insa, constiincios, sa ma pregatesc pt o noua zi de munca.  Dar nu trec nici 10 minute, ca sa zic asa, ca printre claxoane, aud o voce coborata ca de undeva de sus, desi venea de jos, din strada: “Baga-mi-as pula, baaa! Baga-mi-as pula in gatu ma’tii! Ai blocat intersectia bouleee! Manca-mi-ai pulaaa, baa!…”

Un singur gand mi-a trecut prin minte atunci; un gand linistit, frate cu zen-ul: “Domne, ce fel de tara e asta?!”

Si cu gandul la Cel de Sus si la dreptatea divina, am iesit din casa.

Richard Stephens is psycholoog. Hij heeft een onderzoek uitgevoerd waaruit blijkt dat vloeken prima pijnstillers zijn. De pijn kan al tierend langer worden verdragen en ook wordt er minder pijn ervaren.

“Vloeken is zo’n gebruikelijke reactie, dat er wel een achterliggende reden móet zijn waarom we het doen”, aldus Richard Stephens.

Dus Stephens ging op zoek en vond het episch centrum van de krachttermen: de amygdala. Een amandelvormig stukje hersens dat de emoties reguleert. Want er is al bewezen dat de amygdala bij een vlucht- of vechtreactie voor een verhoogde hartslag zorgt. Bij vloeken is de hartslag ook verhoogd. Dus de amygdala is verantwoordelijk voor het vloeken. Met de juiste aanname kan onderzoek verrassend simpel zijn.

Meneer Stephens promoveert het vloeken tot een nuttige vegetatieve bezigheid die in het verlengde ligt van ademhalen en het kloppen van ons hart. Vloeken als verzachtende reactie op pijnlijke gebeurtenissen. Een reactie die buiten ons om vanuit de amygdala worden geregeld. Op wonderbaarlijke wijze maakt deze knappe kop van een vloek een zegen. Tja, wat wijsheid is bij de mens is dwaasheid bij God.

Collega-psycholoog Timothy Jay ziet vloeken nog iets ruimer. Hij vergelijkt het met een claxon van een auto. “Je kunt deze niet alleen gebruiken om agressie te tonen, maar ook woede, verrassing en geluk.”

Vannacht werd onze straat uit de slaap gehouden. Vanuit mijn slaapkamer hoorde ik een Amerikaan om half twee vrolijk vloekend uitgebreid afscheid nemen van een paar buurtbewoners. Uiteindelijk stapte hij in zijn auto en draaide al claxonnerend uit de parkeerhaven. Of het door het donker kwam of door alcohol, ik weet het niet, maar met een knal reed hij vol op mijn Micraatje. In mijn pyjama rende ik naar buiten en onderdrukte een paar krachttermen. Bij de Amerikaan kwamen ze er echter mooi rond en luid uit. De man kon er weinig aan doen. Zijn amygdala speelde op. We regelden tussen zijn vloeken door de schade. Het was inmiddels diep in de nacht toen hij in mineur en met een vloek instapte. Met ingedrukte claxon scheurde hij woest de nacht in.

Vanmorgen keek ik nog eens op het schadeformulier. Het was ondertekend door T. Jay!

Henk van Blijderveen

Tiiiiiiiiiitttttt! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttt! Sunt claxoanele pe care le auzim zilnic, care fac parte din viata noastra si pe care le asociem cu diverse momente din viata.

Esti la semafor, in Bucuresti, a aparut culoarea verde si tu n-ai pornit, cu scrasnet de roti, tiiiiiiiiiiiiiitttt-tiiiiiiiiiiiittttttttttttttt… claxoanele… insotite eventual si de un cordial “haide baaaaaaa… ce faci, dormi???” sau de proiectarea farurilor cu halogen in ochi, pentru a fi cat mai convingatori… Uneori primesti si un bonus: esti depasit de un sofer nervos, care, daca nu te injura, macar se uita dragastos la tine, atunci cand ajunge in dreptul tau. Exista, e drept, si dovezi supreme de iubire: dupa ce te depaseste, soferul grabit se posteaza in fata ta si incetineste sau chiar… opreste…

Esti pe trecerea de pietoni, nu te-ai miscat suficient de repede, tiiiiiiiiiiiiiitttt-tiiiiiiiiiiiittttttttttttttt… claxonul, urmat de apasarea nervoasa a pedalei de acceleratie…

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttttttt……. tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttt… Faruri aprinse, prosoape agatate de oglinzile laterale, mers incet… Stim cu totii ce inseamna… Unul dintre concitadinii nostri a trecut la cele vesnice. Ce rost au claxoanele aici? Exista mai multe posibile ipoteze. Una ar fi aceea ca avem de-a face cu o reminiscenta a unei credinte stravechi, un ritual de alungare a spiritelor rele prin producerea de zgomote cat mai puternice (de exemplu, inclusiv in zilele noastre exista culturi in care se folosesc fie trambite sau alte instrumente muzicale stridente, fie impuscaturi…). O alta, mai plauzibila din punctul meu de vedere, este aceea ca ar fi folosit ca o modalitate de atragere atentiei concitadinilor ca X-ulescu a pornit pe ultimul sau drum si, eventual, in cazul in care exista si alte persoane dornice sa il conduca, in semn de respect sau pentru a fi alaturi de familia indoliata, sa li se poata alatura.

Mai ciudat putin, pentru mine ca bucurestean, mi s-a parut a fi obiceiul de a alatura toate acele elemente folosite, in general, prin aceasta parte a tarii, pe la inmormantari, la… nunti. In judetul Constanta, de exemplu, am vazut faruri aprinse, am auzit binecunoscutele claxoane si… am crezut ca stiu despre ce e vorba… Dar m-am inselat. Nu era vorba despre o inmormantare, ci despre o nunta… lucru pe care l-am sesizat in momentul in care am vazut florile lipite cu scoci pe capota, papusa imbracata in voal pe o masina, si mireasa pe bancheta din spate… Dau si eu un claxon-doua, daca tot vad ca asa se procedeaza… Tiiiiiiiiiiiiitttttttt-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttt! Ia-ti mireasa ziua bunaaaaaaaaa… De la tata, de la muuuuumaaaaaaaaaaa… 

Claxoanele le folosim si pentru a atentiona diverse creaturi care considera strada, soseaua, drept loc de promenada sau popas. Si vorbesc aici despre copii, adulti, cainii nostri cei de toate zilele, mai mult sau mai putin comunitari, mai multi maidanezi si destui caini de prin curtile oamenilor posesori de obraji grosi; apoi sunt pisici, porumbei, gugustiuci, vrabii… Eu am claxonat chiar vaci, boi, cai si iepe, oi, rate, gaste, gaini… Nu, nu sunt figuri de stil… Ma straduiesc sa vorbesc frumos, asa ca m-am referit strict la animalele si pasarile enumerate. Fireste ca nu le-am claxonat in Bucuresti, ci pe la tara, desi m-am invatat sa nu mai fiu surprins de nimic, insa, totusi, parca prea mult este prea mult, pana si pentru Bucurestiul nostru drag…

Partea interesanta insa, daca-mi este permisa o paralela, este ca am intalnit acelasi gen de privire si la viteii pe care i-am claxonat, si la anumite personaje (umane, sa ne-ntelegem) din Bucuresti. Diferenta dintre bovine si exemplarele bipede este ca, daca in cazul primelor, mirarea si vadita neintelegere era justificata, in cea de-a doua situatie era de-a dreptul (si de-a stangul, si de-a ambidextra) revoltatoare, cu atat mai mult cu cat acestea erau insotite si de un “Ce-ai patit, vere, te grabesti? E strada mea!…” Fara replica si… fara alte claxoane, daca tii la integritatea masinii tale, altmineri indivizi cu ceafa groasa si cu creierul inecat in rom (fara conotatii, parol) si in grasime s-ar putea sa te lase si fara automobil, si fara bani, si fara dinti in gura…

Privind la majoritatea posibilelor situatii din trafic, cred ca putem spune ca, in general, claxoanele ii irita pe destinatari. Sau, ma rog, ca sa fiu cat mai scrupulos cu putinta, claxoanele au un potential iritant sau deranjant, exercitat asupra recipientilor acestora.

Azi dimineata insa am descoperit si contrariul. Am descoperit ca exista si persoane carora claxonul le produce bucurie. Si nu ma refer la soferii care refuleaza claxonand (sau isi exprima furia, frustrarea ori isi transmit “urarile de bine”), ci la o persoana care era claxonata si care radia de bucurie la auzul fiecarui nou claxon auzit. Nu, nu era vorba despre ceea ce vulgul ar numi “blonda traznet”, ”bruneta focoasa” sau “roscata meseriasa” (nu stiu exact despre ce meserie este vorba, insa ma feresc sa explorez prea mult, din teama de “traznet” sau de “focoasa”… daca e… nucleara?). Stand in statia de tramvai, am auzit ceva care imi suna a claxon de pornit de la semafor: tiit-tiiiiiiit… Ma uit, nu vad nimic, apoi aud din nou, din alta parte: tiiiiittt-tiiiiiiiiiitttt… Era baiatul cu ziare, care se invartea printre masinile oprite la semafor si impartea presa, incasa banutii, dadea restul, acolo unde era cazul, multumea celor care ii lasau si lui ceva “de-un suc, o apa…”

Ei bine, lui fiecare claxon care ii era destinat ii producea bucurie. As putea spune chiar ca, atata vreme cat va auzi claxoane, va avea ce manca, ce pune pe masa…

As incheia si eu cu un claxon, pentru “baiatu’ cu ziare”. Din pacate insa claxonul mi l-am lasat la masina, in parcare, asa ca voi claxona, totusi, in gand… Ziarul mi-l voi cumpara totusi de la chioscul din colt. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca totusi acolo ar fi ma ieftin… Ca in reclama aia cu “scump, doamna, scump… dincolo era mai ieftin…” E drept ca acolo nu primesti ziarul la botul cailor putere… dar deh… nu poti sa le ai pe toate… Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttttttt – tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttttttt!  Si la mai mare!

Daca iti cauti un loc de munca si esti baiat, alege sa fii bodyguard. Nu, nu ma adresez aici obsedatilor, ci tocmai acelora care fac parte din tabara adversa. Am sa va explic de ce, citind urmatoarele randuri adresate fetelor, de aceasta data.

Singurul vostru pacat este ca v-ati nascut cu ceva ce NU atarna in pantaloni. De aici vi se trag toate nenorocirile. Mergeti pe strada ca oamenii normali si, cand ti-e lumea mai draga si gandurile mai profunde, auziti acel sunet insuportabil – pentru marea majoritate dintre voi (sper ca blog-ul meu nu este citit de cele carora le face placere urmatorul lucru) – al claxonului unui BMW, Mercedes, ori chiar un vechi Lastun, exagerand aici, dar foarte putin. Cu criza asta, nu se stie niciodata. Bun. Claxoneaza. Nu se opreste aici, ci deschide chiar geamul sau de lux, isi scoate capul afara, aerisindu-si creierul neted, deschide chiar si gura care de mult nu s-a mai intalnit cu o pasta de dinti si cu o periuta si astfel polueaza si mai mult orasul, aruncand “vorbe la misto” (J) si simtindu-si pantalonii cum intra la apa.

Ok. Treci cu vederea. Exista si d’astia pe lume. Multi. Mergi mai departe spre destinatie si ce iti aud urechile: “Moaaaa..ce buna e asta!” asa ca decizi sa bagi castile telefonului/mp4 player-ului/iPod-ului in urechi si sa umbli la volumul muzicii. Crezi ca asta e rezolvarea problemei? Ei bine, imi pare sorry daca te dezamagesc, dar firul care atarna sugerand castile nu impiedica nici macar bosorogii oamenii in varsta sa te “ierte” pentru faptul ca te-ai nascut fata. Asadar, organul lor genital intrat demult in putrefactie sau macar hibernare, capata viata. Se hotarasc sa vina inspre tine, sa te pipaie, ca deh! esti prospatura! Ca doar nu s-or lua de vreo baba.  

Exemple ar mai fi multe, dar fiecare fata le stie pe ale ei.

Macar un autograf sa primeasca si acesti fani ai nostri, asa ca nu uitati acasa pixurile roz cu puf si un carnetel cu Pucca/Hello Kitty/Tinkerbell/Barbie sau alte personaje preferate. Desi asta ar cam fi treaba fanilor…:-? Sa vina pregatiti…:-?

   Să-i sparg la meclă pe disperaţii care mă spumează cu claxoanele lor în fiecare dimineaţă. Eu, ca cetăţean pieton model, îndreptându-mă spre căcatul meu de servici, să le umplu buzunarele unor jegoşi de imperialişti, mă simt ameninţat cu ofilirea creierului şi activarea instinctelor de carnivor. Fiecare sunet pornit din trompeta de sub capotă îmi scurtcircuitează sinapsele una câte una, aruncându-mă într-un film de groază cu mine în rolul principal, având rol de criminal psihopat, fan al torturii. Şi în timp ce pregătesc rola cu filmul, îmi refac scenariul, discutând cu prietenul meu imaginar, Macarie. O să vorbesc şi despre tâmpitul de Macarie la un moment dat.

   Şi cum mergeam eu aşa, spre putoarea din metrou, încep să vorbesc despre scenariu cu Macarie:

-Bă, ce le fac eu la ăştia care claxonează?

-Rupe-le jugulara. Să fie sânge pe parbriz şi pe volan.

-Nu, boule, că mă murdăresc şi trebuie să am cravata curată la servici.

-Atunci, dă-le cu şprei paralizant peste faţă, să se frece la ochi şi să intre în pom.

-Nu, nu e bine. Ţi-am zis că vreau tortură! Eu mă gândesc să mergem amândoi, să-l scoatem pe cimpanzeu din maşină şi să-l târâm până pe trotuar…

-Aşa, aşa…

-Stai, bă, să termin. Îl legăm de mâini şi de picioare, îi punem în gură un căcat uscat de câine, îi dăm pantalonii jos…Macarie, dormi?

-Nu, nu, spune…

-Aşa! Îi dăm pantalonii jos şi apoi, cu un ciocănel din jad îi dăm la coaie. Cum auzi un claxon pe stradă, poc în scrot! Se mai aude unul iar poc. Şi dacă bastardul urlă, îi mai băgăm căcaţi în gură. Găsim în iarbă.

-Da, aşa facem. Mergem?

-Da, mergem. Ia ciocănelul. Şi mănuşile, să adunăm căcaţii.

   În fiecare zi îmi vine să le sparg ouăle proştilor care au acces la claxon. Nişte retardaţi care put a slănină şi tutun, cu feţe de maimuţe oligofrene, convinşi că viermii din jurul lor nu au ce căuta pe şosea. Într-adevăr, nu au ce căuta dar nu mai bine se împuşcă între ei? Ar dura mai puţin şi s-ar mai salva din oxigenul planetei. Nişte bastarzi…

Dragi femei, post dedicat voua. Hai sa va explic faptul ca e o diferenta enorma intre adjectivele “frumoasa” si “buna”, pentru ca sunt sigur ca aproape toate ati fost facute ba “Coaie, ce buna e aia!” sau “Mama, ce frumoasa e!”.

Buna e aia pe care o vezi ca pe un capriciu, ca pe un “must have” si atat. Pe care o vezi pe strada si nu te-ar deranja sa o imparti cu băjeţii tai. Pe care, daca esti taran, o fluieri. Pe care, daca ai bamweu, o claxonezi sau careia ii dau flshuri. Pe care o abordezi doar dupa ce ai bagat 2 shoturi de absint. Buna e aia cu care ai vise erotice noaptea si cand te trezesti iti dai palme ca nu mai poti adormi la loc.

Frumoasa e aia pe care o vezi mama copiilor tai, cu care te poti duce tinand-o de mana la petreceri mai serioase si cu care poti discuta orice, nu doar despre saloane, combinatii si Tania Bundi. E aia pe care o prezinti fara dubii parintilor tai si care te-ar dezamagi daca ar face ceva tampit, pentru ca ai incredere in ea.

Deci, femei de pretutindeni, aveti grija ce vreti sa fiti si la ce apelative raspundeti.

Quiero agradecer a todos los hijos de puta que esta noche se están dedicando a recorrer las calles de mi ciudad dormitorio donde no hay fiesta ni nada; la gente normal intenta dormir. Mi hija que aun es un bebé también lo intenta, da vueltas en su camita afectada por la fiebre, la conjuntivitis y ahora también por los claxons de los hijos de puta.

Hace dos días vi llorar a un vecino. Su mujer está muriéndose, poco a poco, desde hace mucho tiempo, yo ya lo sabía, a pesar de todo así me contaba. Al hombre se le van las cosas de la cabeza, de un instante para otro, está cansado y triste, no duerme apenas, el mismo entre sollozos comentaba “estoy fatal, estoy fatal” -esta noche no dormirá tampoco-

Pero en la calle los hijos de puta pitan, a pesar de que el partido ya ha acabado hace horas, a pesar de que no hay fiesta en esta pequeña ciudad-barrio, y ya mismo será la una, los mini-equipos de hijos de puta en los mini-coches pitan sus claxons en la calle solitaria ¿Por qué?

Es cierto que a mi no me gusta el fútbol. Es cierto que me da igual que equipo gana el qué, ni quién ese tío que cuesta tantísimos millones traerlo al equipo; pero me gustan otras cosas, muchas otras cosas.

Hay ocasiones, cuando las circustancias lo permiten, en que mi mujer y yo hacemos el amor, que amor! el amor lo hacemos cada dia al hablarnos y reirnos juntos, quiero decir, a veces, echamos unos polvos de campeonato, pocas veces, pero esos polvos de una hora se merecen que agarre el coche y me dedique a pitar fuera de la casa de los hijos de puta. Pero no lo hago, y no creo que su éxtasis futbolero supere a mi éxtasis sexual, yo no necesito molestar a nadie para demostrar que estoy contento, yo no soy un hijo de puta.

De cualquier manera, empecé el post dando las gracias…

gracias hijos de puta por inspirar este artículo y la creación del blog. Ahora podéis “moríos” todos!

Nota: Entiéndase “hijo de puta” como manera popular de referirse al que es ruin, malo, villano… vamos que te dan ganas de cagarte en él sin remordimientos. Pido perdón a las madres de tantos hijos de puta, que la mayoría no tendrá ninguna culpa de haber parido a esos engendros.

Piata Charles de Gaulle (sper c-am scris bine), Bucuresti, o frumoasa seara de aprilie a unei zile din timpul saptamanii; ora 23:48, ce mai, aproape 12 noaptea. Liniste pe strazi, o bucurie si o incantare pentru masina care vede si ea a 3-a.

Dar sa revenim in piata. Semaforul e rosu, ma incadrez pe banda 3, urmand sa merg pe spre stanga. Langa mine un frumos exemplar bavarez, un coupe din generatia anterioara, propulsat de un agregat ce foloseste combustibil pentru masini agricole.

Buuun deci banda 2 – exemplaru. Pe banda 1 un la fel de frumos exemplar de la Wolfsburg de clasa medie; nu am apucat sa vad performanta agregatului si metoda de propulsie, dar banuiesc ca merge tot cu combustibil pentru tractoare, ca mai toate masinile de tipul asta de pe la noi.

Ochii pe semafor, pragatit sa plec. Se face verde. Dau sa apas ambreiajul, ca sa bag in viteza si n-apuc bine sa misc piciorul ca “tiiiiit”, claxon. Ma uit in spatele meu nimeni; eee, imi zic, trebuie ca meseriasu cu bavareza nu s-a grabit si a fost admonestat. Ma uit in spatele lui. Nimeni. Clar tre sa vina de pe prima banda. In spatele Passatul-ului insa nu era nimeni…

Imaginati-va ce am povestit eu mai sus ca se intampla in decurs de o fractiune de secunda, intorc capul catre baiatul din bavareza, si da, era cu mana pe claxon. Si da, era primul la semafor…

Con motivo de la visita a México de Barack Obama, les entrego un letrero estúpido y requetealburero (Well come jajaja)  hallado en el diario El Universal:

E igualmente, gracias a mi querida She-Ra de la imagen, Wendy Crespi, por esta foto tomada en el estacionamiento del Sport City de Interlomas.

Vía: YNLCH