(Acum când scriu, forumul este pe sfârşite…îl urmăresc în paralel în timp ce scriu. Nu poate fi considerat live blogging, nu ? Deşi transmisia este de o calitate atât de bună încât am impresia că sunt în sala pe  care am părăsit-o de curând ).

Evenimentul este memorabil din  mai multe puncte de vedere. Mai întâi, nu este obişnuit să vezi bloggeri din atâtea ţări adunaţi la un loc.  Apoi, problemele tratate au fost complexe, de la bloguri ca instrument de marketing sau de promovare a imaginii de corporaţie  şi până la libertatea jurnalismului online şi viitorul blogosferelor. În continuare, am între(văzut) blogosfere atât de diferite, de parcă nu ar fi aparţinut aceleiaşi planete…În fine, că acest eveniment îndrăzneţ a fost organizat de o asociaţie studenţească, şi s-au descurcat admirabil.

Au fost şi minusuri: promovarea slabă a evenimentului şi folosirea lui insuficientă pentru promovarea imaginii României: unii dintre cei mai influenţi bloggeri din lume au fost la Bucureşti şi au scris despre forum, “în direct”. Dar poate mai erau şi alte posibilităţi de a folosi evenimentul, nu?

Să nu închei fără să observ reacţiile copilăreşti de pe unele bloguri (spuneam eu odată despre vârste diferite ale blogosferelor: ei bine, la acest forum au fost vizibile diferenţele). Am văzut obiecţii gen “de ce  Azerbaidjan are speakeri şi România nu are speakeri” sau “nu vin că nu am fost invitat”. Însă intrarea a fost liberă şi bloggerii puteau să participe şi să ia cuvântul. Fără invitaţie şi fără titlul de key speaker, ce să-i faci…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/11/10/consilierea-in-comunicare-si-virtuozitatea-artistica/ Tue, 10 Nov 2009 22:48:08 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2009/11/10/consilierea-in-comunicare-si-virtuozitatea-artistica/

Am pus acest titlu  pentru că a consilia pe cineva în comunicare este o artă. O artă modestă, de fapt. O artă a profesionismului şi a acumulării de experienţă. Mă uit spre studenţi şi observ ideile false pe care le-au dezvoltat  despre profesia de comunicator, şi cu deosebire despre ipostaza de consilier. Mai departe,  şi în plan public există o impresie falsă asupra consilierii. Asta fără îndoială se întâmplă şi din cauza imposturii, care e mai răspândită în profesia aceasta decât în altele. Foarte uşor unii “experţi”, care au mai multă îndrăzneală decât abilităţi şi cunoştinţe, se trezesc vedete răsfăţate în prim-planul public…

Dar să revenim. Consilierea în Ro ridică mai multe probleme:

1.Disponibilitatea variabilă a clienţilor de a se lăsa consiliaţi. La o extremă, unii dintre ei nu acceptă consilierea, îşi iau consilieri doar “ca să fie în rândul lumii”(Aceştia sunt cei mai dificili pentru că nu înţeleg rolul şi importanţa comunicării. De regulă sunt şi cei mai rigizi, pe care consilierul poate să încerce să îi antreneze şi să le dea sfaturi, însă nu poate spera într-o schimbare majoră de atitudine.). Cealaltă extremă este aceea în care clientul este prea maleabil, prea flexibil, şi intră cu uşurinţă în rolurile prescrise, chiar şi atunci când sunt nenaturale sau nu se potrivesc cu istoria şi identitatea sa anterioară.

2. În eventualitatea în care există mai mulţi consilieri, nu există o echipă şi nici măcar o concurenţă corectă ci mai degrabă o luptă continuă pentru supremaţie. Fiecare vine cu versiunea lui şi se gândeşte mai mult cum să îşi dezvolte strategia proprie decât cum să găsească linia unitară, atât de necesară în orice încercare de a construi o imagine. Iar profesionalismul rămâne pierdut în drum, între încercările de a se legitima şi altele de a afişa public “măreţele realizări”.

3. Exerciţiul consilierii începe cu exerciţiul comunicării. Cum multe sunt la început pe aici prin Ro, să presupunem că prima problemă a noastră este comunicarea cu clientul. Dacă abordăm aşa situaţia, atunci strategia de comunicare are ca primă ţintă un singur om: clientul. El este primul public pe care exersăm strategia şi putem testa anumite mesaje. Deci traseul este consilier – (strategie de comunicare) – personaj consiliat (client). Abia apoi, după ce se acceptă anumite idei, ajungem la lanţul firesc personaj public (client)   – (consiliere) – strategie de comunicare -  (alte) publicuri ţintă.

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/11/04/invitatie/ Wed, 04 Nov 2009 08:20:24 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2009/11/04/invitatie/

Azi, la Centrul Nato, str. Emil Bacaloglu nr. 2, sala Amfiteatru,  ora 16,00-18,00, în cadrul activităţilor cu master Comunicare managerială şi resurse umane, o voi avea ca invitată pe Nancy Sherman, din partea Fulbright Romania, care va vorbi pe tema “Inteligenţa emoţională şi leadershipul”. Sunt invitaţi studenţii de la master Resurse Umane  şi în limita locurilor din sală, şi alţi studenţi interesaţi.

PS. Rog pe toţi masteranzii să nu mai trimită pe mail cereri de înscriere la dizertaţie, pentru că am deja foarte mulţi înscrişi pentru februarie 2010.

Competiţiile simbolice furibunde care s-au dezlănţuit de câteva zile în spaţiul public m-au făcut să mă gândesc din nou la analiza comportamentală. Dar transferată la un nivel de care teoreticienii ei, Skinner, Lovaas şi alţii nu au ajuns să se  intereseze. Anume, să aplici lanţul antecedent-comportament- consecinţă la nivel de segmente electorale.

Antecedent: Traian Băsescu vine în 2004 şi spune “Să trăiţi bine”. Comportament: primeşte voturi. Consecinţă: În loc de trai bun, lumea primeşte scandaluri în fiecare zi; de la sandvişuri cu bălăcăreli publice la micul dejun, la ciorbă de partide la prânz şi la salată policoloră de miniştri, seara. În loc de recompensă, electoratul a primit un stimul aversiv. Şi nu doar o clipă, ca un mini şoc electric, ci prelungit pe cinci ani. Ei, acum e acum. Traian Băsescu propune un nou antecedent: România de bun simţ. (Tocmai el!   ). Rămâne de văzut ce comportament va obţine…

Ne mutăm un strat mai sus cu perspectiva şi ne gândim la un alt lanţ. Antecedent: De douăzeci de ani avem campanii electorale. Politicienii vin şi spun: Votaţi-ne, că vă dăm X şi Y ( în ultimii ani, invitaţia a devenit mai abstractă: votaţi, indiferent pe cine, numai veniţi la vot). Comportament: Unii oameni răspund la stimul şi participă. Consecinţă: nimeni nu dă nici X nici Y. Mai mult decât atât, dezamăgirea se repetă ca o placă stricată, o alegere după alta. Ce se va întâmpla la antecedentul de anul acesta? Numai bunul Dumnezeu ştie…

Oprindu-ne aici cu exemplele, să observăm cât de greu sunt de construit mesajele de campanie. Practic, designerii lor trebuie să aplice lanţul antecedent-comportament-consecinţă la segmentele electorale şi să se gândească ce factori motivatori funcţionează pentru fiecare. Pentru că, dacă primeşte nici o recompensă, publicul ţintă nu va repeta comportamentul.

Grea meserie, cea de comunicator…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/09/politica-un-teatru-inchis/ Fri, 09 Oct 2009 04:59:43 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2009/10/09/politica-un-teatru-inchis/

Ieri seară. Televizorul stă deschis din greşeală pe Antena 3. Şi vorbeşte singur…O cunoscută moderatoare, fost purtător de cuvânt al guvernului, are  ca invitaţi consilierii candidaţilor la preşedinţie. În diagonală, îmi trec pe la urechi explicaţiile, interogaţiile şi încrucişările de săbii verbale. Punctează cine se impune la cuvânt, cine reuşeşte să plaseze un mesaj, cine ocupă mai mult din spaţiul emisiunii, cine are prezenţă scenică mai convingătoare ş.a…..după câteva evaluări involuntare de genul acesta ale celor prezenţi (asta înseamnă să fii profesor la Comunicare! ai reflexe), mintea merge mai departe pe pilot automat şi scoate la iveală grila lui Charaudeau pentru dezbateri televizate. O opresc brusc pentru că devin conştientă de inutilitatea analizei.

Hei, oameni buni, politicieni şi consilieri, aruncaţi o privire dincolo de scenă, în întunericul sălii…în focul schimbului de replici, nu aţi observat că majoritatea spectatorilor au plecat. Aţi rămas închişi în teatru, cu o mână de spectatori fideli, dintre care unii mai sunt acolo pentru că sunt concurenţi şi la un moment dat or să urce pe scenă, iar alţii îşi câştigă existenţa din despicatul firului în patru pe seama spectacolului-fără-spectatori. Iar premiul cel mare se va acorda în final pe seama câtorva turmentaţi care vor vota: unii din amintire, alţii din empatie, alţii din simpatie  nejustificată, iar alţii din tentaţie pentru nişte recompense fantomă. În timpul scurt care a rămas, voi actorii şi regizorii vă veţi încinge creierele gândindu-vă cu ce să  îi tentaţi…sau cum să vă identificaţi cu ei mai tare…cum să le valorificaţi amintirile…sau cum să le daţi iluzia că nu sunt turmentaţi ci aleg în cunoştinţă de cauză. Şi pentru că, privit la rece, spectacolul nu are o regie serioasă ci este o improvizaţie, premiul cel mare se va acorda la întâmplare. Asta şi meritaţi, de fapt…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2009/06/29/comunicarea-institutionala-prioritati-si-posibilitati/ Mon, 29 Jun 2009 19:34:53 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2009/06/29/comunicarea-institutionala-prioritati-si-posibilitati/

(Prezint problema ca pe una de matematică.)

Un expert în comunicare instituţională are un buget limitat şi trei posibilităţi de intervenţie:

- să analizeze statisticile oficiale şi să aleagă în funcţie de acestea direcţiile de acţiune (opţiune care s-ar putea să însemne o eficienţă scăzută, de obicei patologiile sociale sunt prea dezvoltate pentru un buget limitat);

- să facă un sondaj de opinie reprezentativ pentru populaţia de referinţă, din care să reiasă problemele care îi deranjează cel mai mult pe cetăţeni, şi să acţioneze în consecinţă (însă rezultatul sondajului de opinie s-ar putea să fie o capcană, percepţia problemelor să fie diferită de ponderea lor reală);

- să realizeze o analiză media să vadă care sunt temele dominante stabilite de acestea şi cum s-ar putea încadra tematica proprie în ele, astfel încât să poată plasa mesajele sale (obiecţie: nu ştiu dacă agenda setting are relevanţă în acest caz);

Şi acum întrebarea: ce ar trebui sa facă expertul? Ce alternativă să aleagă?

Din ceea ce observ în lumea (era să spun “jungla”) firmelor, prejudecăţile despre care se vorbeşte în manualele de comunicare nu numai că există, dar există într-o formă chiar mai adâncă decât mi-am închipuit. Comunicarea este privită drept: un act natural (toată lumea se pricepe la comunicare - ”deci noi managerii, cu atât mai mult”), o vrajă care permite oricui are bagheta magică să transforme peste noapte imaginea unei firme, sau să o creeze pornind de la zero; o amestecătură între promovare şi organizare de eveniment: diferenţa între domenii ca şi între noţiuni şi tipuri de strategii estre total în ceaţă;  şi ce este mai rău, calitatea de expert în comunicare nu este recunoscută. Eficienţa comunicării este confundată cu rapiditatea ei (A, nu ai creat strategia aia de brand şi promovare? Te aştept de cinci zile!)  sau cu volumul ei (A, doar atât ai scris pentru site-ul de prezentare? Atât de puţin!?). Observaţii pentru manageri: volumul  şi eficienţa comunicării sunt invers proporţionale. Arta unui comunicator se măsoară în capacitatea de a concentra informaţia, nu de a o dezvolta. De asemenea, strategiile de comunicare eficiente nu se proiectează fără nici un suport: există o perioadă de strângere de informaţii care nu poate fi eliminată. Observaţii pentru comunicatori: adaptarea la cerinţele nerealiste ale clienţilor trebuie să aibă o limită (dincolo de care meseria cade în derizoriu); în plus, nu trebuie arătate niciodată clienţilor elemente de “bucătărie” (nu vor înţelege nimic) ci produsul finit. De încercat şi de văzut .

Astăzi am răsfoit o carte care este în vogă printre foştii şi viitorii antreprenori, The Tipping Point, de Malcolm Gladwell. Nu am citit-o integral pentru că am înţeles despre ce este vorba şi nu m-a tentat să o citesc pe îndelete. Best sellerurile, fie ele şi din literatura de afaceri, mă dezamăgesc prin faptul că prezintă o recompunere a unor noţiuni cunoscute într-un alt complex, cu o altă denumire – iar restul cărţii nu este altceva decât broderie narativă pe marginea modelului rebotezat. Dar să redau un rezumat, ca să se înţeleagă despre ce este vorba (dailybusiness.ro) Pentru ca o idee sa aiba forta unei epidemii are nevoie de un conector, un expert sau un vanzator (adica de o persoana cu o inzestrare sociala rara) de un factor de aderenta, adica de o cale simpla de a o face irezistibila, si de un context propice transmiterii ei.

Da, numai că în loc de Legea Minoritarilor putem să vorbim despre nişe, în loc de Factor de Aderenţă putem să vorbim despre profilul publicului ţintă, iar în loc de Context putem vorbi despre legea contagiunii sociale. Sigur că da, sună mai plictisitor şi mai puţin misterios decât termenii din carte. Dacă putem complica lucrurile, de ce să nu o facem? Mai ales dacă ies şi bani…

O idee cu care am rămas însă din carte, şi care ar trebui să fie negreşit folosită în programele de comunicare publică, este ideea de epidemie socială. Iar termenii de conector (facilitator al comunicării), expert şi vânzător sunt utili şi ei pentru că indică jaloanele prin care un program de comunicare trebuie să treacă în plan informal pentru a-şi atinge obiectivele. Cu observaţia că în ultima vreme conectorii s-au mutat în spaţiul virtual, în timp ce experţii şi vânzătorii au început să penduleze neconvins între un spaţiu şi altul…

Manualele de comunicare ne învaţă că “sursele informale de comunicare apar şi se amplifică în lipsa unei comunicări formale. O informare corectă reprezintă calea de contracarare a canalelor informale şi deci a distorsionării mesajelor sau a naşterii zvonurilor”. Afirmaţiile acestea, valabile până acum în teorie şi în practică, se răstoarnă complet datorită dezvoltării spaţiului virtual.  Respectiv, comunităţile virtuale par să aibă o proliferare scăpată de sub orice control – există o “foame” de a crea grupuri/forumuri şi de a comunica informal mai înainte de a consulta informaţii oficiale. Orice individ, anonim sau nu, cu o poziţie importantă sau nu în plan informal, poate lansa informaţii false. După legi necunoscute, aceste informaţii nelegitime se propagă prin canalele informale virtuale (probabil, având ca motivaţie sociabilitatea). Cert este că organizaţiile pot face prea puţin pentru a preveni sau combate acest fenomen: canalele informale din spaţiul virtual sunt invizibile. Adică, dacă în spaţiul real se poate face sociograma, sau prin observaţie se pot bănui traseele informale pe care se distorsionează mesajele, în spaţiul virtual traseele pot fi complet imvizibile: sunt forumuri/grupuri care nu pot fi detectate, şi se transformă astfel în redutabil adversar al eficienţei organizaţiilor. Poate pare o exagerare, însă câtă vreme are loc acest fenomen, poate fi perturbată şi comunicarea operaţională, nu numai cea strategică, iar organizaţia se trezeşte pusă în situaţii surpriză. Ce este de făcut? Nu se văd prea multe soluţii: o atitudine fermă din partea surselor oficiale (întărirea ori de câte ori este nevoie a informaţiilor oficiale), asigurarea că mesajul formal ajunge la destinatari/angajaţi, obligativitatea consultării surselor formale într-un ritm acceptabil, rapiditatea intervenţiei în cazul unei crize incipiente, şi existenţa permanentă a soluţiilor de “plan B” în cazul în care zvonurile afectează activitatea normală. Adică, flexibilitate, prezenţă de spirit, proactivitate. Multe dintre ele lipsesc total în firmele româneşti .

După cum se vede, minciuna (sau altă variantă a ei, mai neagră sau mai gri): manipularea, dezinformarea, exagerarea, omisiunea) nu apare deloc între alternativele de mai sus, pentru că nu vreau să discut deocamdată despre oamenii rău intenţionaţi. Ci despre cei bine intenţionaţi: cei care spun că sunt de partea Binelui.

“Spun adevărul, nu vreau să te mint” auzim adesea în convorbiri interpersonale. Dar cum este adevărul? Este unul unic, îl cunoaştem?  Adevărul nu este unic, pentru că este subiectiv şi parţial: este interpretarea proprie despre adevăr, cunoaşterea individuală care este inevitabil limitată. Nu îl putem cunoaşte pe deplin, mai ales când este vorba de probleme sensibile cum ar fi “binele altuia”, “atitudinea altuia”, “dorinţele altuia”. În această interpretare, teoriile filosofice cu privire la adevăr sunt implicite, variabile de la un individ la altul, şi dau naştere la bariere de comunicare. Aparent, se implică întotdeauna ca valoare adevărul- corespondenţă, dar în realitate este adevărul-coerenţă (adevărul care se potriveşte cu restul cunoştinţelor pe care le am) sau şi mai şi, adevărul-pragmatism (adevărul care îmi este util). Iată de ce, expresia de mai sus înseamnă de fapt…Asta este realitatea mea (proiecţia mea asupra prezentului şi viitorului). Însă în ce măsură avem dreptul să impunem această proiecţie, mai ales dacă implică şi roluri, atitudini sau sentimente ale altora? Nu cumva este mai bine să evităm subiecte sensibile (disimulare) sau să nu le deschidem deloc (tăcere)? Este “afirmarea adevărului” o scuză, chiar dacă perspectiva afirmată le face rău altora?

Iar dacă transferăm afirmaţia în registrul comunicării publice…în ce măsură responsabilitatea organizaţiilor trebuie să se manifeste la acest nivel? ”Spune adevărul” sună un principiu din relaţiile publice. Dar ar trebui să existe şi nuanţe ale acestui principiu…adevărul afirmat nu trebuie să lezeze pe alţii (mai ales pe alţii aflaţi într-o situaţie asimetrică) şi trebuie să nu contravină binelui public. Deci cuvintele şi afirmaţiile celor care comunică în spaţiul public trebuie bine cântărite din acest punct de vedere.

(Însă din câte văd mulţi actori colectivi din spaţiul public nu au ajuns încă nici măcar să cunoască şi să aplice “principiul adevărului” dar să se mai gândească şi la nuanţe…)

Două studente  de la masteratul Comunicare Politică mi-au făcut o bucurie azi la examen – şi care poate fi una din mulţumirile unui profesor, decât să vadă o lucrare bine documentată şi utilă, pe un subiect “neelucidat” atât în analiză cât şi în practică?

Câteva concluzii la care am ajuns împreună, în urma prezentării:

- pentru un scop ca acesta nu trebuie o campanie, ci un program care să se întindă pe mai mulţi ani: cu alte cuvinte, o viziune strategică coerentă şi  independentă de schimbarea guvernelor – însă, toate campaniile au fost contextuale şi nelegate una de alta;

- în ceea ce priveşte campaniile care au fost, demersurile au fost punctuale iar diseminarea lor a fost foarte proastă (despre primele campanii nu s-au găsit uşor informaţii relevante);

- neadecvarea campaniilor la “produs” adică la caracteristicile ţării pentru care se proiecta imaginea;

- lipsa componentei de comunicare strategică pentru publicul intern, care este un public de primă mărime şi purtător de imagine.

Din analiza lor a reieşit că singurul demers concertat şi care respectă cât de cât algoritmul de proiectare al unei campanii a fost campania realizată simultan pentru imaginea României în Spania şi Italia (însă şi aici analiza a descoperit inadvertenţe, cum ar fi confuzia actorilor instituţionali care comunică, lipsa informaţiilor post- campanie, comunicate cu volum insuficient de date, organizarea evenimentelor care lasă de dorit…şi în consecinţă, o diferenţă a receptării campaniei în media externă (critic) faţă de media internă (laudativ).

Paşi mulţi şi mărunţi mai sunt de făcut în comunicarea instituţională ….

În clipa de faţă nu ştiu de care dintre cele zece porunci se leagă “Să nu judeci”….este însă un păcat, pentru că doar Cel de Sus ar trebui să judece. Însă oamenii cad foarte des în acest păcat pe care nici nu îl conştientizează. Iar în spaţiul public, păcatul este şi mai frecvent, pentru că se leagă de informaţia fragmentată pe care o receptează publicurile prin media (şi new media). Iar în spaţiul virtual, “judecata” aceasta parţială devine vizibilă  pentru că, sub protecţia anonimatului, este dezbrăcată de convenţii sociale.  “Judecata” este denaturată fie prin sublinierea unor amănunte secundare (de exemplu se judecă un vorbitor pentru dicţie fără a asculta ideile) fie prin negarea integrală a mesajului (din motive de plictiseală sau lipsă de apetit intelectual al receptorului) fie prin decuparea unui element colateral şi divagarea pe o temă (cum ar fi bloggerii aştia…nişte rataţi…deşi subiectul era altul, cuvântul “blogosfera” a fost amintit în treacăt) sau în fine, prin atacul direct al vorbitorului (ce este şi cu ăsta, vrea să câştige bani…)

Poate este şi vina media comerciale,  care au transformat spaţiul public într-un circ simbolic imens, în care actorii publici evoluează sub ochii unor spectatori dornici să îi “desfiinţeze” ulterior, dacă nu cumva au fost “desfiinţaţi” deja în direct. Acest tip de educaţie media a deformat capacitatea normală de receptare a audienţelor, încât dacă eşti un producător/moderator care vrea să facă emisiuni de calitate, sau un invitat care prezinţi o noutate oarecare, vei fi suspectat de intenţii ascunse sau respins a priori. Cum spuneam, nu ştiu pe unde mai este cuvântul care zideşte…

Toate aceste idei mi-au venit în minte în urma prezenţei mele şi a Loredanei Ivan, la invitaţia lui Claudiu, la emisiunea “Ora de ştiri” de luni 29 decembrie, cu subiectul Cultural Creatives, un subiect interesant, o cercetare în care grupul nostru a pus suflet…

În comunicarea strategică, publicurile sunt multiple. Fiecare are un alt “portret”, alte aşteptări, alte valori. Însă uneori, nu se poate emite decât un singur mesaj…acest mesaj trebuie să ajungă la toate publicurile ţintă şi să aibă un efect cât mai aproape de cel dorit. Se poate însă face acest lucru? Cum se poate atinge un asemenea obiectiv – o pluralitate de sensuri sub aceeaşi formă, iar fiecare citeşte doar ceea ce îi este adresat? Această dilemă ar putea fi destul de des întâlnită la un expert în comunicare, în situaţia în care nu se orientează spre comunicarea de nişă (de exemplu comunicatorii din instituţii nu pot să se orienteze spre nişe, trebuie să comunice simultan cu publicuri foarte diverse).

O altă situaţie este aceea în care avem niveluri diferite ale sensurilor, în funcţie de competenţa destinatarului. Cu alte cuvinte, un sens uşor la suprafaţă, pentru destinatarii convenţionali, iar în interior un alt sens mai adânc (un sens cu “cifru” pentru decodificatorii competenţi…).

Iar dacă este să ne gândim la un alt aspect, multiplicarea sensurilor, comunicarea pe bloguri reiterează scheme clasice din teoria comunicării (ne putem gândi la oricare: Lasswell, Shannon-Weaver), numai că le repetă dintr-o altă perspectivă. În spaţiul virtual totul are loc prin cuvânt, aşadar schemele cu pricina sunt îngroşate, accentuate: atât mesajul cât şi feed-back-ul vizibil rămân “consemnate”. Paralelismul cu spaţiul real complică lucrurile, există feed-back-ul invizibil – care uneori se transferă în spaţiul real, iar alteori rămâne în spaţiul virtual şi se transformă în spirală a tăcerii. Sensurile nu mai sunt divergente, ci se multiplică exponenţial. Poate nicăieri nu se vede mai bine comunicarea în acţiune…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2008/07/30/european-research-networks/ Wed, 30 Jul 2008 07:04:29 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2008/07/30/european-research-networks/

În clasificarea binecunoscută a rolurilor experţilor în comunicare (S. Cutlip, A. Center, G. Broom, Effective public relations, 1993) există un rol foarte interesant, despre care se discută destul de puţin la cursuri: rolul de promotor al comunicării. Este cel care are ca funcţie principală medierea şi interpretarea:”menţinerea comunicării cu dublu sens, înlăturarea barierelor şi menţinerea canalelor de comunicare deschise”. Practic, un comunicator cu un asemenea rol facilitează întâlniri între oameni care s-ar putea completa într-un proiect, stabileşte agende de discuţii, sintetizează perspective, comentează interacţiuni şi concluzionează diversele puncte de vedere. Este un rol mai rar adoptat de specialişti, dar care pe viitor, se va răspândi datorită globalizării: organizaţiile se trezesc adesea solicitate să se extindă, ceea ce creează probleme de comunicare, sau apar proiecte de colaborare în zone de “graniţă” astfel încât facilitarea comunicării devine adesea un element esenţial. Problema este că pentru acest rol (ca şi pentru cel de rezolvare de probleme) este necesară nu numai experienţa prealabilă ci şi educaţia în comunicare în societatea democratică – o educaţie pe care organizaţiile româneşti nu o au…iată de ce la noi, statistic vorbind, rolul acesta se întâlneşte foarte rar. Profesionalizarea comunicării este încă la începuturi, organizaţiile din domeniile cele mai diverse se trezesc obligate să comunice şi sunt la nivelul înfiinţării de departamente de comunicare, al formulării destul de vagi a unei fişe de post (este stadiul în care rolul de tehnician predomină, cum mai observam cu nişte luni de zile în urmă).

Problema devine cu atât mai interesantă dacă ne gândim la reţelele europene de cercetare…Aceste reţele au început să apară odată cu finanţările de proiecte europene şi s-au coagulat destul de repede în ultimii cinci ani. Acum România se găseşte din nou în postura “celui mai mic membru”; reţelele, odată create, sunt destul de exclusiviste: de ce s-ar lărgi, că nu au avantaje şi nici garanţii cu privire la cercetătorii români? În al doilea rând, pentru reţele este esenţială mobilitatea, cum spunea Sean McCarthy la trainingul FP7 de anul trecut: “Dacă nu o să vă beţi cafeaua în toate ţările Europei, luaţi-vă adio de la proiectele internaţionale de cercetare”. Cum la români întotdeauna deplasarea, birocraţia şi fondurile pentru mobilităţi sunt o problemă, inserţia în aceste reţele devine cu atât mai dificilă. În acest context, rolul de facilitator al comunicării este esenţial (mă refer aici la vârfurile academice şi ştiinţifice, la conducătorii de teme de cercetare). Numai că rolul a fost asumat de puţini cercetători din acest univers restrâns: am văzut toate tipurile de atitudini în afară de aceasta (“cercetătorul singuratic”,”cercetătorul de institut”, “profesorul care ocazional face şi cercetare”, “cercetătorul care creează reţele naţionale”). Pentru rolul la care mă refer trebuie nu numai experienţă ştiinţifică, educaţie în comunicare şi mobilitate, ci şi capacitatea de asumare a riscurilor şi de previziune (nu întotdeauna o acţiune în sine se va dovedi profitabilă: se poate rata inserarea într-o reţea, sau proiectul propus să nu fie finanţat). Să ne întrebăm câţi vor reuşi să se plaseze în acest rol, în această nouă lume în care se redistribuie puterea de expert şi se recreează elitele academice…

Subiectul dezbătut aseară la “Ora de ştiri” a fost dacă Academia Română ar trebui sau nu să se preocupe de imagine…Unul dintre argumentele posibile în favoarea lipsei de preocupare pentru imagine este că “Academia se ocupă de lucruri serioase” şi nu are timp de media, care în ultima vreme caută doar “spectacolul” şi aspecte superficiale. Alt argument posibil ar fi că nivelul preocupărilor cercetătorilor aflaţi în cele peste 60 de institute este mult peste nivelul de înţelegere al cetăţenilor şi nu au cum să facă joncţiunea în spaţiul comunicării. Un alt argument posibil este că imaginea este o tendinţă recentă şi este apanajul firmelor şi agenţiilor de RP cu care Academia nu are nimic în comun. În fine, un alt argument este că ştiinţa şi cultura nu mai sunt valori centrale în spaţiul public şi ca atare nu merită efortul de a comunica, în asemenea condiţii.

Aceste “argumente contra” au fost atinse în dezbaterea de aseară, la care reprezentantul Academiei nu s-a prezentat, fără nici o explicaţie (în stilul binecunoscut al instituţiilor româneşti). Le-am reluat pentru că mi se pare de interes o sistematizare a lor pentru cei care urmăresc comunicarea instituţională. Să vedem în continuare cum se poate răspunde la elementele de mai sus.

a) Activitatea oricărei instituţii este de interes public. Oricât de specifică ar fi activitatea ei, instituţia respectivă ar trebui să se considere “obligată să comunice” pentru că existenţa ei este asigurată de către stat. Prin “obligată să comunice” înţeleg (1) existenţa unui director de comunicare/reprezentant al instituţiei în probleme de comunicare publică şi (2) prezenţa în emisiunile TVR care este televiziunea publică, ori de câte ori există solicitări.

b) Nivelul de informare şi de înţelegere al audienţei este o problemă în orice demers de comunicare publică. Aceasta nu este insă suficient pentru ca o instituţie să renunţe la comunicare. Conţinuturile se pot adapta şi prezenta adecvat pentru nivelul receptorilor, pentru asta există ştiinţa comunicării.

c) Preocuparea pentru imagine este într-adevăr recentă, ceea ce nu înseamnă că este o preocupare frivolă sau numai sfera privată ar trebui să o îmbrăţişeze. Orice organizaţie/instituţie ar trebui să considere comunicarea ca o variabilă importantă pentru realizarea misiunii ei (bineînţeles, am ar fi valabil dacă instituţiile româneşti s-ar întreba care este misiunea lor). Eventual se poate reformula “preocuparea pentru imagine” (care la limită poate să pară superficial) în “preocuparea pentru comunicare”. Imaginea nu este decât rezultatul comunicării organizaţionale: dacă este negativă înseamnă că şi calitatea comunicării a fost slabă.

d) Instituţiile sunt responsabile de menţinerea culturii şi ştiinţei la periferia spaţiului valoric românesc. Este adevărat că au fost alţi factori din evoluţia economico-socială care au avut rolul major în această configurare anormală a valorilor, dar instituţiile au avut o atitudine pasivă faţă de aceste tendinţe. Chiar şi în situaţia actuală, instituţiile ar putea adopta un rol activ care să contribuie pe termen mediu la restructurarea valorică.

În fine, să observăm că într-adevăr imaginea Academiei este neconformă cu realitatea. Eticheta de “dinozauri” (aplicată în mod stereotip de publicul larg în urma lipsei de comunicare despre care vorbeam) corespunde generaţiei în vârstă, o generaţie necesară în asemenea instituţie. Lângă această generaţie există în institutele menţionate o generaţie de vârstă medie şi una de vârstă tânără, ambele dinamice şi competente (am văzut reprezentanţi ai ei la conferinţe, iar colegul meu Andrei este cercetător la unul din institutele Academiei). Nu numai că activitatea lor ştiinţifică este remarcabilă, dar organizaţiile respective au învăţat să câştige fonduri de cercetare şi supravieţuiască din resurse proprii (nu mai sunt acele structuri osificate din perioada comunistă, aşa cum publicul larg încă le percepe). Deci avem situaţia “realitate pozitivă, imagine negativă” dar cum într-adevăr subiectul este periferic pentru media şi sfera publică, e greu de crezut că se va trece curând dintr-un cadran în altul…

]]> http://dianacismaru.wordpress.com/2008/06/20/increderea-si-construirea-imaginii/ Fri, 20 Jun 2008 08:28:17 +0000 dianacismaru http://dianacismaru.wordpress.com/2008/06/20/increderea-si-construirea-imaginii/

Când văd afişele despre “Rebranding Romania” îmi vine să zâmbesc (dar nu ).

Am impresia că strategiile de imagine care se proiectează la noi sunt desprinse de context şi de realitatea pe care vor să o reflecte. Se uită un amănunt esenţial, că imaginea nu se poate construi decât pe un fundament de încredere. Iar încrederea nu se construieşte prin indicatori economici, ci prin comunicare interpersonală (prin purtători de imagine credibili). Un om de afaceri american mi-a spus (la evenimentul recent despre care am vorbit): “Nu aş investi niciodată în Italia pentru că italienii pe care i-am cunoscut nu mi-au inspirat încredere”. (Simplu…) “Şi onestitatea este importantă”, a continuat el. “Am fost într-o companie italiană în care am cerut să văd regulamentul de funcţionare. Mi-au arătat: un regulament pentru fisc, unul pentru acţionari, unul pentru angajaţi…atunci care era valabil?! Onestitatea scade începând din Nordul Europei pe măsură ce te deplasezi spre Sud.” I-am răspuns că România este mai la nord decât Italia şi atunci stă mai bine la acest capitol dar am avut impresia că nu era de acord….

Răspunsul la întrebarea din postul precedent am primit-o chiar la sesiunea Ad Hoc Council: cineva poate să fie şi sociolog şi comunicator în acelaşi timp dacă ştie să păstreze linia de mijloc. Pentru că, pentru un auditoriu avizat care are cunoştinţe de management şi comunicare, exerciţiile de imagine îngroşată peste măsură nu vor folosi la nimic…

Dincolo de asta, cu prilejul acestui eveniment am făcut o constatare neaşteptată pentru mine (până acum am stat mai mult în mediul academic, cu alte medii am avut un contact indirect). Multora dintre cei aflaţi în poziţii cheie în organizaţii şi instituţii le lipsesc atât abilităţile cât şi conştiinţa importanţei comunicării. Am văzut vorbitori cu funcţii înalte (care reprezintă România în astfel de întâlniri de afaceri sau diplomatice), dar nu sunt antrenaţi în comunicare, deşi ar trebui să facă parte din “fişa de post” în asemenea cazuri. Cum arată nişte “aşa nu” (exact ca în manualele de comunicare, dar nu îşi vine să crezi că personajul respectiv nu le-a deschis şi nu a avut nici consiliere pe tema asta): discursul monoton şi interminabil, ţinut pe un ton egal, fără variaţii; împănarea discursului cu prea multe cifre; expresia feţei de o placiditate totală (“am venit, vă recit, judecaţi-mă şi am plecat”) care transmite totodată şi lipsa disponibilităţii pentru un dialog real; interactivitate scăzută, răspunsuri interminabile la întrebări şi tendinţa de a divaga; lipsa de interpretare a semnalelor date de sală (cam trei-patru participanţi au avut un somn dulce în timpul acestei intervenţii). Culmea este că vorbitorul era competent şi nu se poate spune că discursul sau informaţia transmisă nu era interesantă şi nu avea valoare…pur şi simplu, forma în care era transpusă era inadecvată.

Alte observaţii (despre altcineva, de genul feminin): atât ţinuta cât şi comunicarea nonverbală trebuie să fie în concordanţă cu mesajul transmis: mesajul trebuie transmis şi prin ţinută, şi prin gesturi, şi prin mimică şi postura corpului; chiar dacă genul feminin dezavantajează întotdeauna, există tehnici prin care se poate mări volumul vocii şi în mod sigur poţi transmite un mesaj şi ca femeie, fără să pari neajutorată, rătăcită, neconvinsă sau şovăitoare; în special pentru cei care lucrează în diplomaţie trebuie să fie studiate regulile comunicării eficiente, pentru că ei lucrează într-o zonă de interferenţă culturală care provoacă şi aşa probleme.

Un alt vorbitor a încercat să convingă pe ascultători că în ţara noastră curge numai lapte şi miere…şi deşi probabil a avut ca scop să influenţeze auditoriul astfel încât să plece cu o imagine mai bună despre România, nu cred că şi-a atins scopul. Ciudat, pentru că a uzat din plin de tehnici considerate eficiente: a făcut apel la imagini, a preferat un limbaj colocvial unui limbaj specializat, a folosit adeseori repetiţia, şi-a structurat discursul după câteva elemente cheie, a avut mesaje cheie pe care le-a plasat, a vorbit dinamic şi nu a plictisit pe cei prezenţi (ba dimpotrivă, chiar i-a trezit)…şi totuşi! a stârnit suspiciunea auditoriului (oameni de afaceri de vârstă cel puţin mijlocie) pentru că a fost aproape propagandistic: imaginea era idilică, nimic nu era în neregulă. Poate asta ar fi mers la o întâlnire electorală cu simpatizanţii, aici însă erau oameni cu simţ practic care veniseră ca să afle amănunte concrete despre România şi oportunităţile pe care le oferă. Deci nu ajung numai tehnicile de comunicare, conţinutul şi stilul trebuie adaptate la caracteristicile şi aşteptările publicului-ţintă.

O astfel de întâlnire ar fi trebuit transformată de către responsabilii din ministere în prilej de creare de contacte şi de îmbunătăţire a imaginii pentru România (îmbunătăţire prin elemente concrete şi purtători de imagine, nu prin declaraţii): însă, speakerii veneau, vorbeau şi plecau ca propulsaţi de un motor supersonic. Iar la final, un moment penibil: un ministru care trebuia să vorbească nu a venit, pur şi simplu, în condiţiile în care conferinţa şi programul ei se discutau de mai mult de o lună. Nu cred că nu se găsea nici un secretar de stat sau consilier în minister care să îl înlocuiască, sau nu putea să anunţe din timp că nu mai vine. Preşedintele asociaţiei a spus că “asta nu s-a întâmplat niciodată la o întâlnire a Ad Hoc Council”. Tipic pentru România, să fie o premieră negativă…

Pentru comunicatorii cu simţ de observaţie este limpede că multe situaţii de comunicare sunt de fapt situaţii de pseudo-comunicare. Emiţătorii “se situează în centrul universului” şi se gândesc mai mult cum să se exprime mai bine. Rareori primesc feed-back-ul receptorilor sau, dacă îl primesc, îl interpretează astfel încât să se încadreze cât mai comod în sistemul lor de referinţă. Educaţia în comunicare constă în renunţarea emiţătorului la poziţia privilegiată: la acceptarea ideii că receptorul e o entitate la fel de complexă, cu nevoie de exprimare la fel de mari, şi nu în ultimul rând diferită de emiţător. Plecând de la această idee şi adăugând altele, în funcţie de perspectivele teoretice şi de obiectivele analizei, s-au fundamentat o serie de noţiuni din domeniul psihosociologiei (exemplu, asertivitatea) sau chiar orientări (analiza comportamentală, programarea neurolingvistică).

În plan individual, renunţarea la centrarea pe sine este mai dificilă în cazul asimetriilor de status (relaţia manager- angajat, profesor- elev, părinte-copil) însă cu atât mai necesară. Pseudo-comunicarea duce încet dar sigur la pseudo-relaţii, la conflicte şi crize. Nu degeaba se manifestă în spaţiul virtual această invazie de bloguri personale, la generaţia tânără. Dincolo de expansivitatea vârstei, ei se simt neînţeleşi, cred că familia, şcoala şi societatea nu îi ascultă suficient.

În plan colectiv, situaţia este confuză din cauză că practica în comunicarea strategică se desfăşoară adesea “după intuiţie”. Nu rareori am văzut absolvenţi şi angajaţi în firme de publicitate şi RP care nu îşi pun problema nici care sunt publicurile ţintă mai potrivite, nici care sunt caracteristicile celor cu care comunică, nici ce aşteptări şi nevoi au…şi pentru că nu ştiu nici să formuleze obiective de comunicare, nu vor şti niciodată că mesajele lor nu şi-au atins ţinta. Nici măcar tangenţial…

Diferenţa culturală (şi spirituală, aş adăuga) între români şi anglo-saxoni se poate observa uşor, numai citind regulile scrierii în cele două limbi. Regulile ne trimit de fapt la matricea de gândire al celor două tipuri de culturi, sau mai bine zis la “matricea stilistică”.

Reguli de scriere în engleză (stilul eseistic şi jurnalistic): (1) A se evita verbul “a fi”: se foloseşte doar pentru a introduce adjective sau ca auxiliar în formarea timpurilor. (2) A se evita diateza pasivă: se preferă acţiunile. (3) Nu mai mult de trei verbe/idei într-o frază. (4) Propoziţia se formează după regula subiect+verb+obiect. (5) Timpurile nu se amestecă. (6) Nu se amestecă limbajul formal cu cel informal. (7) Se evită termeni precum “good”, “bad”, “nice”, consideraţi “baby talk”. (8 ) Propoziţiile trebuie să fie scurte, iar limbajul sugestiv. (9) A se evita ambiguitatea.

În limba română, regulile apar în mare parte inversate: (1) Verbul “a fi” are o frecvenţă mare, utilizat cu sensul “a fi, a exista”. (2) Diateza pasivă este destul de des folosită, inclusiv în stilul jurnalistic (apropo de “spiritul mioritic”…) (3) Digresiunile sunt obişnuite atât în stilul academic cât şi în eseuri. (4) Topica în propoziţii e variabilă, putem avea complementul sau verbul în faţă. (5) Nu avem reguli de concordanţă atât de stricte ca în limba engleză, timpurile sunt plasate pe o axă unică şi se mixează în fraze. (6) Limbajul formal şi informal nu se amestecă nici în limba română, deşi mijloacele de diferenţiere diferă: noi avem pronumele de politeţe şi persoana a treia, în timp ce engleza are verbele modale. (7) Deşi limba română este considerată bogată, nu avem bogăţia de semnificaţii din limba engleză. (8 ) Propoziţiile sunt lungi (substantivele pot avea două tipuri de atribute simultan, iar verbele mai multe complemente). În stilul academic întâlnim uneori fraze care se întind pe o jumătate de pagină (sociologia descriptivă). (9) Cu asemenea fraze lungi şi exprimări redundante evităm ambiguitatea care îi pândeşte pe cei care scriu în engleză, dar inducem foarte uşor confuzia şi plictiseala cititorilor.

Nu degeaba lectura de carte de specialitate a scăzut foarte mult (şi lectura de carte în general). Internetul şi societatea informaţională au format pe toţi utilizatorii într-o matrice de gândire pragmatică, pe model anglo-saxon. Nu ar fi de mirare dacă în viitor s-ar constata modificări radicale la nivelul limbilor latine (regretabil, sunt limbi atât de frumoase…)

Am găsit reluate pe un blog (http://casaeuropei.blogspot.com) idei dintr-o comunicare ştiinţifică publicată în 2007 la editura Tritonic (coautori Maria Iacob, Dumitru Iacob, Diana Cismaru). Atunci când am prezentat-o la sesiunea internaţională de comunicări a Facultăţii de Litere din mai 2006, comunicarea a trezit interesul celor prezenţi prin ideea pe care o avansa: în general analiştii se concentrează pe actele vizibile de comunicare, şi nu pe interstiţii (“tăceri”). Însă tăcerea este tot o formă de comunicare, deşi adesea e considerată non-comunicare….Finalitatea materialului viza modul în care organizaţiile pot interpreta şi folosi tăcerea ca strategie în relaţiile publice.

Articolul pe care tocmai l-am citit pe blog reia ideea din altă perspectivă: tăcerea electoratelor şi a publicurilor, ca formă de comunicare. Pentru interpretare se pot considera cele trei situaţii posibile, valabile atât pentru actorii individuali cât şi pentru actorii colectivi: (a) tăcerea drept “renunţare la comunicare” (tăcerea este deliberată, partenerul apreciază că tăcerea este opţiunea cea mai bună, chiar dacă presupune riscul întreruperii relaţiei); (b) tăcerea drept “întrerupere a comunicării” (situaţia în care tăcerea apare ca nevoie a unei perioade de “refacere” , de reconstruire a ideilor şi poziţiei proprii); (c) tăcerea drept “interval de aşteptare” (tăcerea este temporară, se întinde doar atât timp cât contextul comunicării nu este favorabil).

Din această perspectivă, tăcerea electoratelor este “renunţare la comunicare”, pentru că electoratele/publicurile nu au încredere că mesajul lor va avea un efect vizibil, şi nu au încredere în transparenţa, corectitudinea şi utilitatea instituţiilor aşa-zis reprezentative. Cu alte cuvinte nu vor să îşi piardă energia în acte de comunicare pe care le consideră inutile…În cazul unei organizaţii oarecare, fenomenul “publicurilor tăcute” prevesteşte declinul, “vârsta a patra” (ultimul stadiu, privind organizaţiile prin aceeaşi metaforă biologică).

Joi seara a fost o dezbatere interesantă la “Ora de ştiri” despre un nou proiect de brand turistic (din păcate nu găsesc linkul de pe  site-ul tvr). Mi s-a părut interesantă pentru că a subliniat principalele aspecte în legătură cu acest subiect:

1. Lipsa unei continuităţi în acest proiect (proiectele au fost secvenţiale însă nu ajung patru ani cât este o legislatură pentru a proiecta un brand de ţară).

2. Lipsa unui manager cu experienţă în acest proiect (putea fi un expert internaţional) care să coordoneze componentele complexe ale programului.

3. Lipsa unei continuităţi în proiectarea brandurilor (brandul turistic trebuie gândit ca parte a unui brand de ţară): strategia de construire a brandurilor care sunt incluse unele în altele trebuie să fie coerentă.

4. Necesitatea corelaţiei între calităţile “produsului”(România) şi strategia de imagine: dacă “produsul” nu este de calitate nu se poate proiecta o imagine adecvată (a proiecta o imagine nu înseamnă a minţi despre produsul respectiv). În paranteză şi ca un adaos la ceea ce s-a spus în emisiune…cum să proiectezi un brand turistic pentru servicii atât de proaste? Şi nu este vorba neapărat aici de baza materială a hotelurilor şi pensiunilor ci de infrastructura staţiunilor turistice…multe dintre ele (cu nume cunoscut în România: exemplu Tuşnad, Herculane) arată jalnic, par părăsite… nu au puncte de atracţie pentru turişti, nu au facilităţi pentru petrecerea timpului liber, restaurante sau magazine…iar atitudinea oamenilor implicaţi în servicii lasă destul de mult de dorit. Angajaţii din domeniul turistic nu ştiu să zâmbească şi să vină în întâmpinarea nevoilor clientului (exclud personalul din pensiunile agroturistice care a învăţat această artă de comunicare cu clientul). Iar “natura inegalabilă” despre care s-a vorbit tot timpul nu este protejată în nici un fel de poluare, nenumărate deşeuri şi se îngăduie distrugerea ei cu orice ocazie (vezi Roşia Montană şi defrişările masive de păduri).  Este absurd, aşadar, ca pe această realitate să încerci să construieşti un brand turistic.

5. Pentru a construi un brand de ţară trebuie să se facă mai întîi un program de comunicare internă (imagine pentru publicul intern) cu scopul de proiectare a identităţii pentru români. Românii sunt purtători de imagine şi ei nu pot promova imaginea României în exterior câtă vreme “identitatea naţională” pe care ei înşişi şi-o atribuie cuprinde mai mult elemente negative decât pozitive la ora actuală…

6. La cele ce s-au spus în dezbatere adaug şi eu că încercările anterioare de a proiecta un brand de ţară au fost extrem de nepotrivite cu “produsul”. Probabil că proiectele au fost realizate de politicieni şi nu de specialişti în relaţii publice/publicitate pentru că “axele de comunicare”, dacă le pot numi aşa, au fost extrem de departe de realitate, de caracteristicile produsului (ce are de-a face “fabulous spirit” cu România şi românii)?

Cei care ar trebui să ia măsuri concrete legate de acest subiect nu par să fie ancoraţi în realitate …mi s-a părut incredibil faptul că în proiectele anterioare atât de slabe s-au cheltuit sume impresionante…cum ar fi 100.000 euro pentru un slogan nereuşit (?!).

Să sperăm că lucrurile vor evolua spre bine, aşa cum s-a întâmplat în mai multe domenii…

Despre campaniile sociale în România, mai multe note bune decât proaste în ultima vreme…am observat cu satisfacţie creşterea calităţii lor. Poate că domeniul este cel mai vizibil în comunicarea strategică, dar şi cel mai dificil: există o mare varietate de publicuri ţintă din care se poate selecta, iar fenomenele sunt complexe (cele mai multe dintre ele sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul social încât este nevoie de schimbare în prealabil şi la nivel instituţional şi social).

Programul cu suita de campanii împotriva violenţei în familie a fost binevenit: campaniile au fost bine gândite, vizibile, şi au ales de fiecare dată cel mai bun public ţintă. La fel, campania pentru integrarea romilor a fost construită într-o notă afectivă şi cu un mesaj uşor de înţeles (segmentele cele mai sensibile la mesaje au fost femeile cu copii şi eventual cei din pătura socială cu venituri modeste). 

Programul de comunicare socială împotriva corupţiei, însă, este o notă discordantă. În primul rând pentru că nu este un fenomen care să se poată rezolva numai prin comunicare. Corupţia a apărut prin problemele de funcţionare a instituţiilor: în România nu există suficient respect pentru oameni, iar angajaţii din sectorul public (funcţionari, medici, profesori, angajaţi din sectorul justiţie şi ordine publică) nu au reuşit nici după “n” ani de la Revoluţie să îşi însuşească ideea că sunt “în slujba clientului” şi nu invers. Până la un punct au fost şi argumente financiare  (salariile lor prea mici comparativ cu nivelul activităţii) dar aceste argumente au început să pălească în ultimii ani.

Revenind la acest program de comunicare, suita de campanii s-a adresat de fiecare dată aceluiaşi public ţintă: celor care “dau”. De exemplu, campania “Fără vile construite din banii tăi” aduce în prim plan o funcţionară care povesteşte cât  a strâns din cadouri  …dincolo de realizarea neconvingătoare (care este argumentul care ar trebui să producă o schimbare şi să convingă?…) publicul ţintă nu este bine ales. O campanie de acest gen nu trebuie să se adreseze celor care “dau” ci celor care “iau”: oamenii dau atâta vreme cât cred că instituţia nu îşi îndeplineşte rolul faţă de ei.

Deci soluţia la fenomen nu ar fi fost un program de acest gen ci

a) un program guvernamental de creştere a eficienţei instituţiilor (ar dura ani) evident cu creşterea fondurilor investite pentru: creşterea transparenţei, perfecţionarea informării clienţilor, creşterea accesului la serviciile publice (cheltuirea de fonduri suplimentare se evită însă, probabil) ;

b) un program de comunicare internă în instituţii vizând schimbarea mentalităţii celor care lucrează acolo…şi, nu în ultimul rând, un sistem mai eficient de control.

Cred ca programul care se desfăşoară este încă un exemplu de situaţie în care se crede că o campanie (sau un şir de campanii) ar putea avea efecte magice…si realitatea demonstrează că, fără măsuri de fond, efectele “magice” nu există.