Am notat cu
p = puterea
i = inteligenta

Mandu e personajul rău.

Aici sunt câteva desene pe care le-am făcut cu creioane colorate. Eram mic, la grădi.

I have gone on holiday for a week beginning  from today.  But please feel free to visit my blog in this period, because in the meantime i will try to keep you posted on my “adventures”, if i will be able to upload some drawings from my vacation for you.

Goodbye!

A fost odată ca niciodată , cînd în clasele primare existau ore de caligrafie şi de desen… Părinţii se făceau praf căutînd peniţe redis şi peniţe ronde cu care se obţineau superbe siluete de litere pe caietul de caligrafie. Trebuia să ai şi o călimară… trebuia şi o trusă de creioane colorate, pe vremea aceea mai greu de găsit. Dacă erau de la Flaro vîrful se rupea tot timpul, dacă erau chinezeşti deja era bine, dacă erau Hardmuth… Cu ele se colorau morcovii, iepuraşii şi alte imagini banale, din viaţa de zi cu zi a unui copil.

Acum e altfel, peniţele au dispărut cu totul, călimara e un obiect de muzeu. Creioane colorate sunt peste tot, cele mai multe de proastă calitate doar că nu mai sunt de la Flaro…

Cu ele copiii pot colora imagini din pokemon, batman, sau alte trăsnăi care au devenit viaţa “reală” a copiilor, crescuţi de mici în faţa televizorului şi a a monitorului.

Dar iată că viaţa „nouă” a adus şi cîteva lucruri bune pe la noi: din ce ce mai multă lume are acces la orhidee, le pot cumpăra şi se pot bucura de ele, ducîndu-le acasă şi aşezîndu-le pe pervazul unui geam, ca membru de onoare a familiei, care a costat scump… Sau măcar admirîndu-le într-o vitrină de florărie, cum noi, turişti fără bani, căscam gura la orhideele care se găseau prin anii ’80 la Dresda , Praga sau Budapesta… Bineînţeles dacă ajungeam pînă acolo.

De aceea m-am gîndit că alături de micky mouseş…şi orhideele pot fi modele de colorat pentru copii şi am tipărit o carte de colorat cu 24 de orhidee, la fel de spectaculoase ca superman pe cerul de la New York.

Este o carte pentru cei care au „ochi” să vadă tuşeul creionului colorat, făcut de mîna copilului său, cu ochi mari deschişi, spre ceea ce este real…

Faţă de un „mouse” legat cu un cordon gri de un calculator… este… o schimbare: căci aveţi nevoie şi de o ascuţitoare de creioane…

Ne-am mutat la atelieredepoveste.ro

Atelieredepoveste.ro e-atunci cand ti-e pofta de-o Poveste buna.

Si-o scrii.

Speghetele astea merg in perioada de criza Vrea cineva?

Multumesc Danutei, o fetitza cu gropite in obraji, ca mine

Materiale necesare: aceleaşi ca la semnele de carte.

Am lansat de curând o leapşă DIY de crăciun, iar acestea sunt felicitările pe care le-am făcut eu şi pe care le vor primi (sau le-au primit deja) nişte oameni dragi mie.

Related post:

• semne de carte

colorate, unicat, unele cu mesaje ‘ascunse’:

Materiale necesare:

• carton (eu am folosit nişte resturi de carton colorat)
• lipici
• pixuri colorate
• creioane colorate (eu am folosit unele cerate)
• foarfecă
• riglă

Restul e imaginaţie şi joacă

Related post:

• felicitări de crăciun

         Imi place sa cred ca am sa fiu atat de pura incat am sa ma oglindesc doar in lacrimi de ingeri. Adun razele in amurgul meu, stiind ca maine va fi un nou inceput, va fi un nou rasarit. Inca o zi… dezbracata de suflu si golita de orice emotie, o iau de la capat, merg inainte agatata de o speranta.

         Lacrimile sunt urmele ingerilor. M-am spalat cu vaga intelepciune si-mi eternizez esentele; din aripi mai cade cate o pana… Egoismul iese la vedere. L-as trezi pe cel care doarme la temelia lumilor visate, dar prefer sa uit de mutenia admiratiei si sa adun paianjenii cerului si sa-l aleg pe cel mai frumos. Dar, vai… am uitat sa iti zambesc in fiecare gand. Iti prind o stea cu mana si ti-o strecor in ochi, ca sa-ti lumineze viata toata. Dar sunt in doliu dupa mine insami si plang cu sufletul fara sa mi se umezeasca ochii.

         Mor frumos si ma ingrop in propriul parfum imprevizibil si renasc din propria-ti minciuna, din propriu-mi gol, din propriu-mi amar… Am sa ma opresc in univers de toamne si-am sa ma eternizez in departarea lui…

Stau, privesc de la vesnica fereastra incuiata. Nimic nu e schimbat de ieri. Sau poate ieri a fost acum un an? Nici nu mai stiu, am pierdut notiunea timpului. Oare de cand stau incuiata in propria camera mintala, secatuita, lipsita de aerul vital…Nu indraznesc sa privesc prin jur. Imi e frica sa nu ma trezesc din nou in realitatea cruda care ma izbeste cu atata putere…

 Imi e frica sa privesc spre neuitare. Prefer sa imi infloresc gandurile cu un pahar dulce de Rose. Imi schitez zambetul machiavelic si privesc spre oglinda. E incarcata de-o imagine obscura. Cufundata in intuneric si devorata de umbre nocturne. Nu mai zambeste, e tacuta, ciudata. Priveste, se apropie de mine. Ma acapareaza si imi sopteste prime ganduri sadice . In capul meu se invart imaginile infinite. In departare se aud clavire neobosite.

 Nu imi placea ideea de nu aveam nimic scris in jurnal…de fapt e ceva legat doar de psihic, pur si simplu imi place sa umplu spatiile goale si sa le fac pline de nimic. Daca nu o sa intelegeti cele ce urmeaza, nu e mare lucru, de fapt, nu cere nimeni dreptul la intelegere…acum, ca de obicei, stau, privesc in gol ecranul lipsit de viata, scriu, uit de mine si de ce-i in jur. Dar de ce?…De ce trebuie sa existe acest cuvant care sub forma-i laconica, devine aproape grotesc, obsedant, insistent. Gandurile-mi sunt ravasite, ca de obicei, iti adresez aceasta scrisoare tie, cititorule. Tu te obosesti sa-mi citesti sentimentele, gandurile pe care le tin ascunse in spatele fericirii aparente, dar deloc existente in sufletul meu. Incerc si vreau sa te apreciez, in speranta ca si tu vei face acest lucru pentru mine. Nu stiu ce vreau si te rog sa ma intelegi pentru micile discrepante ale textului, scris aproape mecanic pe tastatura neagra.
 Imi aduc aminte cum stateam pe o banca si afara incepu sa ploua, picaturile reci ma loveau cu putere pe tot corpul, dar ma simteam prea grea ca sa ma ridic. Ca si cum mainile de plumb ale unui monstru mintal ma apasau pe umeri. Frigul incepea sa-mi strapunga oasele si atunci m-am intrebat “De ce?”, din nou, nici-un raspuns. Nu auzeam nimic, totul parea gol si lipsit de sens. Simteam cum ma invart intr-o lume care se vrea a fi o festa jucata tuturor, dar perceputa doar de mine. Am incercat sa-mi sterg din minte previziunile sumbre, nici acum nu am reusit. Fiecare zi imi intareste parerea cu noi si noi argumente. Nu am indraznit sa spun asta, nu pot, nici nu am incercat.
Din nou ridic privirea catre ecran, lumina rece care palpaie in camera ma imbie la somn, dar eu nu pot dormi. Mainile imi tremura si iar ma intreb, cuvantul obsedant imi staruie neincetat in minte…”de ce?”. E singura intrebare fara raspuns, la fel ca ea, si eu ma simt. Fara raspuns…poate sunt un nimic, dar poate insemn prea mult. Fara sa vreau gandul imi zboara catre familie. Nu stiu exact care e sentimentul de iubire, stiu doar ca imi place sa cred ca ii iubesc. Simt o grija aparte pentru ei, o durere sfasietoare cand ma gandesc ce imprevizibila e viata si o satisfactie sumbra cand realizez ca nu sunt decat o unealta.”De ce?” satisfactie…nici eu nu stiu.
NU stiu…si nici nu voi sti, acum insa, imi iau adio de la tine, cititorule, in sperante unei noi revederi literare. Pana atunci te anunta ca am murit si, mai mor cate putin cu fiecare zi care se scurge, caci asa-i viata, trecatoare.      
 

     Asta e una dintre cele mai frumoase animatii pe care le-am vazut. Ficare cadru e o pictura, care prinde forma incet..Mai intai degetele lui Petrov stabilesc proportiile, culorile, iar mai apoi creeaza detaliile.
A durat 3 ani sa realizeze mai putin de 30 de minute de animatie.

Aici sunt cele 3 parti -> [1]  [2]  [3]

..And this is what happened to my first, blue love

Soarele apune treptat, ca in orice zi, se scufunda in spatele acoperisurilor maronii si lasa urme. Niciodata nu merge la culcare ca un copil cuminte, intotdeauna taraste dupa el jucarii luminoase, colorate in orange, rosu, purpuriu si chiar albastru inchis. Uneori trece in fuga prin fata ferestrei mele de parca ar fi fost pedepsit si tre sa ajunga repede in camera lui, de cealalta parte a lumii; alteori paseste tiptil incat nici nu-l observ si se supara ca nu stiu sa ma joc de-a vati-ascunselea cu el iar uneori, ca acum, mai zaboveste un pic. Da razand cu piciorul intr-un nor si il muta mai la stanga ca sa aiba loc sa-si insire creioanele colorate… si mai sta, imi mai arunca o privire, mai deseneaza o linie curba, neatent insista prea mult pe o bucatica de cer …dar stie ca-mi place sa-l privesc cand deseneaza, ca oricum mazgalelile lui vor fi opere, ca vor inspira pe cineva, ca vor face pe altii sa incerce sa-i egaleze talentul. Mai rupe un varf de creion… dar nu mai e timp sa-l ascuta. E tarziu! Asa ca, zambind smechereste, tipic pentru un copil de 6 ani, imi arunca mie ascutitoarea si creionul rosu tocit… iar ele se topesc in geam …si-mi coloreaza chipul, si mobilierul, si peretii palizi ai camerei capata viata…

Si-mi fura si el un zambet …si-mi trezeste si o amintire … si uite asa, soarele ma face sa-mi fie dor de ai mei…