Probabil că mulţi dintre voi aţi citit cartea Apocalipsei şi profeţiile cu privire la râul Eufrat şi viitorul război mondial numit “Armaghedon”. În afară de aceasta există mai mulţi părinţi înduhovniciţi care luminaţi de harul lui Dumnezeu au făcut tâlcuiri la Apocalipsă descoperind multe dintre tainele cuprinse în versetele din “Apocalipsă”. Unul dintre aceşti minunaţi părinţi este Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul un monah aghiorit cu viaţă sfântă care a vieţuit în Sfântul Munte Athos. Mulţi pelerini care l-au vizitat pe Părintele Paisie l-au întrebat despre ce va fi în vremurile de pe urmă dacă noi trăim acele vremuri, cele scrise la Apocalipsă, cerându-i sfatul şi în multe alte probleme cu care se confruntau. Părintele fiind un adevărat trăitor întru Hristos, nu odată, a răspuns nedumeririlor celor cel căutau pentru sfat. Aceste îndrumări ale părintelui fiind descoperite de la duhul sfânt sunt de un real folos duhovnicesc. Unele dintre acestea s-au tipărit în cărţi care apoi au fost publicate iar altele s-au transmis de la un credincios la altul prin viu grai.

În cele ce urmează vom reda câteva profeţii ale părintelui Paisie, dar înainte de aceasta vom încerca se dezbatem un alt eveniment care este strâns legat de ceea ce a profeţit părintele.

Mai exact despre ce este vorba….În Turcia de mai mulţi ani a fost pus în aplicare proiectul Anatoliei de Sud-Est(GAP). Acest proiect îşi propune să transforme radical conditiile în aceasta regiune, prin crearea unui vast sistem de irigare. Este printre cele mai mari proiecte din Europa si unul dintre cele mai importante din lume. GAP acopera 13 proiecte incluzand 22 de baraje, 19 hidro centrale electrice de-a lungul Eufratului dar si de-a lungul Tigrului plus un canal de irigare lung de 630 de kilometri. În afară de asta, proiectul mai cuprinde investiţii în infrastructura rurală şi urbană, agricultură, transporturi, industrie, educaţie, sănătate, locuinţe şi turism.

SITUATIA DEZVOLTARII ENERGIEI HIDRO SI IRIGATIILOR IN REGIUNEA GAP (2000)

Statistici conform: romturkonline.com

Iniţial finalizarea proiectului era programată pentru anul 2005 dar lipsa de fonduri la care s-au adăugat o serie de probleme apărute pe parcurs au întârziat finalizarea, termenul fiind prelungit până în anul 2010. Proiectul a provocat mai multe neînţelegeri cu cele două state vecine ale Turciei, Siria şi Irak. Printre aceste neînţelegeri cea mai accentuată este reducerea fluxului de apă, râurile Tigru şi Eufrat fiind importante surse de apă pentru cele două state. În ianuarie 1990 lucrările demarate de turci au redus cu 75% fluxul de apă pentru cele două state. Astfel, Irakul şi Siria au semnat un protocol cu Turcia care să le garanteze un minim de debit de 654 de metri cubi pe secundă. Totuşi până în momentul de faţă guvernele celor două state şi-au exprimat rezeva cu privire la proiectul GAP. Banca Mondială a refuzat să acorde fonduri pentru acest proiect până ce Turcia îşi va soluţiona neînţelegerile cu Siria şi Irak. Cu toate acestea proiectul s-a bucurat de sprijin financiar din partea marilor corporaţii turceşti. La final va fi posibila irigarea unei suprafete de 1.7 milioane hectare şi generarea unei energii hidroelectrice 27 miliarde kwh/an cu o capacitate instalata de peste 7460MW. Terenul total care trebuie irigat corespunde la 20% din totalul terenului irigabil din punct de vedere economic al tarii in timp ce productia anuala de energie constituie 22% din potentialul hidro-energetic al Turciei. Potrivit previziunilor, la terminarea proiectelor de irigatii, cresterea productiei va fi de 90% la grau, 43% la orz, 600% la bumbac, 700% la tomate, 250% la linte si 167% la vegetale.În prezent proiectul este finalizat în proporţie de 70%, urmând ca în 2010 să fie gata.

Se mai crede şi faptul că numele de Eufrat provine din persana veche Ufratu sau din avestană *hu-perethuua, însemnând “potrivit pentru traversat” (din hu-, însemnând “bun”, şi peretu, însemnând “vad” ) – conform Wikipedia.

Să vedem acum ce spune Părintele Paisie Aghioritul:

“Când veţi auzi că apele Eufratului sunt îngrădite de turci în susul lor cu un baraj şi sunt folosite pentru irigare, să ştiţi atunci că deja suntem în proces de pregătire a acelui mare război şi astfel se deschide drumul pentru armata de două sute milioane de oameni a răsăritului, precum spune Apocalipsa. Printre pregătiri va şi aceasta: va trebui să sece râul Eufrat ca să poată trece o armată numeroasă. La o adică, zâmbi Stareţul, dacă două sute de milioane de chinezi, ajungând aici, vor bea câte o cană de apă, îl vor usca pe loc! Mi s-a spus că armata Chinei numără acum două sute de milioane de ostaşi, adică acel număr concret despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipă. Chinezii pregătesc chiar şi un drum pe care îl numesc “miracolul epocii”, cu lăţimea unui rând de o mie de ostaşi aliniaţi. Acest drum deja e construit până la hotarele Indiei. E nevoie, de fapt, de multă atenţie şi luciditate ca să deosebim semnele vremurilor, căci într-un fel sau altul, se întâmplă că cei care nu se îngrijesc de curăţenia inimilor lor să nu le deosebească şi să greşească. Să presupunem că cineva ştie că, pentru venirea unei armate multimilionare, trebuie să se usuce râul Eufrat. Dacă însă va aştepta o minune: de exemplu, să apară o crăpătura care să înghită toată apa, va greşi, pentru că nu s-a îngrijit ca, prin curăţenia inimii sale, să “pătrundă în spiritul” Scripturii.

(din cartea “Stareţii despre vremurile din urmă”)

“Turcii ne vor lovi dar Grecia nu va suferi prea mult. Nu va trece mult timp dupã atacul turcilor si rusii îi vor lovi pe turci si îi vor cãsãpi. Asa cum rupi o coalã de hârtie tot asa va fi sfâsiatã Turcia. O treime din turci vor fi ucisi, o treime se vor încrestina, si o treime va merge în adâncurile Asiei. Folosirea apelor Eufratului de cãtre turci pentru irigatii va fi o preînstiintare ca a început pregãtirea marelui rãzboi care va urma. Dupã destrãmarea Turciei, Rusia, va continua rãzboiul pânã va ajunge în Golful Persic si îsi va opri trupele lângã Ierusalim. Atunci puterile occidentale îi vor soma pe rusi si le vor da 6 luni. Rusia însã nu-si va retrage trupele si atunci puterile occidentale vor începe sã aducã trupe pentru ai ataca pe rusi.
Rãzboiul care va izbucni va fi mondial si in cele din urmã vor pierde rusii. Se va vãrsa mult sânge. Marile orase vor deveni ruine. Dar noi, grecii, nu vom participa la acest rãzboi. Toti cei din jurul nostru se vor sfâsia unii pe altii, însã noi vom sta de-o parte.”

(din cartea “Cuviosul Paisie Aghioritul – Mărturii ale închinătorilor”, Nicolae Zurnazoglu)

În continuare urmează un text mai amplu ce cuprinde câteva profeţii ale Părintelui Paisie Aghioritul precum şi modul în care trebuie să ne raportăm la profeţiile sfinţilor:

Odată un frate evlavios a hotărât să de-a la o parte ruşinea şi să îi pună Stareţului cele mai grele întrebări. Aşadar, el a întrebat despre tema eshatologică. În acel timp se vorbea mult despre antihrist, se editau multe cărţi şi era o încurcătură nemaipomenită. Din fericire, pe atunci Stareţul a scris broşura “Semnele vremurilor” şi a explicat starea lucrurilor, altfel şi astăzi, mulţi ar fi fost dezorientaţi .

Pentru început el l-a sfătuit pe frate să nu se ocupe prea mult de problemele eshatologice, deoarece dacă – să zicem – îl va lovi o maşină şi va muri, atunci pentru el de acum s-a săvârşit a Doua Venire. Ulterior, deoarece fratele era bine informat – şi, fireşte, cu bune intenţii -, pe parcursul discuţiilor, continua să vorbească despre evenimentele înfricoşătoare care îl aşteaptă în viitor, într-un fel îngrozind interlocutorii. Stareţul, cu toate că fratele nu i-a spus nimic în prealabil, a zis:

- Fii atent şi nu speria oamenii!

Referindu-se la cele două pascalii, a spus că aceasta s-a întâmplat în anul 1912, când a fost eliberată Macedonia. Despre anumite proorocii a spus că felul în care acestea ni se transmit e legat de grave dificultăţi – ele se păstrează oral s-au pe foi semişterse. De aceea deseori sunt şterse sau încurcate.

În curând au venit şi alţi vizitatori şi, spre deziluzia fratelui au schimbat tema discuţiei. Totuşi, Stareţul a reuşit să spună unele lucruri despre turci.

- Mulţi greci se tem de turci, deoarece populaţia lor e mai numeroasă cu multe milioane. De fapt, aceasta nu are nici o importanţă. Important e că ajutorul lui Dumnezeu vine la cel drept.

Duşmanii noştri o păţesc precum lupii. Lupul, apropiindu-se de o turmă de oi, se apropie încetişor, ca să nu fie simţit. Şi, cu toate că este sălbatic şi puternic, dar, fiindcă îşi simte vina, se teme chiar şi de lătratul unui căţeluş şi o ia la sănătoasa. Simţul vinei îl face să se teamă chiar şi de lătratul unui câine mic şi neputincios. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu turcii. Şi aceştia îşi simt vina. Se tem, deoarece nu au dreptate, iar în război morala decăzută şi vina sunt cei mai mari duşmani. El chiar a spus că turcii, cu toate acestea, au puţine unităţi militare. Şi, în final a adăugat: – Turcii poartă coliva (pentru pomenire) în glugi.
Ostaşul grec, dacă se va feri puţin de hulire şi amoralitate, nu se va teme de nimic. Îmi amintesc cum în anul 1940 gloanţele goneau după hulitori şi amorali ca după şerpi: când vânătorul observă un şarpe, neavând o ţintă mai bună, îl ocheşte fără de greş, pentru că acesta atrage glontele.

Astfel Turcia va fi divizată într-un mod “nobil”.

Fratele l-a întrebat pe Stareţ despre evenimentele din Serbia şi, printre altele, acela a spus:

- Europenii acum, de dragul turcilor, fac independente regiunile populate de musulmani (Bosnia şi Herţegovina). Dar văd că Turcia va fi divizată într-un mod nobil: se vor răscula kurzii şi armenii şi europenii vor cere independenţa acestor popoare. Îi vor zice atunci Turciei: v-am făcut un serviciu acolo, acum în acelaşi mod trebuie să obţină independenţa kurzii şi armenii. Astfel Turcia va fi împărţită într-un mod “nobil”.

Sfântul Arsenie le spunea credincioşilor din Farasa că şi-au pierdut patria, dar în curând o vor primi înapoi.

Un medic la întrebat pe Stareţ:
- Părinte, vor mai fi războaie mari? – Ce întrebi fiule? Nici nu- ţi închipui ce va fi!

Turcia se va ruina “va veni timpul când o vor păţi. Kurzii şi armenii vor crea state proprii şi vor primi independenţa. Alte popoare mici, deoarece nu respectă normele internaţionale, vor fi asimiliate de cele mari într-un mod civilizat. Iar nouă, elenilor, ni se va da Oraşul (Constantinopol) nu pentru că cineva ne va îndrăgi, ci pentru că vom da dovadă de reţinere. Da, vom primi oraşul înapoi.

În timpul procesiunii Drumului Crucii, Mijlocitoarea noastră, în 1992, sublocotenentul V.T. din Ioanina ţinea umbrela deasupra icoanei Panaghiei. Când mergeam, eu eram în dreapta lui, iar în stânga era Stareţul, care într-un moment dat i-a spus ofiţerului:

- Hai, roagă-te binişor şi vei fi stegar când vom intra în Oraş (Constantinopol). Şi adresându-mi-se mie, a zis:
- Ai auzit ce am spus?
- Da, Părinte, am auzit. Amin, i-am răspuns.
Atunci el a zâmbit şi a rostit obişnuitul său:
- A! (Bine, anume aşa!)
Peste o zi am coborât în chilia lui şi l-am întrebat referitor la Oraş. Şi el mi-a spus:
- Vom lua Constantinopolul, însă nu noi. Noi, din cauza degradării tineretului, nu suntem în stare să facem aceasta. Însă Dumnezeu va face astfel încât alţii vor cucerii Oraşul şi ni-l vor da nouă, ca o soluţie e propriei lor probleme.

Odată am coborât la Stareţ şi l-am gasit tulburat şi indispus. M-a servit şi deodată mi-a zis:

- Au venit aici nişte inşi care au început să spună ca va fi război, şi turcii vor intra în Grecia şi ne vor alunga şase mile până la Corint (explicând greşit, cu cugetul lor stricat, proorocia sfinţitului mucenic, prooroc şi întocmai cu apostolii Cosma Etolul – 1714 -1779)
Atunci i-am luat în primire şi le-am spus că duşmanul cel mai rău al elinilor e aceea că nişte elini, asemeni vouă, trâmbiţează în toată lumea că, în caz de război, turcii ne vor alunga până la Corint, deoarece, când va începe războiul, duhul tuturor va fi înfrânt şi ostaşii de bună voie se vor retrage până la Corint.
Totodată, chiar dacă ar fi adevărat, despre aceasta nu ar trebui să se vorbească. Cu atât mai mult când nu e adevărat. Şi iarăşi vă repet: nu vorbiţi nicăieri despre aceasta, pentru că veţi face un rău mai mare decât multe divizii turceşti.

Le-am spus aceasta şi ei mi-au cerut să le explic, cu toate că niciodată n-am vrut să vorbesc despre proorociri, că acele şase mile despre care vorbeşte Sfântul Cosma sunt şase mile pe întinderea mării. Această temă care, în ultimul timp, este mărul discordiei între noi şi Turcia va constitui motivul din cauza căruia ne vom “încăreia”. Însă ei nu vor intra în Grecia: vor înainta numai aceste şase mile şi, conform proorociilor, asupra lor va veni o urgie dinspre nord şi “nu va rămâne nimic în picioare”. O treime de turci va fi ucisă, o treime se va încreştina, iar ceilalţi vor pleca în adâncul Asiei. Turcii nu ne vor face nici un rău. Vor nimici doar unele lucruri fără de importanţă şi mânia Domnului va veni peste ei .
Am auzit ce au spus ei şi m-am indispus. Nu puteam să cred că înşişi grecii, răspândind asemenea lucruri în timp de pace, le vor face turcilor un serviciu atât de mare. De asemenea, au început să mă convingă că spusele Sfântului Cosma – ” va veni atunci când vor veni împreună două pascalii “, acum, când Învierea a coincis cu Bunavestire şi iarna a trecut asemeni verii – înseamnă că turcii vor năvăli asupra Eladei (Greciei).

Nu toţi, părinte, am devenit prooroci şi cu mintea noastră explicăm lucrurile cum ne vine. Şi aici am fost nevoit să le spun că Sfântul Cosma, spunând “va veni atunci”, nu îi avea în vedere pe turci. Subînţelegea că atunci va veni libertatea pentru oamenii din ţările nordice. Şi, într-adevăr, anul acesta, după atâţia ani, s-au deschis frontierele şi ei pot comunica liberi cu patria lor.

Părinte, am văzut că aceşti oameni aduc mari daune, explicând lucrurile cu mintea lor săracă. Şi, mai mult decât atât, transmit şi altora scornirile lor.

Astăzi a citi proorociile e ca şi cum ai citi un ziar – într-atât de limpede e scris totul. Cugetul îmi spune că se vor desfăşura multe evenimente: ruşii vor ocupa Turcia, iar Turcia va dispărea de pe hartă, pentru că o treime de turci se vor creştina, o treime va pieri şi o treime va lua calea Mesopotamiei. Orientul Mijlociu va deveni arenă a unor războaie cu participarea ruşilor. Mult sânge se va varsa. Chiar şi chinezii vor trece râul Eufrat cu o armată de 200.000.000 şi vor ajunge până la Ierusalim. Drept semn caracteristic al apropierii acestor evenimente va servi distrugerea moscheii lui Omar, deoarece nimicirea ei va însemna începutul lucrărilor de reconstrire a templului lui Solomon, care s-a aflat exact pe acel loc. La Constantinopol va fi un mare război între ruşi şi europeni şi se va vărsa mult sânge. Grecia, în acest război, nu va fi pe primele roluri, însă ei i se va da Constantinopolul nu pentru că ruşii vor avea un respect adânc faţă de noi, ci pentru că nu se va găsi o soluţie mai bună; totodată, ei nu vor fi forţaţi de circumstanţe grele. Oraşul va fi dat armatei greceşti, înainte va aceasta să reuşească să ajungă acolo. Evreii, având puterea şi ajutorul conducerii europene, se vor obrăznici, îşi vor arăta neruşinarea şi mândria şi vor face tot posibilul pentru a conduce Europa. Atunci şi două treimi din evrei se vor creştina.
Din păcate, astăzi, în teologie îşi croiesc drum oameni care nu au nimic în comun cu Biserica, care filozofează absolut lumeşte, spun diferite lucruri ciudate şi săvârşesc acţiuni nepermise cu scopul de a îndepărta, prin poziţia lor, creştinii de la credinţâ.

Astfel au procedat şi ruşi când vroiau să introducă comunismul în ţara lor. Iată ce făceau ei. Unii preoţi şi teologi nedrepţi, după ce au intrat în partidul lor – şi “erau deja una cu el” – au început să învinuiască Biserica şi permanent să vorbească împotriva ei. În felul acesta otrăveau poporul, căci el nu putea să înţeleagă rolul acestor teologi. Apoi luau unul dintre preoţii lor credincioşi, foarte gras din cauza vreunei boli, găseau vreun băieţel cerşetor, îi puneau alături pe un afiş şi scriau sub imagine: “Iată cum trăieşte Biserica şi cât de nenorocit e poporul”. De asemenea, puneau fotografia reşedinţei patriarhului, aşternută cu covoare, bogat mobilată ş. a. m. d., alături de baraca vreunui cerşetor (asemeni ţiganilor noşttri) şi spuneau: “Vedeţi luxul popilor şi mizeria cetăţeanului rus”. Astfel, puţin câte puţin, le-a reuşit să otrăvească poporul şi să-l îndepărteze de la menirea sa. Şi după ce poporul s-a devorat unul pe altul, au intrat aceia şi, după cum ştim, au împins Rusia cu 500 de ani în urmă şi au lăsat-o pe jumătate moartă, ucigând milioane de creştini ruşi.

Ei vor face multe intrigi, dar, prin prigoana care va urma, creştinismul se va unii cu desăvârşire. Însă nu aşa cum vor cei care prin uneltiri organizează unirea mondială a Bisericilor, vrând să aibă în frunte o singură conducere religioasă. Se va uni, pentru că, în situaţia creată, se va face despărţirea oilor de capre. Fiecare oaie se va strădui să fie alături de o altă oaie şi atunci se va realiza în faptă zicerea “o turmă şi un păstor”. Înţelegi? Vedem că într-o anumită măsură aceasta deja se realizează: creştinii au început să simtă că se află într-o atmosferă nesănătoasă, se străduiesc să evite situaţiile critice şi vin cu miile la mănăstiri şi biserici. În curând veţi vedea că în oraş există două feluri de oameni: cei care vor duce o viaţă desfrânată, departe de Hristos, şi restul, care vor veni la privegheri şi în locurile de închinare. Nu va exista ca acum, o pătură medie.

Să pătrundem în duhul Scripturii

În vara anului 1987 l-am întrebat pe Stareţ despre viitorul război mondial numit “Armaghedon”, despre care vorbesc Scripturile. Cu ardoare părintească mi-a comunicat diverse informaţi. Şi chiar a dorit să-mi descopere nişte semne anumite care ne vor convinge că într-adevăr facem parte din generaţia Armaghedonului.

Aşadar, el a spus:

“Când veţi auzi că apele Eufratului sunt îngrădite de turci în susul lor cu un baraj şi sunt folosite pentru irigare, să ştiţi atunci că deja suntem în proces de pregătire a acelui mare război şi astfel se deschide drumul pentru armata de două sute milioane de oameni a răsăritului, precum spune Apocalipsa. Printre pregătiri va şi aceasta: va trebui să sece râul Eufrat ca să poată trece o armată numeroasă. La o adică, zâmbi Stareţul, dacă două sute de milioane de chinezi, ajungând aici, vor bea câte o cană de apă, îl vor usca pe loc! Mi s-a spus că armata Chinei numără acum două sute de milioane de ostaşi, aică acel număr concret despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipă. Chinezii pregătesc chiar şi un drum pe care îl numesc “miracolul epocii”, cu lăţimea unui rând de o mie de ostaşi aliniaţi. Acest drum deja e construit până la hotarele Indiei. E nevoie, de fapt, de multă atenţie şi luciditate ca să deosebim semnele vremurilor, căci într-un fel sau altul, se întâmplă că cei care nu se îngrijesc de curăţenia inimilor lor să nu le deosebească şi să greşească. Să presupunem că cineva ştie că, pentru venirea unei armate multimilionare, trebuie să se usuce râul Eufrat. Dacă însă va aştepta o minune: de exemplu, să apară o crăpătura care să înghită toată apa, va greşi, pentru că nu s-a îngrijit ca, prin curăţenia inimii sale, să “pătrundă în spiritul” Scripturii. Cam aşa a fost şi în cazul Cenobâlului. Sfântul Ioan Teologul, în Apocalipă, spune că a văzut o stea care cade din cer otrăvind apele şi oamenii. Cei care mai aşteaptă să cadă din cer o stea se află în rătăcire şi nu-şi dau seama că aceasta deja s-a întâmplat. În Rusia cuvântul Cernobâl are semnificaţia de pelin şi noi observăm că s-a produs o mare pagubă cu timpul se va amplifica şi mai mult”.

(din cartea “Stareţii despre vremurile din urmă”)

Pentru mine, Istanbul este un oras de vis. Are oameni deosebiti si inteligenti, multe obiective turistice de vazut, mancare extraordinara, preturi bune, negociere, bazare cu de toate, spirit antreprenorial, oameni muncitori. Este parca o alta lume pentru noi, dar totusi atat de aproape de Romania.

Istanbulul te impresioneaza pentru ca este un oras in continua schimbare iar aglomeratia din oras este una suportabila. Autostrada intra pana in oras, iar la orele de varf cele 5 sau 6 benzi nu sunt suficiente pentru marea de masini care intra sau ies din oras. Numai ca, spre deosebire de Bucuresti, acolo masinile se misca, nu stau in loc. Se merge in coloana, iar de reguli nu prea tine cineva cont. In interiorul orasului nimic nu se schimba; aglomeratia este aceeasi, strazile si asa inguste sunt ocupate de masini parcate, autocarele cu turisti circula prin tot orasul, iar singura solutie ramane transportul in comun. O calatorie cu tramvaiul costa 1.4 lire turcesti (2 lire=un euro).

Dintre obiectivele turistice, cea mai renumita este Moscheea Albastra, cea mai mare din Istanbul si singura cu 6 minarete (turnulete). Se numeste asa datorita celor peste 20.000 de placi de faianta albastra care acopera peretii in interior. Intrarea in moschee este gratuita si se intra descaltat (ca in aproape toate moscheile), iar femeile trebuie sa fie imbracate decent si sa isi acopere capul. Vizavi de Moscheea Albastra este Ayasofia, adica Biserica Sfanta Sofia. Mie aceasta mi-a placut mult mai mult si va voi explica in continuare de ce.

Ayasofia este o fosta biserica crestin ortodoxa, transformata in moschee si de aceea este o splendoare sa vezi fresce crestine in interiorul unei moschei. Poate tocmai din cauza faptului ca asezamantul nu este 100% musulman, turcii au impus alte standarde aici: se plateste taxa de intrare de 15 lire turcesti iar vizitatorii nu trebuie sa se descalte. Este singura moschee in care am fost si nu a trebuit sa ma descalt.

Mi-a placut foarte mult si Palatul Topkapi unde puteti vedea sabia lui Stefan cel Mare, cucerita de otomani, dar si dintele lui Mahomed sau toiagul lui Moise. Deasemenea, trebuie neaparat vizitat si haremul pentru a va putea face o impresie despre cum traiau conducatorii otomani in vechime. Taxa de intrare la toate obiectivele de la Topkapi este de 30 lire turcesti. Un alt obiectiv turistic deosebit este Basilica Cisterna, o fosta biserica transformata in loc de depozitare a apei pentru vechiul Constantinopol sau turnul si podul Galata.

Ceea ce in mod sigur o sa va placa este Marele Bazar prin care eu m-am lasat pierdut, cu magazinele de bijuterii care iti iau ochii. M-am imprietenit si am stat de vorba acolo vreo ora cu un tip foarte inteligent care vindea covoare, unele dintre ele lucrate manual (am vazut o carpeta lucrata manual din matase naturala cu Cina cea de Taina, pe care o vindeau cu 25.000 euro).

Eu am vrut sa aflu mai multe despre civilizatia turcilor si am fost la Muzeul Militar (ceea ce va recomand si voua), unde in fiecare zi de la ora 15.00 este o reprezentatie, un spectacol cu muzica si ostasi costumati, reprezentand istoria Turciei. Intrarea este foarte ieftina iar pentru cei ca mine, care fac colectie de magneti de frigider, aici veti gasi o multime de magneti ieftini reprezentand soldati din oastea otomana. Muzeul Militar este in Orasul Nou si puteti ajunge aici fie cu tramvaiul sau cu ferry-boat-ul ori cu un taxi. Nu am ratat nici croaziera pe stramtoarea Bosfor sau Palatul Dolmabahce (caruia i se spune Micul Versailles) si, in plus, am vrut sa merg si in partea asiatica, cu ferry-boat-ul, unde am vizitat Palatul Beylerbeyi.

Daca vreti sa cumparati corpuri de iluminat, covoare, bijuterii sau dulciuri extraordinar de bune, atunci cu siguranta Turcia si Istanbul este locul in care trebuie sa ajungeti. Rahatul cu arome de cocos, miere si mai ales cel cu fistic este foarte gustos si nu extrem de dulce, halvita, mierea cu fistic, baclavalele de toate felurile, sarailiile, ruladele de ciocolata, cremele cu ciocolata si vanilie sunt doar cateva dintre motivele (daca nu motivele principale) pentru care trebuie sa ajungeti aici. Si desigur kebabul. Iar in Orasul Nou, nu ratati Bazarul de Mirodenii…este incredibil.

Turcii mi s-au parut oameni prietenosi si foarte inteligenti ( am cunoscut un vanzator de kebab turc care stia limba romana mai bine decat multi romani; avusese o prietena din Tirgoviste ), iar Istanbul a fost unul dintre locurile in care m-am simtit mai mult decat bine, am fost primit bine iar oamenii se bucurau cand auzeau ca sunt din Romania (ceea ce nu se intampla in Spania sau Italia). Deasemenea, turcii sunt foarte buni vanzatori dar si foarte muncitori iar ceea ce m-a impresionat cu adevarat este faptul ca orice barbat muncea, facea ceva cat de mic (si nu cerseau): de la mic comert cu haine si parfumuri contrafacute, porumb fiert, peste prajit, nuci, castane prajite, covrigi calzi si pana la luxoasele magazine cu bijuterii carora le spalau vitrina in fiecare dimineata.

Va spun sincer ca mi-a placut orasul asta in mod deosebit si sigur nu sunt singurul care spune acest lucru.

Razvan Pascu

EMILIAN POPESCU - Biserica Tomisului în vremea mitropolitului Valentinian. Ambasada (apocrisiarul) de la Constantinopol (L’Eglise de Tomis au temps du Métropolite Valentinien. L’ambassade (Vapocrisiariat) de Constantinople) (pag. 407-414)

Convertirea lui Constantin de Rubens

Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), până într-acolo încât a fost creată o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. Pornindu-se de la “viziunea” lui Constantin dinaintea bătăliei de la Pons Milvius, au fost create două versiuni ale convertirii acestuia la creştinism.

În versiunea creştină, Constantin ar fi fost determinat să treacă la creştinism de viziunea avută înaintea bătăliei de la Pons Milvius, împotriva rivalului său Maxentius, descrisă pe larg de Eusebius din Caesarea în Vita Constantini, I, 28, 2. În conformitate cu aceasta, în timpul marşului spre Roma, împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii şi inscripţia “in hoc signo vinces!”, după care ar fi ordonat construirea labarum-ului şi inscripţionarea scuturilor cu chrismon-ul.

Pornind de la acest miez, hagiografia creştină ulterioară a creat legenda convertirii şi botezului lui Constantin de către papa Silvestru, ca ultimă şansă în vindecarea împăratului de lepră (Fowden, 1994, 146-170).

Viziunea păgână a convertirii lui Constantin a apărut probabil după convertirea împăratului, probabil postum, şi reprezintă reacţia la măsurile de favorizare a noii religii de către fondatorul Constantinopolelui. Deja structurată în secolul al IV-lea, versiunea apare definitivată la Eunapios din Sardes şi Zosimos, ea prezentând convertirea împăratului ca rezultat al asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos, autor al unei lucrări virulente împotriva creştinilor (Nea Historia) la începutul secolului al VI-lea, şi-a avut ca sursă principală pe Eunapios din Sardes, care a scris o istorie, continuare a lucrării lui Dexippos, a perioadei cuprinse între anii 270 şi 404 (R. T. Ridley, 1972, 280).

În Zos., II, 29, autorul narează versiunea păgână a convertirii împăratului: după François Paschoud, aceasta nu reprezintă o invenţie tardivă, ci reflectarea exactă a unei tradiţii ostile, “născută” printre hellenes (Fr. Paschoud, 1979, 339). În conformitate cu autorii păgâni mai sus amintiţi, Constantin s-a convertit la creştinism în urma asasinării lui Crispus şi a Faustei (Zos., II, 29, 2).

Atunci, pentru că preoţii păgâni au refuzat să celebreze riturile expiatorii pentru împăratul criminal, la sugestia unui egiptean din Hispania (probabil Ossius din Corduba), Constantin s-a convertit la creştinism, fiind convins că botezul îi va şterge toate păcatele (Zos., II, 29, 3-4).

Versiunea păgână a supravieţuit doar în lucrarea lui Zosimos, aceasta datorită mai ales faptului că fondatorul imperiului creştin nu putea avea o imagine defavorabilă în sursele bizantine. Apoi, ideologia imperială bizantină punea un accent deosebit pe identificarea unora dintre împăraţi cu un Constantin idealizat, prototip al “bunului împărat”; aşadar, versiunea păgână s-a încercat a fi “ştearsă” din memoria bizantină, elocventă fiind în acest sens afirmaţia din dicţionarul Suda referitoare la această viziune: “Constantin, marele împărat.

Există multe aberaţii scrise despre el de către Eunapios şi pe acestea le-am trecut sub tăcere din respect pentru om” (Constantin, n. n.; v. Suda, K 2285, apud S. N. Lieu, D. Monserrat, From Constantine, p. 13). Versiunea creştină avea să cunoască un succes deosebit în epoca bizantină, diversele vitae ale împăratului punând accent pe convertirea şi botezul lui de către papa Silvestru.

De ce Silvestru şi nu Eusebius de Nicomedia, aşa cum este realitatea istorică? Trebuie avut în vedere faptul că Eusebius era arian în convingerile sale.

Or, primul împărat creştin nu putea fi botezat de către un eretic; aceasta ar fi dăunat imaginii împăratului care se confunda cu instituirea, în versiunea ortodoxă, a creştinismului, implicit cu imaginea bizantină asupra puterii imperiale, de apărătoare a ortodoxiei [...].

[...] Totuşi, persecuţia lui Licinius trenuie serios nuanţată, în sensul că este foarte probabil ca o parte din relatările din Actele Martirilor să reprezinte falsuri istorice, construite ulterior de propaganda constantiniană.

Prezenţa martirilor la Dunărea de Jos poate fi pusă în legătură cu acţiuni personale ale respectivilor martiri, care pentru a-şi arăta zelul faţă de religie, au provocat în mod deliberat, prin distrugerea altarelor şi templelor păgâne, reacţia autorităţilor locale.

Oricum, în această extrem de spinoasă problemă a martirilor creştini, informaţia este, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, puţin credibilă.

De altfel, după Chrysopolis, propaganda constantiniană l-a transformat pe învins într-un tiran sângeros, care nu pregeta să verse sângele martirilor creştini.

În conformitate cu Eusebius din Caesarea, în Vita Constantini sunt enumerate o serie de măsuri anticreştine luate de către Licinius: interzicerea adunării şi conciliilor episcopale (VC, 1. 51. 1 sq.), separarea bărbaţilor şi femeilor în practicarea cultului creştin, femeile fiind iniţiate doar de alte femei (VC, 1. 53. 1), adunările creştinilor find ţinute în afara oraşului, sub cerul liber (VC, 1. 53. 2).

De asemenea, preoţii creştini au fost forţaţi să intre în consiliile municipale, fiind obligaţi să participe la leitourgeia (VC, 2. 20. 2; 30. 1). Nu trebuie uitat însă faptul că marea majoritate a documentelor epocii, care relatează despre execuţia martirilor în timpul lui Licinius sunt “pură ficţiune”, după analiza făcută de către T. D. Barnes.

În concluzie, putem afirma că toate acestea ţin de conflictul ideologic: în timp ce Constantin se erija în protector al creştinilor, acordându-le printr-o serie de măsuri o situaţie privilegiată în Imperiu, Licinius a ales revenirea la tradiţionalismul roman, pentru a se putea prezenta ca apărător al vechilor valori.

Ulterior, istoriografia şi panegiricele dedicate învingătorului l-au transformat pe învins într-un tiran, tocmai pentru a justifica preluarea puterii de către Constantin.

Se poate observa, aşadar, folosirea religiei ca “armă politică”, în contextul conflictului dintre Constantin şi Licinius. Or, religia învingătorului era impusă în această perioadă asupra învinsului, care era transformat, după cum se menţiona mai sus, în motiv al propagandei triumfale.

În aceeaşi ordine de idei, învinsul era acuzat de guvernare tiranică, fiind transformat în “imagine a răului”: persecutor al creştinilor (motiv folosit adesea de către autorii creştini ai epocii în contextul conflictelor dintre Constantin şi adversarii săi), tiran sângeros şi cu înclinaţii sexuale nefireşti, sau dorinţe sexuale exacerbate (care, de altfel, transpar din sursele creştine care fac referire la adversarii lui Constantin).

Distorsionarea adevărului în favoarea învingătorului reprezintă o tehnică preferată de către autorii antichităţii târzii, inclusiv prin folosirea unor tehnici de redactare care aduc în discuţie comparaţia cu personaje biblice (regi sau “judecători” prezenţi în Vechiul Testament), folosirea de epitete sau comparaţii care accentuează portretul sumbru creionat adversarilor creştinismului.

“Chipul Crucii Tale pe cer vazându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împarateasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.”

muzica: diacon şi Protopsalt Mihail Buca, dimpreună cu Psalţii Catedralei Patriarhale

†

Multumiri pentru ingaduinta de a inregistra acest tropar lui Mihail Buca,  precum si tuturor Psaltilor Catedralei Patriarhale. Dumnezeu lucreaza prin glasurile lor, fie ca Domnul sa-i aiba sub sfanta Lui ocrotire.

Preluare de la: http://soltdm.com/geo/drumuri/drum2.htm

]]> http://infocrestin.wordpress.com/2009/04/08/8-aprilie/ Wed, 08 Apr 2009 20:48:19 +0000 Alin Cristea http://infocrestin.wordpress.com/2009/04/08/8-aprilie/

O evaluare a contextului editorial evanghelic din România – Traducerile
Dănuţ Mănăstireanu: “Peste 90% dintre titlurile publicate de editurile evanghelice din România sunt traduceri, cea mai mare parte a acestora din autori de peste ocean. Unii dintre ei sunt oameni absolut respectabili, dar ceea ce scriu mulţi dintre aceştia nu are aproape nici o relevanţă în spaţiul cultural românesc.”
danutm.wordpress.com

Suferinţele creştinilor persecutaţi din nou în atenţia meditaţiilor
Ca şi anul trecut, şi în acest an Papa Benedict al XVI-lea a cerut ca meditaţiile pentru Calea Crucii din Vinerea Mare să se concentreze pe suferinţele creştinilor persecutaţi din lumea întreagă. Calea Crucii va fi prezidată de Papa Benedict în seara Vinerii Mari, 10 aprilie, la Coloseumul din Roma.
Catholica

Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, s-a întâlnit cu Barack Obama
Aflat la Constantinopol, Barack Obama a avut o întrevedere şi cu Patriarhul Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I. Înaltul demnitar american va vizita şi locaţii de importanţă istorică şi religioasă, printre care Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră.
Basilica

Obama Adds 9 Members to Council of Faith-Based, Community Advisors
President Obama announced on Monday nine more members of his Advisory Council on Faith-Based and Neighborhood Partnerships, bringing the total number up to 25.
The Christian Post

În secolul XI, oştenii valahi angajaţi de străini erau descrişi ca  “oameni perverşi, în care nu poţi avea încredere”. Gradual se clădeşte printre occidentali  percepţia negativă  şi  faţă  de voievozii noştri, atingând climaxul în bătălia de la Varna. Din poveştile acelei bătălii de la 1444,  se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul  regelui  tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă  viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul.   Personajele sunt  nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: “Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele  tînăr al mitului a fost Vladislav I al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament  « dubios » în  lupta anti-otomană, judecata  occidentalilor este foarte corectă, trebuie să admitem cinstit. În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează   dialogul  între eroi  după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină  astfel spre tăcere? ».  Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: “Inimile voastre cată  generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?” Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea  de valoare făcută de prinţul  valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să  nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să  vă  înturnaţi” ! »  Tînărul rege încearcă, –în poezia lui Bolintineanu–,   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: “Flota genoveză  credem că  ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 :  “Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă  şi-aurul turcesc./  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”.  Bolintineanu  exprimă un punct de vedere clar ghibellin. Trebuie să   vedem  în  versurile citate,  reflecţiile lui  Dimitrie Bolintineanu despre ce  s-a întâmplat pe parcursul unei  jumătăţi  de veac. De la 1409,  când Mircea cel Bătrân aşeza capitala valahă la Giurgiu (întemeiere genoveză mai veche), şi până la 1459,  când Vlad III  sigila hrisovul pentru cetatea lui Bucur. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: “Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  [...] la nivel absolut.” Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariane asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul spre Constantinopol.

Titus Filipas

M-am gandit sa folosesc acest blog si pentru a-mi publica diferitele lucrari cu caracter stiintific pe care a trebuit sa le fac in decursul anilor pentru diferite discipline pe care le-am studiat in facultate.  Chiar daca sunt in limbi diferite (romana, italiana, germana, engleza) cred ca ar putea fi utile pentru cei care viziteaza acest blog si sunt interesati de teologie si filosofie. Lectura placuta!

Introduzione

Il cristianesimo bizantino è noto per la ricchezza della sua Liturgia, una ricchezza che riflette un’attegiamento teologico di fondo, ma anche un’attegiamento ecclesiologico specifico. Per mostrare quanto importante sia la liturgia per un fedele orientale, Robert taft ci riporta due esempi. Nel primo ci racconta come il Patriarca russo Aleksij I ha definito la Chiesa russa come una chiesa che celebra la divina liturgia.[1] Per un europeo questa risposta sembra certamente qualcosa di strano, però esprime in un modo molto concentrato ciò che la lturgia significa per i cristiani bizantini. Il secondo esempio si riferisce al momento quando il principe Volodymyr di Kiev ha mandato i suoi delegati per vedere come adorano Dio le diverse religioni o confessioni apparse nell’Europa. Quando arrivarono a Costantinopoli ed entraronno nella Santa Sofia, i delegati testimoniano di non aver più saputo se si trovano in cielo oppure sulla terra.[2] Per questo, il principe scelse il Cristianesimo nella sua formula bizantina come nuova religione per il suo popolo.

La fedeltà alla liturgia ha portato le chiese bizantine ad un certo conservatorismo come risultato della concezione che la liturgia sia al contempo sorse ed espressione della teologia bizantina.[3] Comunque, anche la liturgia bizantina come ci si presenta oggi ha percorso delle tappe storiche, rispondendo alle interferenze con le nuove realtà storiche e sociali di ciascun tempo. Per comprendere la liturgia bizantina, ci serve sicuramente un piccolo camino attraverso le principali tappe dello sviluppo di questa litugia specifica. Questo itinerario breve e sintetico si fermerà da vicino sul periodo della Grande Chiesa di Costantinopoli, sui tempi liturgici e sull’innologia bizantina.

Capitolo I. La Grande Chiesa di Costantinopoli

La Chiesa Santa Sofia di Costantinopoli è stata per lungo tempo l’edificio cristiano più magnifico ed ha suscitato per secoli una grande ammirazione non soltanto da parte dei popoli barbari confinanti all’Impero Bizantino, ma anche da parte delle altre chiese cristiane orientali. Più di questo, durante l’occupazione bizantina di alcuni parti dell’Italia, la Chiesa Romana ha adottato un grande numero di inni bizantini.[4]

Questo prestigio attribuito quasi in unanimità a Costantinopoli è remarcabile anche perchè non risulta che ci sia esistita una politica ecclesiale, imperiale, o qualsiasi altri metodi amministrativi per imporre il culto costantinopolitano ai popoli confinanti. Al contrario, nel seno della tradizione bizantina il ruolo delle chiese locali è molto importante. Sull’importanza delle chiese locali si sofferma di nuovo Robert Taft, notando che per un cristiano bizantino non comporta nessun turbamento scoprire che esso è membro di una chiesa nazionale, di una chiesa che esprime in modo plenare la cultura e le usanze locali dei cristiani bizantini.[5] Per questo ciascuna chiesa locale ritiene il culto che celebra come tutto suo, come espressione più alta della loro esistenza.

A partire dal XV secolo, si può notare l’inizio di una centralizzazione del culto bizantino, non come un risultato di una politica di centralizzazione voluta dagli organismi centrali dell’Impero Bizantino, ma come risultato del straordinario prestigio che la Chiesa di Costantinopoli aveva.

Analizzando attentamente la liturgia costantinopolitana si può anche notare che essa è più una sintesi di elementi disparati che una creazione originale, tranne alcuni elementi si superficie che sono stati presi dal rito imperiale. Questo carattere sintetico della liturgia costantinopolitana riflette con fedeltà il ruolo del Bisanzio nella politica e nella teologia. Come impero, il Bisanzio ha dovuto integrare le diverse tradizioni culturali che lo avevano composto. Dal punto di vista strettamente teologico, essendo la chiesa imperiale, ha sempre tentato di mantenere un equilibrio tra le tendenze teologiche locali che hanno diviso il cristianesimo dopo il IV secolo.[6] La forma attuale del culto bizantino è stata determinata da alcuni elementi specifici che cercheremo di analizzare in quello che segue.

I.1. Il nucleo pre-costantinopolitano

Nel culto liturgico bizantino vi sono degli elementi che esso prende dalla tradizione cristiana pre-costantinopolitana. In questo senso, l’elemento più importante sono la forma dei sacramenti dell’iniziazione cristiana. Nella tradizione bizantina, il Battesimo, la Cresima e l’Eucharistia sono sacramenti conferiti insieme durante la celebrazione del Battesimo. In Occidente questi 3 sacramenti sono stati sepparati lungo i secoli.

Da un altro punto di vista, la celebrazione eucharistica nella liturgia bizantina ha mantenuto meglio la sua forma iniziale. L’Eucharistia nelle chiese bizantine pressuppone la comunione della chiesa intera attorno la mensa del Signore. Nella liturgia bizantina normalmente non esistono le messe di intenzione, che sono una fioritura latina medioevale. Più di questo, la celebrazione giornaliera dell’Eucharistia e ritenuta come un dovere solo per i monasteri e ai sacerdoti bizantini non è consentinto di celebrare più Eucharistie al giorno

I.2. Il rito della “grande catedrale”

Questa titulatura si riferisce al rito celebrato nelle grandi chiese delle metropole, che è in parte diverso dal rito celebrato nei monasteri. Dedicando meno tempo alle letture tratte dalla Bibbia o alla psalmodia, queste celebrazioni favoriscono l’esplosione dell’innografia e lo sviluppo della liturgia come “mistero” o “drama”. Questo accadeva anche per motivi di ordine prattico, in quanto nelle grandi cattedrali al culto partecipavano anche più di milla fedeli. In questo contesto la Chiesa doveva salvaguardare la sacralità dei Sacramenti celebrati e per questo la grande massa di fedeli laici è stata man mano esclusa dalla partecipazione attiva nel celebrare il culto.

I.3. Il monachesimo

Dai tempi più antichi dell’età costantinopolitana, nei monasteri si è cristalizzato un rito leggermente diverso dal quello celebrato nelle grandi chiese. Questo culto monastico si distingue attraverso un numero più grande di unità autonome di culto come vespri, mattutini, le ore, il mezzonotterio e attraverso l’uso esclusivo della salmodia e il rifiutto dell’innografia. Il culto monastico poteva essere svolto giorno e notte quasi senza interuzioni. Da un’altra parte, le comunità monastiche hanno elaborato anche un sistema penitenziale più complesso e così nacquero la Quaresima, le prostrazioni e il digiuno.

A partire del XV secolo si è iniziata una unificazione del culto, che ha avuto luogo anteriormente a Gerusalemme, dove si sono conciliati per la prima volta i riti di cattedrale con il culto monastico. L’addottamento di un unico sistema liturgico per tutte le chiese, sia quelle delle città, sia quelle dei monasteri, ha facilitato la centralizzazione del culto nella Chiesa intera. Comunque, si deve ribadire che a questa centralizazzione liturgica non è stata mai data un’importanza ecclesiologica.

Capitolo II. I tempi liturgici

Nello pieno sviluppo della liturgia bizantina, attorno al XIV secolo, questa è ancora dominata dalla tematica pasquale: attraverso Cristo, l’uomo è invitato a passare dalla schiavitù alla libertà, dal buio alla luce e dalla morte alla vera vita. Quindi il tema centrale dell’intera liturgia bizantina è questo passaggio multiple dall’uomo vecchio al nuovo uomo. Solo alla luce di questa osservazione possiamo spiegare le singole unità che formano la complessa struttura della liturgia bizantina.

Nel insieme del culto bizantino, un post centrale è occupato dal Vespro e dal Mattutino. Queste due unità liturgiche sono strettamente collegate al ciclo del sole. Il Vespro si fà alla sera avendo come punto di riferimento il tramonto de solo, che è un simbolo della caduta dell’uomo nel buio del peccato. Il Vespro comincia con l’evocazione della creazione (S. 103) e prosegue con un acenno alla schiavitù dell’uomo che è una diretta conseguenza della caduta ( S 140, 141, 129, 116). Questa parte del Vespro trova il suo punto culminante nel cantico di Simeone (Lc 2, 29-32) che è l’espressione della speranza nella salvezza che ci sarà portata da Cristo.[7]

Da un altro lato, il Mattutino è collegato al sole che sorge dal buio. Questo è un simbolo per Gesù Cristo, la luce vera, che vince il buio della morte e del peccato e ci porta la salvezza. Alternando i temi della penitenza e della speranza, il Mattutino rappresenta la nostra salita verso l’incontro con Gesù Cristo. Dopo le preghiere introduttive, il Mattutino si prosegue con i dieci cantici biblici, includendo il stupendo cantico di Mosè (Es. 15, 1-18; Dt. 32, 1-43), il cantico dei tre giovanni ebrei buttati nella fornace dall’imperatore Nabucodonosor (Dn. 3 26-56) e poi il Magnificat (Lc. 1, 68-79). Tutti questi fanno parte da una serie salmodica che viene chiamata canone.[8] Al sorgere del soe, i Salmi trionfali (148, 149 e 150), l’ecfonisi e la dossologia grande riflettono la gioa cristiana per la salvezza che Dio ci ha donata.

La festa della Pasqua è la festa centrale dell’anno liturgico bizantino. Questa ha un periodo di preparazione (la Quaresima) e un periodo della celebrazione (fino al Pentecoste), e la data della Pasqua influisce sull’intero anno liturgico. Per ognuno di questi tempi liturgici esiste un libro di culto specifico, che contiene l’innografia necessaria: il Triodo per la Quaresima e le tre settimane di preparazione prima di questa; il Pentecostario per il periodo tra la Pasqua e la Pentecoste; e il Octoicho. Questo contiene un periodo di 8 settimane che si ripettono.

Come un’altro libro di culto importante per la liturgia bizantina possiamo enumerare il Mineion in 12 volumi e che contiene gli inni necessari per ogni giorno dell’anno. Il materiale innografico del Mineion non è molto omogeneo, ma è molto bello, anche per che è stato composto dai migliori poeti liturgici del Bisanzio, tra quali Romano il Meloda merita menzionato e su cui ci soffermeremo nel prossimo capitolo.

Capitolo III. L’innologia

L’introduzione di un’innologia massiva nel culto di cattedrale è collegata spesso al nome di Romano il Meloda. I suoi condakion erano di solito una composizione abbastanza lunga e densa dal punto di vista teologico, e al inizio sono stati introdotti nel culto liturgico di cattedrale. Purtroppo, col tempo i suoi inni sono stati eliminati dal culto, probabilmente a causa della opposizione monastica, perchè queste composizioni incorraggiavano l’uso della musica, che all’inizio i monaci la consideravano come troppo laica.

Però, in molti centri monastici, questa opposizione iniziale contro l’uso della musica non è stata durevole, e già nel V secolo il monaco Auxentio componeva brevi troparion di due, tre proposizioni, cantati secondo la struttura melodica della salmodia e associati probabilmente con i canti biblici. Questo tipo di creazione innografica ha servito come alternativa ai condakion lunghi di Romano il Meloda. Ma anche le suer creazioni erano di una bellezza unica e per questo alcuni passi dei suoi condakion sono stati riamessi nella liturgia bizantina e si sono mantenuti fino ad oggi.[9]

Nella sua forma finale, il sistema innografico bizantino è un’enciclopedia poetica di spiritualità e di teologia patristica. Il Bisanzio non ha mai accordato un grande interesse alle scuole teologiche e alla teologia speculativa come è accaduto nell’Occidente. Ogni volta che c’erano delle controversie si appellava alla tradzione innografica.

Ce-ar fi fost daca nu ar fi avut  loc Marea Schisma in 1054?

Consider ca acest eveniment a avut un impact mai mare decat ne imaginam. Europa ar fi fost mai unita in fata pericolelor externe; spre exemplu, ar fi facut front comun impotriva Imperiului Otoman, care nu s-ar mai fi instalat in Peninsula Balcanica, iar crestinismul ar fi fost impins, ca religie dominanta, cred, pana in Orientul Apropiat. Invazia mongola nu ar fi produs o zdruncinare atat de mare in estul Europei.

In acelasi timp, cred ca aparitia protestantismului ar fi intarziat si s-ar fi limitat la zona nordica a continentului, data fiind universalitatea religiei oficiale, care ar fi dispus de mai multe resurse pentru a stopa aparitia unui curent potrivnic ei.

Mi-e greu sa intrevad evolutia Rusiei intr-un context religios unitar al Europei; e greu de crezut insa ca toti conducatorii ei, din diverse perioade, ar fi acceptat suveranitatea unui lider religios, care pretindea si influenta politica, din alta parte, in stilul supunerii monarhilor medievali fata de Papa de la Roma. Ar fi existat sanse ca spatiul rus sa nu se mai crestineze.

Istoria şi martiriul Sfintei Eufimia în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (243-313) sunt binecunoscute. În vremea domniei lui Constantin cel Mare a fost construită o mare biserică deasupra mormîntului ei la Calcedon, oraşul în care s-a născut şi a fost torturată pînă la moarte. Numele Sfintei este asociat cu Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, ţinut în 451, când cei 630 de Părinţi ai Bisericii s-au reunit în Biserica Sfintei Eufimia şi au condamnat erezia monofizită a lui Eutihie.

Se crede că hotărîrile care s-au luat la acest Sinod au legătură cu minunea pe care a săvîrşit-o Sfînta. Tomosul (formula dogmatică) ortodocşilor şi tomosul ereticilor au fost puse împreună în racla unde se găsea trupul Sfintei, aşa încît ea să facă un semn. Cînd racla a fost redeschisă, cei care au ţinut-o au fost martorii unei minuni. Tomosul ereticilor a fost găsit aruncat la picioarele Sfintei, care ţinea în braţe tomosul ortodocşilor. De aceea, iconografia Sfintei reproduce minunea şi muceniţa este cunoscută drept Sfînta Eufimia a dogmei ortodoxe.

Relicvele sfinte au fost mutate la Constantinopol, probabil în secolul al 7-lea, datorită invaziilor persane (608/9, 615, 626) şi au fost aşezate în Biserica ce era situată aproape de hipodrom. De atunci înainte, această Biserică s-a numit Sfînta Eufimia de lângă hipodrom.

În perioada iconoclastă, Constantin V (741-775) a folosit biserica drept închisoare şi a aruncat relicvele Sfintei în mare, de unde au fost găsite de doi pescari, aproape de insula Lemnos. Mai tîrziu, împărăteasa Irina (797-802) a restaurat biserica şi a adus din Lemnos relicvele Sfintei.

Un călător anonim din 1190 a văzut şi a descris moaştele care se aflau în Biserica din apropierea hipodromului.

În 1350 Antonie al Novgorodului s-a închinat şi s-a rugat la moaştele Sfintei, care sunt menţionate şi de către un pelerin rus între anii 1424-34.

După ocuparea Constantinopolului de către catolici, un număr mare de mănăstiri din Europa occidentală au pretins că deţin relicve ale Sfintei Eufimia.

Un sigiliu al unui conducător, menţionat de bizantinologul rus N.P.Likhacev, şi trei documente ale Patriarhiei Ecumenice fac referire la această biserică. Ziua în care se face pomenirea Sfintei este 16 septembrie, în timp ce minunea, care s-a petrecut la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, este prăznuită în 11 iulie.

În anul 1454, la scurt timp după căderea Constantinopolului, patriarhul Ghenadie II Scolaricul a mutat relicvele Sfintei la Biserica Patriarhală. De atunci, rămăşiţele pămînteşti ale Sfintei Eufimia au urmat destinul rătăcitor al Patriarhatului Ecumenic.

Astăzi ceea ce a mai rămas din Biserica Patriarhală a Sfântului Gheorghe constituie mîndria şi gloria de altădată.

În 8 iulie 1704 patriarhul Gabriel III al Calcedonului a dat un apodeixis (un edict) către creştinii din Constantinopol, prin care impunea ca ziua prăznuirii Sfintei Eufimia să fie celebrată anual cu o procesiune în jurul moaştelor ei sfinte, care îşi au locul în mijlocul bisericii patriarhale.

În urma săpăturilor arheologice din 1942, conduse de A.M.Schneider şi cu ajutorul Şcolii Germane de Arheologie a fost scoasă la lumină biserica Sfintei Eufimia „aproape de hipodrom şi nu departe de Marele Palat”. Situl arheologic, menţionat în sursele şi manuscrisele mai vechi (Cod. Marea Lavră, Muntele Atos), era cunoscut în perioada bizantină ca „Palatul lui Antioh”.

Schiţe cu Palatul lui Antioh, situat în apropierea hipodromului în Constantinopol, palat care în secolul VI a fost transformat în Biserica Sfintei Eufimia

Domnul Petre Barde ne semnalează aici, http://www.romanialibera.ro/a138699c271196/cu-excavatorul-prin-istorie.html , cartea lui Richard Fletcher despre Romania timpurie. Dar se impune o rectificare: De fapt cartea se cheamă ‘THE BARBARIAN CONVERSION’, nu ‘THE BARBARIAN COINVERSION’.

Drept comentarii la această carte, mă întreb în primul rând ce păzesc istoricii români oficiali?  Miza de legitimitate este enormă pentru lumea de azi! Deocamdată, numai cele două imperii, RUSIA şi SUA, se arată acut interesate.

Este foarte semnificativă ofensiva culturală recentă a excelenţei sale, domnul ambasador CIURILIN al Rusiei, pentru captarea bunăvoinţei românilor (asigurând acces liber istoricilor noştri la fondul documentelor DIMITRIE CANTEMIR păstrate în Rusia). Un singur om de cultură român, filosoful Constantin Barbu de la Craiova, se arată a fi preocupat de temă.

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu s-au folosit numai de paravanul de naţionalism românesc sincer al lui CONSTANTIN NOICA. Pleşu-Liiceanu-Patapievici reprezintă acum doar interesele anti-româneşti din cele două imperii în România.

Rezumativ, miza de cointeresare a celor două imperii este sintagma-sigiliu NOVA ROMA. De acolo rezultă toate drepturile de legitimitate imperială pentru stăpânirea lumii de azi. Să fie limpede, oraşul Constantinopol, aşa cum era fondat la 330 AD de CONSTANTIN CEL MARE, nu era NOVA ROMA. Această sintagmă-sigiliu de legitimitate absolută în ISTORIA LUMII era forjată de primul conciliu ecumenic de la 381 AD din Constantinopol. Există documente istorice suficiente care demonstrează faptul că primii doi SFINŢI IERARHI, SFÎNTUL VASILE CEL MARE şi SFÎNTUL GRIGORE TEOLOGUL, au orientat gândirea acelui think tank creştin care a pregătit primul conciliu de la Constantinopol. Apoi, ‘Retragerea aureliană’ este un mit inventat de istoriografii occidentali. Un istoric din regiune, ZOSIMUS, advocatus fisci, nici măcar nu o pomeneşte în HISTORIA NOVA. Dar aşa cum arată textele rămase de la VASILE CEL MARE, conciliul pentru NOVA ROMA trebuie corelat cu moartea ultimilor romani autentici din peninsula balcanică, la 378 AD, în bătălia de la Adrianopol. Şi anii 378 AD – 381 AD marchează clar un binom MOARTE-NAŞTERE, binom chemat DECONSTRUCŢIE în filosofia existenţialistă, care este totodată şi filosofia lumii moderne şi postmoderne. Iar sintagma-sigiliu NOVA ROMA de la 381 AD desemnează implicit recunoaşterea unui NOVUM LATIUM populat cu iliri şi traco-daco-moesi ’socii’- alizaţi. Or, acestea sunt chiar drepturile noastre legitime! Intuiţia lui IOAN ELIADE RĂDULESCU din BIBLICELE era corectă ! ROMANAŢII, ce existau deja înainte de 381 AD, marcau  distinct un teritoriu din acest NOVUM LATIUM foarte ’socii”-alizat.

Titus Filipas

A început negocierea drepturilor istorice între România şi Rusia. Astfel, aflăm de aici http://www.ziua.net/display.php?data=2008-11-07&id=245115 , şi de aici, http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/ambasadorul-rusiei-ne-ofera.html  , că ambasadorul Rusiei,excelenţa sa  domnul Alexandr Anatolievici Ciurilin,  ne oferă Manuscrisele Cantemir: “Alexandr Anatolievici Ciurilin , ambasadorul Federatiei Ruse la Bucuresti, s-a angajat personal ca va facilita cercetatorilor romani intrarea in posesie a copiilor dupa circa 8000 de file din manuscrisele originale ale domnitorului carturar Dimitrie Cantemir.”, scrie, pe bună dreptate entuziasmat, ziaristul Victor Roncea.

De ce face ambasadorul Ciurilin toate acestea ? La ora actuală s-a dezvoltat aproape o mişcare culturală  de mase în Rusii pentru a se negocia continuitatea lor istorică între secolul IV, şi secolul VIII.

Să reamintim acum istoria şi drepturile  noastre legitime.  În secolul IV, împăratul Constantin cel Mare  fondează  oraşul Constantinopol  la Anul Domnului 330, apoi, după moartea ultimilor romani autentici din peninsula balcanică în bătălia de la Adrianopol la 378 AD, este creată sintagma-sigiliu Nova Roma de către grupul de reflecţie întrunit la primul conciliu ecumenic de la anul 381 din Constantinopol. Nova Roma era o sintagmă-sigiliu prin care se recunoştea totodată implicit existenţa unui Novum Latium populat cu iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi. Aşa le spunem, aglutinant, rezumativ, populaţiilor balcanice autohtone dinainte de migratori, populaţii distincte de greci (eleni).  Deja cronicarul Miron Costin ne învăţa să considerăm istoria noastră numai pe intervale de timp extrem de extinse, de care “se sparie gândul”.

Abia în secolul VIII varegii întemeiază Rusiile. Politica agresivă a lui Suvorov  (originar dintr-o veche familie nobilă din Novgorod, oraşul varegilor) care trecea Bugul, şi la anul 1792 construia fortificaţia avansată Tiraspol, distrugea pretenţiile ruşilor la o continuitate negociată  a istoriei lor pe un hiatus  mergând înapoi  din secolul VIII până  în secolul IV, când se naşte Romania Orientală prin sintagma-sigiliu: Nova Roma. Este nevoie ca şi istoricii români de azi să îşi focalizeze atenţia către acel timp, construind coerent discursul drepturilor noastre. Nicolae Iorga avea dreptate să propună discursul nostru de continuitate istorică prin construcţia ‘Bizanţ după Bizanţ’. Acest ‘demers Nova Roma’  deblochează actul de înţelegere a istoriei noastre,   artificial zăvorâtă  în “retragerea aureliană” impusă normativ  de istoriografi din Occident.  Sigur, documentul de la 381 AD  despre Nova Roma  este interpretat altfel  de istoriografii Rusiei moscovite.  Anume că Nova Roma  este de fapt ‘A doua Roma’. Că Moscova  ar căpăta  pe acest fond semantic legitimitate la pretenţia impertinentă de a se declara  ea însăşi A treia  Roma  după  ce Bizanţul cădea  la 1453.  Este o interpretare forţată, care nu ţine cont de faptul ca binomul interpretării adevărate se completează, –cronologic el începea–, cu uciderea ultimilor romani autentici din Balcani la Adrianopole, în 378 AD. Nu vom putea  pricepe,   şi alţii nu vor putea accepta,  evenimente majore petrecute în cultura română şi străromână fără a recurge la elemente  care sprijină protocronismul. Chiar şi metodologia deconstrucţiei este necesară! “Iată ce este deconstrucţia : Nu-i o mixtură, ci o tensiune spirituală a memoriei, a fidelităţii, a păstrării tradiţiei, şi în aceleaşi timp a eterogeneităţii, a noutăţii absolute şi a rupturii.”, l-am tălmăcit pe filosoful existenţialist Jacques Derrida. Apoi, o eventuală negociere a adevărului ar fi stat în picioare numai dacă imperiul ţarist, extins încontinuu prin noi cuceriri, ar fi  permis  şi protejat existenţa  unui  Latium Novum la apus de rîul Bug. În general vorbind despre Latium Novum, el este  partea cea mai ‘socii’- alizată din Romania Orientală,   de unde sunt originari  ‘cărturarii  sciţi’  (în general călugări iliri şi traco- daco –moesi  ‘socii’- alizaţi, savantul englez Roger Bacon avea un deosebit respect pentru  călugărul Ieronim care a scris Vulgata într-o latină aspră, tradusă apoi în secolul XVIII de vicarul Petru Pavel Aron pe româneşte) care scriauu şi vorbeau latineşte în secolele IV, V, VI, şi unde exista,  sau a existat la un moment dat,    o populaţie vorbind o vernaculară neolatină. Cel puţin aşa fusese  înţelegerea dintre Petru Velikii şi Dimitrie Cantemir, pe care Caterina cea Mare nu a mai respectat-o.

Titus Filipas

Articolul domnului Adrian Bucurescu  despre istoria noastră cea  mai veche, http://www.romanialibera.ro/a135143/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , a stârnit interes şi a provocat nenumărate comentarii de bun simţ pe forum. Reţin un excerpt din  http://www.romanialibera.ro/a135143c261789/nicolae-densusianu-un-explorator-al-preistoriei.html , anume “O intrebare posibila: de ce ar vorbi latina vulgara, populatii pe arii extinse din nordul Marii Negre?, zona departe si de declaratiile de intentie si interes cunoscute ale imperatorilor Romani.”

Este influenţa apocaliptică a propagandei ruseşti despre ‘a treia Roma’. În realitate, Constantin cel Mare a fondat  la  Anul Domnului 330 oraşul Constantinopol fără semnificaţia de ‘a doua Roma’. Termenul Nova Roma (iar nu ‘a doua Roma’) este înscris ca sintagmă-sigiliu de către Conciliul bisericesc din   Anul Domnului 381 de la Constantinopol. Conciliul era un think tank creştin condus de Sfântul Ierarh Grigore Teologul, iar pregătirea lui fusese ghidată de ideile Sfântului  Ierarh Vasile  cel Mare care murise la Anul Domnului 379. Conciliul de la 381 AD venea la trei ani după moartea ‘ultimilor romani’ autentici din peninsula balcanică  şi Scitia, extensia ei teritorială spre răsărit, în bătălia de la Adrianopol. Sintagma-sigiliu Nova Roma însemna implicit recunoaşterea existenţei unui Novum Latium în acest spaţiu răsăritean, mai cunoscut ca Romania Orientală, şi care este recunoscut  în arhivele din cancelariile occidentale ca întinzându-se până la rîul Bug. În Memorii, Winston Churchill scrie în mod expres că acţiunea militară a României în cel de al doilea război mondial nu era justificată decât până la rîul Bug. Fără a permite existenţa acestui Novum Latium, toată vorbăria rusească despre ‘Moskova- a treia Roma’ este inepţie. Istoricii lor mai oneşti ştiu aceasta. Rusia apare în istorie abia în secolul VIII. România noastră are drepturi imense ca Romania Neoacquistica, drepturi pe care istoricii noştri nu le reliefează.

Titus Filipas