Eu nu ma joc. Eu ma las purtata de joc. Pentru ca imi place sa il savurez pe tot, chit ca ajung sa pierd. Imi asum consecintele. Sunt mai curioasa de ce o sa se intample cand te joci tu cu mintea mea, decat daca m-as juca eu cu a ta. Prefer sa raman si sa ma bucur de specatacol. De ce sa-l stric? Cand pot decat sa-l completez? Vezi sa nu ma plictisesti, pentru ca as fi  tare dezamagita.

“The hunter gets captured by the game“. Si ce daca?

Multi au gustat din otrava mea (mai devreme sau mai tarziu!)
si nu le-a fost tocmai bine… insa si eu, de nenumarate ori,
m-am innecat cu fumul altora si mi-am revenit…

Am si am avut taria sa-mi revin si sa merg mai departe!

Celor care au plâns pe treptele uitării…

Celor care, din prea multă dragoste, au renunţat …eliberându-i pe cei care au vrut să plece….

Vechii greci spuneau că, la început, bărbatul şi femeia alcătuiau o singură sferă; dar zeii, temându-se că o asemenea perfecţiune a formei le-ar putea lua locul, au despicat toate sferele în două şi le-au aruncat pe pământ. De atunci, fiecare jumătate îşi caută cealaltă jumătate…

Fiecare are un loc în care nu se mai poate întoarce.

Iubirea e liberă; las-o să zboare…dacă se întoarce, înseamnă că e a ta…dacă nu, e semn că nu a fost niciodată.

A nu uita, în iubire, înseamnă a purta crucea amintirii celuilalt.

Când se închide o uşă, se deschide o fereastră.

Nimic nu doare mai tare ca indiferenţa.

Exilul în propria existenţă poate fi uneori cale fără de întoarcere.

Nu antrena niciodată în viaţa ta cauze pierdute.

Când încetăm să mai fim copii am murit de mult.

Tratează-ţi prietenul de azi ca şi cum mâine ţi-ar deveni duşman.

În trecutul fiecăruia se află o Cutie a Pandorei.

Cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple.

Ori tot ori nimic. Alb sau negru. Compromisurile au nuanţe de gri.

Suntem paşi pe cărările altora; suntem povestea cuiva…altcineva este povestea noastră…

De fiecare dată când ne îndrăgostim este singura dată când am iubit vreodată.

În dragoste există două semne de punctuaţie: semnul întrebării şi punct.

NICIODATĂ SĂ NU SPUI NICIODATĂ!

“Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.”

Octavian Paller

Este octombrie 2009. Guvernul tocmai a cazut, urmeaza alegeri prezidentiale, cursul de schimb se deterioreaza, criza economica continua, numarul somerilor este foarte mare. Este momentul sa fim optimisti sau pesimisti?

Inainte de toate sa vedem ce inseamna fiecare: optimism este cuvant derivat din latinescul “optimus” = “foarte bun” (Hic mundus perfectissimus est etiam mundorum possibilium omnium optimus; Lumea in care traim este cea mai buna dintre toate lumile posibile – G.W. Leibniz). Pesimism vine tot din latina, “pessimus” = “cel mai rau” (Exista un pesimism, care se naste dintr-o saracie si altul dintr-un prisos de viata. Cel dintai exprima slabiciunea noastra, al doilea o nemarginita sete de viata – Lucian Blaga).

Deci, optimisti sau pesimisti? Totul tine de atitudine, de modul in care abordam fiecare situatie in parte si, ca orice atitudine, si optimismul poate fi format. Calitatea colaborarii cu colegii de munca, prietenii, economiile, siguranta personala, conflictele, toate ne fac sa analizam, sa judecam si sa decidem. In ce sens oare? Aici intervine puterea fiecaruia dintre noi de a nu trage concluzii pripite despre ceea ce ne inconjoara, de a nu abandona la primul esec, de a lua o decizie si de a o pune in practica si mai mult, de a ne asuma consecintele.

O analiza temeinica a situatiei va duce aproape intotdeauna la gasirea unui element pozitiv, la o solutie de rezolvare a conflictului, a problemei, locului de munca, banilor sau a sigurantei familiei. Este foarte importanta dezvoltarea si apoi mentinerea unui ritm de viata activ, dinamic, in care sa existe multe activitati ce necesita decizii, actiuni, rezultate.

In felul acesta se poate instaura o atitudine pozitiva, satisfactia vizavi de rezultatele actiunilor noastre si increderea in deciziile viitoare.

Nu imi plac oamenii, care vor sa para ceea ce nu sunt.Care se ascund in spatele un masti, care pana la urma, o sa cada. Nu imi plac oamenii care se ascund in spatele unei aparente, care nu au coloana vertebrala, care nu au invatat ca orice fapta are consecintele ei. In viata, roata se intoarce intotdeauna. Nu sta pe loc niciodata. Si o data si o data, tot se va intoarce. In viata, trebuie sa inveti din greseli. Daca repeti de 2 ori aceasi greseala, poti sa spui ca traiesti degeaba. Fiecare greseala pe care o facem, este o experienta in plus, care mai tarziu, daca stim cum sa o folosim, ne va fii de ajutor. Nu imi plac oamenii, care catalogheaza dupa ce e mama si ce e tata. Pentru ca pana la urma, mama nu merge la scoala in locul tau. Degeaba e mama ta cu functie, cand tu esti un 0. Eu stiu ca in Romania, se merge pe pile, dar toata viata o sa stati dupa fundul lui mamica si a lu` taticu? O sa aveti 40 de ani si o sa mergeti la mami sa ii cereti bani? Trebuie sa invatati ca in viata trebuie sa stii sa te descurci. Daca tu treci prin scoala ca trenul prin gara, ce o sa faci in viata? O sa speli wc`uri? Si o sa iti placa? Iti spun eu ca nu. Dar voi nu realizati cum trece timpul pe langa voi.  Timpul este cel mai mare dusman al nostru. Nu il poti opri. Noi, suntem calatori pe acest pamant. Venim, ne jucam rolul, si plecam. Dar cu plecam? Cum am venit? Nu, trebuie sa lasam ceva in urma noastra. Ceva bun, care sa fie vesnic. Cultura.

Am invatat sa ma ascund atat de bine dupa ziduri de cuvinte goale incat uneori nici eu nu mai sunt in stare sa ma gasesc. Vorbesc pentru ca mi-e teama ca tacerea imi va trada gandurile si sentimentele. Fiindca vorbele imi vindeca ranile  sau cel putin le acopera pentru ca ceilalti sa nu le vada.
Fara cuvinte sunt vulnerabila, lipsita de aparare, infranta aproape.
As vrea sa nu-mi mai fie frica. Sa ma pot lasa iubita cu adevarat, fara sa ma tem ca voi plati pentru asta. Sa ma pot darui cu totul cuiva, fara sa ma tem ca nicio greseala nu-mi va fi iertata. Sa devin ceea ce as vrea sa fiu, fara sa ma tem ca voi dezamagi.
Mi-as dori ca intr-o zi sa nu-mi ceri decat sa nu te mint. Sa tac si sa plang. Sa poti sa mangai copilul speriat si nu femeia indiferenta. Ci femeia-copil.
Care tanjeste dupa afectiune, dar nu stie sa o ceara. Care spera sa n-o uiti, dar crede ca nu are dreptul sa te impovareze cu amintiri. Care-si doreste sa n-o lasi sa plece, dar nu are curajul sa se uite inapoi.
O zi in care fericirea sa nu ma coste nimic. Si vulnerabilitatea mea sa nu aiba consecinte.
Sa ma faci sa tac si sa ma faci sa plang. Pentru ca numai in taceri si in lacrimi sunt sincera.

pseudo-revelatie: am crezut multa vreme ca nu fac anumite lucruri pentru ca mi-e frica. intr-adevar, sunt prapastioasa si rareori fac ceva impulsiv. stau, analizez, intorc problema pe toate partile, ma gandesc la toate scenariile posibile si abia apoi iau o decizie. de obicei, raspunsul meu la provocari e NU. mai ales daca provocarea nu ma implica doar pe mine.

recent, in urma unor intamplari si discutii, am ajuns la concluzia ca nu teama ma tine in loc si ma face sa spun nu, ci constientizarea propriei incapacitati de a-mi asuma consecintele.

multa lume (din jurul meu, cel putin) crede ca-ti asumi doar faptul in sine: libertatea de a face ce vrei, de exemplu.

eu stiu ca trebuie sa-ti asumi si TOATE consecintele acestei asumari, consecinte care rareori se rasfrang doar asupra ta.

si mai stiu ca nu-s in stare. sa-mi asum aceste consecinte. nu ma tine. sa fiu trasa la raspundere. sau sa raspund de linistea, starea de bine sau chiar fericirea altora. asa ca zic NU.

ma gandeam la personajul povestii pe care o scriu de 2 saptamani aici. si la mine. si la adulter.

pana unde as putea sa-mi asum adulterul?

dupa mine, printre consecintele asumarii posibilitatii (pe care o avem cu totii) de a insela se numara si aceea ca celalalt ar putea sa afle. care atrage dupa sine multe alte consecinte, uneori chiar foarte grave.

eu una, n-as fi in stare sa-mi asum ceva mai mult decat actul in sine. si odata cu el (eu zic ca astea vin la pachet) consecintele care tin doar de mine: vinovatie, intrebari (de ce am facut-o?, ce imi lipseste? etc), poate nopti nedormite s.a.m.d. atat.

Pentru ca nu e mai e loc de indoiala, pentru ca in urma cu 7 luni cand am lasat-o singura (a trecut asa mult?) mi-am promis ca nu o sa mai ranesc. Nimic nu-mi mai poate sta in cale, in a-mi tine promisiunile, chiar cu pretul unei vieti pline de singuratate. Si atunci demult, inainte de a incepe totul simteam ca ceva nu e in regula dar nu mi-am ascultat instinctul.. credeam ca e vina mea, si am continuat… si ne-a prins impreuna 1 an dar nu mai rezistam… si mi-am ignorat cel mai de pret simţ, si cel mai mult ma urasc pentru ca nici macar nu am putut sa-i spun in faţă ca s-a terminat (pentru ca era prea departe) si i-am sfasiat sufletul, nici acum nu si-a revenit, si nu pot sa fac nimic… si e numai vina mea.

Atunci cand am zis da, am banuit ca s-ar putea sa se intample pana la urma ce s-a intamplat, dar am mers mai departe si timpul trecea si ea se apropia iar eu ma indepartam… cand am realizat asta am rupt tot… cu cat mai devreme cu atat mai bine, poate nu a fost momentul, poate  nu a fost nici cazul, dar am ajuns la concluzia ca e singura decizie care ii poate provoca cea mai putina durere (desi a fost prea mult si asa…).

Poate ca nu am nici tupeul nici dezinhibitia celor din jurul meu, poate ca am mai multa nevoie decat ceilalti sa am incredere, sa ma simt in siguranta, sa am intimitate, sa nu ma simt privit de toti, dar cand vine vorba de principiile mele sunt dispus sa rabd orice si pot sa ajung pana in panzele albe, da.. asta e ceva ce pot si altii nu pot… imi folosesc incapatanarea ca avantaj… Daca ma hotarasc asupra unui lucru nimic nu-mi poate sta in cale, chiar nimic, poate doar o singura slabiciune, care va ramane mereu secreta, altfel ar putea fi folosita impotriva mea.

……..

Cele mai frumoase lucruri, cele mai mari schimbari am reusit sa le fac atunci cand am simtit ca traiesc ultimele clipe, eram sigur ca se va sfarsi tot, si acum sunt sigur dar nu-mi mai pasa asa mult… Atunci am realizat in cateva luni ce nu am reusit sa fac intr-o viata… de ce? pentru ca am putut sa-mi folosesc capacitatile la maxim fara sa ma gandesc la consecinte.

Acum privesc inapoi, in viata mea… ce am facut pana acum? Am irosit-o… ( i-am ajutat pe multi.. nu la asta ma refer si nu m-am razbunat vreodata, cum ai putea sa-i faci rau celui de langa tine cand stii ca si tu ai aceleasi dorinte? toti vrem sa ne fie bine pana la urma…. intr-un fel sau altul), dar pur si simplu nu mi-am oferit mie, nu am putut sa cer ce mi-am dorit, mereu am asteptat ca cineva sa-mi ghiceasca gandurile, inca astept si acum.

Am pierdut atata timp si inca pierd, ma comport ca un nemuritor… uit ca nu-i nevoie decat de o clipa de neatentie si totul se poate sfarsi pentru totdeauna… uit prea des asta cand ma grabesc, cand sunt obosit si nu-mi mai pasa, cand renunt la mine…

94. Nu te ineci in rau pentru ca ai cazut in el, ci pentru ca ai ramas scufundat.

(Paulo Coelho)

Chipul lui Dumnezeu în om este de naturã divinã şi omul capătă valoare prin acest lucru, ca expresie a Planului etern care este mai presus de noi· Astfel omul a  fost creat puţin mai prejos de Dumnezeu,  dar am păstrat ceea ce este etern, indestructibil, dincolo de mode artistice, de scheme filozofice, de tainele care ne copleşesc când privim la un om, la un simplu om în viaţã fiind, cu dramele şi bucuriile sale·

Faptul cã omul a fost creat după Chipul si asemănarea lui Dumnezeu are anumite consecinţe care ne dau siguranţa, care ne întăresc în existenta noastră pe acest pământ, simţim cã nu mai suntem orfani, ci avem un Tatã, suntem sfinţiţi pentru moştenire, care este universalã, cu o arie de împlinire pe care omul, în prezent, nu o poate anticipa, poate aştepta doar venirea Fiului, pe nori, cu toatã puterea si slava, ca semn al împlinirii Planului divin.

-         Omul are o valoare peste care nu se poate trece, uciderea unui om este un păcat, pentru cã valoare divinã nu poate fi afectatã de faptele altui om, ca de altfel întreg comportamentul omului fatã de alt om, Domnul Nostru Isus Hristos ne-a trasat anumite îndemnuri, porunci, ne-a arătat cât de importantã este disciplinarea noastră duhovniceascã, ca răspuns la dragostea divinã, prin asimilarea valorilor creştine .

-         Omul poate sã se înscrie în Planul lui Dumnezeu de salvare, de mântuire, prin Isus, fiinţa noastră fiind ascunsã în Dumnezeu prin Domnul Nostru Isus Hristos.

-         Chipul nu este într-o mai mare măsura într-un om decât în altul, generozitatea si dragostea divinã este pentru toţi, cu o egalitate divinã, care exclude egalitarismul simplu si firesc, chiar vulgar.

-         Chipul lui Dumnezeu în om nu depinde de factori variabili, pereni, ci depindem exclusiv de Dumnezeu.

-         Putem avea părtăşie cu Duhul lui Dumnezeu.

-         Ne putem naşte din nou, prin Duhul lui Dumnezeu, Isus fiind al doilea Adam, lumea schimbându-se fundamental prin Isus, după înviere am fost alţii.

-         Putem fi binecuvântaţi cu daruri duhovniceşti multiple, mai mult decât am putea noi crede.

-         Ne putem iubi unii pe alţii, ca expresie si ca exemplu divin.

-         Putem împlini “vestea bunã “ , aceea de umbla prin duh si nu prin firea pământeasca, Cuvântul fiindu-ne destinat, omul fiind destinaţia harului.

-         Putem asculta de voia lui Dumnezeu, prin Isus.

-         Putem avea gândurile Domnului Nostru Isus Hristos, cât si ale lui Dumnezeu, prin har si prin voia Sa, prin Sfânta Scripturã, atât cât este îngăduit de Tatăl, pentru nevoile noastre umane.

-         Putem fii universali nu numai pe pământ, ci şi oriunde în universul acesta care este în plinã mişcare.

De aceste aspecte trebuie sã ţină seama un creştin, atunci este în lume, pur şi simplu, creştin …

Constantin Stancu, Haţeg

De cîte ori nu v-aţi pus întrebarea “Ce-ar fi fost dacă…?” Ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi luat-o la dreapta în loc de stânga, dacă aţi fi spus “da” în loc de “nu”, dacă aţi fi rămas atunci când aţi plecat?

Părerea mea e că nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă aţi avea şansa să vă întoarceţi şi să acţionaţi puţin diferit…consecinţele acţiunii ar fi aceleaşi. Poate ar veni mai târziu şi în alte împrejurări, dar ar fi mereu aceleaşi. Şi asta din simplul fapt că dacă rezultatul, consecinţele nu ar fi fost acelea pe care vreţi să le schimbaţi…nu v-aţi mai fi gândit să vă întoarceţi şi să acţionaţi diferit.

 Şi-atunci…cum puteţi obţine alt rezultat, dacă nu v-aţi gândit că există de la bun început?

Uite că plouă..
Nu, nu mă refer la precipitaţiile sub formă de picături de apă din atmosferă.. ba chiar a ieşit puţin soarele (sper să nu-l sperii prea tare). Vorbesc despre expresia “a te face că plouă” pe care noi toţi o îmbrăţişăm atât de uşor. Când se întâmplă ceva care nu a fost tocmai pe gustul nostru, ne prefacem că nu s-a întâmplat.. adică “ne facem că plouă”.

Dar chiar e aşa de uşor să uităm?

Şi mai era o expresie, care sună mai bine în engleză: “Forgive, but not forget” (varianta scurtă a ceea ce a zis John F. Kennedy: “Forgive your enemies, but never forget their names.”), adică “Iartă, nu uita”. Cam asta se întâmplă în general.. ne facem noi că plouă, dar de uitat nu uităm. Şi, cu prima ocazie care ni se arată, scoatem la iveală “întâmplarea”, eventual scoatem şi nişte ochişori acolo.. că deh.. nu am păstrat-o în memorie degeaba.

Mi se pare o chestie absolut normală să nu uiţi ceva, să nu poţi să treci peste anumite lucruri aşa uşor. Adică da, ierţi, te prefaci că nu s-a întâmplat. Dar mai rămân lucrurile la fel după?

Dacă un prieten te dezamăgeşte şi după asta mai caută încă prietenia ta, mai sunt lucrurile la fel ca înainte? Personal, eu nu pot trece peste anumite chestii. Adică da, iert uşor, aparent lucrurile sunt ok.. dar nu puteţi să vă aşteptaţi de la mine să se întoarcă lucrurile la ceea ce erau, sunt acolo dar nu total. A, şi nici nu vă supăraţi pe mine atunci când vedeţi că sunt reticentă cu voi, când nu mi-aţi dat niciun motiv să am încredere sau chiar mi-aţi dat cu flit uneori. Nu port pică, dar e bine să ştie fiecare cât i se întinde plapuma, ca să nu se simta mai apoi jignit sau ceva de genul. Bine, şi orgoliul joacă aici un rol esenţial, pentru că această minunată trăsătură de caracter îşi face loc peste tot.

Avem nişte mecanisme de autoapărare extraordinare. De fapt, organismul uman este în totalitate magic, nu cred că există ceva mai perfect decât asta. Însă mintea umană este cu adevărat fabuloasă, iar mecanismele sale de autoapărare sunt pe măsură. Nu degeaba se încearcă cu înverşunare să se descopere o mapă a creierului uman.

Ei, deja intru pe alte făgaşe, pe  care poate o să le reiau cu altă ocazie. În orice caz, ideea era că sunt unii oameni care nu prea înţeleg că atunci când spun nişte lucruri declanşează nişte efecte, că faptele lor au consecinţe. So… ca să-l citez pe Marian, “Think, then act!”. Şi dacă tot e facută, lăsaţi-o baltă, că timpul nu se mai întoarce, nu o mai dregeţi, că poate odată şi-odată s-o cicatriza şi s-o restabili cât de cât relaţia sau ce-o fi fost înainte.

Şi o melodie drăguţă care vine la fix, că e la subiect

Laleh – Forgive Not Forget

Nici nu stiu cand am adormit, dar ma trezeste telefonul mobil. Aveam un reminder. Era ziua mamei mele, deci trebuie cumva sa-mi fac timp sa ajung si pe la ea. Sunt constient de consecinte, dar… e mama mea. Sper sa inteleaga!
Este deja pranz si nu mi-am facut inca un plan. Mult prea multe crime s-au intamplat cu o zi inainte. Dau telefon la comandantul sectiei 13 de politie si-l anunt de situatia cartitei. L-am avertizat ca oricine va mushca mana care-l hraneste va sfarsi la fel. Il rog frumos sa musamalizeze crima si sa spuna ca locotenentul a murit in misiune. Il intreb cam cat costa chestia asta. Normal ca aflu si pretul, doar totul se poate cumpara cu bani in zilele noastre si mai ales pe criza asta economica. Despre cei care i-au intins o cursa lui Andrei in Cimitirul Evanghelic, a avut grija Marin Groparul – le-a facut acte legale pentru a-i ingropa acolo. Normal ca a pigulit si eu nitel de la marele Don!
Dupa ce termin de vorbit la telefon si sunt convins ca pielea mea este in regula si ca nu are cine sa ma acuze de ceva, ma imbrac frumos si ma pregatesc de plecare. Cumpar un buchet frumos de orhidee. Mamei mele ii plac orhideele. Nu cred ca s-a mutat mama, asa ca ma duc la vechea adresa pe care o stiam.
Ma apropii de usa si ciocan timid. Alberto ma astepta in masina! Ciocan inca o data si apoi nerabdator apas pe sonerie. Aud pasi indreptandu-se spre usa, apoi usor departandu-se.
“Mama, sunt eu! Deschide!”
Iar aud pasii apropiindu-se de usa. Zambesc spre vizor si aud apoi usa cum se descuie.
“Nu ai cum sa fii fiul meu pentru ca fiul meu e mort!” imi raspunde ea.
“Dar mama, sunt chiar aici! Poftim – si-i dau buchetul de flori – la multi ani, mama!”
Ia florile si ma invita in casa. Fratele meu ar trebui sa fie la facultate acum.
“Te servesc cu o cafea?” imi spune ea incercand sa fie politicoasa, desi in sufletul ei fierbea de furie.
“Da mama, chiar te rog!”
“Nu-mi mai spune ‘mama’, pentru ca nu sunt mama ta. Chiar credeai ca daca o sa vii acasa, o sa te astept cu bratele deschise? 4 ani, Light… 4 ani n-ai dat niciun semn de viata, nimic! Plus ca am fost anuntata ca ai murit cand lucrai la nu stiu ce caz.”
“Angelo, mama! Acum numele meu este Angelo Castillo…”
“Nu-mi pasa!” se rasteste ea la mine. Este cu spatele la mine si vad ca tremura tinand lingurita in mana. Isi trage nasul si imi dau seama ca plange.
“Imi pare rau, mama! Imi pare rau ca am venit asa… dar tu mi-ai spus ca bun sau rau, tot copilul tau o sa fiu!”
“Asta era atunci, dar acum… Acum e prea tarziu! Nu poti sa trantesti o fereastra, sa spargi un geam si apoi sa nu intre vantul in locul acela gol… Lipseste ceva. Lipseste geamul, nu?”
“Da, mama! Ai dreptate!” si ma ridic sa plec, dar atunci intra si fratele meu pe usa. Ramane putin blocat in usa apoi ma ia in bratze. El m-a recunoscut! Mama insa il trage deoparte.
“Dar mama, e Light!”
“Nu, nu mai e Light! E Angelo Castroneli acum…”
“Castillo, mama!” o corectez eu.
“Nu-mi pasa cum ti se spune acum, tu nu mai esti fiul meu! N-am crescut un asemenea fiu las…”
Ies ca un uragan din caza. Oricum as fi, si eu am sentimente! Fratele meu iese dupa mine pe scara si ma striga in timp ce mama sta neputincioasa in usa. Ma opresc, dar nu vreau sa ma vada ca plang. Nimic nu e mai dureros decat indiferenta si faptul ca o mama isi reneaga fiul.
“Uite aici cartea mea de vizita. Oricand ai probleme sau nevoie de ceva, sa ma suni! La orice ora, nu conteaza.” Dau noroc cu el si ma sui in masina.
“Don Angelo, sunteti bine? Cum a mers?” ma intreaba Alberto.
“Alberto, sa-i dam drumul!” ii spun eu, fara a mai scoate niciun cuvant.