Cat de maret e Dumnezeu!
Vad marea cu talazuri grele,
ma-nalt pe muntii de bazalt
si-mi zboara gandul printre stele,
tot mai inalt!

Ce-imparat isi duce-ostirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemarginirea
e Tatal meu!

Cat de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
cand glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura…

La tronul alb se strang sfielnic
voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slavind Eternul Vistiernic.
Si-acest Stapan Atotputernic
e Tatal meu!

Si cat de bun e Dumnezeu!
Chiar daca stelele batrane
tot au o vreme cand se-astern,
dar cine in Isus ramane
e-un fiu etern!

Si-n fata slavei sclipitoare
in ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfintii la fiare
vedea-vor Forta Creatoare,
eu voi soptii cu adorare:
“E Tatal meu…”

[versuri: Costache Ioanid]

Păstrează ochii fără vină,
O clipă nu-i lăsa furaţi.
Plutind pe valul greu de tină,
Stă nufărul ca o lumină.
Păstrează ochii fără vină,
Mereu pentru Isus curaţi.

Păstrează pentru El urechea,
Să n-o laşi pradă nimănui.
O şoaptă, cea dintâi, străvechea,
A smuls din Paradis perechea.
Păstrează pentru El urechea
Sfinţită pentru glasul Lui.

Păstrează buzele curate,
Potir de rugi şi de cântări.
Jertfind un trup mai sfânt ca toate
Isus ne vrea ca nestemate.
Păstrează buzele curate
Să-L poţi primi cu sărutări.

Păstrează inima ascunsă,
Să nu fii de săgeţi răpus.
Sub pavăza cea nepătrunsă,
Sub stropi din coasta Lui străpunsă,
Păstrează inima ascunsă
Pentru Isus, pentru Isus!

Iubirea noastră-i mai frumoasă,
ca orice dragoste sub cer.
Căci toate dragostele pier,
a noastră nici de iad nu-i pasă!

Iubirea noastră-i mai curată
ca orice fir de mărgărint.
Căci toate dragostele mint,
a noastră însă niciodată!

Iubirea noastră-i mai înaltă
ca orice templu din vreun plai.
Căci piatra cea de sus e-n rai,
iar pietrele de jos sub daltă.

Iubirea noastră-i mai duioasă
ca orice plîns de-ndrăgostit.
Căci nici un mire n-a plătit
un preţ mai scump pentru-o mireasă.

Iubirea noastră e mai vie
ca apa vie din Elim.
Căci orice clipă cînd iubim
e un fior din veşnicie.

Iubirea noastră-i mai măiastră
ca cerul ce clipeşte-oricui.
Dar stelele-s iubirea Lui
iar cerul gol, iubirea noastră.

de Costache Ioanid

La o usa cu pacate
(cum sunt toate…)
A batut încetisor
mâna cea cu sfânt izvor.
A batut cu bunatate.
Însa omul cu zavor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc si greu.

Si-a batut din nou la usa
bratul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astazi Mielul blând si mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am facut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimanui nu stric,
nu ma-mbat, nu trag tutun,
nu ma cert, nu ma razbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserica ma duc…
si la Pasti si al Craciun…
Biblia …am rasfoit-o…
hat, pe când eram un tânc…
Si zicând acestea, gazda
adormi si mai adânc.

Si-a batut în alta parte
Calatorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la usa?
zice-o voce cu tepusa.
-Eu, Cuvântul ce da Har.
-Cum? Aici? La mine-n casa?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu ma lasa.
nici macar sa stau la masa.
Ma iertati, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Si-a batut Isus la usa
unui om la fel de rau.
-Cine-i?
Salvatorul tau.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Daca-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu ma duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Si-a batut Isus la alta usa
mâna marelui proscris.
Usa s-a …întredeschis.
-Cine-i si cu ce dorinta?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca sa va aduc salvare
prin credinta,
cum profetii au prezis.
-Da, credinta nu e rea…
Dar, de-i vorba de cainta,
eu nu las credinta mea!
Datina cea batrâneasca!
Pastele cu miel, cu pasca,
anul nou cu baclava,
peste la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Sa ma las ca ratacitii
de atatea vechi traditii,
de petreceri bunaoara,
de minciuna… necesara…
de o gluma… de-o tigara
si… de tot ce se iveste?…
Sa se lase cine-o vrea!
Îl priveste.
Eu nu las credinta mea!

Si, din nou, Acel ce-imbie
a batut la alt camin.
-O, Stapânul meu divin,
ce înalta bucurie!
Ai venit din Empireu
ca sa vizitezi în treacat
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sarut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ti se cuvine.
Si-acum…du-Te si imparte
Vestea buna mai departe.
Si…mai vino pe la mine…

Si Isus S-a dus sa bata,

cu acelasi dor in piept,
la o usa departata.
-Domnul meu, de când Te-astept!
Vino, caci Ti-am pregatit

o odaie-nmiresmata,
cea mai buna încapere,
cu fotolii si laicere,
ca sa stam mai mult, mai mult…
Tu sa-mi tâlcuiesti mistere,
eu sa stau sa Te ascult.
intra dar, Lumina vie,
fagure de mângâiere!
Însa…n-atinti prin casa
ochii Tai din alte sfere,
caci…e-atâta murdarie
prin unghere…

Iar la urma Calatorul a batut la un pridvor.
Prin paienjenisuri sumbre si prin fum ametitor,
Se stârni un joc de umbre
si se auzi un geamat:
“Ajutor! Ajutor!”
Si deodata
se cutremura pridvorul
de o lupta-nversunata.
Ca naluci în vai desarte,
umbrele loveau de moarte.
Zanganira geamuri sparte.
Apoi usa a fost data
la o parte.

-Doamne, hotii ma sugruma.
Uite-ma cum ma legara.
Casa mea…era un templu,
un Eden, odinioara.
Dar prietenii cu masca
au stiut sa ma-mbrânceasca
în orgie si inviciu-
si din templul meu facura
o taverna si-un ospiciu.
Vino, Doamne, da-i afara!

Si Isus, luând în mâna
bici de funii si curele,
iata-L…face-un pas cu ele.
sare usa din tâtâna.
Cade lantul pe podele.
Fug ca serpii prin tarâna
toti prietenii de rele.
Fuge pofta si minciuna,
furtisagul si betia,
îmbuibarea si trufia;
fug…fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toata!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodata!
Intra ca Stapân pe veci.
schimba totul cum Îti place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!…

Fericit si plin de pace,
Domnul iute Isi sumete
mânecile Lui de in.
zboara sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere si brichete,
toata spuma de venin.

Da. A fost învins dusmanul!
Se înalta-n soare schele…
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plina de mirare,
trecatori, prieteni, rude,
toti se-ntreaba: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le raspunde:

“deocamdata, demolare!”

Nu sunt pe cale
numai petale
ofrande pale
de trandafiri…

Dar stim ca spinul
si-a pus rubinul
chiar si pe crinul
primei iubiri!

Nu ne-aduc anii
numai Betanii,
dulci spovedanii
in vreun apus.

Dar stim ca ura
si-a-ntins masura,
varsandu-si zgura
si pe Isus!

Si nu-i prea lesne,
cu serpi la glezne,
carari prin bezne
a-ti netezi.

Dar scris e doara
ca-ntai e seara
si noapte-amara.
Si-apoi e zi!

Eu nu sunt mai mult decat fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surade si cade si altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parang.
ce coasa il taie si furcile-l strang.
Tarana ramane si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricand mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafar cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu!

Cum trece roua,
Sorbită-n crin,
Cum zboară norii
Şi alţii vin,
Cum piere-un sunet
Pe-aripi de vânt,
Aşa trec toate
Pe-acest pământ.

Cu cât în lume
Aduni comori,
Cu cât vrei gloria
Şi strângi splendori,
Cu cât în viaţă
Ai tot ce-ai vrea,
Cu-atât plecarea
E şi mai grea.

Fiori şi patimi
Şi trai slăvit,
Au toate-o cale
Şi un sfârşit.
Căci toţi pleca-vom,
Lăsând ce-am strâns;
Dar unii-n pace
Iar alţii-n plîns

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu…
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn…

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ţi sunt!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!

E noapte.

La o masa, plecat peste hartie, cu-abecedaru-n fata, sta un copil si scrie.

Dar langa el, vicleana, din luciul filei roze, zambeste o soparla din cartea lui cu poze.

Acum copilu-si pune creionul intre dinti.”…

Soparlele-s frumoase…si-s repezi…si-s cuminti.”

Usor el da o foie.

Si alta…Si-nca una.

Apare papagalul…paunul si pauna.. si un cocos cum scurma, hranind o gainusa, si un…

Dar stai…afara…cine-a scancit la usa?

Baiatul sta si-asculta.

E-un glas sau o parere?

Se duce-n prag si striga: “E cineva?”

Tacere.

Ba nu. E-un glas subtire. Auzi?

-Mi-e frig…inghet…

Copilule, deschide pentr-un sarman drumet!

-Dar cine esti?

Mi-e frica.

-Sant mic… -

Sa-ntreb pe tata

! -Nu-l intreba!

Deschide ca ploua cu galeata!

-Dar cine esti?

-Un vierme…

-O, viermii nu prea-mi plac.

-Dar eu sunt mic…o scama…

Si, cand ma fac covrig, abia ma vezi.

Hai trage zavorul ca mi-e frig!

Si i-a deschis baiatul:

-Noroc si seara buna

! -Noroc…Dar unde-i ploaia?

-A stat…Nu vezi ca-i luna? Hi-hi!…

A fost o gluma ca sa ma lasi pe prag…

Dar stai, nu-nchide usa, ca dupa mine trag un vechi si bun prieten, un soricel din pod…

-Sant eu!

Dar catea unde-i!

Ia dami-o sa ti-o rod!

Apoi o sa dam fuga prin mese si prin blide sa facem mii de pozne.

Dar stai, ma rog, nu-nchide, ca trag si eu cu coada o bufnita flamanda!

-O bufnita? Mi-e frica!

-Dar bufnita e blanda…

-Sant bufnita!

Priveste in ochii mei rotunzi.

De-acum sa umblii noaptea si ziua sa te-ascunzi!

Sa fii ascuns de mama, de tata…

Stai putin.

Ia mai largeste usa sa intre si-alt vecin…

-Eu! Ma cunosti. Sant vulpea.

Si cred ca ma iubesti…

-Eu stiu ca vulpea strica…

-Ce? -Viile?…

-Povesti! D-aca asculti de mine am sa te-nvat sa furi!

-Dar e pacat…

-N-ai teama! Nu spune in Scripturi ca apele furate mai dulci sant, mai placute?…

Si-acum…deschide-n laturi, ca vine…vine iute… o zana fara seaman!

Zambind sa-i iesi in cale slavitei caracatiti!…incolacimii sale!

-Nu, n-o primesc!

Mi-e frica!

Afara!…

Prea tarziu…

Caci bufnita si vulpea si soarecul suriu dau usa de perete.

Si umede ventuze se prind in rotocoale pe umeri, peste buze…

Ce rece-nbratisare!

Cum i se frange trupul!…

-Asa! Sunt desnadejdea!

Acum apare lupul!

Vai! in chenarul usii doi ochi de foc se-arata…

E lupul ce ranjeste…si vine…vine…”Tata!”

Ca traznetul loveste o flacara pe lup.

Iar umedele brate de pe copil se rup.

-Tu dormi? ii spune tata.

Si lectia n-ai scris!

-Ce bine-i langa tata!

Ce bine c-a fost…vis…

“Minciuna nu-i o crima”, se spune cateodata.

“E-un vierme mic, ce trece.

Si floarea-i tot curata…

” Nu floarea nu-i curata!

Un vierme nu-i ca roua.

Intaia ta minciuna adoce pe a doua.

Intai e o veriga, apoi un lant: robia.

Visarea trage lenea, si lenea lacomia.

Apare bautura, desfraul, furtisagul.

Si-apoi cand desnadesdea, trecand in graba pragul, te face sa-ti curmi viata sau sa te-mbete crima, cine-a deschis zavorul?

Doar o minciuna…

Prima.

Minciuna e o crima!

E-o crima orice pata!

Cand vine micul vierme, tu striga-n graba: “Tata!”

Prin sangele salvarii loveste-l pe dusman!

Alunga primul oaspe, caci ultimu-i Satan!

Poezie preluata de aici

Un abur si o parere. Tot ce incerc sa fac e efemer, daca nu e sub umbra si grija Domnului meu. Caci numai El mi-a dat libertatea de a fi asa cum sunt. Numai El mi-a taiat lanturile si mi-a redat zambetul.

Fara sa ceara nimic inapoi, fara sa merit. Mi-a zambit, m-a iubit, si m-a chemat sa ii apartin, si sa fiu libera in a-L alege perpetuu.

Am sa daruiesc un cantec acelora care simt nevoia sa isi aduca aminte cate ceva.  Sau care pur si simplu simt nevoia sa respire putin atmosfera de Cer deschis.

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea,
Un joc de cristale e trecerea mea.
//: Se scutură clipa din timpul deplin,
Surâde şi cade. şi altele vin ://

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng
Ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
//: Ţărâna rămâne şi uită de el,
Şi alt fir se’nalţă şi cade la fel ://

Eu nu sunt mai mult ca umbră-n abis,
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
//: Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu! ://

Daca doua maini rebele
Nu te-ar tine rob mereu
Te-ai opri in clipe grele
Si privind cu drag la stele
Vei vedea ca-i scris pe ele: DUMNEZEU!

Daca doua mari zavoare
Nu te-ar tine surd mereu
Ai sopti ce mester oare
Face pasari cantatoare
Si ti-ar spune orice floare: DUMNEZEU!

Daca marea-nstrainarii
Nu te-ar tine orb mereu
Ai striga in largul zarii
Cine-i tatal induararii?
Si ti-ar spune valul marii: DUMNEZEU!

Daca ti-ai vedea vesmantul
Care-mbraca vechiu eu
Ai uda cu plans pamantul,
Dar primind cu drag Cuvantul
Vei simti in piept pe sfantul Dumnezeu!

Pe cărările răzleţe
Dintre zâmbet şi suspine,
Ţi se pune o-ntrebare:
Pentru cine? Spune:
Pentru cine oare
E atâta frumuseţe,
E atâta gingăşie
Într-o floare?
Pentru cine s-ar desprinde
Din broaboadă
De zăpadă
Ghiocelul în april,
Dacă n-ar fi ochi să-l vadă?
Dacă totu-i inutil?
Pentru cine-n miez de roadă,
Sorb şi strâng în ei culoare
Pentru vara următoare
Embrionii
Din begonii,
Dacă totul e-o-ntâmplare?
Pentru cine-şi ţese-n casă
Haina pală
De vestală
Cu lumini de diamant,
Floarea albă de mireasă,
Dacă totul e neant?
Pentru minţile obtuze
De bondari şi buburuze?
Pentru fluturii ce zboară
În zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
Sunt iniţiate-n artă?
Oare bărzăunii trupeşti,
Plini de miere pe musteţi,
Sunt sensibili,
Sunt estei?
Oare-ar sta flămând bondarul
De n-ar fi subtil decorul
Şi nu şi-ar abate zborul
În grădinile bogate,
Dacă florile de crin
N-ar fi… proporţionate…
N-ar avea acea prestantă
Ca de clopot florentin?
N-ar avea varietate
De culoare şi nuanţă
De la alb pân’ la carmin?
Nu cumva pretind… culbecii
Să dezvolte-atâtea specii
Rozele îs liliecii?
Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
E un martor,
O solie,
E un înger din Eden,
Care-aduce-n valea morţii
O înaltă mărturire
În culoare,
În proporţii,
În mireasmă
Şi-n desen.
Omule cu mintea plină,
Du-te-o clipă în grădină,
Treci prin văile-înflorite
Şi te uită la sulfină,
La bujori, la margărite,
La conduri, la inimioare,
La gherghina din cărare,
La năframa de mătase
Ce ne-o dăruie ciclama!
Lasă-te să te desfete
Ochii-adânci de violete,
Clopoţeii cu trei cupe
Şi narcisele trompete!
Şi ia seama!
Dacă inima-ţi rămâne
Ca un bulgăr, ca o piatră,
Ca un bolovan în vatră …
Leapăd-o!
Zdrobeşte-o-n coiburi!
Sparge-o pe ilău cu dalta!
Şi apleacă-te în rugă
Să ceri alta!

Dar de simţi o-nseninare,
Un surîs şi o blândeţe,
Care vine
Să te-aline
De povară,
De tristeţe,
Tu apleacă-te şi spune:
“Surioară,
Pentru cine,
Spune, pentru cine oare,
E atâta frumuseţe,
E atâta gingăşie
Într-o floare?”
“Pentru cine?
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
Şi-a ascuns în floare dorul,
În petalele de aur
De fior şi de lumină,
Ca în Opera Divină
Să cunoaşteţi
AUTORUL …”

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin,
Surîde şi cade şi altele vin.

Nu sunt mai mult decât un fir de iarbă.
Ce coasa îl taie şi grebla-l adună.
Ţărâna rămâne şi uită de el,
Şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!

Tu ne-ai adus iertarea,
Ne-ai dat Salvarea-n dar.
Ne-ai scos din închisoarea
Păcatului murdar.

Ne-ai dat o nouă fire
Şi un veşmânt curat.
Dar noi, ca mulţumire,
Isuse, ce Ţi-am dat?

Tu ne-ai adus putere,
Scântei din focul Tău,
O sfântă-nvăpăiere
Ce mistuie ce-i rău.

Spre eterna cetate
O cale ne-ai tăiat.
Dar pentru-acestea toate,
Isuse, ce Ţi-am dat?

Tu tot ce-aveai în lume
Şi-n cer ne-ai dăruit:
Şi inimă, şi nume,
Şi Spirit nemărginit.

Şi-n zarea albăstruie
Tu ce-ai luat şi cât?
…Doar patru răni de cuie
Şi-o rană-n piept. Atât…

La primul “Festival de Muzica Crestina” de dupa revolutie care s-a tinut in 1992 in Campingul Faget din Cluj, prezentatorul si-a batut joc de cantarea:”Milioane, milioane!” M-a durut tare, a mai largit un pic bresa care mi se casca catre crestinismul comercial, institutionalizat, negustorizat, vandabilizat. Cantarea e semnata discret: versuri CI, muzica NM. La vremea cand acele cantari au fost scrise, doi oameni fara functii, fara pretentii, dar cu Har. Au lucrat cu Harul lor si ceea ce au lasat a adus multa roada. Ce-am canta noi acuma?
       Iata o poza din acele vremuri, e probabil din anii 6o, poate imediat dupa eliberarea din inchisoare (1964), fratele Costache Ioanid si fratele Niculita Moldoveanu in casa fratelui Niculita din Sibiu.: