Da, sunt gata să fiu
vantul viclean, străveziu,
prevestind naufragii –
şi-apoi, pe fantasticul cer
tot eu să fiu steaua de ger
pe care-o văzuseră magii.

Da, sunt gata să sparg
corabia ta, catarg cu catarg
şi-apoi să aprind un luceafăr
care, pe ape blajine
să te aducă spre mine
cu-ncredere, teafăr.

Nina Cassian

Corabie pierduta in timp (500×700) – 450 RON

Da!

Numai că mîndra corabie a cam început sa ia apă, prin găurile făcute şi de noi înşine, iar Comandantul şi adjuncţii săi au avut o clipă de revelaţie în care au constatat că nu au soluţii pentru ieşirea din criză, sau nici nu îşi propun aşa ceva.

Nu sunt adepta grevei generale ca formă de protest, cu toate că înţeleg , cred, bine motivaţiile.

Îmi  amintesc un desen care se tot repeta, mărind numărul chenarelor, şi care circula ca intr-un joc de ping-pong , între cele două mari ziare centrale de la inceputul anilor 1990: cîteva siluete împingînd conturul României în prăpastie

Si acum e vina noastă, a tuturor, a celor care au făcut  sau  nu fac, dar şi a celor care acceptăm!

Dregătorul

de Mateiu Caragiale

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Şă ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,

Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?

Astazi: Muzeul Maritim. Ati vazut vreodata de aproape o corabie ce strabatea marile in anii 1500? Dar, sa zicem in plus, in marime naturala? Ei bine muzeul maritim gazduieste un astfel de vas (60m lungime, 22m inaltime), pe langa alte zeci de ambarcatiuni (de lucru sau agrement) in marime naturala din istoria navigatiei pe apa. Alaturi de ele, mii de obiecte de senzatie pentru un neobisnuit al fenomenului.

Vasul imens (pe care puteti urca, pe punte gasiti o proiectie holografica – vezi si film mai jos) este o replica a corabiei regale din timpul domniei lui Juan de Asturia, nava amiral a flotei Ligii Sfinte (Spania, Venetia, statul Papal si Malta – 212 vase) care a luptat impotriva turcilor (278 vase) la Lepanto in 1571. Detalii despre batalie, aici.

Dincolo de vasul imens, colectia de ambarcatiuni mai cuprinde exemplare in marime naturala destinate lucrului sau agrementului (catamaran, curse, etc), multe dintre ele provenind din zona catalana dar si din alte tari, si replici in miniatura (unele insa la dimensiuni impresionante) ale unor nave de lupta, de transport, comerciale, ale companiilor maritime.

Replici jumatati de coca ale navelor, un submarin, cabine ale diversilor comandanti, instrumente de navigatie, picturi ale unor batalii, portrete, harti nautice si atlase, arme, monede, medalii, sculpturi, costume, unelte si artefacte toate intregesc o experienta unica din categoria WOW.

Prolog

Corabia condusă de Traian Băsescu este atipică. Dintr-un punct de vedere, la cârma corabiei numite România nu a mai existat un echipaj atât de ciudat, atât de incompetent şi diletant. Deşi susţin interesul navei, se ciondănesc ca chiorii în preajma cârmei iar direcţia este atât de incertă! Zeus vrea la dreapta, Geoană vrea la stânga şi, astfel, nu înaintează într-o direcţie benefică, ci se leagănă energic la ţărm, pe timp de furtună, furtună  ce depăşeşte agitaţia din borcanul cu apă tulbure a câtorva spirite patriotarde. Uitam să scriu că motoarele sunt defecte şi ele…

I.

Este seară, este târziu, corabia a ancorat în portul Crizei, port în care nu dorea să ajungă dar… a ajuns…

Echipajul băsescian cu cel iliescian au ridicat demult ancora, încearcând şi acum să se depărteze de port, în larg, spre destinaţia Depăşirii Crizei şi cea a Prosperităţii dar în zadar… numa’ nu reuşesc. Au irosit mare parte din resurse şi acum, cu pantalonii rupţi în fund, se bat pe ciolanele rămase, care pe care, cu ochii mari la bunăstarea lor şi prea puţin, cu coada ochilor, la cea a românilor, pasagerii naufragiaţi pe o corabie ÎNCĂ plutindă… Din ciondăneli a rămas căzută la podeaua ruşinii, incompetenţei şi risipelilor, Monica Iacob Ritzi. Urmează Elena Udrea, Nicolae Nemirschi, probabil şi alţii.

De povara lipsei, obiectul plutitor cu pânze s-a afundat puţin în apă, linia de plutire nemaivăzându-se. La cârmă, Traian Băsescu, căpitanul, comite eroare după eroare în bătălia sa cu echipajul (şi cu motoarele) format şi din cealaltă tabără (care trebuia să stea în opoziţie, nu la putere) şi nu (mai) are capacitatea de a trasa o direcţie bună spre portul dorit de pasageri. Tabloul descoperit e un fiasco!

- Ne trebuie un alt cârmaci, domnilor! Se aud câteva voci auzite de undeva de jos.

- Jos cârmaciul! Jos mecanicul şef!

Cârmaciul, încăpăţânat nici nu vrea să audă. Continuă să ţină strâns de cârmă pistonându-şi mascota, pe Emil Boc să-şi strunească echipajul al cărui şef-adjunct este, pentru a intra, fiecare pe postul lui şi a remedia situaţia. Din păcate mecanicii şi asistenţii lui Boc, în frunte cu mecanicul şef- Gheorghe Pogea, de la finanţe, sunt incapabili să facă faţă situaţiei. Nu sunt capabili să repare motoarele. Se anunţă furtună. Remorcherul botezat FMI 2 refuză să mai ofere sprijin României. Suntem sortiţi naufragiului?

- Ce ne facem?! Alte voci…

Bucurestii Noi, joi, 10 iunie, seara

corabie pe marile cerului

Metamorfoza (297×420) – 50 € (include rama aurie – vandut)

Duel (297×420) – 90 RON

Imagini din timpul plimbarii din Mangalia in Eforie Nord la bordul vasului din 1914 Grethe Witting

Ne-am construit de mult timp corabia care sa ne duca spre victorie, dar din pacate nu am gasit carma potrivita. Dupa multe cautari, multe harti cu comori fiind devorate, am dat si de carma fermecata. Ea ne va purta pe aripile vantului pana acolo unde trebuie, indiferent unde va fi sfarsitul.

Excesul de laşitate
Demnitatea unui şobolan

Părăsim corabia atunci cînd situaţia o cere. Ca nişte şobolani, căutăm fuga salvatoare. Şobolanul demn ar sta neclintit, asumîndu-şi un destin. Fără să-l ştie, şi l-ar închipui în formele sale cele mai năpraznice şi l-ar privi sfidător. E o formă a unei sinucideri conştiente, lucide, poate premeditate. În orice caz, fără divagaţii, fără prea multă tăgadă. În ultimă instanţă, momentul anulării unei existenţe nu trebuie să stea agăţat într-o cumpănă a remuşcărilor ori a regretelor. Iar perspectiva religioasă asupra sinuciderii serveşte ca premisă (nefastă) ipocriziei şi pledoarie laicităţii. Sinucisul ar fi, în discursul bisericesc, un soi de proscris pentru care Raiul cel mult dorit şi-a ferecat, fără posibilitate de recurs, porţile spoite-n puritate. Preoţii se feresc de el ca de ciumă, pînă cînd cîţiva gologani le alintă buzunarele nesătule. Vă rog, nu întinaţi demnitatea celui care şi-a rostuit singur zilele, fără aşteptarea semnului divin, cîntîndu-i, din milă, prohodul! Suicidul poate fi versiunea onorabilă a ieşirii dintr-o viaţă! În acelaşi timp, poate fi măsura laşităţii, pentru cei rămaşi să deplîngă, un timp, o dispariţie. Însă nu uitarea sau trecerea timpului vindecă, n-au nici una dintre acestea efecte paliative consistente! Singura cu putere tămăduitoare e înţelegerea, acceptarea. Hazardarea în etichetarea proscrisului (sic!) e acţiune parcimonioasă, evidenţă a unui egoism nemărginit. Cei pe care trebuie să-i plîngeţi vă sînt alături, cei pe care să-i acuzaţi, asemenea. Căutarea de semne acolo unde nu le veţi găsi e ca şi cum v-aţi arunca în ape învolburate, aşteptînd salvarea. Şobolanul demn nu va face asta niciodată. Va scruta valurile, le va aştepta, le va încerca, şi le va asuma. Fără îndoială, din corabie mulţi vor sări. Şi acelora le-aş căsăpi, pe rînd şi minuţios, toate cele 34 de vertebre din coloana vertebrală, dacă aş şti că au una.

Acum foştii marxişti construiesc o nouă societate (după modelul celei pe care au distrus-o), în care, desigur, şi-au adjudecat poziţia vechilor „exploatatori”, s-au constituit, cum s-a spus, într-o nouă „aristocraţie”: Aristocratura (Nomenclatura care şi-a „privatizat” privilegiile, adică şi le-a pus la adăpost constituţional, astfel încât să şi le poată transmite noii generaţii, conform principiilor statului de drept, inaugurând astfel transformarea subită a vechiului stat birocratic şi poliţienesc direct într-un stat capitalist, democratic şi liberal).

Deci, rezultat (ideologic) nul – o simplă tautologie.

Această întreagă acoladă a istoriei, de aproape un secol, nu a însemnat decât substituirea unui grup de indivizi, la masa de ospăţ, cu altul – o simplă incursiune în scop de jaf şi cotropire, ca atâtea altele în istorie – un soi de canibalism social-economic.

Care este „necesitatea istorică” a acestui experiment social?

Unde sunt acumulările lui cantitative?

Dar progresul calitativ?

Vechii marxişti, după ce şi-au prădat în cele din urmă şi propriul lor Falanster, se află acum în situaţia dificilă de a mima în faţa proletariatului opoziţia faţă de ei înşişi. Oricum, noul proletariat ar trebui să fie cel mai fericit proletariat posibil, pentru că noii săi „patroni” sunt acum, în marea lor majoritate, de stânga.

Fireşte că, odată ce şi-au rezolvat interesele lor pragmatice, idealurile care i-au adus în această poziţie privilegiată au devenit caduce – à la Carte.

Ideologiile, toate doctrinele politice şi religioase, nu vor mai fi de acum încolo decât simple branduri în cadrul unor strategii de marketing, fără nici o legătură de substanţă cu adevăratele produse (programe) pe care diferitele mărci ale Puterii vor încearca să le „vândă” societăţii civile. „Secolul lui Malarmé” s-ar putea să fie un secol al materialismului şi pragmatismului absolut, al disimulării, al războaielor nedeclarate, al pirateriei şi terorismului, un secol de o perfidie absolută, în care nimeni nu va mai crede în nimic, dar se va agăţa de orice idee şi va face orice compromis ca să mai „vândă” ceva, să rămână în circuitul banului şi în graţiile Puterii.

Prin recursul la capitalism (la proprietatea privată) marxiştii nu au făcut decât să se recunoască, în sfârşit, neputincioşi în faţa naturii umane – care nu s-a lăsat modelată după voinţa lor, ci şi-a impus până la urmă propriile sale principii – dar aventura lor socială, departe de a se fi încheiat, a lăsat în urmă deja nişte daune sociale incalculabile: în primul rând, cum s-a spus, au produs moartea ideologiei, a confruntării politice de idei, au aruncat ideea de a munci în dizgraţie şi au omologat o nouă reţetă de succes social, în care competenţa profesională şi onestitatea au fost înlocuite cu pedigree-ul politic şi spiritul de şmecherie etc.

Un ex-comunist, devenit brusc, după Revoluţie, un asiduu frecventator al bisericii, îşi justifica această nouă insurecţie ideologică aşa: „Decât să nu crezi şi să fie, mai bine să crezi şi să nu fie” (ca Pascal).

Cu alte cuvinte, incertitudinea noastră constitutivă privitoare la existenţa Transcendentului este tranşată de omul modern în manieră pragmatică: „Dacă credinţa în Dumnezeu (fie El şi o simplă ficţiune) îmi atrage unele avantaje, aici, pe Pământ, atunci de ce nu cred? În schimb, dacă nu cred, şi Dumnezeu totuşi există, m-am ars. Aşa că mai bine cred.”

Omul modern (şi postmodern, dacă vreţi) se crede atât de şmecher, cu inteligenţa şi uneltele lui, încât îl poate păcăli şi pe Dumnezeu.

Omul modern priveşte „instituţia bisericii” ca pe o societate de asigurări, gândindu-se că, dacă există totuşi o viaţă postumă şi o alternativă Infern-Paradis, atunci e bine să îşi asigure încă de pe acum un loc mai bun, în Paradis, gudurându-se pe lângă altare.

Într-o societate de oameni care gândesc astfel, după privatizarea Lunii şi a lui Marte, e de aşteptat că va începe până la urmă şi privatizarea Paradisului, unde vom fi trimişi probabil în coşciuge inoxidabile, îngheţaţi tun, sub auspiciile unui nou program de marketing, „ultimul răgnet” în materie de turism: turismul cosmic extrem.

„În viaţă, nu are împortanţă ce faci, important e să-ţi găseşti fraierii” – zicea un amic din studenţie, cu un cinism precoce înspăimântător. „Prost e cel care dă, nu cel care cere” – mai zicea un vechi proverb, un adevărat monument de „înţelepciune pragmatică”, subliniând aspectul speculativ al preţului, în schimburile comerciale, şi rezumând, în scopuri didactice, de breaslă, o întreagă doctrină economică … a „ţepei” – cum se spune. „Fură cine vrea, scapă cine poate” – mai spunea un fost director al unei „întreprinderi” de comerţ en gros, din epoca socialistă, astăzi cetăţean onorabil undeva în Occident.

Omul modern este convins că, în viaţă, poate să facă orice, pentru că o scurtă rugăciune, în ultimul ceas, spusă cu destulă evlavie, îi va asigura un loc chiar şi în Paradis. Dumnezeu „vede” însă acest calcul.

Oamenii, într-adevăr, au de ales între două mari programe existenţiale. Toată lumea ştie că programul etic este cel mai bun, dar numai puţini îl aleg. Cei mai mulţi se amăgesc sub promisiunea că „numai eu, numai aici şi numai acum, după care lumea va putea reintra în ordine, iar eu voi deveni cel mai bun şi mai onest om din lume” – fără să anticipeze însă că ilegalitatea lor va fi interpretată rapid ca model succes – un fenomen care va împinge implacabil întreaga societate în haos.

Înţeleasă (poate fără voia ei) ca respect absolut pentru interesele noastre egoiste, de ordin material, şi ca abdicare totală de la principii şi de la morală, întreaga gândire pragmatică a devenit astăzi un model de succes. În consecinţă, haosul social şi economic s-ar putea să fie undeva pe aproape. Numai o reconsiderare a metafizicii, ca mathesis universalis, ne mai poate ajuta să (re)găsim acel set salvator de principii şi valori care să ne călăuzească spre viitorul nostru posibil, cel pre-văzut de Dumnezeu, în contextul nelimitat al Naturii.

(Să fim înţeleşi, nu am făcut toate aceste observaţii critice în scopuri politice. Nu sunt interesat de privilegiile Puterii, ci doar preocupat de răspunderea sa ontologică şi îngrijorat, ca toată lumea, de direcţia în care evoluează societatea umană. Nu sunt exponentul nici unui grup de interese. Aş vrea numai ca lupta pentru Putere, în lume, să nu mai fie o simplă luptă între indivizi, pentru cucerirea privilegiilor materiale ale Puterii, ci să redevină, ca odinioară, la începuturile democraţiei, o luptă între strategii, în vederea unei drepte cârmuiri, astfel încât „corabia” noastră socială să rămână statornică pe traiectoria destinului ei autentic, universal, în perspectiva căruia noi nu suntem opuşi şi subordonaţi unii altora, ci asociaţi în cadrul unui program existenţial cosmic comun.

Societatea noastră modernă, mai ales de la mondializarea conflictelor încoace, arată ca o corabie pe care a izbucnit o revoltă pentru ocuparea postului de comandă – după ce a fost detronat Dumnezeu – şi care, între timp, pluteşte în derivă. Orbiţi de lupta pentru supremaţie, nimănui nu-i mai pasă că această corabie este gata să se izbească de stânci. Ultimul mare învingător, în toată această încăierare, s-ar putea trezi că a câştigat supremaţia pe o epavă.

Tocmai în vederea salvării autenticităţii existenţei noastre sociale fac această remarcă finală: faptul că perspectiva pragmatică vizează numai supravieţuirea noastră individuală în cadrul limitat al societăţii, opunându-ne acesteia, în timp ce perspectiva practică, kantiană, vizează supravieţuirea noastră comună în cadrul nelimitat al Naturii.)

Naufragiaza o corabie. Un pasager se apropie inot de capitan si-l intreaba:
- Capitane, cat avem de inotat pana la cel mai apropiat pamant?
- Trei kilometri.
- In ce directie?
- In jos…!!!

Alina si Grupul Secunde – detalii album, studio Mesaj

Era pământul plin de silnicie

Şi oamenii porniţi doar înspre rău

Căci nu gândeau că poate ca să vie

O judecată de la Dumnezeu

.

Noe construia cu drag corabia

Lumea tot privea şi iar  se minuna

C-acest om profeţea cum Dumnezeu va da

Pedeapsă prin potop, căci s-au stricat de tot

.

Noe, Noe, intră-n corabie

Noe, Noe, cu-a ta familie

Noe, Noe, intră-n corabie

Dumnezeu a zis

.

/: Cu însăşi Mâna Sa Domnul închidea

Uşa-n urma lor, cei răi rămân şi mor :/

.

Din cer o ploaie a venit deodată

Cum n-a mai fost vreodată pân- atunci

Şi din adânc cu toţii pot să vadă

Că vine apă şi nu poţi să fugi

.

Noe-n arca sa şi familia,

Acum se închinau, pe Tatăl proslăveau

Fiindc-au ascultat, Iehova i-a scăpat

De nenorocire, cu mare izbăvire

]]> http://opincarul.wordpress.com/2008/12/04/far/ Thu, 04 Dec 2008 14:18:30 +0000 opincarul http://opincarul.wordpress.com/2008/12/04/far/

De zeci de ierni încearcă să-l ucidă
uitarea. Un alizeu hoinar
loveşte-n scoarţa lui de cărămidă
mânînd sărate ape înspre far.

Mai încercat chiar decît marinarul
carmin, ca şi al algelor schelet
în magmă-şi are rădăcina farul
zidit cândva pe un meridian secret.

Pe vremuri raza lui vestea strîmtoarea
corăbierilor. Dar ei sunt duşi
şi astăzi vîrful farului ramîne
doar loc de moarte pentru pescăruşi.

Continuă marea mici ţărmuri să-nnece.
sub stânci au adormit ţînţari mumificaţi
pe scara-n spirală din turnul cel rece
nu mai urcă de-o vreme căpitani cruciaţi.

În noapte sclipesc naufragii marine
pe sticla din plaja spalată de valuri.
şi-o pană mai naşte simplisime rime
spre neuitarea de faruri, de faruri.

A fost unul dintre personajele verii, prezent aproape la toate evenimentele nautice importante, ancorat fie în Mangalia, fie în Eforie. Grethe Witting era de fiecare dată bucuria copiilor, dar şi a celor mari, ale căror nostalgii mergeau, la vederea vechii nave englezeşti, înapoi către farmecul unui film precum Toate pânzele sus. Povestea navei ne-a fost împărtăşită chiar de către căpitanul ei din acest moment, Markus Vrieling, marinar împătimit, încă de la vîrsta de 11 ani, când învăţa să navigeze, legat la ochi, pentru a simţi cât mai bine direcţia vântului.

citeste mai multe in Yacht Expert noiembrie 2008

(c) Yacht Expert