contextualizare « WordPress.com Tag Feed

Predicam sau ucenicizam?

jdmro — Thu, 27 Mar 2008 09:51:00 +0000

Scopul acestui articol este de a corecta metodele imporprii – prin a oferi bisericii locale si conducerii acesteia o metoda eficienta si biblica, al carui scop este de a incuraja membrii bisericii de a interactiona cu Cuvantul lui Dumnezeu si cu Comunitatea in care fiecare crestin a fost asezat.

Un factor exsistent in lucrarea bisericii locale este ca proclamarea Cuvantului lui Dumnezeu deseori detine o prioritate mult mai ridicata, pe cand ucenicia, care este arta explicarii si a aplicarii Cuvantului proclamat, nu pare a avea o prioritate in lucrarea acesteia. Datorita acestei neglijente, nu este de mirare ca conducerea bisericii locale ignora continuitatea si echilibru lucrarii la care au fost chemati. Astfel, observam ca tinta postorului nu este doar de a predica, ci dimpotriva, responsibiltatea acestuia este de a isi uceniciza membrii prezenti in Biserica lui Cristos.

Predicam, dar si ucenicizam

Este necesar sa mentinem in acest articol un echilibru al lucrarii la care am fost chemati. Extremismul nu trebuie sa ocupe o pozitie in lucrarea bisericii locale, ci dimpotriva, responsabitatea pastorului este ca fiecare membru trebuie sa fie implicat intr-un program de ucenicie, care sa fie dezvolatat de fiecare biserica locala, si prin actiunea caruia, situatiile fiecarui context isi gasesc o rezolvare biblica si contextuala. Daca ignoram un astel de program prin a introduce strategii extrene, care nu au un rezlutat pozitiv si efectiv contextului local, prin aceasta actiune alegem sa ingreunam sau chiar distrotionam misiunea bisericii locale.

Misiunea bisericii locale este de a predica Cuvantul lui Dumnezeu, insa in acelasi timp, tinta predicarii este ca fiecare crestin sa slujeasca Mantuitorului prin a se implica in contextul in care au fost chemati, imputerniciti si trimisi de Cristos, pentru ai aduce pe oameni la Cristos. Scopul acestei lucrarii poate fi implinit doar atunci cand intelegem cu claritate ca predicarea este in stransa legatura cu ucenicia, al carei scop este de a ne ajuta sa intelegem si sa dezbatem subiectele si ideile aduse in discutie in predica pastorului. Aceasta cerinta se bazeaza pe un adevar fundamental care arata ca ascultatorii fiecarei predici retin doar 10% dintr-un mesaj predicat. Un studiul recent arata in acelasi timp ca dintr-un program de ucenicie, un membru al bisericii locale retine 55 – 70% din ceea ce a studiat, si asta datorita studiului relational cu Persoana si Cuvantul lui Dumnezeu.

Cum sa incepem ucenicia?

Pe parcusul intregii Scripturi observam ca proclamarea Cuvantului nu este dezlegata de ucenicie! Acestea nu pot fi separate, deoarece atunci cand acest lucru se intampla, biserica numai este o biserica misionara. Daca dorim sa avem un program de predica eficient, si care sa aibe un impact asupra fiecarui membru, responsabilitatea pastorului este de a dezvolta un program de ucenicie, prin care sa-si pregateasca membrii pentru lucrare. O predica care nu rezulta in implicarea memrbilor in slujire, nu este predica, ci mai degraba, aceasta este o discutie indulgenta si egosita.

O metoda pozitiva de a incepe acest program de ucenicie este de a dezvolta si creea intrebari care sa se ocupe de anumite ideii ce au fost prezentate in predica de dimineata sau de seara. In acelasi timp, o alta metoda pentru discutii este de a studia epistolele lui Pavel impreuna cu intreaga biserica (in grupuri mici) cu scopul de a dezbate si implementa metodele biblice folosite de apostoli si biserica primara. Observati ca ucenicia ne cere un efort si un munca in care ne aratam dorinta de a dezvolta viata spirituala si fizica a bisericii locale in misiunea lui Cristos.

O biserica Biblica este o biserica care plaseasza predicarea Cuvantului si ucenicizarea fiecarul crestin la baza fundatiei sale. Fara aceste doua condimente necesare si cruciale, biserica nu poate avea un impact in societate.

Predicam sau ucenicizam?

jdmro — Thu, 27 Mar 2008 09:50:58 +0000

Predicam, dar si ucenicizam

Cum sa incepem ucenicia?

O biserica adevarata, este o biserica cautatoare

jdmro — Wed, 26 Mar 2008 13:50:58 +0000

În secolul în care ne regăsim este important să ne aducem aminte că Biserica lui Cristos trebuie să fie o biserică care se implică în comunitatea în care a fost aşezată. Pentruca biserica locală să fie implicată în societatea acesteia, aceasta trebuie să-şi direcţioneze membrii de a fi implicaţi în misiunea lui Cristos, şi nu de ai ignora pe aceştia faţă de importanţă acestei misiuni. Este important să menţionam că Biserica lui Cristos nu a primit o misiune, ci aceasta a fost şi este chemată într-o misiune, care aparţine Creatorului, adică Dumnezeu. Astfel, dacă această misiune aparţine lui Dumnezeu, fiecare biserică locală trebuie să se implice în fiecarei locaţie a societăţi, iar în aceasta, fiecare creştin trebuie să se alăture celor care sunt despărţiti de Cristos .

Luca, pe parcursul Evangheliei sale, ne prezintă misiunea lui Cristos faţă de cei care erau uitaţi şi ignoraţi de autorităţiile legale şi de liderii religioşi ai primului secol. În Luca 14, autorul acestei Evanghelii prezintă eticiile şi practiciile liderilor religioşi, care au transformat şi condiţionat Cuvântul lui Dumnezeu prin al compartimenta într-o legislaţie religioasă, fiind controlată de ideii omeneşti. Legislaţiile omeneşti l-au dezlegat pe personaj atât de demnitate, cât şi de Creatorul Său. Cristos aduce în discuţie importanţa şi scopul acestei sărbători, prin a critica sistemul religios, prin acţiunea căruia scopul şi mesajul acestei sărbători a fost înlocuit cu o legislaţie omenească. Ţinta acestei practici era de al marginaliza pe om de societatea. Argumentul adus de Cristos în discuţia acestui capitol, este de a arăta că Cuvântul lui Dumnezeu isi avea destinaţia către şi pentru om, şi nu invers. Observaţi că în acest capitol, Isus se ocupă de atitudiniile lideriilor, care considerau poziţia acestora fiind superioară faţă de poziţia Mântuitorului. Datorită mândriei şi superiorităţii omeneşti, scopul Domnului Isus Cristos este de ai căuta pe cei care sunt robiţi de astfel de practici.
Este important ca fiecare păstor sau lider (care se află într-o poziţie de conducere a Bisericii lui Cristos) să menţină Cuvântul lui Dumnezeu în centrul lucrării la care au fost chemaţi. În acelaşi timp, responsabilitatea fiecărui lider este de a mobiliza membrii bisericii pentru a se implica în cuminitatea în care au fost aşezaţi. Un exemplu pe care-l putem aplica este următorul:

Într-o societate, în care numărul prizionerilor (care ies din penitenciarele româneşti) este în creştere, Biserica lui Cristos este chemată să acţioneze ca şi un agent al celor care nu se pot apăra sau reintegra în societate. Deşi această lucrare apare a fiind dificilă, scopul bisericii locale este de ai prezenta pe aceştia înaintea autorităţiilor locale, al căror responsabilitate este de ai integra pe oameni în comunitate. În acelaşi timp, Biserica locală (acolo unde este cazul) trebuie să planifice anumite strategii educaţionare, prin care membrii bisericii locale au oportunitatea de a investii darurile primite prin ai ajuta pe cei nevoiaşi. Prin această acţiune, observăm că misiunea bisericii nu este de aş hrăni membrii, ci de ai echipa pe aceştia pentru a se implica în misiunea lui Cristos, de ai rascumpăra pe oameni şi de ai prezenta pe aceştia înaintea Mântuitorului. Astfel, pentru această lucrare:

a. trebuie să-i iubim pe oameni.
b. trebuie să ne îngrijim de nevoile oamenilor.
c. trebuie să-i aducem pe oameni înaintea Mântuitorului.
d. trebuire să-i ucenicizăm pe aceştia în prezenţa Mântuitorului cu ajutorul Cuvântului Său.

Aşa cum am observat în lucrarea Mântuitorului, lucrarea socială şi spirituală are un scop definit şi nedezbinat. Asemănătoare trebuie să fie lucrarea bisericii locale în secolul XXI, deoarece aceasta a fost chemată, împuternicită şi trimisă în societate de a fi o biserică căutătoare, adică o biserică care este interesată de nevoile celor asupriţi.

Bazele Contextualizării

jdmro — Wed, 18 Jul 2007 13:33:42 +0000

Definirea acestui cuvânt misologic se raportează la următoarele trei elemente. Cuvântul lui Dumnezeu, tradiţia unui anumit grup de oameni şi cultura in care acest grup trăieşte. Având aceste trei elemente înainte putem formula o definiţie in ceea ce priveşte contextualizarea in misiune.

`Scriptura, prin principiile si atribuţiile sale si cu ajutorul Duhului Sfânt, are responsabilitatea de a penetra cultura si tradiţiile unui popor pentru a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin Isus Cristos`.

Rolul acestei contextualizări ocupă un loc central în evanghelizarea şi în ucenicizarea tuturor naţiunilor. Scopul contextualizării este dorinţa de a-i evangheliza şi zidi pe copiii lui Dumnezeu prin Cuvântul Lui, cu ajutorul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, care deţine autoritatea si puterea necesare de a schimba practicile unei culturi care sunt in contradicţie cu învăţăturile Scripturii. Dacă Scriptura este corect contextualizată, atât cultura cât şi tradiţia unui popor se pot bucura de o contextualizare biblică / teologică şi practică în lucrarea de misiune.

In cartea sa „Models of Contextual Theology”, [1] Beavans este conştient că contextualizarea nu este o opţiune, ci, dimpotrivă, este modelul lucrării în misiune – care trebuie să dezbată şi să clarifice atât obiceiurile trecute cât şi pe cele prezente, atât ideile modernismului cât şi pe cele ale postmodernismului. Pentru a avea un rezultat favorabil în această contextualizare trebuie să avem o teologie biblică prin care să avem capabilitatea de a preîntâmpina dificultăţile des întâlnite în misiune.

Contextualizarea biblică
Fundamentul acestei lucrări de contextualizare şi-a pierdut în mare parte rolul principal prin care Scriptura avea să ocupe un loc central în contextualizare. Această realitate a fost remarcată de autorii Jose de Mesa si Lode Wostyn , care afirmă că experienţa umană şi tradiţia creştină trebuiesc să fie citite împreună sub forma dialectelor proprii. Pentru a se ajunge la o formă agreabilă, aceştia afirmă că experimentele trecutului, la care teologia se adapta şi se raporta în mare parte, nu mai are un rol primar, ci dimpotrivă, teologia a devenit sursa anterpriză, iar cu aceasta şi intrarea scenică a poziţiei de egalitate între Scriptură şi tradiţie. Cu alte cuvinte, teologia, ca singura cale a contextualizării în misiune, şi-a pierdut acest rol principal, astfel că atât tradiţia cât şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt la acelaşi nivel (formaţie) în misiune.

Postmodernismul faţă de modernism, prin mişcările sale, a reuşit să schimbe formaţia de mai sus , afirmând că cultura trebuie să ocupe acelaşi podium , astfel încât cele trei sunt îmbinate în contextualizarea secolului 21. Pentru a corecta această eroare este necesar să ne întoarcem privirile spre Vechiul şi Noul Testament, iar prin prisma acestor două Testamente să încercăm să restabilim poziţia biblică a misiunii contextuale.

Contextualizarea in Vechiul Testament
Contextualizarea ca termen academic explicativ nu îşi găseşte rădăcina in Vechiul Testament. Fiind un termen modern şi care se atribuie în cele mai multe cazuri situaţiilor necontextualizate moderne, putem spune că acest termen apare sub o formă puţin diferită în Vechiul Testament. Datorita acestui fapt, este important sa intelege, că încă de la început putem observa (în Scriptură) cum Dumnezeu lucrează în viaţa aleşilor Săi.

Avraam este persoana cu care Dumnezeu începe această misiune de contextualizare, deoarece Dumnezeu este Cel care îi cere lui Avraam să-şi părăsească ţara natală pentru a se îndrepta spre un loc pregătit pentru el de Dumnezeu, însă cu condiţia ca Avraam şi urmaşii acestuia să se asigure că Dumnezeu este în centrul vieţii lor şi că aceştia nu Îl vor înlocui cu alţi dumnezei/idoli. Condiţia acestui legământ este următoarea: ,,Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umbla înaintea Mea, si fii fără prihana.” Geneza 17:1b

Deseori observam că scopul pentru care avem nevoie de această contextualizare este pentru a-i aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Oamenii s-au îndepărtat şi au fugit dinaintea acestui Dumnezeu Atotputernic, iar prin îndepărtarea lor de Dumnezeu, umblarea le-a devenit spurcată (Geneza 3). Cei care din generaţie în generaţie au ales un alt dumnezeu, pe care îl controlau şi manipulau, mai târziu au realizat că trăiesc o viaţă de idolatrie (mă refer la cei care s-au întors prin Cristos la Dumnezeu) şi de răzvrătire împotriva Dumnezeului adevărat.

În acest context, Cartea Geneza este plină de astfel de evenimente, din care putem învăţa importanţa păstrării unei relaţii adevărate cu Dumnezeul nostru adevărat. Acest lucru este posibil doar prin jertfa adusa de Cristos înaintea Tatălui la Golgota. Crucea este legământul făcut de Dumnezeu cu fiecare persoană care şi-a pus sau care îşi pune adevărata credinţă în Isus Cristos. Dacă îl scoatem pe Isus din acest legământ, el îşi pierde autenticitatea.

Cartea Geneza nu este singura carte în care observam aceste modificări şi cereri din partea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Exodul, Numeri, Levitic şi Deuteronomul sunt cărţile în care putem observa cu claritate condiţiile şi principiile stabilite de Dumnezeu prin Moise. O dată cu înfiinţarea poporului Israel putem remarca cum Dumnezeu Îşi trece copiii dintr-un context în altul pentru a-i învaţa importanţa unei relaţii sfinte. În această şcoală experienţele nu sunt doar cele ale binecuvântării, dar şi cele ale blestemului, care este alegerea omului, şi nu a lui Dumnezeu.

Iosua, în cartea sa, continuă principiile şi condiţiile acestui legământ care a fost reinstaurat de Dumnezeu prin Moise. La sfârşitul vieţii lui, Moise se asigură că trecerea Iordanului – care semnifică intrarea într-o cultură nouă, se va petrece nu doar cu binecuvântările lui, dar si cu responsabilitatea păstrării acestui legământ. Acelaşi lucru este evident şi la sfârşitul vieţii lui Iosua, care continuă sa fie credincios lucrării la care a fost chemat.

Solomon este persoana care prin deciziile sale ignoră principiile stabilite de Dumnezeu, iar prin aceasta acţiune poporul Israel, care este sub conducerea lui, pierde mărturia care ar fi trebuit arătată celorlalte naţiuni. Astfel, Israel nu mai este o binecuvântare pentru celelalte naţiuni, ci un blestem. Solomon este persoana care a ignorat cuvintele tatălui sau David, cel care s-a luptat să fie credincios Dumnezeului lui Israel.

Consecinţele faptelor lui Solomon sunt despărţirea poporului în cele două tabere, iar, mai târziu, trimiterea lui Iuda în exil, în Babilon. În acest exil, Dumnezeu Îşi instruieşte copiii (prin Ieremia) ca aceştia să-şi trăiască viata în Babilon (în acest context nou), iar in acest context să devină o binecuvântare pentru alţii. În acest exil poporul Israel îşi regăseşte relaţia personala cu Dumnezeu, iar aici se formează prima biserica vechi-testamentală, cunoscută sub numele de sinagoga iudeilor, nu ca instituţie, ci, mai degrabă, formată dintr-un grup de oameni.

Putem continua cu acest ciclu în care putem observa cum Dumnezeu este interesat în această relaţie sfântă cu creaţia Sa, iar prin această relaţie, Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi cu ajutorul Duhului Sfânt, va transforma orice tradiţie, cultură sau metodologie care se împotriveşte planului de mântuire şi de edificare a copiilor Săi.

Contextualizarea in Noul Testament
Vechiul Testament a fost plin de evenimente care i-au adus pe cei care şi-au pus credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Iacov, Moise, David etc. la această împlinire a venirii lui Mesia, Mielul lui Dumnezeu.
Este interesant că Matei alege în Evanghelia sa să ne ofere o genealogie a Domnului Isus Cristos. În această genealogie nu avem incluşi doar iudei, ci şi alte persoane care nu fac parte din poporul ales de Dumnezeu. Doar în această genealogie putem observa că istoria mântuirii nu începe cu omul, ci cu Dumnezeu. El este Cel care-i mântuieşte pe copiii Săi, şi care practică principile contextualizării pentru a împlinii planul Său prin creaţia Sa iubită.

In Noul Testament contextualizarea îşi ia forma existentă prin lucrarea începuta de Domnul Isus Cristos. Cele patru Evanghelii ne prezintă evidenţele necesare cu privire la lucrarea pe care Cristos a avut-o printre oameni. Cristos nu este interesat doar de mesajul mântuirii (sau de cel al edificării) ci şi de persoana căreia acest mesaj i se adresează.

Isus nu a stat ascuns într-un loc sigur atunci când în Imperiul Roman se produceau schimbările contextuale datorită evenimentelor istorice din acele zile. Ci dimpotrivă, o problema deseori întâlnită de Isus era acea că cei neprivilegiaţi erau alungaţi în afara Ierusalimului. Aceştia erau uitaţi de societate, de grupările religioase (care ar fi trebuit să-l reprezinte pe Dumnezeu lumii) şi chiar şi de autoritatiile administrative. Cei bolnavi, cei săraci etc., erau consideraţi ca fiind fiinţe necurate care, în mintea grupurilor religioase, aduceau blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Israel. Împotriva unei astfel de gândiri Isus reinstaurează principiile împăraţiei lui Dumnezeu în inimile celor fară speranţă.

Scopul pentru care dorim să ne ocupăm de contextualizarea unei culturi sau a unui grup de oameni este acela de a corecta obiceiuri contrare Scripturii, cu învăţăturile şi principiile lui Dumnezeu. Cristos se ocupă de acest lucru. Exemple: vindecarea celor posedaţi de demoni, vindecarea celor bolnavi de lepra sau de diferite boli, recuperarea prostituatelor, cum ar fi Maria Magdalena, reintegrarea sociala si spirituala a celor defavorizaţi de grupurile religioase. Această manevră a fost şi este considerată ca fiind o lucrare revuluţionară prin care prizionerii pacatului sunt descătuşaţi nu doar de păcat, dar şi de obiceiurile şi practicile obscure, impuse de aceste organizaţii ale societaţii primului secol.

Apostolul Pavel ne prezintă un alt exemplu de contextualizare, iar acest fapt nu creează o contradicţie împotriva Domnului Isus Cristos, ci, dimpotrivă, Pavel, prin călătoriile sale misionare, acolo unde Pavel întâlnea culturi şi obiceiuri (tradiţii) greu de schimbat, acesta reuşeşte să creeze principiile de baza care mai târziu vor forma principile fundamentele ale contextualizării biblice.

Cred că următoarea menţiune este foarte necesară deoarece Pavel învaţă aceste principii de la Mântuitorul Său, Domnul Isus Cristos, care prin lucrarea Sa cu poporul Israel, întâmpină obiceiuri şi practici culturale care nu făceau parte din sfera gândirii ebraice. O lecţie pe care Pavel o împrumută de la Cristos este aceea de a privi la contextul unei culturi pentru a identifica care sunt problemele contrare Cuvântului lui Dumnezeu, iar mai apoi, cu ajutorul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, dorinţa de a schimba aceste practici idolatre cu principiile împaraţiei lui Dumnezeu.

In Cartea Faptele Apostolilor ne întâlnim cu evenimente cum ar fi: problemele politice (Fapte 16:19-40); existenţa grupărilor religioase şi filosofice (Fapte 17:16-74); practicarea vrăjitoriei (Fapte 13:4-12) şi, nu în ultimul rând, starea economică (prezentată în Fapte 19:23-41). Alte evenimente izbucnite în perioada apostolică a bisericii primare sunt ilustrate în următoarele scrisori ale lui Pavel. (Romani, 1 si 2 Corinteni, Galateni, Coloseni si 1 Tesaloniceni).

In referinţele de mai sus putem observa acţiunea de contextualizare care se aplică evenimentelor de către Pavel şi colucrătorii acestuia. Nu am să intru în detaliile acestor referinţe, ci, mai degrabă aş dori să clarific scopul acestora. Scopul apostolilor era acela de a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin fiul Său Isus Cristos însă pentru a-i aduce la Crucea lui Cristos, Apostolii trebuiau să modifice gândirea (acestor oameni) prin schimbarea practicilor obscure ale diferitelor grupări.

Diferenţe între cele doua Testamente:
Este important să menţionăm faptul că Vechiul Testament nu ne prezintă un model de evanghelizare contextuală, ci o responsabilitate a poporului Israel de a trăi şi a practica legile stabilite de Dumnezeu. Termenul de evanghelizare începe cu Cristos, iar mai târziu acesta este continuat în cartea Faptele Apostolilor, deşi prima iniţiativa este desfăşurata sub un context focalizat asupra întregii comunităţi. Evanghelizarea îşi ia forma cu acel mesaj adus de Petru, prin care prima biserică este iniţiată, iar mai apoi această lucrare este condusă de Pavel şi de urmaşii lui. Astfel, misiunea de evanghelizare, de proclamare a mesajului crucificării, îngropării şi învierii lui Cristos va ajunge să fie răspândit în întreaga lume.

In Noul Testament credinţa se poate găsi doar in Isus Cristos. Deşi sunt unii teologi care afirmă că în contextul actual acest act de credinţă în Dumnezeu se poate găsi şi în afara lucrării de mântuire prin Isus Cristos. Un astfel de caz trebuie dezbătut într-o altă prezentare argumentativă. Cert este că lucrarea de mantuire îi aparţine lui Dumnezeu, care ofera lumii mijloacele necesare prin care aceştia pot obţine aceasta mîntuire, iar aceasta este posiblia doar in Cristos. Odată cu această proclamare, nu trebuie sa ignorăm importanţa lucrării de edificare a Bisericii lui Cristos, deoarece aceasta merge mână în mână cu evanghelizarea.

Concluzie
In orice cultură, oriunde ne-am afla, trebuie să avem un punct forte care să fie bine stabilit la baza fundaţiei noastre. Hesselgrave si Rommen [3] au realizat cât de importantă este contextualizarea în lucrarea de misiune întrucât au produs o lucrare excepţională, care oferă bisericii evanghelice instrumentele necesare pentru întâmpinarea Marii Trimiteri. La temelia acestei lucrări se afla cele două principii: necesitatea de a evangheliza, iar mai apoi, responsabilitatea de a-i instrui pe cei care au fost evanghelizaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Motivul pentru care am ales să introduc contribuţia celor doi experţi este că o mare parte din practicile şi metodele acestei contextualizări afectează modul în care ne conformăm în diferite lucrări de misiune. Unii au ales să se ocupe doar de cultura unui grup de oameni, iar prin această decizie Scriptura a fost exclusă din centrul acestei lucrări. Atunci când Scriptura este înlocuită cu obiceiurile sau tradiţiile unui popor, rezultatul este unul dezgustător şi înăbuşit în idolatrie. Nu doar că aceasta idolatrie ajunge să aibă anumite implicaţii majore, dar dorinţa de a deveni sfânt/religios se bazează pe eforturile depuse şi nu pe credinţa în Cristos.

In aceste cazuri este foarte important să ne întoarcem privirile spre Scriptură, iar mai apoi, să argumentam de ce Scriptura are un răspuns mult mai echilibrat în ceea ce priveşte contextualizarea. Contextualizarea biblică se efectuează prin Cuvântul lui Dumnezeu însă trebuie să ne asigurăm că nu implementăm ceea ce nu se afla în conţinutul acestei Scripturi. Trebuie să ne asigurăm ca nu interpretăm întreaga Scriptură ca a fiind un fapt literal, ci mai degrabă să oferim interpretarea corectă fiecărui context ataşat pasajului discutat.

„Scriptura, prin principiile şi atribuţiile sale şi cu ajutorul Duhului Sfânt, are responsabilitatea de a penetra cultura şi tradiţiile unui popor pentru a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin Isus Cristos”