Aquí us penjo la meva intervenció en tres parts al programa de TVE 59 segons de dimarts passat. Vam abordar qüestions com ara, la sentència pendent del Tribunal Constitucional sobre l’Estatut, la lluita contra la corrupció política i social i la política de pactes d’Unió. El programa va ser moderat per Cristina Puig, i van intervenir els periodistes Milagros Pérez-Oliva (El País), Alex Salmon (El Mundo), Manuel Cuyàs (El Punt), Antoni Bolaño, Antoni Puigvert i Sònia Domènech (La Razón).

Matricea de luare a deciziei este un instrument simplu prin care se evaluează posibilele soluţii în relaţie cu diferiţi factori predeterminaţi. Tot ce trebuie să faceţi este să stabiliţi criteriile cheie care vă vor ajuta să luaţi decizia, să le treceţi în rândul de sus, iar lateral stânga, în prima coloană să treceţi ideile/soluţiile pe care le analizaţi, apoi pentru fiecare soluţie raportat la fiecare criteriu trebuie să îi alocaţi un număr de la 1 la 5 unde 1 numărul inferior și printr-o simpla adunare puteţi determina care soluţie e mai bună.
De ce să folosim

Matricea de luarea a deciziilor este cea care forţează participanţii să ia o decizie bazată pe criterii pe care aceştia trebuie să le identifice și evită procedeul de a lua deciziile în mod arbitrar. Instrumentul este deosebit de util atunci când dorim să luăm o decizie, având soluţii şi criterii de evaluare multiple. Se poate întâmpla ca decizia care va lua punctajul final cel mai mare să nu fie ceea mai agreată decizie de către grup dar întreg procesul ajută participanţii să discute și să analizeze fiecare decizie în parte și astfel să ia decizia optimă în mod informat şi în cunoştinţă de cauză, conştienţi fiind de consecinţele ei.

Când se foloseşte

* Este utilă atunci când trebuie să luăm o decizie care are la bază o serie largă de criterii.
* Atunci când dorim să îi atribui fiecărui factor implicat în decizie o anumită importanță în relație cu fiecare idee.

Cum se foloseşte

1. În primul rând trebuie să desenaţi matricea pe o foaie de hârtie mai mare ( lipiţi mai multe coli de flipchart). Descompuneţi matricea în elementele de bază: soluţiile alternative, din care veţi alege şi criteriile de selecţie pe care le veţi aplica fiecărei soluţii în parte.
2. Luaţi criteriile de selecţie şi analizaţi-le încă o dată . Încercaţi să le faceţi mai specifice şi să identificaţi dacă vă lipsesc factorii esenţiali. Apoi verificaţi soluţiile trecute pe hârtie, adăugaţi noi idei dacă acestea apar.
3. Invitaţi participanţii, în plen să stabilească de comun acord un punctaj de la 1 la 5, unde 1 e cea mai mica notă, pentru fiecare criteriu pe care sa îl aplice fiecărei idei.
4. Adunaţi fiecare pe fiecare rând, toate variantele pentru aceiaşi idee şi treceţi numărul în ultima coloană.
5. Cel mai mare scor obţinut este foarte probabil şi decizia pe care trebuie să o luaţi.

Citeşte întreg articolul si alte articole relevante pe facilitare.ro

Votarea multiplă permite grupului să selecteze cele mai importante sau preferate idei-soluţii dintr-o listă şi permite grupului să exploreze în detaliu doar acele idei care au intrat in top zece. Tehnica permite grupului să combine ideile pe care doresc să le scoată cu cele rămase şi astfel să de-a o putere şi o aceptare mai mare celor rămase. Este o abordare potrivită atunci când simţiţi că consensul este greu de atins.

De ce să folosim
De cele mai multe ori subiectele pe care le supunem discuţiei în astfel de activităţi sunt complexe şi generează liste de soluţii. Soluţii care necesită o prioritizare pentru a putea fi implementate. Votul multiplu este o modalitate rapidă de a identifica acele elemente stringente şi de a aloca timp grupului pentru a le dezbate.

Când se foloseşte

* De obicei după o sesiune de brainwrting sau braisntorming, atunci când avem o listă lungă de idei pe care dorim să o scurtăm.
* Atunci când dorim să prioritizăm o listă fără să ajungem la situaţii de genul câştigători şi pierzători
* Atunci când dorim să identifică cele mai importante idei dintr-o listă mai lungă

Citeşte întreg articolul pe facilitare.ro

Luarea deciziei prin consens nu este tehnica favorita a managerilor, pe de o parte pentru complexitatea procesului, a timpului necesar alocat si a faptului ca evaluarea unui grup are ca zona de referinta mai degraba rezultatele acestuia, care in marea majoritate a cazurilor sunt nesatisfacatoare, decat prin posibilitatea si potentialul pe care il are un grup.

In mod obisnuit, grupurile incep sa lucreze impreuna fara a se investi nici un efort in directia coeziunii lui ca si o singura unitate de functionare. Cele mai mari lipsuri sunt in: cum vom actiona/lucra, ce simt membrii grupuli legat de ceea ce se intampla si nu se exploreaza ce au de oferit si ce sunt dispusi sa ofere. Se porneste de la premisa ca fiecare membru al grupului stie deja cum functioneaza un grup eficient atat ca si mecanisme democratice, ca  votatul este si  va fi rezultatul exact al ratiunii grupului si va aduce acelasi nivel de satisfactie tuturor pentru ca oamenii au fost “implicati”.

O valoare care apare in cultura noastra este aceea de a ii invinge pe ceilalti, de ai depasi, de a fi numarul unu si are ca rezultat un comportament competitiv. Exista presupunearea ca competitia este cea care aduce rezultate mai bune. In situatii ambigue, indivizii sunt predispusi sa injecteze elementul de competitivitate, pentru ca acest tip de  pozitie in relatiile cu alti membri este deja internalizata. Rationalizarea  actului competitiv vine prin insotirea lui cu afirmatii de genul: e o lume caineasca, economia de piata este raspunsul, etc.

Strans legat de fenomenul competitiei este si stilul cognitiv de gandire care spune “ori-ori”. Avem tendinta de a suprasimplifica lucrurile prin dihotomii, categorii auto-exclusive pana la polarizarea opusurilor. Modul in care privim lumea se traduce in relatiile noastre in termeni de suma zero. “Fie esti cu mine, fie esti impotriva mea”, “Mai putin de aici inseamna mai mult acolo” si cel mai adesea nu avem rabdare in gestionarea paradoxurilor de genul “Daca dai o sa primesti”.
Sinergia inseamna a privi ceea ce pare opus ori paradoxal in termeni de ceea ce ne uneste, in loc de ceea ce ne diferentiaza, inseamna cautarea relatiilor esentiale in elemente opuse, este incercarea de a trece de mentalitatea “ori-ori” si de a privi lucrurile in ansambu decat pe elementele constitutive. O persoana gandeste in mod sinergetic atunci cand elemente ca munca si joaca, agresivitate si bunavointa sunt elemente sudate.

Citește continuarea cât și partea 1-a pe blogul nostru de facilitare.

La LEC ostenta la vocació erga omnes de les normes públiques, una vocació que en la legislació educativa espanyola semblava no haver existit. Cinc lleis: LODE, LOGSE, LOPEG, LOCE y LOE, i una riuada de decrets, s’han succeït, a la voluntat dels governs de torn afavorint la inestabilitat del sistema educatiu. En contraposició, el Parlament de Catalunya, seguint els passos marcats pel Pacte Nacional per la Educació, i d’acord amb les competències establertes en el nou Estatut de Catalunya, ha aprovat amb un gran consens, la primera Llei catalana d’educació, que dibuixa un model d’escola catalana que blinda la nostra llengua, dóna més autonomia als centres, augmenta els concerts amb l’escola privada i preveu destinar a l’educació un mínim del 6 per cent del PIB català en vuit anys, garantint no només la estabilitat legislativa, sinó la llibertat necessària per la aplicació futura de la Llei.

Sens dubte s’ha creat una base sòlida per procedir a una progressiva millora de la nostra escola. Si bé, s’obra una nova i complexa etapa, en la que realment s’ha de desenvolupar la potencialitat de la Llei. Deixant de banda els efectes reals que poden arribar a tenir les amenaces sobre recursos d’inconstitucionalitat, durant els pròxims mesos, s’iniciarà una nova ronda parlamentària en la que, com a mínim es negociaran iniciatives legislatives destinades a concretar el model d’autonomia dels centres i regular la funció de la direcció en els centres públics. Ambdues qüestions tindran una àmplia repercussió, i provocaran canvis profunds en el funcionament de l’Ensenyament a llarg termini, pel que la seva definició requerirà, tant d’un nou consens parlamentari, com d’una especial sensibilitat vers al col·lectiu de professors la complicitat dels quals serà clau.

Cal tenir present, que els propers passos desbordaran l’àmbit purament educatiu. La Llei confirma i amplia la possibilitat de participació de la família en la gestió educativa, però aquesta oportunitat no podrà concretar-se sense mesures socials que realment ho facilitin i ho reforcin. Aquestes mesures van des del reconeixement de drets laborals que comportin flexibilitat horària, fins al suport econòmic real per part de l’estat. En paral·lel, i ressaltat pel context econòmic actual, la revisió profunda del model econòmic ha de vincular-se al disseny final del model educatiu. S’ha determinat una profunda relació entre el fracàs escolar i l’àmplia oferta laboral de treball no qualificat durant els darrers anys de creixement econòmic. El canvi de cicle econòmic ha començat a modificar aquesta tendència a curt termini, però, a la vegada, el canvi econòmic estructural tindrà efectes que encara ningú concreta.

Vénen temps interessants, en els que haurem de concretar molts aspectes que enuncia la Llei, però sobre tot s’inicia una tendència en la que el desenvolupament educatiu anirà estretament vinculat a la política social i econòmica.

Lourdes Ventolà Mallart / Responsable d’Ensenyament i Universitats / Comitè de Govern Unió Democràtica de Catalunya

Prou coneguda és la història del Titànic, el vaixell de luxe que es va enfonsar en la seva primera travessia atlàntica. D’aquell desastre, se’n poden treure moltes conclusions, però dins de la tragèdia, destaca la capacitat d’heroisme del capità i de la tripulació. Si cada oficial hagués donat les ordres d’evacuació ignorant les del seu superior, el desastre encara hauria estat molt pitjor. Malauradament el govern del tripartit, en uns moments de gran tempesta econòmica (crisi) i política (finançament) actua com si no hi hagués cap capità a qui obeir, perquè el capità (José Montilla) està desaparegut.
Essent de primera magnitud la crisi actual l la manca de finançament, no són, malauradament les úniques situacions en les quals el futur de Catalunya queda sense decidir per la manca de cohesió, fermesa i sentit de país del govern tripartit. La llei d’Educació n’és un exemple. Demanen consens a l’oposició i des de CiU els hi hem ofert perquè la llei sigui de país i un instrument vàlid governi, qui governi a Catalunya. Però mentrestant, entre ells -entre els tres socis, PSC, ERC i ICV- és van llençant esmenes a la cara com qui llença caramels.
En mig d’una situació conjuntural dolenta, el tripartit ens vol embarcar en el Tritànic que navega per aigües d’interessos partidistes en lloc d’aigües d’interessos generals. Porten el país al desastre i només es preocupen de marcar diferències per tal de salvar la pell i la cadira, amb les seves esmenes contradictòries a un text acceptat pel propi govern.
El grau de contradicció, esperpèntic en si mateix, és més perillós ja que estem parlat del futur de Catalunya, perquè la Llei d’Educació és la que marcarà el futur del país. Cal un canvi de rumb urgent per no anar directes contra l’iceberg de la mediocritat. Cal també un capità que lideri i una tripulació que assumeixi les indicacions. La diferència és la que hi ha entre navegar amb malt temps o un desastre sense supervivents. La diferència és un Govern cohesionat o el Tritànic tripartit i tritrencat.

Vă amintiţi de refrenul cu consensul? Chemarea paternalistă adresată poporului ascultător pe parcursul a vreo trei mandate iliescene. Nu poate spune nimeni că apelul n-a avut ecou! Că n-a fost susţinut, voluntar şi involuntar, în intenţii şi acţiuni, începând din 22 decembrie 1989. În contramanifestaţii. La mineriade. În plantarea de flori pentru a şterge sângele şi a curăţa locul de “golani”. Sprijinit să înfiinţeze fabrica de diplome de revoluţionari cu drepturi şi privilegii. Şi apoi institutul revoluţiei. Ajutat să falsifice istoria. Să-i spuie justiţiei “măi dragă”. Aplaudat în oprobiul aruncat asupra “măi animalelor” care voiau să afle adevărul despre morţii aşa-zisei revoluţii. Ca şi în răbufnirile de furie asupra celor aduşi la disperare de o justiţie imorală. Dar mai ales apreciat ca incubator perfect pentru clocirea jafului naţional. Pentru demontarea metodică şi sistematică a activelor, pasivelor, colectivelor, productivelor, arhivelor pentru a fi preluate şi urcate în căruţele proprietarilor revoluţiei. Protectorul atent la soarta celor amărâţi n-a precupeţit nimic pentru a susţine, cu recunoştinţă, capitalismul sălbatic al cumetrilor de stânga şi de dreapta, fără discriminare. Dar dintre toate, cea mai reuşită realizare în materie de consens s-a dovedit a fi mărirea colectivului de rubedenii. Cupluri de inamici pe viaţă şi pe moarte aduşi de chemarea consensului la aceeaşi masă. Şi pe sub masă. Şi asta nu e tot, cum ar spune cei de la teleshopping. Odată cu această genială consensualizare s-a produs firesc şi deplasarea magnetică într-acolo a cumetrilor din media şi din stufosul aparat de administraţie şi consultanţă. Cum să scape un asemenea ospăţ?

La ce duce un asemenea consens, nu-i greu de văzut. Odată deconspirat în toată dinamica sa istorică, chemarea patetică ar stârni hazul, dacă n-ar fi fost pavăza sub care a funcţionat tot timpul instigarea la rău. Enervat la culme de rezultatul generator, volens nolens, de altfel de consens în urma recentelor alegeri, cumătrul onorific al PSD nu se fereşte să anunţe, mai nou, că trece la incitare.

Toţi suntem la fel : unici !

Atunci mai poate exista noţiunea de consens sau vorbim doar de sensuri diferite şi manipulate?

Dacă crezi că eşti unic datorită experienţei de viaţă ce ai acumulat-o, atunci trebuie să recunoşti că toate lucrurile din viaţa ta le percepi subiectiv si le dai un sens propriu.

Atunci există consens?

Marketingul se bazează pe ideea de consens. Pentru a defini o piaţă de consumatori, trebuie să defineşti un consens al consumatorilor legat  de ceea ce te interesează, respectiv vânzarea produsului sau serviciului tău.

Spre exemplu dacă eu vreau să îmi “vând” blogul, atunci piaţa potenţială de vizitatori este masa de utilizatori online ce au ajuns la un consens că blogurile merită citite. Dacă segmentez mai profund, atunci voi spune că piţa ţintă căruia vreau să mă adresez, este masa cititorilor de bloguri pentru care este un consens faptul că blogurile cu teme ca dezvoltarea personala, marketing, psihologie merită citite.

Consensul apare doar în grupuri de persoane ce acceptă un lucru într-o formă ce o consideră comună… dar totuşi sensul rămâne particular.

Lumea fiecăruia este plină de sensuri şi consensuri iar mod de a avea succes în viaţă este să încerci mereu să fii empatic la sensurile percepute de cei cu care relaţionezi. Aşa am avut eu mereu note mari în liceu fără să învăţ mereu… am înţeles ce sens atribuie fiecare profesor termenului de “elev bun”.

Am vrut să abordez problema sensului pentru că am terminat de citit cartea “Arta de a influenţa” de Alex Mucchielli de la editura Polirom şi vreau să subliniez concluziile trase :

- Tot ce trebuie să faci pentru a influenţa sau să manipulezi, este să dai sens manipulatului sau manipulanţilor a face ceea ce doreşti tu să facă.

- Pentru a crea sens trebuie să cunoşti cât mai multe despre manipulat(i) şi să te foloseşti de ceea ce şti

- “Arta de a influenta” este o lectie de comunicare

De când omul a grăit prima dată încă nu a terminat de învăţat să comunice iar sursa tuturor probelmelor în lume este frica şi comunicarea deficitară.

Mult succes !

hir una nova concentració a Barcelona. Teòricament el nou govern del Principat no te incidència al meu entorn. Tanmateix no puc deixar deixar d’opinar sobre l’atac frontal que pateix/patim. Forme part d’un projecte nacional, i al cap d’un dia parle amb molta gent que si que treballa a l’altre costat del Sènia, i em dol el seguit d’improperis que es diuen..

Govern il.legitim? on?, s’ha format a partir del nombre de diputats que lliurement i sense coacció han escollit els ciutadans. Si la suma de  68 necessàriament per governar, no l’han sabut gestionar altres formacions per aconseguir-ho, doncs caldrà un exercici d’autocrítica.

Els que som, i formem part amb orgull d’Esquerra, fem pinya. Per a mostra un botó: el Consell Nacional va donar el vist i plau amb 162 vots afirmatius 10 en blanc i 2 en contra a l’Entesa Nacional de Progrés. De pacte amb convergència (pacte nacional com s’ha dit, és massa agosarat per a un partit que obertament s’ha declarat no independentista, i ha expressat durant les negociacions que el seu sostre de reivindicació nacional era l’estatut retallat), ni parlar-ne.

Mentrestant l’oposició “constructiva”, distribueix imatges amb crespons, i ens acusen de lladres (curiós quan ells tenen companys encausats judicialment per temes escabrosos), d’okupes, i d’haver violat la generalitat (sic). Aquesta mostra de manca de respecte amb les decisions, acaba per soterrar allò que algun dia es va dir “oasi català”, un indret on els DVD eren de Walt Disney, i el respecte restava a primer ordre

Durant aquests últims dies, ens hem hagut de sentir, que hem deixat de ser independentistes, que som uns botiflers i no sé quantes bestieses més. L’únic canvi, ens que ens hem fet grans. Els militants i Esquerra. Els militants, lluny del catastrofisme segons el qual esquerra s’havia de partit pel mig i dues vegades, segueixen al peu del canó (cert que hi ha baixes, com sempre en un partit assembleari que tothom estiga content es imposssible), i quan arriba el repte de tornar a governar, enlloc de plegar i prendre el camí fàcil, s’han arremangat i a fer feina fent confiança al nou pacte. Exactament el mateix que Esquerra. Davant la possibilitat d’anar a la  tranquil.la oposició i deixar que l’establishment abandonara el País a la primera cantonada, han optat per l’opció dificil, la que potser no té tant rèdit electoral, però la del compromís d’un partit que vol canviar les coses.

Als intoxicadors, doncs res, calma i serenitat, que seguim essent independentistes (i els nostres companys, com la Laia Cañigueral, segueixen prometent els càrrecs davant la Constitució per imperatiu legal), seguim als carrers dels Països Catalans (veieu exemples aquí i aquí), i que seguirem compromesos per sempre amb la nostra terra, i per tant mai tolerarem que la nostra existència siga qüestionada.