Drept aceea, fraţilor,
să ne nevoim cu veselie
şi cu cântări,
să prăznuim înnoirea praznicului
acestuia,
şi această vreme de primăvară.

Şi să ne arătăm toţi
Învierii lui Hristos
bucurându-ne
şi ca nişte jigănii [animale, fiinţe]
omorâte de iarnă,
ce-şi leapădă mâhnirea

unde văd toate făpturile întregindu-se
şi iară învie,
cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă,
şi pomii înflorind
şi toate jigăniile jucând,

marea făcându-se lină
şi toată lumea primenindu-se
şi spre bine adăugându-se
şi înnoindu-se.

Şi iată,
acelea sunt fără suflet şi fără grai
şi aşa se bucură
şi se veselesc
şi se luminează Învierii lui Hristos,

cu cât mai vârtos noi, oamenii,
ce suntem în cuvântul
şi în chipul lui Dumnezeu cinstiţi,
datori suntem a ne curăţa fiecare
şi a ne lumina
şi a ne îndeletnici
în veselie dumnezeiască

şi a ne îndrepta pe calea vieţii celei bune
şi să ne înnoim
şi să ne umplem de
mirosenia [mireasma]
şi dulceaţa Duhului Sfânt.

Coresi, Cazania – 1581

Nu ne-am gandit pana acum sa va anuntam de promotiile din Librariile Humanitas. Dar iata ca ne-am luminat (de fapt, ne-a luminat o clienta in urma cu cateva ore!) si am vrea sa va punem la curent cu promotiile curente si vom face acest lucru frecvent de-acum inainte.

Avem o minunatie de promotie la editura Corint: toate cartile Grupului Corint (Corint, Corint Junior, Leda si Runa) se gasesc in Librariile Humanitas cu o reducere de 20%, pana la sfarsitul lunii aprilie anul curent. Tot de o reducere de 20 % ( pana la sfarsitul anului 2009!) beneficiaza si cartile editurii Coresi.

La editura Trei, avem mai multe titluri la promotia 20% reducere:

Arta de a cultiva relatii durabile in dragoste – Gérard Apfeldorfer

Ascetul dorintei. Un roman despre kamasutra - Sudhir Kakar

Caile Inimii – Benoîte Groult

Cartea gesturilor erotice - Martin Lloyd Elliott

 Cum sa fim fericiti in cuplu.Intimitate, senzualitate si sexualitate - Gerard Leleu

Cum sa fim fericiti in cuplu. Intre fidelitate si infidelitate - Gerard Leleu

Cum sa-ti construiesti fericirea. O prihologie a fericirii – Christophe Andre

Fantasmele erotice ale femeilor - Nancy Friday

Fete - Nic Kelman

Fructul interzis. Romanul erotic al unei femei din lumea araba - Nedjima

Hotii de frumusete  – Pascal Bruckner

Iubirea fata de aproapele - Pascal Bruckner

Iubito eu ma micsorez – Pascal Bruckner

Jocurile destinului – Douglas Kennedy

Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani – Melissa P.

Kelly + Victor

Labirintul destinului - Junichiro Tanizaki

Luni de fiere - Pascal Bruckner

Misterioasa disparitie – Jose Donoso

 Pana la lasarea serii  – Yoshiyuki Junnosuke

Povesti erotice romanesti

Relaxare si erotism - Sab Schonmayr

Romanul. O autobiografie erotica - Bruce Benderson

 Sarutari de cinema - Éric Fottorino

Scribul tailandez – David Young

Si daca e adevarat….. – Marc Lévy

Strategii – Adam Thirlwell

Tratat de mangaieri – Gérard Leleu

Trilogie murdara la Havana – Pedro Juan Gutiérrez

Un roman rus – Emmanuel Carrère

Unde esti – Marc Lévy

Visatorii - Gilbert Adair

Cartea vinurilor dulci – Dan-Silviu Boerescu

Dragoste si sexualitate – André Moreau

Ghidul Indragostitului – Claude-Marc Aubry

Maine va mai povestesc despre promotia Nemira si Tritonic cat si despre promotiile permanente in Librariile Humanitas: Cartea la Cos, cartea de 5 lei, Portocala si cartile la 1 euro de la editura Polirom!

Instalaţi fontul de limba greacă pentru a ne urmări…intrând aici.

Psalmul 50 conform Septuagintei [ ed. Rahlfs]

Psalm 50:1-21 ^LXT Psalm 50:

1 eivj to. te,loj yalmo.j tw/| Dauid

Întru sfârşit. Psalmul lui David.

² evn tw/| evlqei/n pro.j auvto.n Naqan to.n profh,thn h`ni,ka eivsh/lqen pro.j Bhrsabee

[Scris] în [momentul când ] a venit către el Profetul Natan [ pentru ca să îl mustre], pentru când a intrat la Birsabeea [şi a păcătuit cu ea]/

³ evle,hso,n me o` qeo,j kata. to. me,ga e;leo,j sou kai. kata. to. plh/qoj tw/n oivktirmw/n sou evxa,leiyon to. avno,mhma, mou

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea milelor Tale curăţeşte fărădelegea mea.

⁴ evpi. plei/on plu/no,n me avpo. th/j avnomi,aj mou kai. avpo. th/j a`marti,aj mou kaqa,riso,n me

Spală-mă [şi] mai mult de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă.

⁵ o[ti th.n avnomi,an mou evgw. ginw,skw kai. h` a`marti,a mou evnw,pio,n mou, evstin dia. panto,j

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este în toate [zilele].

⁶ soi. mo,nw| h[marton kai. to. ponhro.n evnw,pio,n sou evpoi,hsa o[pwj a'n dikaiwqh/|j evn toi/j lo,goij sou kai. nikh,sh|j evn tw/| kri,nesqai, se

Ţie singur/numai am păcătuit şi rău înaintea Ta am făcut, ca Drept să fii în cuvintele Tale şi Biruitor în judecata Ta.

⁷ ivdou. ga.r evn avnomi,aij sunelh,mfqhn kai. evn a`marti,aij evki,sshse,n me h` mh,thr mou

Căci, iată !, în fărădelegi am fost zămislit şi în păcate m-a născut mama mea;

⁸ ivdou. ga.r avlh,qeian hvga,phsaj ta. a;dhla kai. ta. kru,fia th/j sofi,aj sou evdh,lwsa,j moi

Căci, iată!, adevărul ai iubit [şi] cele nevăzute şi tainice ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

⁹ r`antiei/j me u`ssw,pw| kai. kaqarisqh,somai plunei/j me kai. u`pe.r cio,na leukanqh,somai

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi.

¹⁰ avkoutiei/j me avgalli,asin kai. euvfrosu,nhn avgallia,sontai ovsta/ tetapeinwme,na

Auzului meu îi vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele umilite.

¹¹ avpo,streyon to. pro,swpo,n sou avpo. tw/n a`martiw/n mou kai. pa,saj ta.j avnomi,aj mou evxa,leiyon

Întoarce-Ţi faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele le şterge.

¹² kardi,an kaqara.n kti,son evn evmoi, o` qeo,j kai. pneu/ma euvqe.j evgkai,nison evn toi/j evgka,toij mou

Inimă curată creează/zideşte/fă în mine, Dumnezeule, şi duh drept/cinstit înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!

¹³ mh. avporri,yh|j me avpo. tou/ prosw,pou sou kai. to. pneu/ma to. a[gio,n sou mh. avntane,lh|j avpV evmou/

Nu mă arunca pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!

¹⁴ avpo,doj moi th.n avgalli,asin tou/ swthri,ou sou kai. pneu,mati h`gemonikw/| sth,riso,n me

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi [prin] Duhul cel Stăpânitor întăreşte-mă!

¹⁵ dida,xw avno,mouj ta.j o`dou,j sou kai. avsebei/j evpi. se. evpistre,yousin

Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei neevlavioşi către Tine se vor întoarce.

¹⁶ r`u/sai, me evx ai`ma,twn o` qeo.j o` qeo.j th/j swthri,aj mou avgallia,setai h` glw/ssa, mou th.n dikaiosu,nhn sou

Izbăveşte-mă de vărsările de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucurase-va limba mea de dreptatea Ta.

¹⁷ ku,rie ta. cei,lh mou avnoi,xeij kai. to. sto,ma mou avnaggelei/ th.n ai;nesi,n sou

Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

¹⁸ o[ti eiv hvqe,lhsaj qusi,an e;dwka a;n o`lokautw,mata ouvk euvdokh,seij

Căci, dacă ai fi dorit jertfă Ţi-aş fi adus. Însă arderile de tot nu le vei binevoi.

¹⁹ qusi,a tw/| qew/| pneu/ma suntetrimme,non kardi,an suntetrimme,nhn kai. tetapeinwme,nhn o` qeo.j ouvk evxouqenw,sei

Jertfa lui Dumnezeu este duhul zdrobit. [Pe] inima zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va dispreţui.

²⁰ avga,qunon ku,rie evn th/| euvdoki,a| sou th.n Siwn kai. oivkodomhqh,tw ta. tei,ch Ierousalhm

Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească/construiască/clădească zidurile Ierusalimului!

²¹ to,te euvdokh,seij qusi,an dikaiosu,nhj avnafora.n kai. o`lokautw,mata to,te avnoi,sousin evpi. to. qusiasth,rio,n sou mo,scouj

Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, jertfa pentru păcate* şi arderile de tot. Atunci vor aduce pe jertfelnicul Tău viţei.

*********************

Coresi, Psaltirea slavo-română, 1577

[Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 221-226. Am îndreptat însă grafia şi ortografia textului după normele academice actuale]

În sfârşit. Cântecul lu David, când vine către-însul Nathan Proroc şi oblici el.

1. Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila Ta

2. şi după multe eftenşugurele Tale, curăţeaşte fără-legile meale.

3. Ce mai vârtosu mă lă de fără-legile meale şi de păcatele meale curăţeaşte-mă.

4. Că fără-legile meale eu ştiu şi păcatul mieu între mine iaste pururea.

5. Ţie unuia greşii şi hitlenşug între Tine feciu, ca să dereptezi-Te în cuvintele Tale şi să învingi când veri judeca.

6. Adecă de fără-leage începutu-s şi în păcate născu-mă muma mea.

7. Adecă deadevăr iubit-ai. Fără-veastea şi ascunsul mândrie Ta ivitu-mi-ai.

8. Stropişi-mă cu săpun şi curăţescu-mă. La-mă-veri şi mai vârtos de zăpada înălbi-mă-voiu.

9. Auzului mieu dai bucurie şi veselie; bucură-se oasele plecate.

10. Întoarce faţa Ta de păcatele meale şi în toate fără-legile meale cură.

11. Inemă curată zideaşte întru mine, Doamne, şi duh derept înnoiaşte întru zgăul mieu.

12. Nu lepăda mie de faţa Ta şi Duhul Sfânt al Tău nu lua de la mine.

13. Dă-mi bucuria spăsenia Ta şi Duhul Vlădicesc întăreaşte-mă.

14. Învăţ fără-legile căilor Tale şi necuraţii către Tine întoarce-se-vor.

15. Izbăveaşte-mă de strâmbi, Doamne, Dumnezeul spăseniei meale; bucură-se limba mea dereptăţiei Tale.

16. Doamne, rostulu-mi deşchide, ci rostul mieu spuse lauda Ta.

17. Că s-ai vrut vrea cumândarea, da-o-vrea amu; toate arsele nu dulce vruşi.

18. Cumândarea Zeului duh frâmt, inemă frâmtă şi plecată Dumnezeu nu  chinuiaşte.

19. Fericează, Doamne, dulce voiei Tale Sionul, şi să se zidească păreţii Ierusalimului.

20. Atunce dulce vruşi cumândarea dereptăţiei, înălţarea toată spre ardere; atunce vor înălţa spre altariul Tău viţei.

Pr. Dorin.

Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit "vorbăreţ" - n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn’ şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti…
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 – articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri – ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana – le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

În tradiţia noastră ortodoxă, iarna este foarte des asociată, în cărţile noastre, cu un anotimp duhovnicesc al nerodirii sufletului şi al viscolirii lui de patimi. Acest sezon spiritual neprielnic poate fi pus în legătură fie cu traiectoria individuală a vieţii, fie cu destinul unui neam întreg sau al umanităţii.

Pentru că adesea este ignorată aproape cu desăvârşire descendenţa unor mari teme şi motive ale literaturii culte, din literatura religioasă, ne propunem să urmărim, pe parcursul mai multor articole (demers pe care l-am iniţiat deja), felul în care literatura română cultă s-a dezvoltat în dependenţă de mentalitatea şi de tradiţia ortodoxă, cu tot nihilismul de suprafaţă pe care îl manifestă unele producţii literare şi cu tot cortegiul de declaraţii care par (sau chiar sunt) beligerante la adresa Ortodoxiei sau a lui Dumnezeu. Acestea vor să excludă substratul de natură religioasă al frământărilor „literare”, aruncându-l în mod nemotivat, dar deliberat, în derizoriu şi să scoată în schimb în prim plan, printr-un artificiu iluzionistic, aparenţa unei atitudini de frondă sau de indiferentism religios, care ar caracteriza cultura şi literatura română modernă.

Credincioşilor ortodocşi care ascultă slujbele Bisericii noastre şi care citesc frecvent cărţi de predici, cuvinte duhovniceşti, acatiste şi multe alte rugăciuni, le este, credem noi, foarte familiară asociaţia dintre anotimpul hibernal, însoţit de fenomene meteorologice ostile supravieţuirii, şi perioadele de ispitire şi de suferinţă profundă duhovnicească din viaţa creştinului, în vremea cărora el trece prin adevărate furtuni şi viscoliri sufleteşti, prin îngheţ duhovnicesc greu de îndurat.

Această comparaţie este simplă şi uşor de perceput de către oameni, dar nu simplistă. Ea are o întemeiere scripturistică, după cum vom vedea, şi este regăsibilă şi în literatura română, de la începuturile sale şi până în perioada modernă. Cel mai adesea, iarna apare în context antitetic, în relaţie de antinomie cu primăvara, reperul simbolic al Învierii.

Iniţiem excursul nostru demonstrativ cu exemple din Cazaniile noastre vechi, dar şi din Cronici (Letopiseţe).

În Cazania ortodoxă a lui Coresi, din 1581 (căci prima, de la 1567 era calvină, deşi era destinată ortodocşilor), aflăm un prim text de acest fel: Drept aceea, fraţilor, să ne nevoim cu veselie şi cu cântări, să prăznuim noirea praznicului acestuia, şi această vreme de primăvară. Şi să ne arătăm toţi Învierii lui Hristos bucurându-ne şi ca nişte jigănii [animale, fiinţe] omorâte de iarnă, ce-şi leapădă mâhnirea unde văd toate făpturile întregindu-se şi iară învie, cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă, şi pomii înflorind şi toate jigăniile jucând, marea făcându-se lină şi toată lumea primenindu-se şi spre bine adăugându-se şi înnoindu-se. Şi iată, acelea sunt fără suflet şi fără grai şi aşa se bucură şi se veselesc şi se luminează Învierii lui Hristos, cu cât mai vârtos noi, oamenii, ce suntem în cuvântul şi în chipul lui Dumnezeu cinstiţi, datori suntem a ne curăţa fiecare şi a ne lumina şi a ne îndeletnici în veselie dumnezeiască şi a ne îndrepta pe calea vieţii celei bune şi să ne înnoim şi să ne umplem de mirosenia şi dulceaţa Duhului Sfânt.

În această secvenţă este vorba de iarna duhovnicească, simbolizând adăstarea în păcate, ca antipod al Învierii şi de bucuria depăşirii acestui „anotimp” în care viaţa veşnică nu poate să prindă rădăcini şi să înflorească în noi, din cauza gerului necredinţei.

Într-o manieră similară, în Cazania Sfântului Varlaam iarna apare ca închipuind erezia iconoclastă. Învingerea ei reprezintă, pentru creştinii ortodocşi, adierea primăvăratică şi binefăcătoare a sfintei şi adevăratei credinţe: Cumu-s iarna viscole şi vânturi reci şi vremi geroase, de care se îngreuiază oamenii şi sunt supăraţi în vremea iernei, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de acelea de toate şi se veselesc, căci au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de scârbe şi de dosăzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă. În care vreme împăraţii cei necredincioşi, care strica Sfintele Icoane şi le lepăda din Beserecă, în multe chipuri dosădea şi muncia pe creştini pentru ca să nu se închine Sfintelor Icoane. Ci iară străluci dulce primăvară şi linişte mare într-această zi de astăzi, întru care ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să dăm laudă lui Dumnezeu, căci a pierdut ereticii şi mâcitelii şi a înmulţit Sfintele Soboare, de a întărit închinăciunea Sfintelor Icoane. [2]

Textul acesta, în redactare varlaamiană, este citat în toate istoriile literaturii române, ca model de frumuseţe şi de expresivitate literară.

O primă dovadă de translare a acestui topos din literatura religioasă în literatura cultă (deşi la vremea respectivă nu existau asemenea taxonomii) o constituie regăsirea lui în Letopiseţul lui Miron Costin. Prezenţa lui într-o formă nedisimulat împrumutată din cărţile ortodoxe este şi o probă indubitabilă a faptului că mintea unui mirean cărturar nu era distinctă fundamental de a unui ierarh al Bisericii. Cronicarii noştri au fost oameni profund credincioşi, care au scris din conştiinţa religioasă a datoriei faţă de neam şi de prezervarea adevărului istoric. Ei vedeau în istoriografie o ştiinţă dată oamenilor de la Dumnezeu, al cărei iniţiator, din îndemn haric, a fost Sfântul Moise şi care trebuie abordată cu frică şi cu cutremur.

Miron Costin transferă, prin urmare, simbolismul hibernal din perimetrul Bisericii în cel al istoriei, însă în mod fundamental, iarna rămâne şi acum un prototip alegoric al vremurilor tulburi, al perioadelor de încercare duhovnicească pentru oameni, chiar dacă factorul negativ îl reprezintă, de această dată, un domnitor nevrednic: Ci cum floarea şi pomeţii şi toată verdeaţa pământului stau ofilite de brumă căzută peste vreme, şi apoi, după lină căldura soarelui, vin iară la hirea [firea] şi la frâmseţele sale cele împiedecate de răceala brumei, aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radul-vodă (…), au venit fără zăbavă ţara la hirea sa, şi până la anul s-au împlut de tot bivşugul [belşugul] şi s-au împlut de oameni. [3]

Iarna este o metaforă a îngheţului duhovnicesc al omenirii pentru Sfântul Antim Ivireanul, care ipostaziază omiletic Naşterea Mântuitorului într-un context mundan în care era pre la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci; şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,care nici din casă nu era obicinuită a ieşi, şi, fiind aproape de a naşte, purcede pre o cale grea şi cu anevoie ca aceasta. Şi, apropiindu-să de Vithleem, doară s-ar fi găsit vreo casă cuvioasă, ca să nască Fecioara aceasta într-însa, iară Însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coşare smerită, ca să Se nască [4].

Noi nu cunoaştem prea bine amănunte meteorologice şi climaterice cu privire la Ţara Sfântă, la vremea în care S-a născut Hristos în Betleem, dar Sfântul Antim a descoperit forma cea mai potrivită prin care să reprezinte în mintea ascultătorilor vicisitudinile unui drum anevoios din Galileea în Iudeea, parcurs de Sfântul Iosif şi Preacurata Fecioară, pentru a se împlini făgăduinţa făcută Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, aceea de a se naşte lumii un Mântuitor. Aluziile cu privire la frig, ger sau sărăcie nu sunt însă descriptiviste, ci duhovniceşti şi ele caracterizează starea în care se afla lumea, omenirea la acea dată, în care, în miezul iernii, Se naşte Dumnezeu pe pământ.

Acest topos al iernii ca simbol al vremurilor nefavorabile, nefericite, a intrat ulterior din cărţile religioase în literatura cultă şi îl întâlnim în epoca paşoptistă, dar şi în perioada modernă.

Cârlova se va întoarce melancolic către ruinele unui trecut măreţ, când se va simţi viscolit de suferinţă: Aşa şi au acum, în viscol de dureri, / La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri („Ruinurile Târgoviştii”).

Grigore Alexandrescu va recurge şi el la această comparaţie alegorică ce implică similitudinile dintre existenţa umană şi manifestările capricioase ale anotimpului rece:

„După iarna cea bogată
Vine iarna-ntărâtată.
Bate vânt îngrozitor. (…)
Primăvara,-a ei zâmbire
De ce-nvie a ta simţire,
Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? (…)

Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură, (…)
Şi de lume şi de toate
Împreună ne-om desface.”

(„Prieteşugul şi amorul”)

„De când pierdui părinţi-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.”

(„Miezul nopţei”)

„M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţei ca ele m-aş ivi. (…)
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.”

(„Aşteptarea”)

La Bolintineanu motivul iernii se împleteşte cu cel al vieţii ca o mare în furtună şi cu al limanului liniştit şi dumnezeiesc – provenind tot din cărţile Bisericii – , în poemul „Invocaţie”:

„Tu, ce-ai sădit în inimi speranţa şi credinţa,
Căci una fără alta nu poate exista,
Ce-aduci după durere surâsul şi dorinţa
Şi după vijelie un soare a lumina; (…)

Aruncă o cătare asupra ţării mele;
Ea este ca o barcă pe un ocean plutind
Când geme uraganul în noaptea fără stele,
Ce încă o suflare ş-o vom vedea perind.

Trimite-ne, o, Doamne, lumina Ta cerească,
Căci lungă fuse noaptea în care suspinăm;
Ca să vedem furtuna ce va să ne răpească
Şi sub un mal ferice un port să căutăm!”

Nici în celebrele pasteluri ale lui Vasile Alecsandri, tabloul iernii nu este pictat la modul pur-peisagistic, simplist, ci el învederează o psihologie adâncă, o tendinţă spre reculegere şi spre priveghere pe care o aduce în sufletul creştinesc recluziunea sezonieră, hibernală, acesta scufundându-se în cugetarea despre condiţia umană şi a întregii creaturi a lui Dumnezeu.

Adevărate alegorii duhovniceşti, pe această temă, sunt uşor de identificat şi regăsibile în număr destul de mare chiar la Mihai Eminescu, cel care iubea mult manuscrisele şi cărţile vechi bisericeşti, pentru înţelepciunea dumnezeiască pe care o regăsea în ele.

Drd. Picioruş Gianina

Continuarea studiului de faţă… aici

[1] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 133-134. (Cazanie la Duminica Tomei).

[2] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 30-31. (Învăţătură la Duminica întâia a Sfântului Post cel Mare)

[3] Miron Costin, Opere, vol. I ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965, p. 71-72.

[4] Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 196.