Cateva bancuri meseriase primite pe mail…

Bula isi intreaba prietena:

- Draga mea, tu stii sa faci sex in scris? Tipa, sta, se gandeste si spune:

 - Nu!

 Bula: – Atunci treci la oral! …

________________________________________

-Ce s-a ales de lumea asta, domnule!…..zice Bula

− Stateam duminica in biserica la slujba si o doamna de langa mine scoate o tigara, o aprinde si incepe sa fumeze… Mai sa-mi scap berea din mana, nu alta !

________________________________________

Un copil vede masina tatalui sau, cand iese de la scoala, dupa care intra in padure. Curios, il urmareste si in masina mai era cu matusa Mimi. Se duce repede acasa la mama-sa

−  Mami, mami, l-am vazut pe tati cu matusa Mimi in masina, erau in padure, el o ajuta sa-si dea bluza jos, ea pantalonii…apoi tati o pupa si…

−  Stai asa, cand vine acasa, la masa povestesti din nou, sa vad ce fata face

La masa

−  Ia zi Ionel, ce ai facut tu azi?

−  Am fost la scoala, apoi l-am vazut pe tati trecand cu masina, si in masina era tanti Mimi, si s-au oprit in padure, si tati o ajuta sa-si dea bluza jos si tanti Mimi il ajuta sa-si dea pantalonii, apoi tati o pupa si apoi au inceput sa faca ce faceau mami si unchiu Nelu cand tati era plecat de acasa…

________________________________________

  – Cum se face sex dupa orarul de vara?

- Se dau limbile cu o ora inainte !…

________________________________________

 Care este culmea puterii de convingere?

 Sa-ti convingi prietena ca de aia o ai mica si moale, ca sa n-o doara pe ea!…

________________________________________

Cand se intalnesc doi muncitori, joaca fotbal.

Cand se intalnesc doi inginieri, joaca tenis.

Cand se intalnesc doi directori, joaca golf.

Concluzie:

Cu cat sunt mai mari responsabilitatile, cu atat sunt mai mici “mingiutele”.

Observ in jurul meu o manie pentru ecologie. Mania unor oameni care nu au nimic de-a face cu acest capitol, descrisi prea bine pe un fost blog al unui prieten. Pentru ei ecologia inseamna sa fumeze iarba si fii sigur ca va fi legala. Dar nu asta inseamna ecologie. In momentul de fata se fac adevarate campanii de schimbare a mentalitatii, dar oare nu este putin cam aberant sa faci campanie de ecologie cu flyere din hartie?

Ecologia inseamna mult mai mult decat sa fii pro-verde. Poti fi ce culoare vrei, poti fi mov, rosu, roz, galben, pana si negru, ideea e sa ai grija in primul rand de tine si apoi de mediul inconjurator.

Gandeste-te cum ar fi ca dupa o zi la munca, in fata unui calculator, sau cu nasul prin hartii, seara, pe la amurg, sa iesi in parc fara telefon, agenda, geanta, portofel, sa te asezi pe iarba, langa un copac si sa respiri natura. Sa o adulmeci, sa ii prinzi toate aromele aduse de vant din peisaje colorate. Pe urma, dupa ce te relaxezi, sa te intorci acasa, sa bei o cana cu ceai, sau o bere, putin whiskey sau un pahar cu vin si sa te culci. A doua zi vei fi sigur mult mai relaxat.

Ecologia inseamna ca fiecare sa fie impacat cu constiinta proprie, sa fii in armonie cu eul tau. Nu astepta ca altul sa faca primul pas, pentru ca el “dauneaza” mai mult mediului decat tine, fii tu acel exemplu, dar nu te stradui prea mult, fa-o din convingere, nu face nimic doar ca sa fi vazut.

Daca vrei sa schimbi ceva o sa simti tu in tine, niciun discurs, nicio persoana nu te va putea convinge.

Cine nu îndrăzneşte să creadă, nu va reuşi.

De ce sunt convinsă că sunt mai sus? Pentru că îndrăznesc să cred în mine.

Mi s-a pus o întrebare. Mai precis ce aş schimba la mine. Probabil că răspunsul aşteptat era o enumerare. Dar dacă eu nu am puterea să cred în mine, poate altcineva?
Suntem ceea ce credem că suntem. Nici mai mult nici mai puţin.
Vreau să schimb situaţii, vreau să schimb stări de fapt, vreau să schimb lucruri care nu se mai pot schimba. Dar nu vreau să mă schimb eu. Pentru că există un singur lucru în care sunt constantă.
Sunt constantă în convingeri, sunt constantă în a fi eu ceea ce sunt.

De ce pot să privesc atât de sus?
Văd mai sus decât e limita de vedere.
Văd chiar şi ce este mai sus decât e permis să se vadă.
Nu am ochelari, nu am deficienţe de vedere, şi dacă aş fi incapabilă să văd mi-aş închipui că văd şi tot aş vedea.
Mănânc morcovi. Mulţi morcovi. Cruzi, întregi, fierţi, în ciorbă.
Sunt atât de atentă încât dacă mă concentrez pot să dau mai mult decât am.
Cred în ceea ce e atât de sus.
Cred că eu fac tot ce am.
Cred în lumea mea.
Sunt mai sus pentru că pot să fiu mai sus.
Sunt mai sus pentru că pentru mine există mai sus.

Totul e să nu uit să cred. Şi cum pot uita, când ţelul meu e să nu uit, iar convingerea mea e că nu am uitat?

Ce există e pentru mine. Şi ce trebuie să fie va fi.

Credinţa adevărată implică foarte multe aspecte însă voi preciza câteva pe care le prezintă cuvântul lui Dumnezeu şi care sunt accentuate în el.

Credinţa implică cunoaştere (înţelegere) – trebuie să avem ceva cunoştinţe despre El şi despre ce a făcut (Romani 10:14) dar această cunoaştere nu este de ajuns pentru că unii au cunoscut şi totuşi au respins (Romani 1:32) şi dracii cred dar nu au credinţa mântuitoare (Iacov 2:19)

Consimţire (asentiment voluntar) – acceptarea nu este suficientă şi ne aducem aminte de exemplul lui Nicodim (Ioan 3:2) şi deasemeni Împăratul Agripa despre care Pavel spune că ştie că consmiţea cu Scripturile (Fapte 26:27)

Convingere – credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Hristos ca şi persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.

Viaţa veşnică deasemeni include justificarea (declaraţi drepţi înaintea lui Dumnezeu), înfierea, sfinţirea şi glorificarea.

Credinţa rămâne. Cred că Apostolul Pavel subliniază un lucru foarte important în mulţumirea pe care o face către Dumnezeu şi aceasta este credinţa care rămâne. (Galateni 2:20)

Ceea ce spune Pavel este că voi dovediţi lucrarea autentică a lui Dumnezeu în voi prin faptul că credinţa voastră rămâne.

Romani 1:18 vorbeşte despre credinţa care naşte credinţă. Cei care au credinţa adevărată vor persevera în credinţa lor.

Credinţa în Hristos ca punct de referinţă.

Credinţa în Hristos Isus indică nu atât de mult obiectul credinţei lor cât mediul înconjurător în care credinţa lor este exersată sau „sfera în care credinţa trăieşte şi acţionează”, poate indica şi ideea „credinţa care Îl are ca punct de referinţă principal pe Isus Hristos.

Credinţa rezultă din naşterea din nou.

La acest punct cei mai mulţi oameni se poticnesc, se simt ofensaţi şi ostracizaţi de către suveranitatea lui Dumnezeu dar pentru omul care îşi cunoaşte adevărata natură acest adevăr este eliberator.

Ioan 6:63 spune că noi nu putem face nimic iar Ioan 14:6 că Hristos este viaţa.

Aşa că ceea ce face Duhul în momentul naşterii din nou este să pună viaţă spirituală în noi, să ne unească cu Hristos, să trezească credinţă în noi şi de partea noastră noi experimentăm unirea cu Hristos prin credinţă (Ioan 20:31)

Ma plimbam deunazi agale cu doi buni prieteni prin centrul Bucurestiuliu cand la un moment dat apare din neant (el spunand ca venit din apa… ) un individ, om al strazii, ce se repede la un panou electric, demonteaza niste piese de acolo si isi vede apoi in continuare de drum. Ei bine, unul dintre noi, cel cu mai mult simt civic, se sesizeaza, intra in actiune apostrofandu-l pe faptas si il convinge rapid sa repare ceea ce tocmai stricase, dupa care ii administreaza binemeritata corectie fizica. Omul s-a conformat dupa care a disparut in mare graba. Ei bine, da, iata singura metoda de eficientizare a individului roman, ramane tot frica, impunerea si conducerea mai putin democratica. Oare de ce nu ne-am intalnit si cu ceva oameni politici in acea seara? Ar fi fost poate un moment bun sa le aplicam metoda de convingere ce tocmai o testasem mai devreme, insa nu e timpul pierdut….

Acest post este in draft in panoul meu de control de anul trecut, de mult prea mult timp. Este timpul sa il scot la lumina “cititorilor”. 

De ce avem nevoia de confirmare? De ce ne uitam in jurul nostru si ne simtim nesiguri daca vedem ca suntem singura persoana care face/gandeste/simte un anumit lucru? De ce trebuie sa imi confirme el/ea ca ma iubeste? De ce nu se poate sa simtim noi asta, fara cuvinte, doar din priviri?

In ultima vreme dorinta mea de mai mult se simte din ce in ce mai pregnanta. Vreau sa stiu mai mult, sa citesc mai mult, sa invat mai mult, vreau totul mai mult… Si cu toate astea, simt ca multe lucruri nu sunt in regula. Imi doresc atat de mult ca oamenii la care tin, pe care ii iubesc sa fie sanatosi si fericiti si ma scoate din sarite faptul ca nu sta in puterea mea acest lucru.

Ceea ce ma supara si mai mult este ca, fara sa vreau si fara sa stiu, chiar si eu cauzez suparari, tristeti oamenilor dragi mie. Oare de ce se intampla asa? De ce nu putem controla toate variabilele astea? De ce dorintele noastre cele mai arzatoare nu se pot indeplini? Mai ales cele care sunt de bine … de fericire…

In ultimele doua saptamani am fost extenuata din cauza muncii, am incercat sa rezolv toate sarcinile care mi s-au acordat si, spre bucuria mea, chiar am reusit destul de bine. Dar asta nu este de ajuns… mereu vrem/vreau mai mult.  Cursurile pe care le-am aprofundat la masterul de comunicare m-au ajutat destul de mult si mi-au mai deschis putin ochii, cred ca materiile exacte suprima oarecum sentimentele si comunicarea dintre oameni, capacitatea de comunicare interumana.

Am multe sentimente contradictorii in acest moment, de fericire, de tristete, de amintiri, totul este un amalgam. Am recuperat asta seara cateva episoade din serialul Anatomia lui Grey care in ultima vreme s-a deprimat destul de mult… poate din cauza asta ma simt si eu putin mai deprimata acum…

La fel ca in ultimele mele blogposturi de pana acum, nu mai am coerenta, nu mai pot exprima ideile si sentimentele mele concret, poate tocmai d-aia este un amalgam in mintea mea,  poate tocmai d-aia nu mai scriu asa de des pe paginile astea….

In orice caz, oricat de mult m-ar enerva trezitul din somn, imi place sa aud “Te iubesc!” in somn, in miezul noptii….

Cu toţii suntem în strânsoarea puternică a atitudinii lumeşti, care pur şi simplu ne va stăpâni dacă nu suntem conştienţi de ea.

Dar ea nu este doar puternică, este şi subtilă. Ea controlează efectiv viaţa celor mai mulţi oameni. Aţi văzut schimbarea subtilă care se produce în viaţa oamenilor când aceştia au succes şi prosperă? De ce oare idealismul este asociat în general cu tinereţea? De ce oamenii tind să devină cinici pe măsură ce înaintează în vârstă?

Fiindcă devenim cu toţii victimele “comorilor de pe pământ” – şi dacă priviţi cu atenţie puteţi vedea schimbarea aceasta în vieţile oamenilor. Mulţi pornesc în viaţă cu idealuri măreţe; dar într-un mod foarte subtil – fără să cadă într-un păcat flagrant – ajung influenţaţi poate în timpul studiilor de facultate, de o concepţie esenţialmente lumească.

Deşi probabil acel tânăr este bine pregătit din punct de vedere intelectual, el pierde ceva ce era vital în sufletul şi spiritul lui. El continuă să fie un om plăcut şi, mai mult, e drept şi înţelept.  Într-adevăr ne este familiar acest fenomen Umbrele închisorii încep să se întindă peste tânărul în prag de maturitate.

Robia cumplită care ne ameninţă este pe cale să ne afecteze întreaga personalitate; Şi primul lucru pe care îl afectează este inima. Lucrurile acestei lumi ne prind şi ne stăpânesc sentimentele, afecţiunea şi întreaga noastră sensibilitate. Noi iubim lucrurile pe care le oferă lumea. Pretindem doar că ne plac dar în realitate le iubim.

Ele nu doar ne atrag inima ci şi mintea.  Cât de iscusiţi suntem atunci când vrem să ne argumentăm că un anumit lucru pe care îl faecm nu este chiar atât de necinstit.

În ultimă analiză, există un singur motiv pentru care facem lucrurile aşa, dragostea noastră pentru comorile pământeşti. Ele controlează convingerile noastre şi întreaga noastră concepţie etică.

Am tot sperat ca trece dar n-a trecut. Impresia. De fapt, nu impresia. Convingerea. Nici nu stiu cum sa spun ce am de spus fara sa jignesc. O sa spun, pur si simplu, ca sa imi iau o greutate de pe umeri: femeile. Mie nu imi plac femeile. Am mai spus-o pe ocolite dar acum o spun direct. Nu imi plac deloc, ma sufoca felul lor de a fi in aceeasi masura in care ma sufoca poluarea infecta a Bucurestiului. Vorbesc cat se poate de serios: cand o femeie incepe sa se apropie de mine emotional, ma simt gatuita, sufocata, imi simt libertatea ingradita. Si asta pentru ca e. Femeile au talentul de a te ingradi si de a te sufoca. Unor oameni asta li se pare iubire, altor oameni li se pare lipsa de respect la adresa identitatii proprii si privare de libertate. De la mama si pana la amanta, mie femeia imi inspira acelasi lucru: incolacire. Slabiciunea ei devine agresor, cu sau fara voia ei. Nemultumirile ei mascate sub o asa-zisa fragilitate devin o piatra grea pe care ajungi sa o porti fara sa vrei iar puterile tale sunt slabite… pentru mai nimic. Femeile vor sa te prinda. La propriu. Ele cred ca au o imbratisare tandra dar, de fapt, imbratisarea lor este stransa si disperata.

Femeile mint mai des decat barbatii, gresesc mai mult decat barbatii, li se trezeste onoarea mai greu decat barbatilor, se concentreaza mai prost decat barbatii, lupta mai putin decat barbatii, se blazeaza mai repede decat barbatii, fluctueaza mai mult decat barbatii. Femeile au prietenii mai prapadite decat barbatii, femeile sunt disperate dupa complimente, femeile nu pot accepta cu adevarat cand sunt urate sau cand nu au reusit sa trezeasca nici o pasiune in cineva. Femeile gasesc o solutie pentru orice si nu in sensul bun. Ele gasesc o cosmetizare a oricarei situatii doar ca sa nu se confrunte cu ea. Femeile plang din nimic, sufera pentru rahaturi si se feresc de suferinte cumplite. Femeile cred ca stiu tot, femeile nu inteleg ca disciplina intelectuala nu este acelasi lucru cu o cultura sporadica stransa in mare parte pe criterii emotionale, arbitrare. Femeile cred ca se pricep la orice si, cand viata le dovedeste ca nu sunt niste creatori importanti, isi spun ca ele creeaza copii. Femeile nu isi iau discipoli pentru ca slabiciunea lor mentala duce intotdeauna catre nevoia de proptele si, implicit, catre imposibilitatea de a sprijini pe cineva mental. Posesivitatea femeilor, manifestata cu mici nuante diferite, este obositoare. Rautatea marunta este si ea la fel de obositoare. Femeile iti sug energia, imita mult, mimeaza mult. Ele nu prea sunt in stare de complimente fata de alte femei, nu pot sa accepte cand o femeie le este superioara. Sau cand cineva le este superior, in general. Cand simt superioritatea cuiva, relativizeaza orice context asa incat superioritatea in cauza sa paleasca. Femeile isi pierd usor cumpatul, se sperie din te miri ce, vocalizeaza prea des temerile lor. Vor sa traiasca usor, vor sa iubeasca usor, nu au rabdarea si nici interesul de a cunoaste cu adevarat pe cineva, cu atat mai putin barbatii cu care sunt. Existenta lor este un strigat continuu dupa atentie, strigat care sfarseste intr-o resemnare sinistra in cadrul statutului de mama. Sau in cadrul statutului de femeie a carei existenta “ar fi avut rost doar ca mama”.

Intotdeauna in ceea ce ma priveste s-a subliniat termenul masculin: “sunteti un conducator” sau “sunteti un scriitor” sau “sunteti un manipulator”. S-a subliniat. “As vrea sa subliniez ca sunteti un manipulator, nu o manipulatoare.” Ca un compliment. Si l-am luat ca atare. Admiratia mea pentru structura masculina nu este un secret. Exceptiile feminine ma incanta, evident. Ma incanta extraordinar, ca orice exceptie. Dar cateodata nu am timp si nu am dispozitie de a cauta exceptii, prefer sa merg la sigur. Daca cineva imi vorbeste despre trei femei si un barbat care fac la fel de bine un anume lucru, eu aleg barbatul. Nu vreau sa descopar sufletul unei femei cand trebuie sa facem ceva concret, nu vreau sa ma imprietenesc cu ea, nu vreau sa aud despre fragilitatea ei, despre presupusa ei deschidere catre lume, nu vreau sa o aud cazand fals in admiratia mea doar ca sa ma imite si sa imi fure cat mai mult din identitate, nu vreau sa-i privesc complexele stupide, nu vreau sa inventeze succesul ei la barbati, nu vreau sa am de-a face cu incarcatura feminina, pe scurt. Aceasta incarcatura tinde sa ingroape orice altceva este prezent in ecuatie. Aceasta incarcatura este ca un nisip miscator si nu vreau sa invat regulile de supravietuire intr-o astfel de situatie. Nici nu exista reguli fixe de supravietuire in privinta femeilor, macar la nisipurile miscatoare sunt cateva idei clare care te pot salva teoretic.

Nu vreau sa aud cum mi se spune ca am fost dezamagita de femei. Am fost, da, prima prietena a mea a fost ridicola in minciunile, agitatia, tertipurile ei. Dar eu aveam parerea asta despre fete si femei inainte sa ma imprietenesc cu ea. Incercarile mele de a avea o legatura demna cu o femeie nu au incetat niciodata. Si ma tem ca nu vor inceta. Fiecare femeie cu o inteligenta peste medie constituie pentru mine o speranta. Daca femeile, de obicei, sunt disperate in a gasi un barbat – ei bine, eu mi-as dori sa gasesc o femeie care sa imi contrazica ideile (nicidecum preconcepute ci traite, probate, retraite, des disecate si apoi repuse la loc).

Ati jucat sigur jocul imaginarii unui naufragiu. Si ati fost intrebati ce ati lua cu voi sau cine ati vrea sa fie cu voi pe insula pe care ati naufragiat. Eu stiu sigur ca as vrea sa fie cat mai putine femei pe insula. Nu imi va lipsi forta fizica, nici nu va ganditi la asta. Ci forta caracterului imi va lipsi. Si imi va mai lipsi capacitatea de concentrare. Si, mai ales, capacitatea de a separa detaliile de esential. Femeile intotdeauna se pierd in detalii. Intotdeauna. Femeile penduleaza intre isterie si tandrete excesiva. Nici asta nu e prea bine. Lipsa de consecventa a femeilor m-a speriat intotdeauna. Unora li se pare ceva plin de farmec. Mie nu.

Pentru mine, cea mai limpede dovada a faptului ca femeile nu sunt niste personaje profunde, este faptul ca exista foarte putine femei creatoare de cultura in istoria omenirii. Foarte putine. Nici nu indraznesc sa spun ca exista foarte putine femei filozof, femei sociolog, femei politolog. Imprastierea femeii in tot felul de mici detalii care se presupune ca fac viata frumoasa nu este decat rezultatul unei incapacitati, nu este neaparat o optiune. Cand o femeie spune ca frumusetea vietii sta in detalii, inseamna ca ea nu a reusit sa construiasca nimic fara echivoc, nicidecum ca a ajuns realmente la aceasta concluzie.

Nu mi-au placut niciodata femeile si nici nu cred ca imi vor placea. Iar pe cele pe care le admir, le admir pentru ca ele dau dovada de masculinitate in comportament. As putea, ca sa nu ma intind la vorba, sa spun fiecarei femei pe care o admir: “Esti atat de puternica mental incat ai putea trece drept barbat.”

Imi plac femeile care nu se lasa (se)duse de propria feminitate. Si atunci intrebarea e: chiar imi place vreo femeie cu adevarat? Daca imi plac femeile care isi contrazic cu tarie conditia, imi place oare conditia de femeie?

Later edit: din cat am vazut, nici femeilor puternice intalnite la mine pe blog nu le plac cine stie ce femeile – bucuria lor vizeaza tot constientizarea faptului ca exista si femei care nu sunt gretos de “feminine” – asta ca sa alegem un termen care sa cuprinda bland toate lucrurile enumerate mai sus.

Very late edit: Si s-ar putea sa nu primesc cliseul “nu cred ca e bine sa generalizam”‘?

Daca l-ati cunoaste pe tipul despre care o sa vorbesc, ati intelege perfect considerarea pe care am acordat-o spuselor lui. Este cel mai pur om pe care-l cunosc, cel mai pasional in acelasi timp, o fiinta cu o sexualitate debordanta, cu o potenta remarcabila, cu un corp spectaculos si cu un suflet spectaculos. In lungile noastre discutii de noapte carora le datorez supravietuirea intr-o perioada trecuta el mi-a spus ca oamenii nu se apropie unii de altii decat daca au un interes sexual sau unul financiar. Excludem aici relatiile in cadrul unei familii, evident. Nu era o concluzie pripita, nu era o concluzie cinica, nu era o concluzie spusa intr-o pasa proasta, era o concluzie inteligenta a unui om foarte inteligent, o concluzie care, in pofida aparentei simplitati, fusese gandita de zeci si zeci de ori de catre tipul in cauza. Nu era ceva aruncat, asta vreau sa spun, pe scurt.

Cu toate ca relatia dintre noi doi inceputa in studentie ar fi putut parea o relatie bazata pe afinitati intelectuale, emotionale, amandoi fiind inclinati catre disecarea durerii si catre trairea ei cu fiecare por, amandoi fiind din familii bune bucurestene, cu sufletul fragil si cu mintea rece – ei bine, cu toate astea, apropierea dintre noi doi, asa cum mi-a marturisit el franc, s-a facut pe criterii sexuale, ele au fost cele care au permis cunoasterea ulterioara atat de atenta si atat de adanca. Baiatul mi-a marturisit ca nu ar fi fost interesat catusi de putin de gandurile mele daca nu ar fi vrut sa se culce cu mine. Si am convingerea asta. Si mai am o convingere, una urata pe care stiu ca toata lumea ar vrea sa mi-o contrazica: nu cred ca exista interes strict pentru sufletul cuiva atunci cand poti face sex. In a nu putea face sex incluzand multe lucruri, de la batranete pana la un handicap sexual. Cata vreme exista dorinta sexuala, capacitate sexuala de ambele parti, cunoasterea stricta a sufletului cuiva este imposibila. Sexualitatea este fitilul cel mai puternic pentru cunoasterea cuiva. Ma refer aici, ca de cele mai multe ori, la oameni inteligenti, nu la cretini care se fut ca si cum ar face pipi. Nu ca ar fi rau ca si oamenii inteligenti sa faca sex macar cateodata asa cum fac pipi dar este imposibil, din pacate.

Nu am cunoscut nici un barbat care sa fi vrut sa ma cunoasca pur si simplu. Nu sunt bucuroasa dar nici trista din cauza asta, nu regret, nu ma bucur. Sunt recunoscatoare ca a existat un fitil care sa ii faca pe barbati sa ma cunoasca. Altfel ar fi fost oribil, cred ca un om care nu este cunoscut in profunzime de nimeni este un om constipat sufleteste, un om foarte nefericit. Interesul sexual si cel financiar garanteaza o atentie incordata, o vigilenta aparte, o concentrare maxima pe reactiile celui la care ai interes. Il privesti, il urmaresti cu atentie si, datorita acestei atentii generate de motivul gresit, poate, vezi lucruri pe care nu le-ai vedea altfel, sesizezi lucruri pe care nu le-ai sesiza altfel, lucruri care tin de profunzimea unui om. Si nu vreau sa aud libidinoseli de genul “cand vad zambetul unui copil, inteleg totul” sau “cand vad o batranica blanda ca o bunicuta din povesti, simt ca mi se inalta sufletul”. Astea sunt frectii, astea sunt niste rahaturi, niste clisee, niste chestii superficiale pentru turisti prin viata, nu pentru rezidenti. Ideea e sa cunosti oameni, nu sa-i folosesti ca pe niste arome care sa-ti gadile narile si care sa-ti imbunatateasca dispozitia. Sa-i cunosti in detaliu. Si nu poti sa cunosti cu adevarat un om in detaliu daca nu ai un interes precis la el, cel putin in prima faza. Oamenii nu sunt atat de puternici si echilibrati cat sa isi doreasca deodata, fara alt suport, sa se dedice cunoasterii sufletului cuiva din preajma. Nu vreau sa aud nici iubirea ca motiv, iubirea apare si ea pe fondul unei atractii fizice initiale, daca nu e o iubire stranie catre imputita. Eu nu cred in iubirea fara atractie fizica, nu am crezut niciodata si nici nu a reusit nimeni sa ma faca sa cred. Nu vad ce argumente ar putea sa ma convinga de existenta autentica a unei astfel de iubiri.

De ce vrem sa cunoastem oameni? Asta este o intrebare la care doar baiatul despre care am vorbit la inceputul post-ului mi-a raspuns sincer. De ce vrem sa ii cunoastem, de fapt? Daca suntem sinceri cu noi insine. Nu daca raspundem tezist, basit, aiurea, bagand emotiile, duiosia, umanitatea la inaintare. Ca nu suntem emotionati, nu simtim duiosie si nu suntem omenosi pentru ca vrem sa cunoastem oameni, suntem asa pentru ca sesizam tragismul existentei umane, asa cum am mai spus. Si nu stim ce sa facem cu acest tragism asa ca incercam sa-l mai indulcim ca sa ne facem dupa-amiezele mai tolerabile, sa ne facem noua tragismul conditiei umane mai suportabil, asa incat sa putem respira.

Dar ramane intrebarea: de ce vrem sa cunoastem oameni? La ce ne asteptam din cunoasterea lor? Apropiere umana – ce inseamna exact chestia asta? Ca am tot auzit-o.

Ar mai ramane prieteniile. Prieteniile stranse, intense intre doi oameni de acelasi sex, de obicei. Eu nu cred in prietenie, asta am uitat sa va spun. Nu cred deloc. Cred ca prietenul de acelasi sex iti este un fel de alter ego de care sanatos este sa te desprinzi la un moment dat. Intre prieteni exista vesnic o lupta, o competitie, daca prietenia este una vie. Cele care sunt linistite nu sunt niste prietenii trainice, sa nu va lasati inselati de linistea lor, sunt doar niste prietenii in care s-au stabilit rezultatele jocului de putere. Cineva a fost infrant sau s-a lasat moale, cineva a acceptat ca este doar un “alter” ego. Cineva ramane necunoscut de celalalt.

In afara de sexualitate si finante, care mai sunt motivele pentru care vrem sa cunoastem oameni, asadar? Eu una nu mai am nici un alt motiv. Pana si in scriitori, in filozofi, in sociologi, ma atrage virilitatea, ma gandesc cum s-ar comporta ei sexual, nu ii pot lua “ca atare”, nu am inteles niciodata cum e treaba cu despartirea operei de viata privata, eu absorb detalii din viata dincolo de opera (nu va ganditi la cretinisme de genul unei carti ca “Viata sexuala a lui Immanuel Kant”, ma refer la o anumita poza, la felul in care sta gulerul unui scriitor, la cum arata venele de pe mana, la cum sunt degetele, la cum sunt maxilarele, la cum este textura pielii) si aceste detalii imi potenteaza interesul, asa cum o fiinta flasca, non-sexuala ma pierde grabnic de adept.

*ma bucur ca baiatul protagonist al post-ului este acum pe drum catre Elvetia si nu poate citi ce am scris; se va simti demascat, cu toate ca nimeni nu ii stie numele – sau, mai rau, se va simti putin vinovat ca gandeste asa; dar isi va reveni repede, dupa un somn bun si o masa copioasa

Seductia creierului… Te lasi sedusa, sau sedus… probabil seducatorul are ceva care te atrage?! Exista o sumedenie de femei chiar foarte frumoase si barbati frumosi carora le lipseste efectiv acel ceva, nu-ti inspira nu-ti sugereaza nimic, nu au acea distinctie… Seductia… hm… trece intai prin cap, prin spirit si e chiar foarte adevarat cand se spune ca adevaratul organ erotic al omului e defapt creierul…
Multi cred ca seductia ar avea legatura doar cu aspectul fizic, ceea ce, dupa parerea mea, este destul de gresit… Atunci cand ne lasam sedusi, noi suntem practic sedusi de un impuls subiectiv, ba chiar de o fictiune care ne comunica faptul ca seducatorul are ceva ceea ce ne trebuie si noua. Seducatorul reprezinta doar persoana care concentreaza impulsurile emotionale trezite de aceasta fictiune. Pentru a fi un seducator natural… acesta trebuie sa detina acele calitati prin care sa poata reprezenta fictiunile noastre personale. In final, daca ne gandim bine… ne seducem singuri. In cazul in care aspectul fizic apartine acestei fictiuni, el devine chiar necesar, insa asta nu constituie o regula… Poti chiar sa stai de vorba spre exemplu cu un barbat urat, iar dupa un scurt dialog sa incetezi sa-i mai percepi uratenia. Astfel atentia nu iti este atrasa de infatisare, ci de substanta lui.
Ca o concluzie… seductia este si se bazeaza mai mult pe un element spiritual…
Seductia actioneaza in stransa legatura cu puterea si controlul fiecarui om in parte… Ce inseamna sa fi cel dorit?! Cel care seduce dispune de o forma subtila de control, acesta simte dorinta de a controla si de a domina, in final… dorinta de a detine o anumita putere. Atunci cand actioneaza, cand seduce, se seduce si pe sine insusi intr-o mare masura; asta depinde insa si de forta dorintelor de dominare.
In ceea ce privestefemeia, seductia se caracterizeaza mai mult printr-o distinctie aparte, sau chiar o fragilitate tipica… sau atipica… O forma de ispita pasiva, kind of defence seduction…
Ce se intampla atunci cand seductia naturala nu exista, cand acel sarm lipseste… Putem chiar sa analizam o groaza de filme care te invata cum sa seduci, acestea iti arata practic cum sa suplinesti lipsa sarmului natural. Intentia filmelor de genul nu este neaparat gresita, insa atunci cand tacticile, tehnicile sunt practicate de indivizi care in mod normal evita seductia, fara sa-si dea seama, ele vor deveni tehnici impotriva seductiei.

Aceasta tehnica este ca un fel de masca care il ajuta pe cel ce o poarta sa se fereasca de orice fel de impulsuri pentru a nu risca pierderea controlului si pentru a evita orice fel de atractie…
De multe ori seductia poate fi vazuta ca o forma de convingere, o incercare, o demonstrare prin care seducatorul insusi incearca sa-si dovedeasca calitatile si sa se asigure de faptul ca este atragator, iubit si dorit… Unii ar caracteriza astfel de persoane cu ajutorul unui simplu proverb: “Great talker, great liar”

Livia

Fiecăruia îi este ușor să facă afirmații tari și radicale însă mă gândesc că în aceeași categorie cu cei cărora li se adresează cuvântul lui Dumnezeu, sunt și eu – vreau să iau aminte. Am câțiva oameni despre care știu că citesc acest blog, însă cea mai mare parte a vizitatorilor îmi sunt necunoscuți. Nu-mi doresc altceva decât ca Duhul Sfânt să străpungă inimile oamenilor și să-și facă lucrarea cu ei.

Nu există o evidență mai clară a lucrării Duhului Sfânt în viața unui om decât atunci când unei ființe omenești i se revelează un strop din gloria și măreția lui Dumnezeu iar omul acela intră într-o convingere profundă în legătură cu păcatul său – cât de oribil și cum Dumnezeu urăște păcatul său, depravarea sa și inabilitatea de a face ceva în legătură cu aceasta.

Evidența faptului că Duhul Sfânt te-a convins de depravarea ta vreodată este că și acum, astăzi face aceeași convingere în viața ta. Nu te mulțumi să crezi că doar cândva a fost necesar de această convingere, și că acea convingere e valabilă pentru toată viața – dacă Duhul Sfânt nu continuă să te convingă mereu de păcat, de starea în care te afli ești pierdut, căzut, neregenerat, nemântuit, nesalvat, depravat, Duhul Sfânt nu a făcut niciodată o lucrare în viața ta și vei merge în iad cu siguranță.

Put bisericile noastre (locale, instituționalizate) de oameni lumești, neconvertiți (sau doar pe jumătate – partea lor, Dumnezeu nu a făcut nimic în legătură cu ei), neregenerați, prunci spiritual și carnali. De ce put? Pentru că o mare parte din ei nu au fost niciodată mântuiți iar noi îi confundăm cu Mireasa lui Hristos, Trupul Lui, Biserica lui Hristos care este sfântă, fără prihană, fără pată și fără zbârcitură!!

Văd și aud tot mai des oameni care și-au introdus fisa – au ridicat cardul mântuirii iar de ani de zile ei își fac datoriile religioase și apoi își văd de treabă tot restul săptămânii, în viața lor nu se mai observă nici un fel de urmă a lui Hristos ci doar o moralitate înșelătoare care nu te poate trimite în altă parte decât sub mânia lui Dumnezeu și în iad. Ori viața ta întreagă este un timp de închinare înaintea Dumnezeului adevărat, Domnului Domnilor, Împăratului Împăraților, Celui care merită și este vrednic de închinarea fiecărei făpturi de pe pământ, din ceruri sau de sub pământ, ori ești un vierme care își pierde vremea pe pământ, consumând resursele lui Dumnezeu ca apoi să meargă în focul iadului, al diavolului, al mâniei lui Dumnezeu!

Ooo, mulți dintre noi, spun că este păcat să te îndoiești de salvarea pe care Hristos ți-o garantează. Eu spun că e un mai mare păcat să faci afirmații în dreptul lui Hristos – gândurile tale față de gândurile Lui sunt ca distanța dintre ceruri și pământ, iar numai mândria poate să te orbească să nu înțelegi ce spune Duhul Sfânt prin aceste cuvinte:  Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi. (2 Cor. 13:5), iar cuvintele acestea sunt scrise bisericii.

Asa cum poate ati vazut, am mentinut in ultimele zile un conflict greoi cu un fanatic religios. Crescendoul acestui conflict a avut loc in comentariile post-ului “Imi cer scuze, a fost greseala mea”. Fanaticul nu a discutat legat de subiect, nu o face niciodata, mi-a urmarit doar cuvintele, frazele fiecarui post pentru a-si alimenta ideea ca as fi pacatoasa, nascuta moarta si pe un drum gresit. Au fost multe citate din Biblie, au fost multe idei lipsite de logica, a fost multa instabilitate psihica, a fost decretarea crestinismului ca unic adevar al acestei lumi, a fost jignirea altor religii si a fost, mai suparator decat orice, vesnica frica insuflata de catre fanaticii religios. Frica pe care incearca sa ne-o impuna. Fata de pornirile noastre, fata de ideile noastre, fata de puterea noastra, fata de iubirea de sine, fata de Dumnezeul imaginat de ei cu ajutorul Bibliei.

Motivul pentru care nu am inchis acest conflict, asa cum promiteam, a fost cel ca unii oameni l-ar putea urmari, reusind sa se elibereze din stransoarea anumitor idei raspandite cu furie si intoleranta  de catre fanaticii religios, in special de catre cei crestin-ortodocsi.

Sunt putine lucruri in aceasta existenta care ma intristeaza mai mult decat fanatismul, asa cum am mai spus. Consider fanatismul religios vinovat de multe lucruri teribile la noi in tara, de la bataia copiilor pana la viata sexuala primitiva, de la lipsa de incredere in sine pana la lipsa de inaltime a oricarui gand.

“Fanaticul nu ajunge niciodata mai fericit sau mai multumit; sau moare sau ajunge de rasul lumii” spune Amos Oz. Nu am intentia de a va plictisi cu acest subiect mai mult decat au facut-o deja discutiile pe aceasta tema la mine pe blog, vreau doar sa faceti in asa fel incat fanaticii sa ajunga, intr-adevar, de rasul lumii si nimic mai mult. Vreau sa nu va lasati indoctrinati, paralizati de nimic. Vreau sa nu va lasati speriati de nimic. Frica este stupida. Omeneasca, imi vor spune unii. Da. Insa nu omeneasca in ideea in care ne nastem toti cu ea ci omeneasca in ideea in care cei nesiguri pe ei ne-o insufla in lipsa de dragoste si de pace interioara.

Cea mai folositoare capacitate a unui om este cea de a trai situatii in care se poate intampla orice, capacitatea de a invata sa savureze aceste situatii, de a invata sa se bucure de diversitate. “Nu predic un relativism moral total” mai spune Oz, “departe de mine acest gand. Incerc doar sa amplific capacitatea de a ne imagina in locul celuilalt.” Asta este, dupa mine, esenta armoniei acestei lumi si, cine nu face asta cu adevarat, isi intarzie evolutia.

Ceea ce poate parea o simpla convingere, referindu-ma aici la crestinismul ortodox, trebuie sa ne alarmeze atunci cand devine exclusiv, sufocant, amenintator. Trebuie sa fim atenti la tot ce ne impiedica sa avem incredere deplina in faptul ca putem fi stapanii lumii prin puterea de a fi stapani pe noi. Nimic din ceea ce contrazice acest lucru nu trebuie digerat fara discernamant vigilent.

Nu cer nimanui sa se certe cu crestinismul ortodox (specific “ortodox” pentru ca exista cateva nuante esentiale care diferentiaza ortodoxia de catolicism iar catolicismul are niste “portite de scapare” la nivelul desavarsirii individuale), cer doar o privire atenta asupra lucrurilor care ne fac dependente de ele, asupra lucrurilor care insista pe ideea de pedeapsa, de dresaj, asupra lucrurilor care insista pe ideea ca omul este “pacatos”, un amarat care nu poate atinge perfectiunea singur. Or el poate acest lucru.

As fi vrut sa pun doar fotografia cu textul in acest post dar nu agreez modalitatea asta de comunicare cu cititorii mei. Inchei traducand, nu neaparat din indoiala ca lumea a inteles cele scrise in citatul fotografiat, ci pentru a conchide cele spuse in acest post:

“Nu crede nimic, oriunde ai citi si oricine ar spune, nici macar daca eu am spus, atata vreme cat acest ceva nu este in acord cu ratiunea ta si cu bunul tau simt .” Buddha

Asta este tot ce am incercat sa spun in lungul meu conflict cu fanaticul religios ratacit la mine pe blog. Pe el nu cred ca il mai pot ajuta din acest punct dar vreau sa sper ca nimeni din cei care vor citi acest post nu va cadea in plasa indoctrinarii de vreun fel. Nu uitati niciodata ca linia intre ghidare si abuz este una foarte fina.

1. Este uşor să crezi asta atunci când vezi lumea numai prin proprii ochi imaginându-ţi că ajunge să înţelegi anumite aspecte care ţin de ceilalţi în loc să te pui în papucii lor ca să afli într-adevăr cum te văd sau cum te simt raportat la ce gândeşti.

2. Ce legătură este între a avea încredere în tine şi a fi văzută, simţită şi înţeleasă în profunzime?

3. Poate că în modelul tău asupra lumii, asta poate fi adevărat. Însă în experienţa mea de relaţionare, mi se pare că mai degrabă, oamenilor le pasă să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti dacă au încredere în cât de mult îţi pasă de ei.

4. Nu mi se pare o atitudine încrezătoare în tine să te bazezi că ceilalţi te vor percepe corect doar dacă alegi să trăieşti o stare care degajează un comportament cu care ei s-ar putea să nu rezoneze sau pe care să nu-l înţeleagă bine.

5. A. Eşti sigură că ai văzut şi ai simţit suficient de bine cum gândesc ceilalţi despre cum gândeşti tu încât să ai încredere în această convingere?

B. Ai suficient de mare încredere în această convingere încât să-ţi permiţi să te îndoieşti de ea?

6. S-ar putea ca oamenii să-şi dea seama cum gândeşti la un anumit moment, dar cum tu eşti schimbătoare, cum ar putea cineva să aibă încredere deplină că te vede şi te simte cum gândeşti cu adevărat pe termen lung, indiferent cât de multă încredere ai în tine?

7. Ne crezi că este mai important să manifeşti flexibilitate, orientată spre oameni, mai degrabă decât încredere, orientată spre tine?

8. Dacă vei continua să foloseşti comunicarea cu ceilalţi ca un mijloc de a-ţi stimula încrederea în tine, unii oameni s-ar putea să-şi piardă interesul în a te simţi şi vedea cum gândeşti şi să abandoneze încrederea în tine pentru că se vor simţi folosiţi.

9. Nu crezi că aici nu este vorba despre a manifesta mai degrabă încredere în ceilalţi şi a-i lăsa să-ţi ofere încrederea lor, decât să aştepţi să fii percepută după standardele tale?

10. Chinezii produc piese de schimb ieftine. Ei au încredere în munca lor, sunt plătiţi pentru aceasta, companiile tehnologice pentru care lucrează înregistrează creştere economică din export. Clienţii care achiziţionează din alte ţări cunosc foarte bine marfa pieselor de schimb tehnologice ale chinezilor, pentru că înţeleg mecanismul după care este gândit sistemul de distribuţie, văd rezultatele în laboratoarele de testare şi resimt efectul consumatorilor din piaţă în cifrele de vânzări. În acelaşi timp, clienţii care cumpără de la o anumită companie de producţie de piese de schimb, poate la fel de bine să cumpere de la oricare altă companie tot chinezească, pentru că ştiu că au preţuri asemănătoare şi aleg să o facă destul de des pentru că nu au încredere în capacitatea furnizorilor de a creea o relaţie de durată, fiecare dintre părţi fiind prea concentrată pe propria viziune.

11. Nu încrederea în tine îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci încrederea şi flexibilitatea pe care o arăţi cu ei şi cât de mult arăţi că îţi pasă de ei şi reuşeşti să te pui în papucii lor.

12. Încrederea în tine nu îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci pur şi simplu le comunică modul în care pot conta pe tine într-o anumită privinţă care este percepută ca relevantă pentru ei. Dar acest lucru nu implică nici cunoaştere şi nici relaţionare dincolo de un anumit nivel.

13. A. Cât de multă încrederea generează cât de multă viziune şi simţire corectă a cum gândeşti?

B. Încredere în tine? Ce fel de încredere? Cum anume? La cel nivel? Ce însemnă, mai exact, mai concret, asta pentru tine?

14. Vrei să spui că dacă cineva are încredere în sine, va fi perceput corect indiferent ce, cum, unde şi faţă de cine va face?

15. A. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi în acelaşi timp, oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

B. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

C. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

D. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi în acelaşi timp oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

E. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

F. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi în acelaşi timp oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

16.Înţeleg cum intenţia ta pozitivă este de a relaţiona cu ceilalţi într-o manieră prin care îţi stimulezi încrederea în tine. Numai că intenţia mea este să-ţi deschid orizonturi noi în ce priveşte relaţionarea cu ceilalţi şi încredere în tine.

Saptamana trecuta am vorbit despre 10 scuze pe care oamenii le folosesc pentru nu a accepta cuvantul lui Dumnezeu in viata lor. Azi vom descoperi alte zece scuze din care sa invatam ceva. Scuzele nu sunt rezolvarile problemelor noastre.

Scuza a unstrezecea: „Dumnezeu e nedrept”. Cine este Dumnezeu si cine esti tu? Dumnezeu e atat de drept incat niciodata nu va pretinde ca o datorie sa fie achitata de doua ori. Isus a platit datoria acumulata de pacatul tau pe creucea Golgotei – in intregime. Prin urmare, cand Il accepti pe Cristos, nu mai ai acea datorie a pacatului la activul tau. A fost achitata!

Scuza a douasprezeacea: „Nu acum. Alta data.” De fiecare data cand spui „nu” iti micsorezi sansele de a putea spune vreodata „da”. Ziua cea mai nimerita, timpul cel mai potirvit este acum. „Caci El zice: <<La vremea potrivita, te-am ascultat; in ziua mantuirii, te-am ajutat. Iata ca acuma este mantuirii>>” (II Cor.6:2). Cauta-L pe Dumnezeu cata vreme poate fi gasit! Amanarea e o hotarare primejdioasa. „Astazi – daca auziti glasul”, zice Domnul. Maine e acea zi in care lenesul se va apuca de treaba, hotul va deveni om cinstit iar betivul se va lasa de bautura. N-ai sa gasesti nicaieri aceasta himerica „zi de maine”, deci poate in calendarul prostului! Chemarea lui Dumnezeu nu e pentru maine, ci intodeauna pentru astazi.

Scuza a treisprezecea: „Cred ca faceti prea mult caz de chestiunea asta a mantuiri.” Oare de ce e Calvarul o data atat de importanta in istorie? „Dar Dumnezeu isi demonstreaza dragostea Sa pentru noi prin faptul ca, pe cand eram noi pacatosi, Cristos a murit pentru noi” (Rom.5:8). Nu e sufletul tau important? „Si ce i-ar folosi unui om sa castige taota lumea, daca si-ar pierde sufeltul? Sau ce ar da un om in schimb pentru sufeltul sau?” (Mat. 16:26). Cat de nesigura este viata! „Dar Dumnezeu i-a zis: <<Nebunule! Chiar in noapte aceasta ti se va cere inapoi sufletul si lucrurile pe care le-ai pregatit ale cui vor fi?>>” (Luca 12:20).

Scuza a paisprezecea: „Imi place sa merg la risc”. Dumnezeu intodeauna are ultimul cuvnat. „<<Prietene>>, i-a zis el, <<cum ai intrat aici fara sa ai haine de nunta?>> Omul acela a amutit. Atunci regele a zis slujitorilor sai: <<Legati-i mainle si picioarele si aruncati-l in intunericul de afara; acolo va fi plansul si scarsirea dintilor.>>” (Matei 22:12,13). Cuvantul lui Dumnezeu are forta eterna (Isaia 55:11). Asupra fiecareia vieti trebuie sa se rosteasca o judecata (Ioan 5:27-29).

Scuza a cinsprezecea: „Nu pot sa ma pocaiesc pentru ca tin prea mult la prietenii mei.” Sunt ei oare prieteni sau dusmani? „Suflete adultere ce sunteti! Nu stit ca prietenia cu lumea este vrasmasie cu Dumnezeu? Asa ca cine vrea sa fie prieten cu lumea se face vrasmas cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Le pasa prietenilor tai de sufeltul tau? „Dupa ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Atunci s-a dus si s-a lipit de unu din cetatile acelei tari, care l-a trimis pe mosia sa, ca sa-i pasca prcii. Mult ar fi dorit el sa-si sature pantecele cu roscovelele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea nimic. (Luca 15:14-16). Primiandu-l pe Cristos, vei dobandi un Prieten mult mai apropiat decat oricare alt prieten si impreuna cu El, o multime de prieteni adevarati (Ioan 15:15, Matei 19:29).

Scuza a saisprezecea: „Te rog nu-mi mai vorbi de subiectul acesta.” Eu nu fac altceva decat sa-ti aduc mesajul lui Dumnezeu. „Dar tu, incingeti coapsele, scoala-te si spune-le tot ce-ti voi porunci. Nu tremura inainte lor ca nu cumva sa te fac sa tremuri inainte lor” (Ieremia1:17. „Du-te la exilatii din captivitate, la copiii poporului tau si vorbeste-le. Spune-le: <<Aasa vorbeste Domnul Dumnezeu!>> – fie ca vor asculta, fie ca nu vor asculta” (Ezechel 3:11). Datoria mea este sa dau mantuire, sa fiu martor: (II Corinteni 2:15,16)

Scuza a saptesprezecea: „Eu fac ce vreau cu viata mea, pentru ca sunt stapan pe ea.” Oamenii inteleptii sunt gata sa primeasca sfaturi. „Multa cai pot parea bune omului, dar la urma se vede ca duc la moarte” (Prov 14:12). Calea dreapta e calea cea mai buna (Matei 7:13,14). Lucrul cel mai usor de pe lume este capeti un raspuns gresit.

Scuza a optsprezecea: „Drept sa spun, sunt sceptic fata de toata chestiunea aceasta.” Poti tu spune ca doresti cu adevarat sa gasesti raspunsuri la problemele care te framanta. Iar daca ti se prezinta dovezi, esti gata sa le acepti ca pe alte dovezi aduse in fata unei instante judecatoresti? Esti tu un cautator sincer sau un *subversiv spiritual? „Caci au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit creaturii in locul Creatorului care este binecuvantat in veci” (Romani 1:25). „Mai mult intrucat n-au gasit de cuvinta sa pastreze cunostiinta despre Dumnezeu, Ei i-a dat prada unei minti depravate, ca sa faca ceea ce nu este ingaduit” (Romani 1:28). N-ai decat sa te indoiesti, dar o faci cu riscurile care insotesc o stare de decizie spre pierzarea ta (II Tesaloniceni 2:10,12). Ca sa afli daca un lucru este adevarat sau nu il supui la proba, il testezi (Ps 34:8).

Scuza a nouasprezecea: „Eu cred ca Dumnezeu e prea bun ca sa-l condamne pe cineva.” Biblia nu spune acest lucru. „De aceea cei rai nu vor ramane in picioare in ziua judecatii, nici pacatosii in adunarea celor drepti. Caci Domnul cunoaste calea celor drepti, dar calea celor rai va pieri” (Ps 1:5,6). Dumnezeu isi intemeiaza hotararea de mantuire sau condamnare a ta pe primirea sau respingerea de catre tine a lui Isus Cristos (Ioan 12:48). Nu Dumnezeu este cel aspru, ci tu esti! „Dar cu impietrirea inimii tale care nu vrea sa se pocaiasca iti aduni manie pentru ziua maniei cand se va descoperi dreapta judecata a lui Dumnezeu” (Romani 2:5). Prin toata mijloacele posibile, Dumnezeu vrea sa te conduca la pocainta (II Pentru 3:9).

Scuza a douazecea: „Eu sunt o persoana religioasa.” Religia e adesea un vesmant exterior pe care-l imbracam. „Multi Imi vor zice in ziua aceea” <<Doamne, Doamne! N-am proorocit noi in Numele Tau? N-am scos noi demoni in Numele Tau? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau?>> Atunci le voi spune curat: <<Niciodata nu v-am cunoscut; plecati de la Mine, voi cei care practicati faradelegea>>” (Matei 7:22,23). Putini oameni erau mai religiosi decat Pavel (Gal.1:14, Filipeni 3:6, I Timotei 1:13,15). Corneliu era un om religios care a avut totusi nevoie sa fie mantuit (Fapte 11:14).

Va doresc mult har si pace, ne vedem data viitoare cu inca zece „scuze”.

*subversiv= care periclitează, subminează ordinea internă a unui stat; p.ext. care este împotriva ideilor, a valorilor acceptate în general.

Sursa preluata din: “Biblia deschisa”

Aveam, inainte de noua selectie drastica din viata mea, o multime de prieteni care ma ironizau atunci cand indrazneam sa le vorbesc despre pasiunea mea pentru benzile desenate si pentru eroii lor. Considerau o fisura absolut ridicola in cultura si in discutie mentionarea unor eroi ca Spiderman, The Saint sau Batman. Speram sa fie mai ingaduitori cu aceste personaje, dat fiind ca ele aparusera si in filme. Dar nu erau. Nu vazusera filmele si imi spuneau ca nu si-ar pierde nici macar zece minute cu un asemenea film. La un moment dat, cea mai parvenita dintre parvenite mi-a spus ca ea “prefera sa vada filme din care sa inveti ceva”. Iar eu i-am spus, cu toata convingerea, fara sa ma gandesc ca suntem intr-un joc de putere ieftin perpetuu si fara sa imi amintesc ca in peisajul cultural bucurestean trebuie sa bagi pe gat orice carte ai citit, orice expozitie ai vazut, orice gest cultural pe care l-ai luat in seama, ca ai foarte multe de invatat de la Spiderman si Batman, de exemplu. Mi-a zis: “Mai, tu vorbesti serios? Sunt, totusi, niste tampiti costumati”. Era plictiseala amestecata cu ceva dispret in vocea ei. Voia sa incetez, imi era limpede. Pana si in aceasta privinta romanii dau dovada de superficialitate si de scoatere a lucrurilor din context; pentru ei Batman este un tampit costumat care poate fi distractiv daca face lucruri palpitante dar care nu poate fi luat in serios. Nu am avut prea multi oameni carora sa le impartasesc entuziasmul meu pentru personajele astea si ieri, uitandu-ma din nou la “Batman Begins”, m-am simtit la fel de insufletita ca prima oara cand l-am vazut. The Saint e preferatul meu, Spiderman e pe locul doi si Batman e pe locul trei. Am vazut “Batman Begins” la televizor, nu pe DVD, si m-am gandit ca la posturile de televiziune romanesti Batman este singurul erou pe care l-am vazut in ultimul timp. In orice domeniu, nu ma refer doar la filme. Am sorbit fiecare cuvant al lui, fiecare miscare, am sperat ca au vazut multi copii filmul. Si multi adulti. Ce sa zic? Imi plac foarte mult eroii. Nu doar cei subtili, ascunsi in povesti rafinate, discrete ci si cei expliciti, spectaculosi, incarcati de ambitii aparent deplasate cum ar fi salvarea lumii sau salvarea unei intregi comunitati sau tari. Ma identific cu ei si nu cu femeile lor, traiesc tot ce se intampla in fiecare banda desenata sau film respirand sacadat de emotie pe alocuri. Cel mai mult imi plac filmele care povestesc cum au devenit oamenii obisnuiti supereroi. Imi place sa ma incarc de trauma lor, care este de cele mai multe ori una din copilarie, si sa ma incarc apoi de ambitia lor, de concentrarea lor. Radeam ieri cand, la un moment dat, personajul negativ din “Batman Begins” ii spune lui Batman ca a inceput sa se ia prea in serios. Mi-am amintit ca asa mi-a spus si mie Dan Selaru si am fost foarte mandra ca cineva mi-a adresat o replica similara cu cea adresata lui Batman. Visul meu este sa ajung, asa cum a facut si Batman, intr-un templu buddhist din munti si sa fiu invatata cum sa imi stapanesc frica, cum sa lupt fara sa imi fie percepute slabiciunile, cum sa imi cunosc si stapanesc fiecare fibra, fiecare gand. De cand sunt mica mi-am dorit asta, chiar de cand nu stiam ce inseamna buddhismul, atunci voiam doar o disciplina necrutatoare care sa ma transforme intr-o fiinta care se stapaneste perfect. Visul meu este sa ma iau in serios, culmea, cu toate ca ceea ce am descris mai sus nu ar indica acest lucru pentru majoritatea romanilor.

Nu o sa vorbim despre Batman si despre cat de mult imi place, chiar sa vreau sa fac asta si nu as putea, sunt prea timorata de reactiile fostilor mei amici. Dar placerea pe care am simtit-o din nou uitandu-ma la “Batman Begins” m-a facut sa ma si intreb din nou de ce nu avem magazine cu benzi desenate iar intrebarea asta o pregateste (nu foarte neted) pe urmatoarea: de ce nu avem noi cultul eroilor? De ce nu ne intereseaza personaje puternice, de ce nu simtim nevoia, inca de mici, sa ne cautam un exemplu de erou, imaginandu-ne ca ii calcam pe urme si facand-o apoi intr-o oarecare masura? De ce vad intotdeauna o dificultate (insotita la scurt timp de un zambet zeflemitor) atunci cand intr-un test de personalitate apare intrebarea “What’s your favourite hero?”. Este definitoriu, este esential, eroul tau favorit spune foarte multe despre tine si despre felul in care te raportezi la viata, nu e o gluma, nu e o joaca. Doar faptul ca ai un erou si spune foarte mult despre tine. Si nu vreau sa aud comentarii de genul: “inteleg sa ai ca erou un personaj real, nu pe Batman”. Asta pare a fi corect si matur la prima vedere insa este, de cele mai multe ori, doar o eschivare de la a-ti pastra, in cazul in care ai avut-o vreodata, inocenta superba a increderii in salvarea lumii. Sigur ca am eroi reali pe care-i respect pana-n maduva oaselor, faptul ca imi plac eroii benzilor desenate nu neaga acest lucru dar, ca in multe alte privinte, multi dintre romani vor sa ai “alti eroi” nu pe cei “derizorii” pe care tocmai ii ai. Asa cum a devenit caracteristic romanilor sa spuna “de asta ne arde” in privinta multor lucruri, tot asa ei se intreaba si “de eroul asta ne arde?”. Cand am putea sa avem eroi reali, eroi seriosi, eroi cu adevarat eroi. Insa personajele ca cele trei care mi-au insufletit mie copilaria si care inca imi insufletesc viata sunt un mod de a gandi, o premisa pe care sa se adauge eroii reali, o premisa pentru increderea in acte eroice si in eroi. A creste cu ideea ca poti avea o reactie ferma impotriva nedreptatii, a creste cu ideea ca determinarea ta poate salva o situatie aparent de nesalvat imi pare vital. A avea in tine convingerea ca poti schimba lucrurile indiferent de presiunile care te inconjoara mi se pare vital. Si ma tem, repet, ca nu avem nici cultura incurajarii copiilor sau adultilor de langa noi in salvarea intregii lumi prin determinare. Ma tem ca spaima asta generalizata fata de iesirea din obisnuit se extinde asupra unor componente vitale si anume asupra componentelor din tine care iti dau increderea ca nu vei fi doborat nicicum, niciunde si de nimeni. Regret ca trebuie sa aduc in discutie un subiect sensibil. Din nou. Insa m-am gandit de multe ori ce rol are si ortodoxia in toata aceasta indepartare a noastra de acte eroice. “Nu ne este noua dat” imi rasuna in minte prea des. “Nu ne este noua dat” sa aflam, sa cucerim, sa stapanim, sa intelegem, sa razbim, sa fim o fiinta desavarsita, sa stapanim lumea intreaga prin propria minte, prin cultivarea si disciplinarea propriei minti. Asta, in combinatie cu parvenitismul cultural, naste apatie. De aici se naste lipsa de vana, lipsa de zvacnire. Iluzia ca suntem intelepti si nu ne pierdem vremea cu acte justitiare copilaresti. De aici ne vine impresia ca lucrurile trebuie indurate si nu combatute cu fiecare gand si miscare.

Este nevoie de o cultura a convingerii ca un singur om poate schimba destinul intregii lumi iar aceasta cultura incepe de cand esti mic, evident. Lucruri de cult. Lucruri la care eu tin foarte mult. Lucruri cu care cresti si care te inspira, lucruri fata de care ai nostalgie si respect toata viata, lucruri de cult care te insotesc pe tot parcursul existentei.  O disciplina, o continuitate, o pastrare a inocentei si a increderii care vine cu ea, credinta ca nu esti ca toti ceilalti, credinta ca nu esti un amarat, un pacatos, credinta ca Dumnezeu nu ne place pe toti in aceeasi masura iar daca o face, atunci e prudent sa ne facem noi legile noastre in care binele si raul nu este iubit deopotriva. Credinte aparent infantile pe care, de fiecare data cand le-am regasit in cineva, omul acela era viu, tanar si, in cele mai multe cazuri, ajunsese departe. Era, cu siguranta, pe drum catre fericire.

De ce ne cumintim atat de repede aici, la noi in tara, de ce ne grabim atat de tare sa ne “asezam”? De ce ne grabim cu responsabilitati care ne taie orice avant chiar si atunci cand nu avem o graba cauzata de lipsa de bani? De ce ne grabim cu potolirea, de ce ni se pare “asezarea in randul lumii” dovada suprema a evolutiei? De ce incercam, ca oameni in varsta dar si ca tineri, sa ironizam, sa atacam viziuni care au o incredere oarba si o ambitie mare? De ce ne ferim de cuvinte care mie imi par simple si firesti cum ar fi “fericire” sau “victorie”? Si macar daca am avea un comportament de popor infrant, infrangerea aducand o anumita liniste, o anumita docilitate dar noi avem esenta de popor infrant combinata cu o atitudine de popor invingator. Avem un comportament de invingatori pe fondul unei minti infrante, potolite inainte de vreme, care abuzeaza mai departe potolind timpuriu alte minti.

De ce nu avem eroi, de ce nu avem seriale politiste si eroii inerenti, de exemplu? Sau orice alt gen de erou fabricat inspirat din realitate sau anticipand-o. Un personaj care sa le vina tuturor pe buze atunci cand au fantezii de salvatori. Avem un exemplu de conduita, de disciplina, un exemplu caruia sa-i stim exact devenirea, diferite replici, setul de reguli? Avem un exemplu care sa se fi ridicat impotriva raului? Un personaj la care copiii sa se gandeasca inainte sa se culce atunci cand sunt tristi ca i-a suparat cineva la scoala sau in familie? La cine se gandesc romanii inainte sa adoarma atunci cand sunt nedreptatiti si de ce ne-am pierdut pofta de dreptate, ca si cum dreptatea ar fi cel mai dezagreabil lucru? De ce ne gasim diferite scuze pentru lipsa de reactie, cea mai frecventa fiind presupusa intelepciune, presupusa umanitate? Cand, de fapt, nu stim sa reactionam, nu avem exercitiul reactiei, nu avem exemple de reactie, nu ducem mai departe cu consecventa (suparatoare, poate, pentru unii) putinele reactii pe care le-au avut eroii nostri, reali sau nu.

Fat Frumos imi vine in minte. Este singurul personaj romanesc pe care mi-l amintesc din povesti. Imi amintesc doar cum crestea el in putini ani cat cresteau altii in multi. Nu am inteles de ce asta era bine. Poate ca sa se incadreze in arderea etapelor tipic romaneasca. Dar nu stiu de ce a devenit Fat Frumos… Fat Frumos. Care e povestea lui? De ce se lupta cu balauri si cu zmei? Ce i-a marcat existenta incat sa nu poata dormi fara sa invinga raul? I-au mancat balaurii parintii? Sau zmeii? Pe cuvantul meu ca nu stiu. Poate exista undeva marturii si eu nu le-am citit. Si de ce nu avem papusi cu Fat Frumos? Si cu Ileana Cosanzeana. Nationalistii convinsi imi vor spune ca totul este marketing, strainii au stiut sa si-l marketeze pe Batman iar noi nu am stiut sa ni-l marketam pe Fat Frumos. Bun, atunci de ce copiii, cand sunt singuri in camera lor, nu deseneaza conspirativ chestii cu Fat Frumos, ca sa-i mentina vie legenda, imaginea?  Pentru ca nu sunt carti cu Fat Frumos, nu sunt desene animate cu Fat Frumos. De filme, nu mai zic. Ne-am neglijat pana si eroul asta. Si atunci care sunt eroii justitiari pentru copiii romani acum? Cine le spune direct sau indirect ca poti salva lumea daca vrei si daca esti consecvent in aceasta dorinta?

Ca sa conchid: de ce romanii se “cumintesc” atat de repede? A se citi “blazeaza”. Au la inceputul vietii vana si ceea ce a devenit societatea romaneasca le-o sufoca sau suntem un popor fara vana, ne nastem fara ea si atunci nici sute de eroi perindati prin fata noastra nu ne pot motiva si inspira?

Later edit: mai multi copii mi-au spus in timp ca singurul prieten pe care pot conta este Isus sau ca Isus este eroul lor. Mi se pare deplasat, nepotrivit ca varianta unica atunci cand esti copil, nu imi pare o asociere care sa te ajute foarte mult in tasnirea ta, in ascensiunea ta, in totala incredere in fortele proprii. Nu stiu daca e bine sa ne indoctrinam copiii cu faptul ca doar Isus este “calea, adevarul si viata”, adaugand ca eroii “ceilalti” sunt niste prostioare, niste copilarii. Cred ca avem nevoie de alternative si in materie de eroi, asa incat alegerea sa fie una pertinenta. Ma sperie sa vad copii de patru sau cinci ani avand numai icoane si cruci in camera. Batman, Spiderman, Superman si alti eroi clasici sau alti eroi nou creati trebuie sa fie si ei la loc de cinste iar copilul sa stie ca poate sa fie stapanul lumii daca are un set de valori si o disciplina, nu doar un supus cuminte. Nu indemn la erezie ci, ca intotdeauna, indemn la incredere in propriile forte si in puterea propriei minti. Si in entuziasmul fata de eroi care demonstreaza ca aceasta incredere te duce unde vrei tu. Eroi care-ti demonstreaza ca esti un nucleu de putere ce poate obtine orice isi doreste. Cand moare chestia asta in tine, eu zic ca esti pierdut, nu intelept. Si, mai rau de-atat, eu zic ca lumea intreaga este pierduta.

   Cati dintre noi nu ne-am confruntat cu ceilalti in discutii aprinse pe diferite teme si dupa ore de argumentari, rationari, explicatii, injuraturi, intimidari si exasperari nu am ajuns la concluzia uimitoare si oarecum stupida ca totul a fost in zadar ? De ce nu suntem permeabili la argumente rationale, la explicatiile celorlalti, de ce suntem convinsi ca noi avem mereu dreptate orice ar fi, iar celalalt nu stie ce vorbeste sau nu vede lucrurile clar ? Pentru ca sub armatura aparent rationala cu care ne imbracam argumentele si explicatiile se ascund temerile noastre cele mai profunde, emotii primare greu de marturisit, experiente din trecut care ne-au marcat profund, suferinte ascunse ca si reactii primare deosebit de puternice pe care le avem vizavi de diferite aspecte ale realitatii . Niciodata un om nu poate fi convins pe cale rationala de ceva daca viata nu l-a pregatit deja pentru asta – rationamentele neconstituind decat un bobarnac care il vor impinge in directia hotarata dinainte de emotiile si experientele sale . Atunci nu mai e de mirare incapatanarea extrema cu care in diverse discutii si dispute cotidiene unul sau altul isi apara cu patima si frenezie punctul de vedere . Ce suntem atunci daca nu suntem niste “animale rationale” asa cum ne mandrim c-am fi ? Un pachet de trairi si emotii primare care ne ghideaza destinul, drumul de fiecare clipa prin viata, alegerile mici si mari .

   Ce minunat ar fi ca oamenii sa poata fi convinsi de ceva pe cale rationala ca in celebrele dialoguri socratice ale lui Platon – uneori chiar credem ca este posibil asa ceva – dar realitatea ne demonstreaza in permanenta contrariul . E suficient sa te uiti pe bloguri si pe forumuri, la dezbaterile televizate pe diverse teme si o concluzie se impune fara drept de apel – oamenii nu sunt rationali iar argumentele lor sunt dictate de diverse trairi si emotii materializate adesea intr-o gramada de prejudecati, una mai ciudata ca alta. Hai sa discutam despre ceva – adica hai sa ne razboim in trairi si emotii sa vedem cine e mai tare – pardon – cine are dreptate . Cat de ridicol si trist e totul ! Trairile noastre se constituie in niste ochelari de cal prin care privim realitatea iar emotiile noastre ne mana de colo-colo fara a putea sa ne impotrivim cu adevarat .

   Orice dezbatere am lua, pe teme banale sau dimpotriva – de o importanta cruciala – daca sapam putin sub argumentele invocate de partile aflate in discutie descoperim rapid temerile adanci care iti impun sa iei o anumita pozitie pe care o aperi din toate puterile tale, insensibil la vocea ratiunii, a bunului simt, a evidentei zdrobitoare . Visez la o agora virtuala in care oamenii sa poata discuta cu adevarat iar in urma acestor discutii sa devina mai buni, mai umani in sensul inaltator al cuvantului pe care atat de des il uitam dintr-o neglijenta impardonabila.

“Cred in mine”, “cred in parintii mei”, “cred in prietenii mei”, “cred in dumnezeu”, “cred ca…”. Am auzit de nenumarate ori cuvantul “cred”. Credinta este un lucru esential in viata noastra si m-am intrebat, de suficiente ori, ce reprezinta aceasta credinta. Si, mai ales, in ce anume credem.

Avem convingeri similare, valorile in care credem sunt general valabile sau personalizate?

Ei bine, normele de referinta pentru un individ sau altul se pot constitui atat la nivel societal (societatea care impune anumite reguli de conduita, norme care sa ne ghideze comportamentul – ce e bine/rau, permis/nepermis, legal/ilegal), dar si la un nivel mai restrans – grup (famile, prieteni, profesori si colegi, organizatie, grup de munca etc.) sau chiar o persoana ce poate deveni un model, atata timp cat aceasta persoana este una reprezentativa pentru noi, iar actiunile si comportamentele ei sunt concordante credintelor si convingerilor noastre.

Este, oare, important in ce anume credem? Ca este dumnezeu sau alti zei, ca este vorba de credinta in idealuri abstracte sau concrete, valori sau norme sociale, obiceiuri sau experiente personale si individuale, fiecare om crede in ceva.

Am gasit intotdeauna interesant sa fac o analiza a credintelor celor din jur. Gasesti dintre cele mai variate, curioase, neasteptate, cinstite si induiosatoare covingeri ( “eu cred in viata de apoi”, “eu cred ca cel de sus nu ma lasa niciodata la greu”, “eu cred in cariera mea”, “eu cred ca pot reusi numai cu propriile mele forte”, “eu cred ca sufletul este mai important decat entitatea fizica”).

Eu cred pentru ca este important sa cred. Eu cred pentru ca este necesar sa cred. Eu cred (in ceva) pentru ca asta ma ajuta sa merg mai departe. Eu cred pentru ca asta imi ofera sentimentul de control, de consistenta. Credinta mea imi da sens si semnificatie vietii. Credinta mea imi intareste convingerea ca am un scop, ca am un ideal si ma motiveaza sa imi indeplinesc obiectivele.

Si acel ceva in care cred eu nu trebuie sa fie si adevarat. Acel ceva nu trebuie sa fie universal valabil si, prin urmare, nu trebuie sa fie contestat de altii. Eu cred in ceva care pentru mine este util, pe mine ma ajuta sa fac fata situatiilor noi, neprevazute si stresante. Eu imi pot construi o poveste coerenta care sa-mi sustina convingerile, valorile, atitudinile si actiunile mele, astfel incat sa raman o persoana integra, senina si adaptata la diverse situatii si in contexte variate.

Nu putem impune nimanui in ce anume sa creada. Si nu putem judeca valorile si povestile in care oamenii cred. Atata timp cat ceva-ul in care credem ne ajuta si este util, nu mai conteaza valoarea lui de adevar sau cat de adevarat si util poate fi pentru ceilalti. Fiecare isi construieste propriile adevaruri.

Voi in ce credeti?

“Te iubesc asa cum esti”. Cred ca asta este fraza care mi-a displacut cel mai mult de cand m-am nascut si pana astazi. Jignirea suprema, dezbracarea ta in vazul lumii, evidentierea faptului ca esti un morman tolerat de fisuri si defecte. Esti tolerat si nu iubit. Nu suport ideea asta, nu suport ideea de a iubi ceva “asa cum este”. Se intampla rar si, daca se intampla, se intampla pentru putin timp. In plus, a spune ca iubesti pe cineva asa cum este implica faptul ca ii vezi defectele dar le iubesti si pe ele, fara intentia de a le corecta sau semnala macar. Nu as vrea sa se confunde iubitul “asa cum esti” cu iubirea neconditionata, a carei adepta sunt. Pot iubi neconditionat, mi-am dovedit ca pot si o fac. Iubirea neconditionata nu neaga insa dorinta ca cel pe care-l iubesti sa se schimbe ci promite ca orice schimbare ar interveni, de la despartire la crima, iubirea va ramane neclintita. Iubirea neconditionata nu incurajeaza stagnarea. E o nuanta abia sesizabila pe care eu am considerat-o esentiala inca de cand eram mica. “Da, mama, te iubesc orice ai face dar asta nu inseamna ca imi si place tot ceea ce faci” imi spunea mama. “Te iubesc asa cum esti” te indeamna la complacere, la tihna statuta, la renuntarea celui care te iubeste la a mai crede in potentialul tau de transformare.

M-am gandit la asta in ultimele zile observand ca romanii isi iubesc tara asa cum e. M-a ingrozit acest gand si am vazut in fata ochilor un lung drum de fals, de taraganare, de fandoseala, de incapacitate de a schimba si de a avansa. Romanii isi iubesc tara asa cum e, o batjocoresc asa cum e, o barfesc asa cum e, e vie, ce mai. Te poti balaci in ea si te poti fofila prin ea. Poti involua in ea fara grija, nu mai exista repere si nu mai exista foruri care sa sanctioneze aceasta involutie. O casnicie expirata care se pastreaza din comoditate. Am scapat si de data asta ba, mai mult, am reusit sa devenim si membri ai Uniunii Europene. Avem patronat important peste fofilarea noastra. Ne iubim asa cum suntem, incepem sa iubim chiar si nemernicii. E simpatic si “Nea Nelu”, hai ca a zis-o bine Vadim, sa vezi ce le-a zis Becali. Nu ne detasam complet de mizerie, ea face parte din mecanism si trebuie sa o inglobam in fiinta noastra asa incat sa facem si noi parte din mecanism, fara stridente. Nu mai avem puterea de a ne pune contra mecanismului derizoriu si hulpav. E vitalitate ce traim noi. Lipsa de reguli, cultura de quiz show in care stim trei batalii, doua nume de conducatori straini, un nume de poet. Ne agatam de cele cateva valori nationale, trecand peste nemultumirea acestor oameni valorosi in raport cu tara noastra. Acum sunt morti si sunt ai nostri. Nu au fost cat au fost vii, ei or fi incercat saracii dar vedem bine si in ziua de azi ca asta cu a fi respectat si admirat ca intelectual cat esti in viata nu tine. Romanii au cultura contrazisului, lor le place sa se ia in gura, ce mai. Asta le place lor cel mai mult si confunda asta cu un mecanism viu. Daca suedezii nu se injura in circulatie sau in relatii sunt morti. Daca nemtii nu dau spaga, sunt morti. Putina miscare, putina adrenalina, putina lipsa de civilizatie, ca sa te simti viu. Ce omitem noi este ca aceasta vitalitate este cea mai marunta posibila, ca ne absoarbe ca o tornada, ca ne da senzatia ca suntem vii si ca participam la dezvoltarea societatii cand, de fapt, nu o facem. Acceptam aiureala istoriei si culturii noastre, acceptam monstruozitatea relatiilor noastre cu femei ciufute care tin barbati sub papuc, acceptam lipsa de comunicare, nuntile hidoase, convietuirea bolnava cu familia, cumpararea de apartamente “in apropierea parintilor”, acceptam toate aceste lucruri si le si iubim. Acceptam circul istoric si politic pentru ca altfel cu ce ne-am mai ocupa? Cu ce ne-am mai ocupa daca nu am vedea circ? Telenovele sau istorie, dupa mine, sunt acelasi lucru in Romania actuala. Romanii nu isi mai dau seama ca fac parte din istoria proprie, ei o privesc ca pe o sursa de distractie.

Am admirat intotdeauna barbatii care nu m-au iubit asa cum sunt. Cei care m-au invatat nenumarate lucruri, cei care m-au corectat cand am facut o tampenie, cei care nu m-au laudat cateva saptamani la inceput de relatie ca apoi sa se tolaneasca impacati si plictisiti pe canapea, am admirat barbatii care au contribuit la construirea mea. Si am fost iubita de barbati la a caror construire am contribuit si eu fara miorlaieli si dulcegarii. Nu am lasat nici o discutie neterminata, nici o idee nedefinita, nu am lasat nimic in umbra, am scos totul la lumina in relatii. Trecut, prezent, tot. Am demontat fiinta iubita si m-am lasat demontata, am privit fiecare element si i-am probat din nou valabilitatea, veridicitatea. Daca cineva nu a vrut sa ma demonteze si sa isi confirme esenta mea, autenticitatea mea, am stiut ca acel barbat nu ma iubeste. Asa cum un popor trebuie sa-si inceapa fiecare epoca, fiecare etapa cu trecutul catalogat, clarificat, inregistrat sau macar cu o lupta sustinuta de a face asta, la fel, orice relatie trebuie sa porneasca pe un fond clar. Am vazut in relatiile romanesti aceeasi musamalizare a trecutului partenerilor pe care o vad in istoria Romaniei. Ce-a fost a fost. Cam asta este atitudinea. Asa suntem noi: fatalisti. Nu, glumesc. Ar fi bine sa fim fatalisti. Dar nu suntem. Suntem doar lenesi. Alta confuzie care se face des in privinta societatii noastre: cea intre fatalism si lene. Noi nu credem intr-o predestinare inevitabila, noi nici nu ne gandim la lucrurile in care credem pentru ca este prea complicat sa te gandesti atat de departe, noi nu mai stim de multa vreme cum suntem, ne declaram fie prea obositi sa ne dam seama, fie prea multumiti ca sa mai conteze. Noi nu stim ce e cu noi acum si am ajuns, ca oamenii obezi sau ca oamenii intr-o faza avansata de depresie sau abuz de substante, sa nu mai avem puterea de a privi aplicat inapoi. E prea mult in urma si e prea tarziu. Si daca merge treaba, daca inca mai functionam, chiar si asa cu perfuzii, ce sa ne mai obosim? O viata avem, distractie sa fie. Romanii sunt poporul cel mai indepartat de spiritualitate pe care il cunosc. Nu ma leg de convingerea ca avem o singura viata, asta este convingerea crestina si nu ma leg de ea dar ma leg de faptul ca ne traim viata cu japca si cu agitatie, la foc mic dar agitat, culmea. Nu mai avem puterea si curajul de a asterne in fata ochilor trecutul unei fiinte sau pe cel al unei tari. Nu ne mai intereseaza. Eminescu, Antonescu, Paunescu, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Caragiale, sunt toti la un loc in mintea noastra. Nume mari, domnule. Istoria noastra. Am avut si noi istorie, nu gluma. Blandiana, Patapievici, Liiceanu sa nu fie, in rest e loc pentru toata lumea. Cine intra sub acoperisul necomentarii, cine intra in conserva mucilaginoasa a istoriei romanesti s-a scos. E la loc sigur, ca nu-l mai scoate nimeni de-acolo, nu se mai intereseaza nimeni de ce a facut cu adevarat.

In masura in care ma deranjeaza punerea unei relatii de iubire puternica sub semnul relativului si derizoriului, ma deranjeaza si punerea istoriei si conduitei altor popoare sub semnul relativului. Nerecunoasterea, la fel ca si in viata noastra particulara, a meritelor celorlalti. “Mai da-i dracu si pe aia, nu exista padure fara uscaturi.” Genul asta de chestii. Genul asta de chestii care la mine intra in registrul aruncarii de citate fara sa fi inteles opera intreaga. Genul asta de chestii care vin de la oameni care citesc carti despre conspiratii sioniste dar care nu sunt in stare sa inteleaga sau macar sa parcurga integral “Fiinta si timp” a lui Heidegger. Genul de pitbulli, nu de ogari rusesti. Pitbulli culturali. Parvenitii, complexatii, cei care au cedat in fata propriei neputinte si propriei inculturi dar care nu vor sa recunoasca, isi umfla complexele atat de mult incat au o perna pe care sa se odihneasca.

Nu am spus niciodata unui barbat “te iubesc asa cum esti”. Nu am vrut sa-l infrang, sa-i opresc desavarsirea, sa nu ii sugerez ca poate deveni din ce in ce mai mult. Nu voi spune tarii mele ca o iubesc asa cum e. Pentru ca nu o iubesc asa cum e. Si consider ca cei care fac asta au capitulat. Sau, mai rau, nu sunt suficient de vigilenti si exigenti. Asa cum romanii ajung sa mearga in vacanta de cacat, sa-si cumpere masini de cacat si haine de cacat, tot asa aleg sa fie in relatii de cacat. Si intr-o istorie de cacat. “E munca multa intr-o relatie” mi-a spus odata un tip. Si asa e. Este foarte multa munca intr-o relatie iar cea mai multa munca este la relatia cu tara ta, daca iti pasa cu adevarat de ea. Daca iti pasa de ea nu poti sa o vezi decazand, daca iti pasa de ea nu poti sa o lasi sa traiasca in minciuna. Nu poti sa faci asta. Sa accepti greselile cu amuzament, sa bei un sprit si sa-ti spui ca greseala este omeneasca si ca la noi inca se mai sesizeaza greselile pe cand, in alte tari, singura diferenta este cea ca au invatat sa le mascheze mai bine sau le redenumeasca. Este o viziune atat de infantila asupra dezvoltarii altor tari. Atat de infantila dar atat de lipsita de frumusetea inocenta a infantilismului. Este o viziune pornita din complex. Exact ca cea unei femei nasoale asupra celor frumoase, exact ca cea a prostilor asupra desteptilor.

Pana si gafele istorice pe care mi le-a mentionat deroude pentru a sublinia ideea arbitrarului valorii unei istorii spun ceva despre istoria in sine. Gafele sunt de proportii pentru ca istoria este de proportii, pentru ca miza istoriei tarii respective este de proportii. Si, cel mai important, reactia societatii respective in urma acestor gafe este de proportii. Am spus-o si o mai spun, am dat acest exemplu si il mai dau: cand neo-nazistii germani fac o demonstratie, nu trebuie sa ne grabim a spune “uite, noi nu avem asa ceva”, nu trebuie sa ne bucuram de elementele disturbatoare ale altor tari ci trebuie sa ne uitam la cati oameni aduce contramanifestatia, la reactia sanatoasa a unui popor la nereguli. Despre asta este vorba, in ultima instanta. In istorie, intr-o relatie. Cultura reactiei la nereguli. Asta este cea mai importanta cultura, dupa mintea mea. Asta este grandoarea culturala actuala. Iar o cultura in sensul strict nu este mare daca ai de ales nume ca Shakespeare sau Voltaire din ea, ea este mare cand mecanismul cultural inglobeaza fiecare nume, intelege fiecare nume si ii duce ideile mai departe, fie si contrazicandu-le cu argumente. Cultura nu este o chestie solitara, de pustnic, o chestie pe care o faci singur, ea este un mecanism, ea este un intreg  care se mentine functional in tarile occidentale, care avanseaza pe toate planurile ei si care este consumata si aclamata cat timp este contemporana.

Romanii isi plang sotul sau sotia dupa ce i-au facut viata un calvar. Aceasta este pozitia romanului atat fata de cultura cat si fata de istorie. Lipsa dorintei de a te confrunta intr-un dialog cu cineva, lipsa de dialog social, lipsa dorintei de confruntare inalta si placerea inutila, buna doar pentru supravietuire marunta, a confruntarilor de carciuma. Cu fluctuatii care ating violenta verbala monstruoasa, loviturile sub centura si impacarea inexplicabila, arbitrara care sa lase in urma incertitudine si, mult mai grav de-atat, ca in orice comunicare abuziva, posibilitatea ca acest circ sa porneasca din nou si din nou, invartindu-se intr-un cerc atat de previzibil pentru cativa dintre noi dar atat de savuros pentru majoritatea.