Precum cere criza, am fost la munca in weekend. Nu, nu am facut “betoane” ca sa ma bronzez cu maiou (sau maieu). Am fost, in schimb, la infodesk Slowfood la Muzeul Taranului Roman.

Au fost trei zile de stat in aer liber, la temperaturi deloc simpatice (fie ploaie, fie vant, fie minus un miliard de grade). Norocul meu ca a fost locatia simpatica (I iz liked za miuziam ov pezent rumeinian) si au fost producatorii simpatici. Domnul oradean cu palinca ma cinstea cu un paharel de fiecare data cand ma vedea, doamnele cu cozonac ne-au dat cozonac pana au iesit in pierdere , etc. Mancare buna, bautura buna, bani buni pentru munca ok. Frigul a fost singurul nostru inamic, si a fost redutabil. Singurul motiv pentru care nu imi curge nasul acum pe tastatura (prea rau) e ca m-am orientat bine si mi-am asezat standul langa nevasta (sau prietena, nu stiu) patronului de la Clubul Taranului, care vindea sapunuri home-made, si pentru care patronul aprinsese doua incalzitoare de terasa. Caldura for the masses.

Ce a fost amuzant in cele trei zile. Oamenii care veneau la targ erau foarte fitosi, cu nasul pe sus. Cumparau mancare ecologica dar aveau trabucul in coltul gurii, ca sa traiasca mai mult. Am ramas paralizat de uimire cand ne-a abordat o hipioata vegetariana fara dinti care vorbea de parca nu manca altceva decat legume (pai daca era vegetariana). M-am chinuit sa inteleg ce spunea cu ultimul ei suflu. “Vai, dar am auzit ca sunt si jucarii eco pentru copii, din materiale naturale. Stiti ca orice atingem se absoarbe prin piele 60% si facem cancer? Exista vreun magazin de asa ceva in Bucuresti, ca eu nu stiu sa umblu pe internet?” (big surprize). Apoi, chinuit si la fel de incet, spunea ceva de mancarea de la targul in plina desfasurare. “Dar nu credeti ca mancarea de aici este de fapt rea pentru organism? Eu sunt vegetariana” Doamna, mama dracu’, e mancare traditionala, nu sunt hippie shituri, si esti cea mai vegetariana persoana din lume, de-abia mai traiesti, ma gandeam eu. Ea a continuat sa zica ceva, pe un ton obosit dar care parca ne mustra pe noi, necredinciosii care consumam carne de animal mort. Toate astea la volum imperceptibil pentru urechea umana. Am lasat-o sa vorbeasca si m-am intors cu fata in alta parte, ca sa o ignor, altfel riscam sa o injur.

Esti hipioata vegetariana si cu toate astea traiesti in poluarea din Bucuresti? Great life choice.

Pe 10 decembrie, Cyfer, artist cunoscut de publicul de blues din Romania, a lansat primul album din cariera, “Color”, in Clubul Taranului din Bucuresti.

O noua zi, un nou post. Pentru ca este vineri va prezint evenimentele din acest sfarsit de saptamana:

• Suburbia - Kathaarsys, Nethescerial si Eufobia, 13 nov, 19:00
• Suburbia – Ati Edge and the Shadowbirds, 15 nov, 19:00 (15 ron)
• Goblin – Maximilian, 15 nov, 22:00 (12 ron – shot tequilla)
• Fabrica – Tomb Crew (UK), 14 nov
• Fire – VaduvaBOB, 15 nov, 20:00 (10 ron)
• Control – Decat o revista (lansare), 15 nov, 18:00
• Parc Tineretului – Freestyle firejuggling, 14 nov, 18:30
• Clubul Taranului – Grimus, 14 nov, 22:00

si multe altele.

Am intarziat destul de mult cu acest post deja asa ca, rusinata de ce am facut sau nu, ma intorc la jocul meu care m-a facut sa intarzii atat cu postul de azi, pana cand intr-un final voi iesi din casa. Stiu ca nu este magnific, stralucit, bun, ba chiar prost si lipsit de imaginatie, dar e weekend, iar nebunia incepe.

See you in town!

MPTY ZINE sustine si recomanda:

DANCE TRAUMA-vibratii pozitive

orchestra de la Cluj Napoca, unde se plimba foca in concert extraordinar in Clubul Taranului

19 noiembrie 2009 ora: 21.00

bilet 15 lei

Vineri, 23 octombrie 2009, ora 21:00, la Clubul taranului va avea loc concertul extraordinar al “Lunii Patrate”.

Alina Manole revine pe scena bucuresteana alaturi de pianistul Adrian Cristescu si basistul Tudor Olaru pentru un show muzical ALTFEL, in maniera originala a artistei.

Cea mai frumoasa voce din muzica tanara de gen, Alina Manole va oferi publicului 2 ore de poveste pe planeta iubirilor interzise, a Amantelor, a cuplurilor plictisite, cu umor, ironie si delicatete. Celor prezenti la Clubul Taranului li se pregatesc cateva surprize vizuale si nu numai…

Sursa: http://www.comunicatemedia.ro/Folk_Jazz_cu_Alina_Manole-Ev4262.html

Munca. Multa munca, de dimineata de la rasarit pana la ceasurile 4 ale dup`amiezii. Dupa munca, oboseala. Si rasplata, zic – asa ca ma scobor din metrou la Piata Victoriei. Puhoi de oameni, soare frumos, praf. Ma duc spre Clubul Taranului. Un nume cam ciudat pentru o bodegutza destul de draguta; ma intalnesc cu un amic la o bere. Ma rog, un suc si-o apa plata, ca nu pot bea bere cand sunt obosit. Ma sunase – amicul, nu berea – sa ne vedem scurt, la o vorba. Ajung, ma asez, discut, beau. Suc si apa, nu bere, dupa cum ziceam adineauri. Schimbam vorba pentru care venisem si amicul se ofera sa ma duca acasa cu masina din dotare. Iesim din sat clubul taranului. Prin spate, unde-si parcase omul masina. Intre doua treceri de pietoni, nici una la minim 5  metri distanta de autovehicul (la oboseala cunosc ciudat de bine codul rutier). Cautam masina. Nu-i. Ii zic: “omule, ceasul rau. TI-au ridicat-o”. Zice: “nu se poate – unde-i panoul de avertizare?”. Intram intr-un magazin: “Nene, se ridica masini pe-aici?”  “Da dom`le, uite`acu 10 minute, nu mai mult, au ridicat una gri.” Raspunde omul meu: “Citroen? C5?”  “Da dom`le, aia…era a matale?” “Era.”

“Ceasul rau” ii spun omului si ma incearca un zambet. Ne intalniseram, printre altele, sa-mi dea un vin. Vinul era in masina. Masina era pe-o platforma. Platforma o ducea undeva in Baneasa. Ulterior descoperim placuta: “Pentru fluidizarea traficului, din aceasta zona se ridica autovehiculele parcate pe partea dreapta a carosabilului”. “Ba pe-a ma-tii” – zic printre dinti. Pe “partea dreapta a carosabilului” se gasea o coloana de vreo 15 masini. FIX pe aia gri s-au gasit s-o ridice. Amicul suna la comunitari. Politistii, nu cainii. Afla unde ii e masina. Afla cat are de dat pentru ea. 500 de lei. Noi. Facem haz de necaz, ma conduce la metrou. “Te duc acasa cu metroul” imi zice. Rad; ma ia oboseala mai rau. Ma bag in metrou si prind un ziar din acelea gratuite. Adevarul de seara, pare-mi-se. Se citeste bine dupa minciuna de dimineata, ma gandesc. Prima pagina: bucurestenii au comis-o din nou! Dupa cel mai mare carnat din lume, cel mai mare tort din lume…in nu-stiu-care-parc s-a comis azi cea mai mare…ciorba de burta din lume. Oficialii cartii recordurilor asteapta sa inscrie zama la catastife. Bravos, natiune, halal sa-ti fie! Mai scria ca la degustare s-au inghesuit in special batrani. Umilitor, dupa parerea mea. Dar ce sa-i faci? Cu foamea nu te joci.

Ajung acasa. Mananc, pup nevasta din dotare. Nu in ordinea asta. Ma doare capul de oboseala. Citesc niscai mailuri, fac o baie lunga sa-mi revin. Nu-mi revin. E cazul sa ma culc, maine o iau de la capat. Joia mea in Bucuresti se incheie apoteotic in zbarnait de motoare turate, ambulante isterice, sportivii de peste drum care joaca fotbal pe terenul liceului urland ca spartanii la Termopile.

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

P.S. : Urmeaza o leapsa de la Manjusri cu intrebari interesante!

LATER EDIT: Pentru ca deconspirarea partilor implicate s-a petrecut deja pe uichendist.ro, adaug si eu: amicul era Istodor, si pana la urma nota de plata a fost 10 milioane, nu 5. Niste hoti! Pentru celalalt punct de vedere, click aici

E probabil ca aceste nume să nu vă producă mai mult decât terna impresie a unor substantive proprii. Niciunul dintre ei nu şi-a exhibat pulpele bronzate în tabloidele cu tiraj înfricoşător ale României. Niciunul n-a marcat vreodată în proaspăt botezata Europa League, nici că au candidat la călduroasele fotolii ale administraţiei locale. Sunt, deci, amândoi susceptibili de a rămâne în penumbra atenţiei publicului larg, eclipsaţi de te-apucă lehamitea de personalităţi sclipitoare precum secsi brăila, manelişti cu nume de carne procesată şi politicieni promiscui.

La drept vorbind, nici mie nu-mi suna familiar decât T.O. Bobe, al cărui nume a fost amintit de câteva ori bune în controversa legată de identitatea teroristei.

Iată deci un motiv, zic eu bun, să mă iau şi să mă duc la Clubul Ţăranului unde joia abia trecută s-a întâmplat lectură publică cu scriitorii Răzvan Petrescu şi T.O. Bobe.

M-am întrebat, ’nainte să pornesc la drum, dacă nu e oarecum aiurea să asist la o astfel de manifestare în condiţiile în care nu citisem un rând din cele scrise de cei doi. Răspunsul a venit la locul faptei: nu e. Ba dimpotrivă, diferenţele între a cunoaşte un scriitor citindu-l şi a-l cunoaşte citindu-ţi, favorizează varianta a doua.

Primo, există şansa ca în cadrul unei lecturi publice să dai ascultare unui text care ori nu a fost publicat vreodată, ori se află încă în pregătire. Secundo, având opţiunea de a adresa întrebări autorilor, s-ar putea să afli lucruri care au scăpat criticilor ori jurnaliştilor. Nici nu mai amintesc de faptul că îţi formezi instantaneu şi cu minim de efort o impresie vizavi de stilul/genul respectivului autor, fapt care te scuteşte de posibile investigaţii şi de răsfoieli în librării.

Aici se încheie apologia lecturii publice şi începe jaful armat imaginat de Răzvan Petrescu. Asta ne-a citit (povestire nepublicată) şi, din reacţia celor prezenţi, s-a văzut treaba că premiile acordate autorului de proză scurtă n-au făcut decât să-i reconfirme talentul indisputabil. Ne-a antrenat şi ne-a distrat, spre deosebire de T.O. Bobe care ne-a plictisit cu o tiradă barocă despre femeia universală, femeia omniprezentă, femeia obsedantă… femeia la pătrat… până ne-a adus la căscare. Pe mine cel puţin şi pe cei care mă însoţeau. Nota bene, nu exclud posibilitatea ca în public să fi fost oameni care au găsit mirabilă peroraţia despre eternul feminin.

De dragul interpretării ori de dragul imaginii de scriitor rebel şi ţâfnos, T.O. Bobe a picat şi testul interacţiunii cu publicul, răspunzând exclusiv la întrebările pe care le-a considerat uşor accesibile şi demne de a-şi bate gura şi capul. Noah, în fond respirăm (slavă cerului) într-o ţară liberă şi avea tot dreptul s-o facă, însă mie una mi-a lăsat impresia unui blazat cu aere de superioritate.

Despre Răzvan Petrescu numai de bine. A fost volubil, haios şi mi-a trezit empatia când încerca, cu toate armele din dotare, să demonstreze asistenţei că Romanul nu este piatra de hotar a unui scriitor complet. Mi-a amintit de exasperarea vecină cu depresia a unor prietene pe care anturajul şi familia le mitraliază regulat şi obsesiv cu întrebări de tipul: când te măriţi, când faci un copil. F*&% you all! O să scriu romanul, o să fac copilul, o să-mi pun pirostriile dacă şi când am chef; voi n-aveţi ceva romane de scris, nunţi de planificat, plozi de turnat? Sau viaţa voastră personală e atât de plată încât tre’ să vă suiţi la mine în creştet ca să vă menţineţi iluzia că încă sunteţi pe metereze?! Poftim cultură!

În fine, nu pun punct relatării până nu vă spun şi despre redactorul Dilema Veche Marius Chivu, cel care a moderat discuţiile. Pentru simplul motiv că omul m-a cucerit prin modestie, sinceritate şi lipsa de inhibiţii. S-ar putea să încep să cumpăr revista, doar pentru el. Chapeau!

P.S. Azi e ziua de naştere a lui Răzvan Petrescu şi, fiindcă mi-a intrat sub piele, e obligatoriu să-i doresc sănătate maximă, spor la scris şi inspiraţie! Vă las pe voi să „ghiciţi” a cui carte o voi căuta în librărie cu proxima ocazie.

Aseară am pus prima oară piciorul la Clubul Ţăranului şi a fost cu noroc şi rost.

Am avut bucuria să cunosc un scriitor lângă care nu-mi permit să ataşez niciun adjectiv, de teama de a cocheta cu ridicolul ori,  dimpotrivă,  cu sublimul pe care nu doreşte a şi-l apropria.

Nu caut urâtul oamenilor, dar nu mă pot reţine de la a-l sesiza pentru că el transpare prin veşminte, privire, postură, prin toate acele nimicuri semnificative care scapă controlului conştient şi elaborat.

Nu am găsit urâtul lui Mircea Cărtărescu. Am găsit, în schimb, ceva neaşteptat – emoţii vizibile, sinceritate naivă şi o modestie pe care n-am crezut-o posibilă.

Am plecat la drum fără prejudecăţi şi fără aşteptări. Am citit destul de puţin din ceea ce a scris, iar Travesti-ul nu l-am putut suporta decât vreo treizeci de pagini; mă tot pierdeam pe drum – ce Dumnezeului zice povestea asta, că nu pricep o iotă. Poate Travesti a fost prea mult pentru mine, poate nu e pentru mine. Orbitor mi-a plăcut, dar încă nu am reuşit să-l termin.

Sala forfotindă pe care mi-o imaginasem era pe jumătate goală, învelită într-o rumoare discretă. Semiîntuneric, lumânări aprinse şi oameni de toate vârstele, bătând darabana nerăbdători în mesele de lemn. Chiar în dreptul nostru, la capătul culoarului care desparte cele două şiruri de mese, cineva e intervievat. Zăbovesc asupra scenei, căci e singurul lucru care iese în evidenţă în momentele acelea. O, sfântă inocenţă, e chiar el! Numai că nu e, e un om oarecare, c-o tunsoare banală (adio plete), cu un tricou dungat în portocaliu şi cu o atitudine rezervată – exact atât cât să nu degaje nepăsare.

Mircea Cărtărescu nu e ce mi-am imaginat, clar. Nu e nici mai mult, nici mai puţin – e el însuşi cu atâta naturaleţe, încât mă face foarte curioasă.

[Sigur că articolul acesta pare deja laudativ, de aceea vreau să re/aduc în atenţia celor care-l citesc câteva aspecte. Mircea Cărtărescu nu se numără nici pe departe printre scriitorii mei favoriţi. În rândul al doilea, nu am niciun interes să îl sacralizez, întrucât niciunul dintre noi nu ar beneficia din asta, dat fiind dublul anonimat al sursei. Scriitura de faţă priveşte mai ales omul Cărtărescu.]

La imediat o zi după cele întâmplate, încă mă întreb cum poate cineva să citească peste un ceas şi jumătate fără să bea măcar o gură de apă, în condiţiile în care ea, apa îmbietoare, e chiar acolo, în faţa sa, la îndemână. Am reuşit şi să-mi răspund, de puţină vreme – cu antrenament, altfel ar fi foarte dificil.

Scriitorul acesta, citit şi apreciat în nu ştiu câte ţări, premiat şi iar premiat, omul care ar putea fi astă seară în cel puţin alte zece locuri făcând oricare dintre zece alte lucruri mult mai puţin solicitante, s-a antrenat ca să, citez, distreze o sută şi ceva de necunoscuţi.

Despre povestirea ascultată, Drumul Foamei, n-am să menţionez decât că stomacul meu începe să vocifereze a revoltă, doar când îmi amintesc prin ce-a trecut bietul personaj înainte să apuce să pună gura pe nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.

Lectura ia sfârşit şi ascultătorii sunt pe cale de-a deveni ascultaţi la rândul lor. Nu se înghesuie nimeni, până ce, previzibil, cineva îndrăzneşte. Şi încep întrebările, stângace, elaborate, declarative, absurde, unele prea intime, zic eu.

Mircea Cărtărescu vorbeşte cu drag despre Ovid Crohmălniceanu, despre căldura şi generozitatea acestuia şi modul în care i-a influenţat pe el şi pe congenerii săi, despre cărţile de pe noptiera sa, despre Norman Manea şi alţi scriitori, unii contemporani, valoroşi ale căror merite nu au fost/nu sunt recunoscute, despre nedreptatea făcută “piramidei lui Keops” a lui Manolescu de criticii contemporani…

Eu nu sunt un scorţos…

Vorbeşte mult şi îşi alege cuvintele cu grijă. E emoţionat şi îşi freacă obrazul drept cu latul palmei. Nu vrea ca lucrurile pe care le spune şi cele spuse despre el să fie interpretate eronat. A scos din Jurnal părţile care ar putea răni pe cineva. Respinge elogiile şi crede că “mare scriitor” e o sintagmă potrivită mai debrabă lui Thomas Pynchon, decât sieşi.

Nu sunt aici ca să vă cutremur, nici să vă provoc apocalipse personale, sunt aici ca să vă distrez.

Nu a mai scris poezie de la treizeci de ani, căci crede că nu se potrivea vârstei sale şi are de gând să sfârşească şi cu proza înainte de-a ajunge să-şi dorească misiunea de profet, pe care scriitorii notorii par a şi-o asuma în finalul carierei. Întrebat de ce scrie, răspunde puţin iritat că cel mai bine a închis o astfel de întrebare Samuel Beckett: uite-aşa!

Îi e lehamite, ca şi nouă, de negativismul care se manifestă nu doar în lumea literară şi de superficialitatea agendei moderne care trimite în umbră adevăratele probleme ale umanităţii. În literatură însă, zice scriitorul, superficialitatea nu e mereu condamnabilă, căci poate fi la fel de complexă ca profunzimea. Crede că un scriitor care citeşte doar literatură se înconjoară cu un zid fără ieşire.

În discurs apar nume şi concepte de care n-am auzit vreodată şi realizez ce muritor mic şi copleşit sunt: de i s-ar revărsa cultura peste noi în sală, probabil mulţi am muri înecaţi. Există, bineînţeles,  şi o parte luminoasă: am fost acolo pentru confruntarea cu o altă realitate. Notă mie: trebuie să pun mâna să citesc, altminteri scrisul va fi pentru mine la fel de de magic ca nişte nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.

Ne-a mulţumit pentru prezenţă, iar eu n-am avut ocazia să-i spun…

Vă mulţumesc, domnule Mircea Cărtărescu, că nu m-aţi cutremurat, îmi voi permite să păstrez curcubeul pe care l-aţi lăsat în sufletul meu.

P.S. Pelin pentru fanii internauţi care încă mai speră:  nu va avea niciodată un blog.

Ziua Internationala a Muncii, 1 Mai, se sarbatoreste in toata lumea in memoria miscarilor de protest ale proletariatului, ce au izbucnit in cea de-a doua jumatate a sec al XIX-lea, aceasta sarbatoare fiind cea mai mare a social-democratiei.

1 Mai a devenit sarbatoarea muncii in mai toate tarile lumii, diverse manifestari capatand amploare pe masura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi sa fie libera.La noi, aceasta zi a fost sarbatorita pentru prima data de catre miscarea socialista in 1890.

Una peste alta, PSDul mai rupe si el niste voturi de la saracii romani debusolati care se vor bucura la micii invartiti de Vanghelie pe degete in Parcul Izvor din Capitala. Daca vrei insa sa stii cam ce se mai poate face de 1 Mai in tara, iata cateva repere:

Concert Busta Rhymes, in deschiderea Clubului Bamboo Mamaia

Concert Omul Cu Sobolani si Snails in Vama Veche

Petrecere 1 mai muncitoresc – O petrecere cu clasa cu DJ Bhoris; Club A din Bucuresti

1 Mai cu Sam Obernik (membra/chitarista a band-ului Britney Spears) la Turabo Society Club din Bucuresti

1 Mai Muncitoresc – Epocalul de aur cu Andreea tot din Bucuresti

Concert Directia 5 & friends la Silver Church din Bucuresti

In Fire de 1 si 2 Mai pana in zori este intrarea libera

1 Mai … mai muncitoresc ca-n Vama – petrecerea meseriilor (dresscode) cu Bazooka; Goblin tot in Bucuresti

Concert tovarasesc Timpuri Noi la Clubul Taranului din Bucuresti

Gastromusic la Papa la Soni – lansarea albumului Luna Amara la Vama Veche

MTV Days – Insane, Corina, Andra, Puya, Simplu, Vita de Vie, Zdob si Zdub in fata Obeliscului de pe plaja de la Costinesti

Aveam un feeling aseară. Căci neuronul meu, stingher încă de la meciul cu Lituania, dădea vădite semne de inervare şi îmi şoptea vivace “dă-l dracu de meci, nu ai nervi de nervi de ăştia”. Aşa că, parol, am dat dracului meciul (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în istoria recentă după bătălia de la Actium). Şi m-am dus la Clubul Ţăranului la o prea-frumoasă dezbatere.

Dar să lăsăm dezbaterea. Mai mişto a fost berea de după. Căci am stat cu Cezar la masă, cu pipa lui sherlockiană, cu Cosmin, de care chiar m-am mirat că nu era cu bicicleta, cu Vintilă Mihăilescu, care vorbeşte muuuult mai bine decât scrie dacă puteţi crede aşa ceva, cu Bogdan Iancu, despre care pot spune că mai trebe să bem nişte bere împreună, şi cu inegalabilulcarenuaredecatmiciproblemedeconstiintadarsialearelaxante Florin, care mi-a plăcut cam din prima, ce să o mai dau cotitită acuma…

Păi vedeţi? La aşa companie cum vinoteca ei de viaţă să îl prefer io pe Piţurcă sau Cociş?

PS. Dragă doamnă sau domnişoară care ai stat cu noi la masă. Call me chinezu şi iartă-mă că nu am înţeles cum te cheamă şi că, mai apoi, chiar mi-a fost ruşine să mai întreb. Aşă că în secunda 14 după ce văd mailul de la tine, bag un later edit aici cu link şi toate cele. Şi ca să închei: Cărtărescu rulzzzz… la unii.

BAU,

Primit pe email:

Seara de muzici traditionale – Heghedusii din Bihor si Taraful Argint Marti, 17 martie, ora 19.30, la Clubul Taranului In satele Balnaca, Bratca, Birtin si Vadu Crisului din rasaritul Bihorului, muzicantii manuiesc un instrument bizar, inexistent in alte tinuturi ale Romaniei: vioara-trompeta sau „highèghea cu goarna”. Pe vremuri, higheghea cu goarna canta doar cu acompaniamentul unei dobe de marime mijlocie, pe care bihorenii si-o construiau dupa gustul lor. La Clubul Taranului vor veni romanul Nelu Petru Jolte din Vadu Crisului si Guti Siminic, rom din satul Balnaca – doi dintre muzicantii cei mai pretuiti in regiune, care vor interpreta cateva dintre cela mai frumoase cantari doinite si melodii de joc din regiune: Salajanul (numit pe alocuri Ardeleanul sau Pe Picior), Luncanul (sau Polca sau Poarga), Invartita rara (sau Rarul), Manantelul. Clanul Argintilor si-a construit unul din cele mai solide ansambluri muzicale din satul Parau de Pripor, judetul Gorj. In acest taraf activeaza tatal, mama, trei baieti, fratele tatalui si cuscra. Tinerii sunt ageri manuitori ai orgii si ai aparaturii de sonorizare. Varstnicii sunt pastratorii stilului gorjenesc adevarat si al repertoriului vechi. Pe urmele lor calca insa strans unul din feciori, Marian, violonistul de elita al trupei, un barbat de 23 de ani, a carui cantare descinde parca din alte timpuri. Concertul de la Clubul Taranului este totodata un eveniment care celebreaza aparitia celui de-al 18-lea disc din seria Ethnophonie, in intregime consacrat clanului Argint: Muzica de taraf din Gorj. Intrarea libera. Mai multe informatii gasiti pe site si pe blog. Parteneri: Clubul Taranului Parteneri media : 24-Fun, Radio Romania Actualitati, Radio Romania Cultural, Smart FM, Port.ro, Hot News, Observator cultural, Ziua

* Noptile Cabiriei (1957) http://tinyurl.com/7ry6h6 – cel mai bun film pe care l-am vazut vreodata
* Nights of Cabiria (1957) http://tinyurl.com/6p4n3y – the best movie I’ve ever seen

17.04 – Luna Amara – Fire

Jazzy Spring (Roy Campbell, Olo Walicki, Abraham Burton, Nicolas Simion, Jemeel Moondoc, Mircea Tiberian, Franz Hautzinger, Kent Carter, Hilliard Greene, Lucian Ban, Klaus Kugel, Nasheet Waits0

sala ARcub

18.04 – Bryon – Old School (preoteasa)

- Grimus -Lapatarie

19.04 -Luna Amar , The other , Kumm Tep Zepi – Suburia

-Coma (unplugged) – preoteasa

25.04 – Byron – Clubul Taranului

26.04 Timpuri noiOmul cu Sobolani, ZOB, The Mood, Trupa Veche -Fabrica

04.05-Pistol cu CapseComa, Ignite, Death Before Dishonor, Born from Pain, Proof, Implant pentru refuz, Crize, IOD, Burn the 8 track, Godmode, Dodie

- Arenele Romane

choices *sigh*

In sfarsit un 8 martie reusit: toata ziua am frecat menta, iar diseara vine rasplata pentru toata “activitatea” desfasurata azi: concert Kumm, iar in deschidere The Mushroom Story. Totul intr-o locatie pe masura: Clubul Taranului :D

Asadar, diseara ma voi inarma cu aparatul foto, tigari si bani de alcool - ca voie bune este. Let’s shaaaake it!

Joi, 16 aprilie 2009, cu începere de la orele 20.30, chitaristul Maxim Belciug va susţine un concert extraordinar la Clubul Ţăranului. Adresat tuturor celor care doresc să-şi însenineze sufletul în Joia Mare, concertul oferă prilejul unei reîntâlniri cu Maxim Belciug pe tărâmul visării şi al inimilor deschise. Publicul se va putea bucura de acordurile vrăjite ale pieselor de pe cel mai recent CD al chitaristului – “Preafrumoase 2”, iar toţi cei care ştiu să asculte cu sufletul vor câştiga darul găsitorului de frumos. Fiecare în sine însuşi.