Uneori poti tine adevarul ca-n palma o bila de cristal,decojindu-l de înţelesuri până ajungi în miezul fierbinte în care fiecare dintre noi a aruncat o remuşcare, un resentiment, o declaraţie de dragoste rostită doar în faţa oglinzii, un reproş înghiţit cu noduri, un adevăr încă dureros,o propunere sigilată si ascunsa în zeci de fundiţe roz pe care ţi-e teamă s-o desfaci ca să nu observi că destinatarul a fost ales de hazard.

Uneori poti trata adevărul de bolile copilăriei făcute prea târziu, il poţi împinge pe scări pretinzând că a fost un accident regretabil sau îl poţi seda pentru a-l obliga să se preteze la cele mai murdare compromisuri.Tu spui că adevarul e al tău şi te priveşte ce faci cu el, doar pe tine…Altcineva spune ca adevarul e unic sau ca adevarul e dincolo de noi…Intr-o zi, adevarul s-a rostogolit pe langa mine ca o bila de cristal cu care se juca cineva.L-am luat, l-am privit, am incercat sa-i pastrez cat mai mult timp rotunjimile in palma mea, am vrut sa ma oglindesc in ea si sa-l conving sa-mi memoreze trasaturile, sa ma recunoasca si data viitoare, dar Adevarul a alunecat usor din mana mea si s-a rostogolit inapoi pe strada in cautarea altor palme pe care sa se odihneasca si a altor chipuri pe care sa le memoreze. Mie mi-e teama de un accident, ca intr-o zi, un sofer grabit nu va observa rostogolirea bilei de cristal si il va strivi. Il va face in milioane de adevaruri mici pe care oamenii nu le vor mai putea gasi .Si ei nu vor sti niciodata cum a aratat Adevarul adevarat. De aceea va scriu, ca sa va rog sa fiti atenti sa nu accidentati adevarul.

> El portavoz municipal replica a la directora de Patrimonio que lo que vale es la ley aprobada por las Cortes en 1986.

«Me parece inaudito que una directora general desconozca la normativa legal aplicable en su área de competencia». El portavoz del equipo de gobierno local, Alejandro Pérez, no tardó en replicar las declaraciones de la directora general de Patrimonio, Paz Olmos, sobre el Plan Especial del Palmeral de Elche y el Mirador.

Pérez señaló que «además de la cuestión legal, desde el punto de vista político, me parece lamentable que el Gobierno valenciano no quiera que Elche progrese y pueda tener más recursos turísticos». Paz Olmos declaró el día anterior que su departamento no aprobará el Plan Especial del Palmeral si no se subsanan las 14 deficiencias o anomalías detectadas por su departamento en el documento enviado hace más de dos años por el Ayuntamiento. Respecto al Mirador, aseguró que «es inviable» en el emplazamiento elegido y que «no se aprobará».

El portavoz municipal señaló que el informe «refleja la opinión personal de la directora general pero no tiene validez jurídica». Insistió en el argumento municipal de que el informe debe considerarse favorable por silencio administrativo, frente a la opinión de Olmos de que en temas de Patrimonio, el silencio se entiende como negativo.

«Desconoce que la ley de Patrimonio aplicable a este expediente es la de 1998, ya que la tramitación se empezó con esa legislación, y en esa norma, el silencio administrativo tras un plazo de tres meses sin contestar, es favorable».

Pero esto no es lo más importante de sus declaraciones, según Pérez. «Desconoce que el Palmeral no se regula por las normativas que ella dice [las leyes de Patrimonio Cultural Valenciano y del Paisaje], sino por la ley 1/1986, que regula la protección y tutela del Palmeral de Elche. Fue la primera ley que aprobaron las Cortes Valencianas, cuando la Generalitat estaba gobernada por el PSOE, y guste o no, no está derogada y las administraciones están obligadas a cumplirla».

Por encima
Según el portavoz municipal, «se trata de una ley especial que está por encima de una ley ordinaria, porque regula de forma específica un determinado bien». Alejandro Pérez recordó que uno de los objetivos de la norma de 1986 era precisamente agrupar en un único cuerpo jurídico toda las normativas existentes entonces que afectaban al palmeral, de carácter estatal, autonómica y local.

«La directora general tiene que actuar con sensatez y sentido común. La tercera ciudad de la Comunidad Valenciana está trabajando para dotarse de infraestructuras turísticas que permitan poner en valor su palmeral, que ha mantenido el pueblo de Elche con mucho esfuerzo durante siglos. Parece que eso le molesta a la Generalitat, porque está poniendo piedras en el camino desde el primer momento». Añade Pérez que el Gobierno autonómico «debería apoyar lo que surge desde el pueblo de Elche, porque también somos ciudadanos de la Comunidad».

Añade el portavoz que «la ley específica del Palmeral contiene todas las normas concretas para garantizar su preservación. No tiene sentido que un bien que los ilicitanos han mantenido generación tras generación, venga ahora una dirección general a decirnos lo que hay que hacer». Pérez considera que «está en juego en qué medida el pueblo de Elche es capaz de decidir por sí mismo qué se hace con su Palmeral y su ciudad».

El portavoz municipal insiste en que «lo que estamos reclamando es simplemente que se cumplan la leyes, porque están para cumplirse, y más desde las administraciones públicas. Una dirección general tiene las atribuciones que les dan las leyes y, en este caso, la que regula el Palmeral de Elche es la aprobada en 1986. No lo decimos nosotros, lo dicen las Cortes Valencianas, que están por encima de la Dirección General de Patrimonio».

Pérez rechaza que el Ayuntamiento (gobernado por PSOE y Compromís) busque en este tema un enfrentamiento político con la Generalitat (en manos del PP). «No estamos empeñados en esta postura por empecinamiento, sino por lógica».

Vía | laverdad.es

La Comisión de Agricultura de las Cortes Valencianas ha aprobado la propuesta del Bloc-Compromís de reclamar al Gobierno central el reconocimiento del oficio de palmerero, para así poder regular los sitemas de seguridad adecuados y, al mismo tiempo, que se estipule una edad de jubilación adecuada al oficio. El diputado del Bloc, Josep Maria Pañella, destaca que “la profesión siempre ha sido muy arriesgada y no apta para todo el mundo por las condiciones físicas y el valor necesario para subir a lo alto de una palmera, por lo que es necesario una regulación del oficio que normalice el riesgo laboral que supone y su categorización”.

Vía | diarioinformacion.com

Avui s’han celebrat eleccions als consells escolars. Segurament han entrat moltes persones com a representants de pares, mares, alumnes, professorat. Són molts i per molts diversos interessos i vocacions. Jo vullc centrar-me en dos persones, dos professors que han entrat en un consell escolar. Dos professors, premiats, innovadors, implicats, sensibles als problemes i rigorosos amb el seu tractament, que han sigut triats per les companyes i els companys amb un manament molt concret: que porten tot el que ells son al consell escolar, que actuen com saben actuar, que defensen tot allò que per a ells representa l’escola pública i que tantes vegades s’oblida de forma interessada per molta gent. Aquestos dos companys entraran als consell, parlaran, debatiran, aportaran solucions, demostraran que l’escola pública es pot i es deu millorar. Trobarna l’alé per part de moltes companyes i companys, trobaran la gratificació de la justícia de les seves opinions, trobaran que si s’aplicaren les idees que aporten potser millorara el centre educatius. Pero també van a trobar l’etiqueta que alguns big brothers i big sisters del nostre entorn els ficaran: diran que son logsistes, que sols defensen als alumnes, que el que ells volen és que el professor perga l’autoritat, que volen convertir els instituts en un centre d’adoctrinament d’àcrates i ocupes, diran, en definitiva, que són els principals enemics del benestar dels seus companys. I quan ho diguen miraran desafiants a totes aquelles persones que els escolten, esperant que ningú els discutisca, desitjant que el silenci impere en la comunitat educativa i que la única veu que es senta. Però quan pensen que ningún contestará, la serena veu d’aquestos companys tornarà a raonar i a exposar els seus arguments i les seves propostes. Es tasca de tots no caure en el paranys de les etiquetes que alguns els van a imposar, hem de saber escoltar, jutjar i finalment recolzar públicament allò que pensem que enfortisca l’escola pública. Ànim companys, avui l’iabmoll està de sort.

P.D.: Per sort no es trobaran sols dins del consell, la gran esperança blanca de l’iabmoll estarà present amb les seves ulleres i els seus problemes renals.

Nu ne-am sarutat. Si nici nu m-am facut mica in bratele lui. Nu i-am simtit mirosul. Si nici nu si-a trecut mana prin parul meu asa cum face de obicei.

Dar am fost impreuna.

Si ne-am sarutat, ne-am imbratisat si ne-am iubit, chiar daca nu fizic. Am vorbit mult, chiar daca doar prin priviri scurte. Ei nu vedeau si nici nu auzeau chiar daca erau acolo cu noi. Ei, cei multi de care trebuie sa ne ascundem.

Doar noi doi stiam ca tocmai se implinea inca un vis. Unul din cele multe.

Doar eu stiam cat sunt de fericita. Si cat il iubesc…

Clipe ca astea merita cele mai mari compromisuri din lume!

Dincolo de străduinţele interioare, fatalitatea survine din cel mai înalt privilegiu dat omului: dragostea.

În momentul în care realizezi motivul cursivităţii naturii, a existenţei oricărei vietăţi, se naşte în tine conştiinţa unei certitudini pozitive, obiective, o conştiinţă nealterată de judecata ori regulile omeneşti. În acelaşi timp nu poţi să înţelegi de ce nu poţi aplica o astfel de obiectivitate în angajamentele proprii.

Toate fiinţele sau obiectele Pământului exercită o atracţie si o dependenţă, reciprocitatea relaţiei dintre ele este una bazată pe firesc. Chiar şi procesele naturale, unele fenomene, se caracterizează în mod elocvent prin această caracteristică a firescului, o evidentă naturaleţe, pe când relaţiile dintre oameni se bazează, după caz, ori pe compromis, ori pe unii factori sociali impuşi de moralitatea şi etica inerente societăţii respective.

Florile cresc din vagi seminţe, cu micile lor tulpini ulterior încercând să străpungă stratul gros de pământ, iar când în final reuşesc, se bucură de cele câteva zile la suprafaţă, fără regret, în faţa ploii, a vântului, a oricăror fenomene terestre. Nimic nu renunţă în făpturile lor firave, iar frângerea lor se produce firesc, fără voia ori regretul lor. Ele traiesc în intemporal, în insipidul totuşi plin de posibilităţi, în ideea în care şi-au indeplinit rolul pe Pământ şi alte flori îi vor lua locul, poate din propriile lor seminţe. Un vierme intelege şi el, la fel de uşor lumea. Cu o supremă loialitate şi cu un neîndoielnic simţ pentru tot ceea ce înseamnă cursivitate, omogenitate, va trăi zilele ce îi sunt oferite, cu fiecare parte a trupului său mic şi inelat, cu fiecare celulă. Îşi va duce la bun sfârşit partea lui. El înţelege preţiosul timp ce i se oferă, iar vitalitatea temporară ce îl pune în mişcare e răsplata rolului îndeplinit, a întrebărilor ce n-au fost puse, a infirmităţii ce îl face vierme şi nu un îndoielnic om.

Dragostea apare deci sub multe forme, uneori ca un catalizator al singurătăţii, ca ceva independent, obiectiv şi inocent ca o floare, ori printr-un simplu vierme, în plăcerea de a duce la bun sfârşit un rol singular.

Unde moralitatea, etica şi naturaleţea ar trebui să fie paroxistice, apar relaţii bazate dimpotrivă, pe compromis, de altfel pe un întreg sistem ancorat în jurul acestei idei. Trebuie să rişti, să ţii răni deschise, să ai încredere şi să fii pregătit a fi înşelat, pentru ca în final, să poţi fi iubit. Să priveşti mâinile strâns împreunate ale celor ce trăiesc visul tau, iar în clipele în care acea fatalitate se întinde până adânc, în maduva oaselor, să izgoneşti nu doar singurătatea, ci şi durerea ce ţi-au înlănţuit simţirile până atunci.

Dupa multe saptamani frumoase…saptamani in care am pierdut notiunea timpului si am uitat de tot ce era in jurul meu, si asta doar din cauza unor saruturi pe ascuns si pe fuga… a venit o zi in care m-am uitat la el si am stiut ca-l vreau din tot sufletul pentru mine. De atunci au trecut luni, sentimentul e acelasi doar ca acum  e al meu, mai mult decat era atunci.

Azi noapte, in vis, m-am abandonat total lui, nu mi-a mai pasat de nimic si i-am spus ca-l iubesc. Eram fericita, pluteam…si totodata ma simteam pierduta. Ce sentiment ciudat.

Iar mi-a zis ca sunt puternica. Nu sunt! Stiu ca nu sunt.

Si stiu ca de fapt, nu-si da seama de compromisul imens pe care il fac. Nu stie ce e in spatele zambetului meu mereu prezent.

Com als del  PP no els agrada la pregunta de Pañella, no el deixen fer  més (ojo a la cara de camps):

Primera camiseta de Monica Oltra:

Monica Oltra és expulsada de les corts, per dur una camiseta en la que protesta per la constant absència de Camps:

Cas Gürtel:

Com el govern Valencià es gasta els diners dels Valencians en macrosaraos i no en inversió productiva:

Monica Oltra li ho explica a CAmps:

PD: ho confesse estic enamorat de Monica Oltra i de com li tira al coll del molt deshonrat.Si voleu més informació del compromís feu click al logo de l´inici.

Oricât ai fi tu dispusă să faci compromisuri din iubire, există totuşi anumite limite, peste care nu e bine să treci. Descoperă care sunt cele zece tipuri de bărbaţi, de care ar trebui să fugi cât te ţin picioarele!
Zece tipuri de bărbaţi de care ar trebui să eviţi să te îndrăgosteşti:

1. Tipul emoţional
Nici nu ai apucat să-l cunoşti bine, şi deja îţi spune că e timid, emotiv şi că are mereu nevoie de sprijin, de dovezi de afecţiune şi apreciere. Are nevoie de reasigurări zilnice în legătură cu relaţia voastră, cu munca şi cu prietenii. Când o să ai şi tu nevoie de un bărbat puternic lângă tine, care să te protejeze, n-o să poţi apela la el.

2. Tipul previzibil
Ştii exact cum reacţionează în fiecare situaţie. Nu e deloc spontan, are o grămadă de principii şi de reguli, mai mult sau mai puţin potrivite epocii în care trăim, şi nu vrea în ruptul capului să renunţe la ochelarii de cal. Dacă vrei un spirit liber, un bărbat cu iniţiativă, care să îţi facă o surpriză romantică de ziua ta, sau nu numai, caută-l în altă parte!

4. Tipul afemeiat
Nu îţi ascunde faptul că flirtează cu alte femei şi îţi vorbeşte des de fostele lui cuceriri. Ba îşi permite atât de mult, încât chiar îi face cu ochiul chelneriţei când iese cu tine la terasă. Totul sub pretextul că e foarte sincer şi că tu eşti şi iubită, şi cea mai bună prietenă a lui. Haida-de! Dacă te-ar respecta, nu ar avea un asemenea comportament.

5. Tipul zgârcit
Te invită la restaurant şi îţi sugerează să împărţiţi nota în jumătate. Primele voastre întâlniri ar trebui să fie lipsite de griji de acest gen. Nu îţi cumpără niciodată flori – de ce ar irosi el banii pe prostii, nu? Dacă îţi vorbeşte de „austeritate” şi „economie” de la primele întâlniri, nu prea are cum să-ţi lase o impresie bună.

6. Tipul certăreţ
Transformă fiecare discuţie într-o dezbatere aprinsă şi ţine să te convingă de faptul că el are dreptate. E frumos să aveţi păreri şi să vi le susţineţi cu argumente, dar nu aşa decurge o relaţie normală şi armonioasă. Nu trebuie să fii mereu în defensivă şi stresată.

7. Tipul puritan
Nu bea, nu fumează şi are o mulţime de principii sănătoase asupra vieţii. Este foarte critic la adresa celorlaţi, „păcătoşii”, şi de aceea nu are prieteni. Nu vrei, desigur, să îţi ţină predici despre cât de rău şi de imoral este să te uiţi la scenele sexy din filme şi să strâmbe din nas dacă îţi comanzi o bere la terasă.

8. Tipul misogin
Nu face niciun secret din aversiunea pe care o are faţă de femei şi face comentarii acide şi deplasate despre sexul frumos, a cărui reprezentantă se întâmplă să fii şi tu. Poate o să te intrige şi o să te incite atitudinea lui la început, însă, pe măsură ce vei constata că el nu se poate schimba, vei vrea să-ţi iei tălpăşiţa din relaţie.

9. Tipul ataşat de mamă
Mama lui e cea mai bună şi mai pricepută femeie din lume. Tu de ce nu te poţi ridica la nivelul ei? Dacă stai să te gândeşti bine, nu ai nevoie de o asemenea sursă constantă de stres în viaţa ta.

10. Tipul posesiv
Să nu cumva să ieşi la cumpărături şi să stai mai mult de o oră jumătate! Nu poţi să faci nimic fără să-i ceri lui voie, iar el nu-ţi permite să faci mai nimic în afara casei, sau fără el. E extrem de gelos şi te vrea numai pentru el. Crizele lui vor ajunge să te plictisească şi să te enerveze în scurt timp. E un preţ prea mare, să renunţi la toate prietenele tale şi la micile tale bucurii, numai de teama unui nou scandal.

(Preluat de pe http://www.acasatv.ro/intim/zece-tipuri-de-barbati-de-care-ar-trebui-sa-eviti-sa-te-indragostesti.html )

Consideri ca ai ceva pretios.La prima abatere, la primul cuvant negandit ,lucrul acela se sparge in bucati. Si vrei sa-l lipesti si nu poti, nu ii mai gasesti toate partile componente.De ce ? Pentru ca altcineva le-a luat si nu tinde a ti le inapoia , din rautate sau din nepasare.

Plangi.Pentru ca nu mai poti gasi unul la fel . In ceva-ul acela erau sentimente , care s-au acumulat cu greu acolo si pur si simplu nu iti vine sa crezi cat de repede au putut sa se stearga, cat de putin a ramas. Poate ca incepuse sa se piarda din continut cu ceva timp inainte si nu realizai. Si degeaba iti pare rau si degeaba te consumi acum. Pentru ca pentru ceva-ul ala nu exista un “acum”, ci doar “atunci”.Asta daca a existat si ala , pentru ca nu este nimic cert.

Nu asteptarea lunga a unei despartiri in timp te macina , ci asteptarea scurta dintr-un moment in altul cand stii ca ceva se schimba , dar nu stii la ce sa te astepti si nu stii daca poti face sau nu fata.

Nu stii cum o sa te poti controla, dar ai tendinta sa crezi ca se va rezolva. Si trebuie sa faci ceva , nu poti sa te impaci cu ideea ca “ asta e !” . Ar trebui sa vorbesti, ar trebui sa pui conditii si sa astepti compromisuri, sa faci promisiuni si sa accepti scuze.

Imi lipsesti de cateva ore. Promit sa fac ceva sa indrept totul. Sunt impulsiva si de mult ori fac diverse fara sa rationez. Chiar trebuie sa iei totul la ca atare si sa-l ridici la patrat ? Sper sa poti sa uiti de asta.

Candva, o sa te imbratisez si o sa iti spun ca totul va fi bine . Promite-mi ca ma vei crede.

Declaració institucional del president de la Generalitat

28/10/2009

Les notícies conegudes en les darreres setmanes sobre casos de corrupció que afecten institucions emblemàtiques, càrrecs i ex responsables públics i polítics han provocat una comprensible alarma social i un sentiment de rebuig i irritació per part de la totalitat de la societat catalana.

Encara no hem sortit de la situació d’incredulitat, preguntant-nos com es pot delinquir reiteradament i espoliar una institució centenària, símbol de Catalunya, quan noves notícies d’actuacions judicials destapen nous i greus casos de presumptes delictes de corrupció.

Respectarem i deixarem que l’acció judicial faci el seu curs, dediqui el seu temps, seguint els seus procediments, normes i lleis. I, òbviament, reivindiquem el dret de presumpció d’innocència per a tothom.

Però el temps de la política és un altre. El temps de la política ha de ser el de la reacció clara, contundent, transparent i exemplar.

Cadascú farà, dins de cada formació política, el seu exercici d’autocrítica i depuració de manera exemplar i pública. Animo i encoratjo els líders polítics a col.laborar plenament amb la justícia i a actuar amb contundència per a dignificar la funció pública i evitar que la política s’allunyi de l’ànima i del cor dels ciutadans. L’únic compromís que hem d’acceptar, entre tots i totes, és el de la veritat i la dignitat.

Vull demanar als mitjans de comunicació i als creadors d’opinió en general un exercici d’objectivitat en relació al judici moral i ètic que es fa de la tasca pública i política de la immensa majoria dels representants públics de Catalunya. Milers i milers d’homes i dones, de tots els partits, simpatitzants, militants, càrrecs públics i electes als ajuntaments, consells comarcals, diputacions i parlaments actuen amb un grau de generositat i compromís que fan que el país avanci. Em sento orgullós de la seva feina i de la seva trajectòria.

Entenc la tristesa i el desànim de moltes persones servidores públiques en aquests moments, però ara no podem defallir, ara hem de fer valer, amb la nostra actuació, el que crec i el que creu la majoria de la societat catalana: que no tots som iguals i que la política dignifica el país i és un acte de servei que val la pena i és imprescindible en democràcia.

Actuem amb serenitat però amb celeritat. El context de crisi i de dificultats econòmiques de la nostra societat fa imprescindible, encara més, el nostre compromís per la transparència i la bona gestió dels recursos públics. Si s’han comès delictes, que la justícia castigui amb fermesa. Als còmplices, també, i especialment aquells qui han estat exercint responsabilitats públiques.

El Govern actuarà en conseqüència. No confondrem delictes amb irregularitats, no confondrem irregularitats amb errors o actuacions susceptibles de millora. Hem actuat com mai s’havia fet fins ara i hem impulsat noves institucions per a perseguir la corrupció.

Però sóc conscient que la societat catalana exigeix que les institucions anem un pas més enllà de l’estricte compliment de les normes i de les lleis. I ho farem. Espero que, tots plegats, institucions, empreses i societat civil, aprofitem aquest moment per fer una profunda reflexió sobre com podem millorar, encara més, el comportament ètic de les nostres organitzacions.

Acabo. Entenc el desànim, la irritació, la pena o el judici sever i generalitzat. Però demano confiança en les nostres institucions i en la política democràtica. Passarem per moments difícils i comparteixo els sentiments diversos que ens envolten aquests dies. Però sortirem reforçats si cadascú fa el que li toca i tothom confia en les nostres possibilitats col.lectives.

Moltes gràcies.

Logotip actual de TV3

El 1983 va tenir lloc la primera emissió de TV3, un canal públic que naixia amb l’objectiu de contribuir a la normalització de la llengua i cultura catalana, i que juntament amb: 33, 3/24, 300, TV3.Cat i Super3, forma part de Televisió de Catalunya S.A, empresa que gestiona els canals de televisió pública de Catalunya.

Segons TVC, els canals han de complir amb els principis bàsics d’un mitjà públic:

• Compromís amb els valors socials i democràtics
• Respectar el pluralisme
• Actuar com un servei públic de qualitat
• Complir amb els principis ètics de la professió

Però també:

• Promoure la cultura i la llengua catalana.
• Promoure diferents àrees socials i econòmiques.
• Cooperar amb el sistema educatiu.
• Fomentar el desenvolupament de la indústria audiovisual catalana.

És per això que cobra gran importància analitzar els comportaments ètics del mitjà, i conèixer els diferents organismes reguladors i mecanismes de control. De fet, tant TVC com Catalunya Radio estan regulats per la CCMA (Corporació Catalana de Mitjans Audiovisuals), que vetlla pel compliment de les normes ètiques i legals dels mitjans públics catalans, basant-se en:

• Respectar i garantir els drets, deures i llibertats reconeguts a la Constitució Espanyola i l’Estatut d’Autonomia de Catalunya, així com altres Tractats internacionals.
• Pluralisme social i principis d’igualtat i no discriminació.
• Objectivitat i imparcialitat de les informacions.
• Criteris de veracitat.
• Llibertat d’informació.
• Llibertat d’expressió.
• Dret a l’honor, intimitat i pròpia imatge.
• Dret dels infants.

Però per garantir més el compliment d’aquestes normes ètiques i legals trobem altres òrgans de control externs a la CCMA:

• Comissió de Control Parlamentari. Control parlamentari segons els procediments establerts per la Llei del Reglament del Parlament de Catalunya (article 173).
• Consell de l’audiovisual de Catalunya (CAC). Ens públic independent que regula els continguts dels mitjans audiovisuals catalans (radio, televisió i internet) vetllant pel compliment de la normativa reguladora.

Però els mitjans disposen també d’altres mesures autoreguladores:

• Codis deontològics.
• Estatuts del periodista.
• Llibres d’estil.

Serà doncs a partir d’aquests requisits ètics i legals que analitzarem durant els propers mesos si TVC compleix o vulnera aquests codis reguladors. I ho farem a partir de l’anàlisi dels següents programes de no ficció:

• Telenotícies vespre.
• 30 minuts.
• Entre línies.
• Divendres
• A la presó.
• Karakia.

Acum aproximativ o lună, îmi era frică de ce o să urmeze în materie de colegi. Acum m-am mai liniştit. Semi, pentru că încă mai aştept întâlnirile viitoare.

Pentru grupa de la publicitate am dat anunţ pe grup. Aveam nevoie de un coleg pentru grupa formată din Alexandra şi mine. Două absolvente de jurnalism au primit răspuns de la un băiat, Vlad.

Prima întâlnire a fost interesantă. Trebuia să alegem un produs şi să facem o segmentare a pieţei în funcţie de avantajele produsului. Am citit materialele din manualul de Marketing, am pus întrebări unul la altul, am tăiat, am analizat, am mers în Selgros şi am ales produsul: Odorizant de interior.

Apoi, am început discuţiile. Am ales lista de avantaje, am vorbit de categorii de segmentare, am băut Cola (eu Cappy), energizante. S-a discutat frumos, până pe la 2 dimineaţa.

A doua zi, am luat-o de la capăt. Aveam avantaje, aveam segmente, mai trebuia să alegem ce e mai important, să facem o plansă şi să vedem cum vom prezenta. Discuţiile au fost constructive şi am conştientizat şi noi lucruri interesante, cum ar fi:

• Femeile active şi singure doresc să compenseze eventualele lipsuri cu prezenţa mirosului plăcut, fin, prestigios al odorizantului.
• Bărbaţii activi folosesc odorizantele pentru a acoperi mirosurile neplăcute (Vlad o să mă bată!!)
• Mamele cumpără astfel de produse gândindu-se la copiii lor şi de aceea vor lucruri sigure, inventive, economice.
• Fumătorii caută produse anti-tabac, alergicii vor odorizante la care să nu reacţioneze negativ, pretenţioşii îşi pot dori chestii “eco”

Până la urmă, am reuşit, cu emoţii, să trecem de prima prezentare cu bucuria că ne-am făcut prieteni noi şi că am simţit în sfârşit cum se lucrează în echipă.

Aştept întâlnirile viitoare.

Vreau perfecţiunea. De ceva timp am observat că nu mă mulţumesc cu puţin. Vreau siguranţa că nu mă mint singură, că totul este real şi nu doar în imaginaţia mea. Poate nu e vorba de lupta spre perfecţiunea despre care toţi vorbesc că nu există, ci doar de lupta cu mine însămi, lupta în care orgoliul şi ambiţia mă ajută să îmi ating scopurile în multe dintre cazuri.

Îmi place să simt fericirea în momentul triumfului personal. Mă întreb însă: contează compromisurile pe care le facem în căutarea fericirii? Mai au ele vreo semnificaţie în momentul în care ai reuşit ceea ce ţi-ai propus? După părerea mea, nu. Scopul scuză mijloacele compromisurile. Bineînţeles, depinde şi de capacitatea fiecăruia de a se adapta la situaţia respectivă şi de a nu ceda în momentul în care izbânda întârzie să apară. Pentru că, da, nu se ştie dacă “întârzie să apară” sau “nu există nicio şansă”. Consider că şi gândirea mea optimistă îşi are rolul esenţial în conturarea succesului final. Mai grav este atunci când chiar şi persoanele care fac parte din aceeaşi latură temperamentală ca mine îşi pierd pentru o clipă curajul în faţa obstacolelor. Astfel se ajunge la pragul peste care poţi trece doar cu sprijinul unor elemente externe situaţiei respective, pentru a-ţi putea continua drumul spre fericire. Dar ce se întâmplă atunci când aceste elemente sunt cele care se amestecă în paharul iniţial cu primele ingrediente alese de noi pentru realizarea elixirului fericirii proprii? E clar că amestecul obţinut în acest fel nu poate deveni omogen. Elementele externe se separă de ingredientele în posesia cărora ne aflam în primă instanţă precum apa şi uleiul. Ei bine, printr-o atitudine fermă putem merge mai departe descoperind dacă elixirul ce poartă amprenta fiecăruia dintre noi este cel pe care chiar ni-l dorim.

Deci revin la întrebarea adresată puţin mai sus: mai are vreo importanţă felul în care obţii propria compoziţie pentru a umple paharul cu esenţa fericirii sau contează rezultatul final?

Este fructul oprit doar un sofism nihilist?
Sau e doar o formă materială  a compromisul enigmatic dintre o dorinţă şi apărarea împotriva acesteia?

Şi floarea? …Care-i rolul ei?

(Fructul,

Pictor Luiza Ghioc)

Habar nu am dacă ceea ce zicea Boc era populism pur sau nu (cum că moţiunea viza blocarea legii pensiilor). Dar, dacă e adevărat, atunci parlamentarii s-au mişcat exemplar şi şi-au salvat dosul de o pârleală inimaginabilă: diminuarea pensiilor şi tulburarea liniştii de la bătrâneţe.

Cum să faci, domn’le, aşa ceva unui politician care s-a spetit să dea ţării legi şi principii înţelepte? Cum să-l privezi de o pensiuţă grasă când el s-a privat 4-8-12 ani de o viaţă tihnită şi, în schimb, a trebuit să dea interviuri pe la televizor, să locuiască în Bucureşti cu chirie? Sau când, în loc să facă bani cum face tot românu’, s-a sacrificat să asude prin Casa Poporului, fără să aibă şi el voie la oleacă de boutique, acolo, cu care să mai producă un şfanţ? Inadmisibil, într-adevăr.

Dar insist că s-ar putea ca ceea ce spune Boc să fie populism de cea mai joasă speţă. În parte, sunt convins că aşa şi este. Legea asta putea să intre mai demult în dezbatere, să fie scoasă de la naftalină înainte de criza de acum. Dar nici replicile pe care le primeşte de la celelalte partide nu sunt mai breze. Acum, ori s-au tâmpit cu toţii, ori ne cred tâmpiţi pe toţi. Mai există şi a treia variantă: cum interesele le sunt în pericol, s-au panicat şi au început să debiteze orice ca să iasă bine din acest moment.

Criza asta politică a dezvăluit o dată în plus că nu există absolut nicio preocupare pentru vreun interes al ţării. Până şi declaraţiile au fost curăţate de asemenea idei oricât de demagogic exprimate. Toţi politicienii vocali ai momentului se străduiesc să-şi perieze partiduleţul, să-l scoată în faţa lumii şi să proclame mizeria în care zac ceilalţi politicieni.

Să se fi întunecat atât de tare la minte încât să nu observe ce se întâmplă? Aceste decredibilizări reciproce nu le sporeşte cota de piaţă niciunuia, ci doar scade vertiginos încrederea pe care le-o (mai) acordă populaţia. După ce urlă ca apucaţii că presa îi tratează la grămadă, că nu are nuanţe, că pune laolaltă bunii cu răii, ei fac exact la fel cu adversarii lor. Eu zic să-i credem, fiindcă se cunosc mult mai bine ei între ei – doar mulţi sunt foşti slugoi de partid unic – şi sigur ştiu ce spun. Această bălăcire în noroi nu e deloc o atitudine de oameni responsabili, ci de trepăduşi debusolaţi.

Fiindcă nu cred că e doar un accident că se mizează pe bălăcăreli. E un calcul de-a dreptul diabolic. Există o mare doză de indignare şi scârbă socială. Societatea românească îmi pare mai predispusă acum decât în anii trecuţi să reacţioneze în virtutea umorilor, deoarece s-a săturat de demagogie goală şi tâmpă, plus că i-a cam ajuns cuţitul economic la osul financiar – cel mai sensibil, pare-se.

Nivelul la care se înregistrează răspunsul corpului social la aceste frustări este unul de speţă inferioară. Însă are „avantajul” că furnizează un prilej de defulare. Oamenii se simt răzbunaţi. După o tiradă de scârboşenii fără noimă – debitate de vreun inept lider de partid – adepţii lui (dornici de o revanşă afectivă) se simt răcoriţi ca după o sudalmă sănătoasă. Asta e miza politicului în acest moment: nevoia oamenilor de a-şi descărca năduful. Iar toate tribunele disponibile sunt folosite pentru a înfierbânta această magmă.

Priviţi cu atenţie că nici măcar pe preşedinţii de partid nu-i mai interesează că instituţia Parlamentului este compromisă dincolo de orice limite. Ei înşişi se îmbăiază în limbaj de mahala, în acuzaţii gratuite, în slogane populist-obscene. În afară de interesul politic de haită, nu mai au nimic sacru. Desigur, că de vină sunt mereu alţii pentru tot ceea ce se strică în ţara asta. Mă întreb unde fug mereu acei vinovaţi, cum scapă, de ce nu sunt niciodată prinşi asupra faptului şi cum se face că partidele s-au dovedit impermiabile la asemenea lichele, arătându-se mereu imaculate.

În mai toate discuţiile din ultima vreme nu vezi decât indivizi aroganţi, care îşi încoardă muşchii în direct, care scuipă în faţa oricui nu le oferă respectul pretins (mai niciodată şi cuvenit), nişte prost-crescuţi cu costume scumpe, lipiţi cu poponeaţa de fotoliu şi îngroziţi că ar putea pierde acest privilegiu. De la sindicalist la preşedinte de stat, toţi au ceva de câştigat sau de pierdut, un interes care cum-necum nu prea coincide şi cu interesul ţării.

Aş vrea să-i cred pe cei care spun – precum Ben-Oni Ardelean – că există şi politicieni responsabili. Regret, în democraţii lucrăm cu majorităţi. Majoritatea e actualmente, în mod explicit, dezinteresată de orice adevăr, de orice responsabilitate, de orice lucru bun. O spunea ea însăşi prin discursul majoritar pe care îl propagă. Politicienii buni, valoroşi, cinstiţi etc. nu sunt utili în această etapă.

Ceea ce au realizat aceşti nenorociţi este un fapt cu mult mai grav şi cu urmări greu de anticipat. Au compromis pentru multă vreme credibilitatea Parlamentului. O covârşitoare majoritate a populaţiei este convinsă că avem acolo o cloacă de rebuturi umane care ar merita linşajul. S-ar putea să fie adevărat. Dar asta nu înseamnă în niciun caz că nu mai este nevoie de această instituţie. Luptătorii anti-băsescieni se laudă că nu vor lăsa ţara să ajungă la dictatură. Or, prin defăimarea reciprocă în care s-au angajat, nu fac decât să înfiereze singura instituţie care stă între dictatură şi democraţie. Aşadar, fie sunt proşti, fie sunt orbi, ori pur şi simplu lipsiţi de scrupule. Altă variantă nu văd.

Mă sperie că prea mulţi oameni care odinioară se preocupau de politică, de vot au ajuns să spună că Parlamentul e doar o adunătură de mafioţi care ar fi mai bine dacă s-ar desfiinţa. Logica lor e clar deficitară, fiindcă în acelaşi fel se poate argumenta că spitalele ar trebui desfiinţate doar pentru că medicii sunt unii corupţi, iar alţii incompetenţi ş.a.m.d. Dar oamenii nu funcţionează logic. Nu acţionează logic. Iar criza actuală (cea politică) nu face decât să alimtenteze frustrările, să hiperbolizeze nemulţumirile şi să aţâţe setea de răzbunare. Foarte mulţi s-au săturat şi vor nişte capete de politicieni, dacă se poate chiar pe toate.

Aş zice că e destul de clar pentru oricine, dar – ca să nu fiu acuzat că transform nejustificat premisa în concluzie – voi spune că e doar o observaţie persoanală (empirică) aceea că gradul de insecuritate la nivelul străzii a crescut, că oamenii îşi exhibă mai prompt nervii şi agresivitatea acum decât în urmă cu 5-10 ani. În plus, tot mai mulţi au ajuns să înţeleagă că au drepturi – chiar dacă le interpretează foarte prost – şi că cineva ar trebui să le dea socoteală.

În loc să încerce să atenueze intensitatea acestor tensiuni, majoritatea liderilor politici încearcă din răsputeri să profite de pe urma lor îndreptându-le împotriva adversarului conjunctural. Dar este o mişcare fundamental greşită, pentru că înseamnă să tragi gloanţe în fundul unei bărci în care te afli tu însuţi. Asta fie şi numai pentru faptul că, aşa cum s-a întâmplat adesea, cei cărora le erau turnate azi dejecţii în creştet mâine deveneau partenerii politici admirabili şi credibili. Partea a doua e normală, politica înseamnă negociere şi asociere, prima e cea maladivă.

S-ar putea totuşi ca aceşti indivizi foarte decişi să se păstreze în funcţii să ştie mai mult decât noi. Se prea poate ca ei să cunoască adevărul despre IQ-ul maselor şi despre gradul lor de manipulabilitate. S-ar putea ca investiţia să renteze şi să-i scoată preşedinţi, primari, consilieri, parlamentari etc. Pe termen scurt, da. Pe termen lung e clar că distrug şi că, într-un fel sau altul, vor ajunge să tragă ponoasele acestui rău pe care îl cultivă cu deplină lucidate.

Je suis en train de me faire flusher par Moto-Men,

Sur MSN et il m’annonce son bla bla.. je le laisse ramer, ça va lui faire du bien, de se répondre…. c’est fou le tas de conneries quand on veux se dépêtrer d’une situation qu’on peut dire…Il dit qu’il ne sait pas comment me prendre, c’est trop compliqué, que je suis un bon gars, bla bla bla…. Si emballé qu’il était, et moi aussi.  Il avait des couilles je disais….

Finalement c’est ok et je pourrais vous donner plein de raisons, mais y’en aura pas… Puisqu’il en est ainsi bien la Vilaine repart à la chasse et vous allez voir….. Chou le romantisme….. on va être plus Vilaine que jamais, un monstre de la cruse, casanova de la fifure….  En fait je le trouvais un ti peu maigre, mais bon! le prochain y va être sexy pas de compromis, un top model avec tout ce qui va avec…

Mon dieu que c’est compliqué tout ça… c’est vrai quand t’es casé, oui c’est pas toujours facile, mais avec la personne que tu vis bien tu sais à quoi t’attendre…

Bon bein la bonne nouvelle, ben comme je suis de retour sur mon blogue je vais m’arranger pour créer de beaux moments et m’amuser en même temps….  Après tout c’est pas un tite relation d’une semaine, même pas qui vont de sensibiliser… J’suis un dur moi, un vrai, un solide…. on je repars à la chasse et  je vous informe des développements, y’a déjà un gars qui me trouve sexy… Il me dit je devrais pas te dire ça!, qu’il dit, je me dis ben yes faut m’le dire… c’est bon pour mon Égo….

Bon pour ce soir assez d’émotions!, switch sur cruzz time  ..

PS. sexy le gars de la photo non?

[ eng. Bin Laden, guilty of Palau and spy club? ] [ esp. Bin Laden, ¿culpable del Palau y espía del Barça? ] [ fr. Bin Laden, coupable de Palau et le club d'espionnage? ] [ deu. Bin Laden, schuldig von Palau und Spion Club? ] [ it. Bin Laden, colpevole di Palau e club spia? ] [ ch. 本拉丹，帕劳和俱乐部间谍罪？ ] [ rus. Бен Ладен, виновных Палау и шпиона клуб? ] [ ar. بن لادن ، بتهمة التجسس بالاو والنادي؟! ]

Barça? Ara m'hi poso.

Arrel del tema dels “espies” del Barça, ha tornat a ressorgir la bestiesa aquesta, constant a casa nostra, de veure conspiracions a tot arreu i a tot hora. Ara resulta que tot es limita a que determinades “forces ocultes” li tenen ganes al President del Barça. Ja n’hi ha prou de fer aquests paperots, senyor Laporta. Tots sabem de sobres que hi ha un munt de gent que li té ganes. Gent que no li perdona, ni li perdonarà mai, el seu compromís amb la llibertat del nostre poble. I gent que no accepten, ni acceptaran mai, que vostè no formava part d’aquesta mena de “lobi mafiós” que es reparteix el país, mentre s’embolica amb la nostra bandera. I també sabem que El Periódico de PSCatalunya es deu al seu amo, ara i sempre. Però tot aquest “contuberni” de malvats no pot fer obviar que l’espionatge sobre els Vicepresidents del club ha existit.

Promoció d'El Periódico?

Deixem-nos d’orgues. Els malvats existeixen, però acceptem alhora que si els “malvats” poden fer mal és per què aquest existeix. El problema no és que es difongui la “maldat”, sinó que aquesta hi sigui. A mi no m’interessa el més mínim saber els motius que té El Periódico per difondre-ho. Els bastards només responen a interessos bastards. Ja s’ho faran amb la seva prostituida consciència de servidors “sociates”. El problema d’aquest país, amb els periodistes, és que encara ens els mirem com si fossin els de les pelis nordamericanes. Com si fossin herois. Una imatge, és clar, extreta més de les pel·lícules que de la realitat. Als EUA la llibertat de premsa és real i se la creuen. Allí si que és un poder “independent”. Aquí, ni de broma. En aquest país les notícies no surten publicades… excepte que interessin als “amics” polítics dels editors.

Diputació... merda de la bona!!

Aquest país és el de l’omertà, entre amics. Com al Palau de la Música, en què ara resulta que el PSC acusa CiU de fer els ulls grossos, mentre CiU diu que el PSC no hi va fer res, quan podien fer-ho. La Diputació calla com la puta que és, fent veure que no saben de què els parlen. Com si la merda no anés amb ells, ells que han fet del remenar merda una autèntica professió, en què excel·leixen sobre manera. Tots en són culpables, en el mateix grau. L’omertà de nou. Com que l’amic era dels “nostres”, i tot semblava que anava bé, doncs no cal inverstigar a fons res, no fos cas que prenguèssim mal tots plegats.

Dolent perfecte.

Senyor Laporta, senyors auditors del Palau, senyors polítics amb responsabilitat que només saben espolsar-se-la de sobre quan els cauen al damunt, no hi ha més conspiracions en aquest país que una olla plena de merda, que els sobreix per tot arreu. Si no els agrada que la merda els taqui, facin la seva feina correctament. Que no saben fer-la? No volen fer-la? Qui sap com aturar la corrupció o la degradació de la democràcia, i no ho fa, podent-ho fer, és tant culpable com el qui directament n’és autor material. Si no més. I vostès,  complíces del delicte, deixin de clamar al cel allò que toleren a la terra.