Joi pe piaţă şi pe www.observatorcultural.ro, un supliment de opt pagini Mariana Marin.

Semnează (ordine alfabetică): Liviu Antonesei, Adina Diniţoiu, Caius Dobrescu, Cezar Gheorghe, Cristina Ispas, Nora Iuga, Tudor Jebeleanu, Claudiu Komartin, Carmen Muşat, Radu Vancu.

Fotografii, mărturii şi poeme într-un proiect coordonat de Carmen Muşat şi un cristian.

Prozaic vorbind, asemeni oricărui domeniu la care ne putem uita, şi poeziei îi lipseşte infrastructura. Se vorbeşte despre ea, dar cărţile mari nu circulă decât subteran, ba, mai mult, autorii reprezentativi sunt acoperiţi de praful politicilor editoriale. Ce se-ntâmplă cu poezia celor care nu găsesc  (din lipsa unui sistem editorial sănătos sau din vina unui curriculum şcolar deficitar) calea spre public? Se spune că, până la urmă, cărţile ajung unde şi la cine trebuie. Dar ce se-ntâmplă cu autorii lor, care nu au aceeaşi şansă? Trăiesc prin cronici, generând festivaluri sau născând legende.

În lunile octombrie, noiembrie şi decembrie, revista Observator cultural vă propune trei suplimente denumite simplu Mariana Marin, Virgil Mazilescu şi Cristian Popescu  .

Sâmbătă 20 iunie a fost ziua în care am avut mai mult timp să merg pe la standurile editurilor. Și de data asta am avut  câteva ținte. Mi-am dorit să citesc un jurnalul al unui contemporan și am ales să fie al unui om care nu este implicat nici în zona politică și nici în cea literară. Am ales jurnalul Oanei Pellea pentru că este o actriță care mi-a produs multe bucurii cu rolurile sale din  teatru și film. Și de asemenea o percep ca fiind o persoană de o foarte bună calitate și aici mă refer la acele calități ce definesc în mod  esențial un  om. Ea a lansat acest jurnal la standul editurii Humanitas unde dealfel a și apărut acest jurnal cu o prefață de Ioana Pârvulescu.

La standul editurii Vinea am asistat la lansarea cărții  de versuri „Frumusețea bărbatului     căsătorit” a tinerei poetese  Diana Geacăr.  Pe Diana am descoperit-o citind poemele celor de pe saitul Club Literar. Am fost foarte încântat de unul dintre poemele ce  fac parte din acest volum și pe care l-am citit pe acest sait.  Alături de autoare au fost Nicolae Tzone și Cristina Ispas (care a scris postfața acestei cărți).

Text și foto: quasiote

Doar liniştea

După ce recompune, în Trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002), o lume narcoleptică, care se mişcă lent undeva în subteranele vieţii, oscilând între fraza lungă, calmă, a poeziei lui Mircea Ivănescu şi discursul poetic uşor mai sincopat al lui Ioan Es. Pop, în Catafazii Teodor Dună îşi exploatează cu mai multă siguranţă propria voce, împingând în faţă un personaj care apare numai episodic în Trenul de treieşunu februarie, ca de exemplu aici: ”era decembrie la televizor spunea c-o să fie mai frig ca niciodată / ne ziceau să ne acoperim feţele să nu ieşim din casă / să nu deschidem uşa nimănui să nu / am închis televizorul aveam temperatură 41 cred că transpirasem începusem să râd / m-am dus la fereastră geamul era îngheţat am auzit afară cum plouă / am zis ”n-are cum” erau şi păsări poate nu era / decât frigul / poate d-asta televizorul porni singur arăta oameni îngheţaţi / scoşi de sub zăpadă oraşe îngropate râd”. Personajul pare să fie un fel de idiot dostoievskian adaptat la poezie (şi, bineînţeles, la cu totul alte premise istorice), o fiinţă hipersensibilă, candidă, inocentă, un nebun pe care cei din jur îl investesc uneori cu calităţi de profet.

Punând sub semnul unei disfuncţii (catafazia), pe care o şi defineşte în prealabil, cel de-al doilea volum de poezie al său (Catafazii, Vinea, 2005), Teodor Dună îl pune de fapt sub semnul acesta: tama-tama. Nu se ştie de la bun început ce este tama-tama, una dintre repetiţiile preferate (un fel de talisman) ale personajului-copil care, dus la specialist, este diagnosticat cu catafazie - o boală a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi fraze sau cuvinte. Deşi autorul nu „traduce” niciodată acest refren incantatoriu, este lesne de indentificat aici un joc de cuvinte pornind de la binomul originar tata-mama. Disfuncţia îl aruncă pe copil într-o lume în care toate reperele pier, într-o lume căzută în incoerenţă. Teodor Dună resimte, la fel ca şi Dan Coman, şi la fel ca toţi expresioniştii, sciziunea dintre el şi lume, detracarea care s-a instalat chiar începând cu mediul protector al familiei, săpând leziuni din ce în ce mai adânci în rana deschisă de eterna traumă a naşterii: ”vine o vreme când trebuie să te rupi de mama ta ca şi cum ai tăia / adică întind mâna spre ea şi mâna se întâlneşte cu părul ei / şi părul ei e ascuţit şi mâna se taie în părul ei”. Imaginea este de o tristeţe covârşitoare, amintind de copacul dintr-un poem al lui Brecht, care se lăsa măcelărit la apus de aripile ascuţite ale vulturilor. Tăierea cordonului ombilical produce aşadar, în acelaşi timp cu despărţirea ireversibilă, şi o fisură pe creierul crud al copilului.

Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul era elementul principal, în Catafazii este introdusă în scenă marea: ”ascund o mare fără uscat şi fără nici o apă sub piele / o simt lovind încet dinăuntru. / e bine. stau nemişcat în pat învelit în pânze umede, / într-o rochie albastră şi-l aud strigând / <<din noaptea asta n-o să mai ieşi.>> e foarte bine. / aştept ziua care n-o să mai vină./ pentru asta am saci de păianjeni în burtă. ei vor afară, / eu la trei metri sub mine. acolo e cald, e linişte, / e o mare fără uscat şi fără nicio apă”. Nu este însă vorba despre o mare obişnuită, ci despre o mare interioară, ”fără uscat şi fără nicio apă”, asemănătoare mlaştinii lui Gottfried Benn: ”o mare fără niciun uscat şi fără nicio apă / mă acoperă ca un mâl”, numai raportul fiind uşor inversat, pentru că, dacă la expresionistul german, mlaştina era cea care primea trupul (în moarte), aici lucrurile se petrec invers:  ”în fiecare noapte îmi iese din burtă / cineva umed şi rece”. Lupta se va da de-acum mereu între cel mort şi cel viu: ”un corp care seamănă bine cu mine îl tot ascund /în cearşafuri / e corpul mort de sub pat”, cele două corpuri (cel mort şi cel viu) condiţionându-se reciproc: ”el e căzut între pat şi perete. tuşeşte. şi cu cât el, cu atât eu / încep să ştiu să mă ridic şi să umblu mai bine prin cameră”. Dintre cele două trupuri, cel adevărat nu va putea fi decât cel mort, moartea fiind cea adevărată în raport cu viaţa, din moment ce dincolo de ea nu mai poate exista nicio altă limită: ”ziua a răsărit şi o pasăre neagră / s-a lovit de geam aducând frig / şi adevăratul trup s-a ridicat dintre noi / şi a început să meargă spre uşă”. Înţegerea acestei fatalităţi, nu înseamnă însă că cel viu se va resemna în faţa morţii. Atenţia care se concentrează de multe ori într-un punct, care rămâne agăţată de un anume gest sau imagine, despre care se sugerează că are o importanţă vitală, esenţială, dar fără ca semnificaţia să fie dezvăluită vreodată, sugerează totuşi o luptă, o retragere din faţa grozăviei adevărului, înţelegerii, cunoaşterii, o spaimă de orice nouă revelaţie: ”la buzele mele, la braţele mele place păpuşa să nu fie vie, / să nu dea din pleoape, să nu zică TATA, să fie / cea mai moartă păpuşă. ne-am îmbrăcat frumos. tata a rămas / gol lângă fereastra deschisă, cu rochia albastră / aruncată peste el. mama a zis <<nu mai ai nevoie de rochia ta / albastră.>> eu am plâns, n-am simţit moartea lui / decât când mama a zis <<să dăm / cu fard pe ferestre până n-o să se mai vadă nimic afară>>”. Dacă în Trenul de treieşunu februarie, pământul simboliza moartea prin care lumea se mişca ca în somn, într-un fel de linişte, marea din Catafazii pare să simbolizeze un blocaj traumatizant la graniţa dintre viaţă şi moarte, coincidenţa de fapt a vieţii şi amorţii, ca şi cum lichidul amniotic este deja umplut cu pământ.

În acest univers închis, sufocant, circumscris cercului familial, atins ca la Cristian Popescu de moarte, mama îşi iubeşte mai mult moartea (simbolizată de crini, ca şi la autorul Artei Popescu), decât pe tatăl copilului: „mama îşi iubeşte crinii mai mult decât pe tata. / ea nu-l lasă pe tata să râdă lângă florile ei. /are cei mai mari crini din lume. au atins de mult tavanul. / mama îmi spune că moartea e o cameră plină de crini / care au atins de mult tavanul”. Într-un alt poem, mama pleacă să aducă ”ziua care nu mai vine”. Mama este cea care deţine puterea deopotrivă asupra vieţii şi asupra morţii. De aceea naşterea va coincide întotdeauna cu începutul morţii, de aceea moartea va fi mereu o „prezenţă” din ce în ce mai puternică, în toate experienţele vieţii, de aceea iubita va fi şi ea la fel de moartă: ”mai târziu am intrat în apă după ea / am apucat-o de păr / am târât-o la mal şi ea şi-a deschis ochii a zâmbit / n-a vrut să ştie nimic de înecat / am crezut că n-o să te mai găsesc niciodată / mâinile ei încleştate în hainele mele / am crezut că / şi eu îi spun unde ai fost te-am căutat şi n-am găsit nimic / şi ea plânge şi zice / iart-o pe silvia te roagă silvia s-o ierţi şi să ştii / că atunci când n-o s-o mai vrei pe silvia / ea o să vrea cerul / şi cerul o s-o vrea pe ea / şi-o să ridice buzele spre el / şi el o să-şi întoarcă buzele spre ea / şi-or să se sărute cu cel mai lung sărut”. Umbra morţii înaintează din ce în ce mai sigur în univers, ridicându-se din noapte, până când atinge chiar lumina soarelui: ”în alte seri un alt soare / care străluceşte mai puternic. / nu ca un far / ci ca o lumânare ce se stinge. (…) / abia se mai ţine / să nu cadă pe podea”. La fel ca la Ion Mureşan, galbenul soarelui devine unul neluminos, care are aspectul cărnii bolnave: ”soarele se izbeşte cu putere de fereastră. /geamul se înnegreşte, se-ndoaie pe la margini. / e un soare veşted, / de toamnă. are o lumină moale şi înşelătoare, de / parcă afară ar sta să plesnească o imensă / carne galbenă, bolnavă”.

Şi totuşi, în ciuda morţii care a luat cu totul în stăpânire viaţa, finalul Catafaziilor pare să fie unul într-o stranie cheie optimistă: ”şi afară e un soare orbitor şi tu îi ridici obloanele / şi toate camerele se umplu de o lumină caldă / şi nu e nimeni aici, / ci acolo. precum ceaţa ridicându-se / din acele dimineţi, / nu e nimeni aici./ e doar liniştea”. Ca şi cum poetul ar fi reuşit în cele din urmă să forţeze moartea în cercul strâmt al experienţei. Cert este că vocea aceasta din final nu este în niciun caz cea a unui catafazic şi că prezenţa ei peste tot în subtext, care se limpezeşte abia acum, prezenţa ei senină, detaşată, am putea spune chiar înţeleaptă (vocea pe care ceilalţi o identifică unei voci de profet, despre care şi vorbeam la început), este şi cea care dă nota de eleganţă a întregului volum. Este tocmai vocea lui Teodor Dună şi numai a lui.

Cristina Ispas

Privind ELANTRIS, am probleme serioase. Adică cum, o carte de genul ăsta – cei drept, e destul de groasă, atât de groasă că au ieşit paginile din cotor – pune în pericol CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC? Sunt pe deplin încredinţată că, dacă ar fi continuat Sanderson seria cu încă cel mult trei volume, în stilul şi suspansul cu care m-am obișnuit, atunci, în mod sigur, CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC ar fi fost detronat din mintea mea. Absolut.

A fost atât de frumoasă încât am stat câteva minute după ce am terminat-o în stare de şoc. „Cum? Atât?? Cât de genial!”.

Acţiunea are loc pe trei planuri diferite: cel al prinţului Raoden, al prinţesei Sarene şi al gyornului Hrathen, cele trei pliindu-se spre final. Totul se învârte în jurul celor două religii principale – Shu-Dereth şi Shu-Korath – care stau la baza faptelor personajelor, destul de bine conturate, astfel încât, conform religiei pe care o urmează, înţelegi de ce fac una sau alta. Romanul este plin de răsturnări de situaţie, intrigi politice, cele pe care le întâlneşti de obicei la Curte şi un suspans din care te poţi smulge destul de greu.

ELANTRIS începe cu blestemul lui Raoden, prinţul Arelonului. Acesta se trezeşte într-o dimineaţă cu pete întunecate pe piele şi o poftă de mâncare neobişnuită şi este trimis imediat în Elantris, oraşul decăzut al foştilor zei. Se numea Shaod, procesul prin care cei aleşi se Transformau peste noapte în zei cu părul de un alb scânteietor şi pielea de un argintiu metalic, ceva ca elfii lui Tolkien. Se spunea că erau nemuritori, că se vindecau incredibil de repede şi că foloseau magia cu ajutorul Aonilor, semne care conţineau o putere neobişnuită, izvorâtă din Dor, care era însăşi energia. Dar în urmă cu zece ani ceva se întâmplase şi oraşul zeilor căzuse, transformându-şi locuitorii în fiinţe fără apărare, cărora nu le bătea inima, blestemate să suporte durerea fizică încontinuu, până cedau. Noul proces fusese numit Raod şi de atunci, toţi elantrienii erau consideraţi blestemaţi, fiind închişi în oraş şi ocoliţi.

Prinţesa Sarene a regatului Teod, logodită a doua oară în viaţa ei, de data aceasta cu prinţul Raoden, vine în Arelon înainte de termenul stabilit pentru căsătorie şi află de soarta lui Raoden, deşi i se spune că acesta a murit. Intră de la început în conflict cu tatăl lui Raoden, regele Iadon şi cu preotul Shu-Derethi Hrathen şi, neplăcându-l nici pe unul nici pe altul hotărăşte să îşi creeze un grup şi să dejoace planurile lui Hrathen, supraveghindu-l atent pe Iadon. Cu ajutorul unchiului ei Kiin şi a cunoştinţelor acestuia, reuşeşte să îşi câştige respectul printre nobilii importanţi şi să continue ceea ce Raoden lăsase în urmă.

Între timp, gyornul Hrathen este însărcinat cu o misiune foarte importantă: convertirea întregului regat Arelon în trei luni, înainte ca trupele Fjordenului să invadeze Arelonul şi Teodul singurele în care se mai practica încă religia Shu-Tereth.

Raoden îşi găseşte în Elantris un prieten şi încearcă să-şi creeze propria bandă, încercând să suporte durerea provocată de fiecare rană pe care o primeşte, carnea lui de elantrian nevindecându-se niciodată. Învaţă arta AonDor-ului şi încearcă să unească cele trei bande din Elantris sub acelaşi ţel, dar toate lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, când Sarene, soţia lui, intră în oraşul blestemat.

Deşi Brandon Sanderson a exagerat puţin cu răsturnările de situaţie şi au existat câteva lucruri cam trase de coadă, ELANTRIS, apărută mai întâi în 2005 la editura Tor Books şi apoi în 2007 la Tritonic, te ţine în suspans, o carte minunată pe care cu adevărat nu o poţi lăsa din mână.

Titlul Românesc: Elantris
Titlul original: Elantris
Autor: Brandon Sanderson
Editura Românească: Tritonic
Editura originală: Tor Books
Traducător: Cristina Ispas
Autor recenzie: Silvanna

Ştefan Manasia

Amazon

Editura Vinea, Bucureşti, 2005

Ştefan Manasia se deosebeşe de colegii săi de generaţie în primul rând prin faptul că, deşi nu este posesorul unei credinţe mai puternice în poezie, pare mai dispus să se bucure de virtuţile ei, indiferent cât de repede le simte pălind. El îşi asumă de la bun început destinul de poet: “te gândeşti uneori la destinul tău de poet atunci / alegi o agendă cu coperţile verzi pe care o vei umple / cu versuri cum covorul de scame sau privirea / îţi va aluneca pe zidurile reci răzuind tencuiala / te gândeşti la obiecte minuscule inutile fascinatorii / la culorile lor ponosite sub rugină şi praf.” La Ştefan Manasia obiectele minuscule nu mai sunt numai inutile, dar încă şi fascinatorii, cel puţin la această primă vârstă a explorării. De fapt, poetul îşi asumă o atitudine romantică faţă de poezie decretând, deşi poate nu chiar atât de răspicat, că poezia nici nu mai este posibilă dincolo de această primă vârstă, care nu este atât copilăria celui numit Ştefan Manasia, ci copilăria omenirii, când oamenii încă mai comunicau cu îngerii prin parfum, în timp ce în vremea din urmă comunicarea cu îngerii se face prin duhori. Poetul nu este însă un explorator inocent, ci unul nostalgic, care se repune pe sine în scenă într-o vârstă a inocenţei, în timp ce rămâne captiv în vremuri corupte de însingurare şi melancolie: “şi atâtea lucruri visezi şi atâtea istorii îţi povesteşti / ca şi cum ai fi dintr-o dată ochiul lucios cu pete grena / al caracatiţei din abis / cercetând strălucirea planctonului / apariţia codului cu dinţi reptilieni / sau a antenelor rândunciii de mare / şi abia atunci realizezi cât de străin de toate vei fi / în înserarea ce-ţi apasă uşor vertebrele.”

Amazonul este simbolul tărâmului virgin, al naturii curate, strălucitoare, luxuriante, tărâm acum inaccesibil, dispărut sub civilizaţia distrugerii, la care poetul nu mai poate avea acces decât cu ajutorul imaginaţiei sau al cărţilor: “se apropie Criza Alergică Intoxicaţia Iluminarea / una din perioadele de asceză când (deschizi cartea / şi) gândirea vânează ca un peşte exotic simbolul / iar sufletul primenit ar putea sta lângă oricare / dintre acelea îmbrăcate în rasa sfinţeniei.” Ultimul om este cel corupt până în măduva oaselor de cultură (care aici este mai mult sinonimă cu civilizaţia), fiind nevoit să funcţioneze în interiorul şi prin intermediul ei. Poetul Amazonului nu se sfieşte astfel să alunece din atitudinea romantică în cea expresionistă şi apoi în cea postmodernistă, care le deconspiră apoi cu superioritate pe primele două. Şi totuşi, Ştefan Manasia nu este cu adevărat un postmodernist, din moment ce el continuă totuşi, chiar dacă până la o limită, să creadă în poezie. Nu în capacitatea ei de a mântui, dar în capacitatea ei de a crea, în condiţiile existenţiei, cea mai bună dintre lumile posibile, de a pune încă o dată în mişcare sângele:  “ai vrea să gândeşti ca insectele / ca ele să zbori în aerul pulsatil / pentru că totul repetă mişcarea oceanică a sângelui / pentru că totul îi aprinde sau îi diluează culoarea / pentru că numai el ar mai putea inventa o poveste / auzind cuvântul pasăre sau cuvântul araucaria / cuvântul ghindă sau cuvântul chiţcan / pentru că numai el îşi este victimă şi călău / gâlgâind pe culoarele oranj / irigând muşchiul bleg aprinzând inima şi capilarele / deodată totul să explodeze / petale petale petale.”

Totuşi, prima experienţă a poeziei nu poate fi decât dureroasă, prima înţelegere a propriului destin de poet nu poate fi decât pusă sub semnul tragicului, ca altădată la Mariana Marin sau la Ion Mureşan: “O cunoscusem : trăisem cea dintâi experienţă adevărată. /am încercat să plâng, n-am făcut-o, / soarele se scufunda în calcarul transludic al dealului. / dealul sub mine lumina. Am urinat în praful alb / şi-am pornit spre casă mâncând, cu desăvârşită tristeţe, murele.” Lumea devine acum, din prezenţă, pentru totdeauna re-prezentare, iar lupta cu limbajul se anunţă dură şi tragică: “plantele eram eu mintea mea peisajul ei reprezentat în concret / ştiam asta mă durea să n-o pot pune în cuvinte.”

O călătorie, cel puţin aparent, lipsită de primejdii pe Amazon, pe care o recomand fără ezitare.

Cosmin Perţa

Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie

Editura Cartea românească, 2007

povestea cărţii şi incipit în lectura autorului

Vă amintiţi fără îndoială acel scurt episod din Alice’s Adventures in Wonderland, în care micuţa protagonistă protestează în faţa lui Humpty Dumpty, pentru că acesta nu foloseşte corect cuvântul “glorie”. “Bineînţeles că nu înţelegi – până când n-am să-ţi explic. Am vrut să spun că ţi-am adus un argument zdrobitor,” vine dispreţuitor răspunsul. Dar cum nu-i stă nici ei în fire să renunţe, Alice obiectează din nou, pentru că, desigur, “glorie” nu înseamnă “un argument zdrobitor.” Degeaba însă, Humpty Dumpty e de neclintit: “Când eu folosesc un cuvânt, (…) cuvântul acela înseamnă ceea ce vreau eu să însemne, nici mai mult, nici mai puţin. (…) Cuvintele au temperamentul lor, mai cu seamă, verbele – verbele sunt cele mai ţanţoşe; cu adjectivele poţi face ce vrei, sunt maleabile, dar cu verbele, nu – oricum, eu reuşesc să le mânuiesc pe toate. Impenetrabilitate! Asta am de spus.” Exact ăsta îmi imaginez că ar fi răspunsul lui Cosmin Perţa, dacă aş protesta că Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie nu se încadrează nicăieri, că după ce autorul s-a folosit şi a mixat aici elemente din mai toate speciile şi subspeciile literare, rezultatul ajunge să nu mai semene cu nimic: “Eu reuşesc să le mânuiesc pe toate. Impenetrabilitate! Asta am de spus.” Mai mult decât atât, îl suspectez pe dirijorul Întâmplărilor…, autor a trei volume de poezie, Zorovavel (editura Grinta, 2003), Santinela de lut (editura Vinea, 2006) şi Cântec pentru Maria (editura Vinea, 2007), că tocmai rezistenţa aceasta a verbelor (motoarele acţiunii) l-a făcut să treacă la proză, luând-o desigur ca pe o sfidare, ce se cerea numaidecât stinsă prin virtuozitate de povestitor.

De fapt, dacă tot am aminit deja de opera lui Lewis Carroll, titlul ales de Cosmin Perţa poate fi uşor luat ca o pastişă la acela al capodoperei carrolliene, pastişă în care Ţara Minunilor este cât se poate de sugestiv înlocuită cu … pustia. Dar să nu anticipăm.

Întămplările… se deschid cu Fatima, care tocmai se trezeşte dintr-un vis. Lumea în care trăieşte ea, ni se înfăţişează ca una împărţită în două, pe de o parte fiind locuită de oamenii simpli, cu grijile şi nevoile lor, iar de cealaltă parte de învăţăceii şi profesorii lor, vrăjitorii. Este o lumea paşnică, în care luptele dintre oraşe (lumea este împărţită pe cetăţi, ca în Grecia Antică), se dau numai între Paznici, restul populaţiei văzându-şi liniştită de îndeletnicirile  zilnice. Paznicul este cel care stăpâneşte oraşul, alături de Legiuitor, ambii fiind trimişi direct de pe Munte, unde trăiesc toţi vrăjitorii şi unde sunt duşi, după cum dictează o lege sacră, toţi copiii care se nasc pe lună plină, pentru a fi şcoliţi în ale magiei.

Fatima, care a apărut pur şi simplu în oraşul Aruk într-o zi, nu se ştie de unde, alături de Axinte, un biet nebun, care stă în vârful unui plop de la hanul lui Marghiol şi vorbeşte limbi păsăreşti, de Băiatul cu cămaşă de păr, fiul lui Axinte cu o spălătoreasă, şi de Ruruk pe care şi-l va lua Axinte mai târziu ca tovarăş de călătorie, formează împreună un grup ciudat şi hazliu, care va trece prin tot felul de peripeţii. Lui Axinte nebunia i se trage de la faptul că fusese născut cu o zi înainte de lună plină, când nu-ţi puteai da seama bine dacă e plină au ba, dar nimeni nu venise să-l ia şi el înnebunise tot aşteptând de-atunci. Uneori oamenii chiar vedeau că-i ies unele trucuri, dar ei ştiau că Axinte nu putea fi vrăjitor, pentru că avusese un copil cu spălătoreasa, şi vrăjitorii nu puteau avea copii. Copilul este poreclit Băiatul cu cămaşă de păr, după ce Fatima îi împleteşte o cămaşă din părul pe care mama lui, spălătoreasa i-l lăsase în pătuţ, înainte să-şi ia lumea în cap.

Întâmplările… par să decurgă până aici în cea mai deplină lege a fabulosului, însă tot mai desele ironii şi nonsensuri, replici sarcastice, reacţii sceptice în faţa “minunilor”, vor duce textul spre ceea ce s-ar categorisi mai degrabă ca low fantasy, după modelul britanicului Terry Pratchett.

Pe rând, Băiatul cu cămaşă de păr, Fatima şi Axinte, părăsesc oraşul Aruk. În timp ce Băiatul cu cămaşă de păr dispare cu totul din peisaj (îl vom regăsi abia mai târziu, pe Munte), Fatima rătăceşte o vreme pe fundul mării, în căutarea lui, în tot acest timp fiind protejată şi ghidată de nişte peşti totemici, iar Axinte ajunge în oraşul Haran, unde se dă drept merceolog şi unde-l va întâlni curând pe viitorul său tovarăş de călătorie, vrăjitorul Ruruk. De cum se întâlnesc, cei doi fac o năzbâtie, scăpând preţioşii cai-fantomă ai lui Ta, cumpăraţi de la împăratul Kim Dun. Înainte să fugă de teribila răzbunare a lui Ta, Axinte fură de la acesta o oglindă magică, care are puterea de a-l teleporta instant pe purtăror, oriunde acesta de duce cu gândul. Cei doi nimeresc tocmai în burta unui măgar, pe care o despică imediat pentru a se trezi pe un câmp întins, imens, unde se cam plictisesc. Până la urmă, ca să mai scape de plictiseală, celor doi le vine ideea să facă nişte iepuri, la care să le dea drumul pe câmp, pentru ca apoi să-i vâneze, comportându-se aici ca multe dintre personajele lui Ştefan Agopian, care sufereau de aceeaşi boală.

Toate ar fi bune şi frumoase, dacă firul acesta narativ, care ajunsese să capete bine de tot logică, nu s-ar rupe destul de brutal aş zice, cu un Ruruk care din senin se-apucă să scrie Manifestul dur şi sentimental al noii literaturi semnat de Ruruk şi de bunul său prieten Axinte şi pentru că Axinte, foarte preocupat de problema receptării, crede că acesta nu este destul de bun şi un Al doilea manifest dur şi sentimental. Noua şi adevărata literatură. Strategia este una binecunoscută autorilor postmoderni, care se grăbesc mereu s-o ia înaintea cititorului, anticipându-i orice problemă, neumlţumire, ripostă. Ştiu că o să vă preocupe problema receptării acestui text al meu, ne previne autorul, de-asta am şi fabricat referinţele critice pe care le găsiţi pe coperta a patra, sub care semnează Elfish Times, Wizard’s Word, Herald tribune of Enchantment, the Afterworld Guardian, ca să vă arăt că nu-mi pasă ce credeţi voi că este textul meu, fiindcă n-am scris un text care să fie receptat de cititori obişnuiţi, ci de elfi şi zâne.

Dar să urmărim povestea mai departe. Băiatul cu cămaşă de păr e pe Munte, unde curând îl găseşte Fatima. Împreună îl aşteaptă pe Axinte, care vine însoţit de Ruruk şi se întorc toţi la hanul lui Marghiol. Aici îi găsesc cei 12 vrăjitori (apostoli?) din Marele Cler de pe Munte, care îi trimit într-o triplă misiune: să aducă securea de argint de la piticul Woran, gheara de leu de la vrăjitoarea Helga din mlaştina Valpuriei şi spinul roşu de la groaznicul dragon roşu Ivan. Trei probe iniţiatice, după formula basmului. Toate probele sunt trecute cu cea mai mare uşurinţă, fiind puternic satirizate. Rezultatul trecerii probelor va fi însă, în final (se mai întâmplă unele lucruri până acolo), unul neaşteptat: lumea vrăjitorilor dispare.

După ce în sfârşit ceaţa magică se ridică, îi regăsim pe Axinte şi pe Ruruk (acum Rur Khan) în calitate de scribi în redacţie la prestigioasa revistă grecească de literatură Scrisul liber. De aici, textul virează iarăşi, violent. Toate întâmplările de mai sus rezultă acum că ar fi fost născociri ale celor doi scriitori, care îşi povestesc trecutul, cum altfel dacă nu înflorind lucrurile pe ici-colo. Mai mult încă decât atât, aceste născociri vor fi folosite, pentru o vreme cu destul succes, de către părintele Antonie, pentru a-i educa pe românii care locuiesc în munţii Pindului. Înţelegem acum de ce nimic nu poate fi clar. Pentru că autorul nostru tinde spre un poliformism fără putinţă de scăpare pentru mintea cititorului, pe care-l ameţeşte ba făcându-l să creadă că povestea pe care o are în faţă este o naraţiune onirică (visul Fatimei din deschidere), o ficţiune (născocire a celor doi scriitori), un mit (despre întemeierea lumii) sau o parabolă religioasă. Avem la îndemână mai multe capete de aţă şi un foarte frustrant nod, când ne-am fi dorit în schimb un singur fir cu mai multe noduri pe el, un fantasy impregnat de satiră, după cum păreau să stea lucrurile la un moment dat, în care reciclarea postmodernă a clişeelor să se simtă numai la nivel de microstructură, de sintagmă, şi nu la nivel de macrostructură, generând infinite rame narative, aşa cum se întâmplă.

Am fi preferat de asemenea o mai mare coerenţă onomastică, în locul eterogenităţii de nume latine, româneşti, slave, orientale etc., să existe adică o paletă de nume care să urmeze o anumită regulă, cum se întâmplă de obicei în satire, unde sunt alese fie nume din aceeaşi familie semantică, fie construite după acelaşi principiu morfologic, fie având o  semnificaţie livrescă sau istorică (ca la Agopian) evidentă. Cel mai bine îi reuşeşte lui Cosmin Perţa umorul fin (nu neapărat şi subtil, dar totuşi fin), desenul suprarealist care însoţeşte verbul şi chiar povestea în sine, până la punctul în care începe să devieze spre teză.

Nu ne rămâne atunci decât să ne imaginăm singuri, în continuare, traseul iniţiatic pe care l-ar fi parcurs Axinte, în sens invers decât Alice, de la magie la realitate, dacă nu i-ar fi venit ideea nefericită de a se apuca brusc de … literatură. Poate Cosmin Perţa s-a lăsat intimidat tocmai de această prejudecată, mai mult sau mai puţin recunoscută ca atare, a literaturii în care autorii de fantesy nu intră foarte bine, din moment ce miza lor principală nu este literatura (obiectul de lucru principal la aceştia nefiind limbajul, ci povestea). Sperăm însă, înainte de a ne întoarce să mai bântuim prin universul acelor prime pagini nemaculate de niciun fel de pretenţii metatextuale, că data viitoare n-o va mai face.

Cristina Ispas

Ecranul alb

Judith Meszaros

We all live in a yellow submarine

Editura Euphorion

1994

Principiul după care îşi organizează Judith Meszaros universul distopic în “We all live in a yellow submarine” este cel al păpuşii ruseşti. Istoria conţine lumea, lumea conţine oceanul (care nu este altceva decât Oceania lui Orwell din 1984), oceanul conţine submarinul, submarinul conţine oamenii, iar oamenii se conţin unul pe altul: “noi toţi locuim în submarinul cel galben / unul într-altul.”

Această păpuşă uriaşă, istoria, este manipulată de cineva, de la “un birou negru lucios”, de Fratele cel Mare din 1984, care seamănă destul de bine, de la “al treilea nivel, în subsol”, cu Dumnezeu: “la 100 de grade latitudine nordică este totul uşor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot / să mă divid ca amoeba proteus / aşteptându-mi sângele alungat şi uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur / cu litere de-o şchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi / acum şi pielea luminează în cartea Vacarmului, sus / acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”

Judith Meszaros scrie o poezia hiperlucidă, o poezie care reuşeşte să asambleze viziunea din bucăţi de discurs demetaforizate, de cele mai multe ori prin contorsionarea sintaxei. Vocea aceasta sumbră este însă îmblânzită de un cod al parabolei, parabolă care este şi ea un fel de joc, şi de ritmul alert al celebrului hit al trupei britanice, derulat mereu în fundal, ajutând la completarea mediul nevrotic.

Submarinul galben trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos) înăuntru însă oamenii, a căror piele se contopeşte deja cu coastele metalice, sunt simple repetiţii de biologic şi mecanic, din moment ce aici jos nu mai este posibilă nici comunicarea, nici memoria şi nici sentimentele: “La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne aşezam în faţa / ecranului alb şi priveam / până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul / devenea şi el o cretă poroasă / atunci, în sfârşit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup / fel şi fel de cuvinte încrucişate.” Lipsa de speranţă, oboseala, sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spaţiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naşte cuvintele şi comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă: “Acele guri se roteau lent de-asupra noastră iar noi, dedesut, doi câte doi, stam lipiţi spate-n spate jucam barca / cu oasele învălmăşite, cu sexele moarte, nu ne mai puteam desprinde, frecam / între palmele umede o foiţă de staniol până ce-o făceam să nu mai lucească / SĂ NU MAI LUCEASCĂ! // Acele guri se roteau lent de-asupra noastră rostind în locul nostru cifre şi litere, întreg alfabetul, / circular, nesfârşit.”

Într-o astfel de lume în care totul este cod, înţelesurile rămân mereu obscure: “Mâinile noastre dormeau înspre stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc / pieptenele şi călimara / unii uituci tot încurcau dreapta şi stânga şi nu era voie / poate erau prefăcuţi poate erau sabotori // în fine, fiecare picior o pornea ataşat la un braţ, uşile se închideau / ermetic gazul / ţâşnea prin pereţi stropitori // NICI O EROARE // sicriele noastre-aşteptau cuminţi până seara / alveole calde şi moi.”

Lumea întreagă este pentru Judith Meszaros un sistem totalitar, fie că este vorba despre capitalismul occidental (la care face trimitere titlul volumului), fie despre comunismul din România, sau despre nazism. Lumea întreagă şi-a pierdut “TRAIECTORIA,” pentru că nimeni n-a mai scris în “jurnalul de bord” (un fel de conştiinţă a omenirii), lumea rămânând învăluită pentru totdeauna, în lipsa cuvintelor adevărate, într-un substitut, în “GELATINĂ:” “fiecare deget al nostru devenea câte-o pasăre, repede îl smulgeam şi-l zvârleam în colivia de sulf / penele pluteau pretutindeni, ne luminau feţele supte, noi nu / mai scrisesem demult niciun cuvânt în jurnal, TRAIECTORIA fusese pierdută, desigur, în schimba încercam să cântăm / dar cântecul nostru e fals, este fals / / gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea / se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oţel şi pândea / cu suflarea tăiată / mişcările iuţi, diafane // GELATINA CREŞTEA”

Şi nici sentimentele sau iubirea nu pot, bineînţeles, exista în submarinul galben, în care orice urmă de umanitate a fost sufocată (Orwell vorbeşte de Liga Tineretului Anti-Sex): “buzele tale sunt un metal preţios, scârţâie încet când le-ating / buzele mele care devin un metal preţios / până şi privirile noastre – elipsoide clare – ţâşnesc dintr-un strat al istoriei spre un altul şi altul / atenţie, în curând / la 76 de grade latitudine nordică nici nu vom mai şti să vorbim.” Chiar dacă, ca în orice sistem totalitar, omenirea este forţată să se reproducă (sub acelaşi principiu al repetiţiei mecanice), este vorba mai degrabă de o clonare, un proces care se desfăşoară artificial, în laborator: “sexele noastre tăiate, decupate din trup / stăteau laolaltă făcându-şi datoria fiecare / fără plăcere, fără păcat / mici larve gălbui şi pline de speranţă – iată / Viitorul nostru Luminat / de un bec roşietic sub pânza de sticlă / a incubatorului umed aşteaptă / Clipa cea Mare dinţi de opal.”

Universul din “We all live in a yellow submarine” este unul fractalic, care se divide la nesfârşit, rămând mereu constant, identic sieşi, ca un cântec care se derulează obsedant, iar şi iar.

Cristina Ispas

cronică inedită BdP

Poemul eu, de un autism sublim, trebuie interpretat ca o artă poetică: ”după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil/ pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr / şi cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie. / îmi dăruiesc o deosebită plăcere. Pur şi simplu sorb aerul: sunt bucuros. / abia de-mi pot face faţă (mă recunosc până şi când dansez). / cu o şiretenie fără seamăn ajung lângă inima mea. / îmi vorbesc dar trebuie să am grijă : numai lăudându-mă excesiv / trec dintr-o zi în alta. /sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare.”

Dan Coman nu operează cu adevărat introspecţii, în ciuda lumii interiorizate, şi în ciuda faptului că se dovedeşte totuşi un introvertit incurabil. El nu disecă, nu analizează, nu cercetează patologia cazului său, nu se avântă cu instrumente chirurgicale în psihologia abisală a eului, fiind interesat mai mult de apăsarea din când în când a anumitor pedale emoţionale, care să elibereze expresia sintetică a preaplinului de senzaţii şi de sensibilitate. Este un introvertit care nu mai face faţă lumii sale interioare şi atunci lasă câte ceva din ea să iasă la suprafaţă, pentru a mai face puţin loc pentru respiraţie înăuntru. (Cristina Ispas)

Ghinga, editura Vinea, 2005

Dan Coman în BlogAntologia Observatorului cultural aici

Vă prezint Biblioteca de poezie, un proiect la care particip alături de un cristian, Mihail Vakulovski şi Cristina Ispas.

Iată şi o scurtă prezentare, pe care o puteţi găsi şi pe blogul bibliotecii:

O bibliotecă de poezie. Cataloage (cronologice, editoriale, de autor), fonotecă, fototecă, videotecă. Cronici, texte, edituri, premii. Date de identificare, criterii specifice. O privire de ansamblu, nu doar arhivare semiprofesionistă. Cam ce trebuie ştiut despre cărţile de poezie de care avem nevoie. Un proiect început în 2001 cu scopul declarat de a impune autoeditarea şi de a elimina rolul editorial de căpuşă (în unele cazuri) ce contravine nevoii de (re)cunoaştere a valorilor literaturii.

Din noiembrie 2008, suplimentul BdP se ocupă de prezentarea lunară a câte unui autor contemporan. Materiale originale (foto, audio şi video), interviuri, texte (inedite sau alese de autor ca reprezentative), comentarii critice.

Blog în lucru, cu actualizare săptămânală. Selecţia autorilor prezenţi şi a colaboratorilor ne-o asumăm.

Aici nu veţi găsi toate cărţile de poezie (şi nici toţi autorii declaraţi, cu carnet de scriitor sau premii de tot soiul), doar cărţile pe care le avem în vedere pentru o bibliotecă “rezistentă”.

În luna noiembrie 2008: MARIN MĂLAICU-HONDRARI

În luna decembrie 2008: DOINA IOANID

Deci ideea acestui post este foarte simplă: este vorba de un denunţ. A se citi fix aici. Diana mi-a preluat ideea şi a scris si ea un post despre Cristina, de altfel foarte lacrimogen Ce mi se pare mişto e faptul că “victima” a declarat în comentarii că îi va da o replică pe blogul personal. Aşteptăm, cu interes, continuarea.

Joi plec la Bordeaux şi stau până duminică, abia aştept. Cu această ocazie, poate că săptămâna viitoare o să am ce să postez pe blog, măcar poze dacă nu vorbe. Vorbele vin mai greu aşa, în public. Trebuie, totuşi, să recunosc că absolut toate tentativele mele de jurnal “intim” au avut câte un cititor. Nu am putut niciodată să scriu ceva, orice, numai şi numai pentru mine. Dar distanţa între un cititor anume şi “n” cititori oarecare e absolut imensă, imposibilă aproape. Este un fel de răspuns la o întrebare retorică pe care mi-o adresez ori de câte ori îmi amintesc că am un blog: de ce am un blog şi ce aş putea face cu el?

Deocamdată blogul meu conţine: poeme, video, cronicile mele sau eseurile, cronicile altora la “Mandala”, câteva anunţuri disparate, câteva vise copiate cu minuţiozitate din file-uri vechi şi… cam atât. Nu am vrut niciodată să se transforme în jurnal şi, cu siguranţă, nici nu se va transforma. Încerc să vorbesc despre mine într-un mod oarecum indirect, cam asta ar fi ideea.

Văd că în afară de Cristina, nimeni nu s-a manifestat în legătură cu ce ar vrea să citească around. Aş mai putea posta vise. Aş mai putea posta poeme (sau mai bine nu). Aş mai putea posta cronici (când voi mai scrie). La limită, aş mai putea scrie despre Cristina, deşi, dacă scriu despre cineva, riscă să devină literatură Aş mai putea scrie despre alţi oameni, că doar n-o s-o terorizez întruna doar pe Cristina. Dar asta cu scrisul despre alţi oameni e un alt “proiect”, diferit de acest blog. Aşa că cel mai frumos mi se pare să mai pun câte o poză din când în când, câte o cronică ceva, câte un anunţ, iar blogul meu se poate simţi fericit în aceste condiţii, nu-i aşa?

Luaţi acest post ca pe un fel de bilanţ anual, făcut cu o lună înainte…

@ foto casa lui Gellu Naum de la Comana, pisica sculptată pe post de balustradă (fotografia îmi aparţine)

La cererea expresă a Cristinei, iată că m-am conformat. Voi scrie despre ea şi pentru aceasta voi începe printr-o imagine (foto un cristian). Este de la Colocviul Tinerilor Scriitori organizat la Cluj în mai 2007. Eram la o lectură în amfiteatrul unei facultăţi. Cristina avea părul lung iar eu aveam breton (apuse vremuri!). Cristina făcea poze cu aparatul profesionist de pe masă. Cristina îmi făcuse cadou cu o zi înainte brăţara albă de pe mâna dreaptă. Aaa, Cristina avea şi ea breton, dar aici va recunoaşte ca eu mi l-am făcut prima, în Franţa, apoi am vorbit pe mail şi când ne-am văzut la Bucureşti ne-am trezit amândouă cu breton Şi Cristina a scris şi pe clubliterar că şi-a lăsat breton, pe forum cred, dar nu mai ştiu în ce context. Altfel, Cristina scrie şi scrie la teza de doctorat. Scrie ca şi cum ar construi fabrici şi uzine, păpuşi şi fetiţe, ghete roşii şi căzi pline de sânge (a se studia blogul Cristinei pentru înţelegerea profundă a acestor referinţe) Şi de aici, de la teza de doctorat încolo, începe partea enigmatică, nebuloasă şi, în acelaşi timp, tenebroasă a Cristinei…

Ştiu că deja mă repet cu cronicile, dar iată încă una, pentru cine are chef. Asta până mă decid ce să mai scriu pe blogul ăsta.

Altfel, la Gaudeamus se lansează antologia de la Săvârşin – “Nasturi în lanul de porumb”, mai exact vineri 21 noiembrie la ora 19, la standul editurii Brumar. Prenzentarea va fi realizată de Bogdan Creţu (autorul prefeţei). Poeţii antologiei: Vlad Moldovan, Constantin Acosmei, Şerban Axinte, Cristina Ispas, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Rareş Moldovan, Oana Cătălina Ninu, Alexandru Potcoavă, Monica Stănilă, Radu Vancu, V. Leac.

Ridicat de ia însuşi      concept editorial underground     22 ianuarie 2008

Baza de date- Autori  

I. Fişa individuală 

Nume: Ispas

Prenume: Cristina

Pseudonim(e) literar(e): Cristina Ispas, no other

Data şi locul naşterii: 29 august 1979, Corabia

E-mail: cristinaispas@yahoo.com

Blog/ site personal: http://vinyl-displayofsakura.blogspot.com/

Cărţi publicate(titlu, an, editura, tiraj- când e cazul): fetiţa. mixaj pe vinil, editura Vinea, tiraj nu cred că e cazul J)

Premii obţinute: fără premii

Colaborări: lucrurile astea mi se întâmplau într-o altă viaţă, colaborările, acum nu mai „colaborez” J de fapt, am colaborat cu Pana mea anul trecut, când am fost la Săvârşin, şi asta da, se pune

Cenacluri frecventate: nu-mi place să merg la cenacluri, dar am fost totuşi de câteva ori la USR, pe vremea lui Mircea Martin şi la Euridice şi iarăşi de câteva ori la cenaclul pe care îl făceau în litere, prin 2005 cred, Adi Schiop, Marius Ianuş, Silviu Gherman, Bogdan Perdivară

Lecturi în cenacluri, cluburi…: Euridice, Club A şi la litere la cenaclul de care vorbeam mai sus (habar nu am dacă avea şi un nume)

Debut revuistic: în revista liceului erau poeme cu suferinţă, de fapt cu umor şi suferinţă, pentru că mă străduiam să nu dau în pateticul cel mai sonor

Debut în cenaclu: tot în liceu; era ca şi cum mă citeam singură cu voce tare

Debut on-line(reviste literare on-line): Egophobia

Debut sonor (înregistrări Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): 2007, Radio….grafii literare, Radio România Cultural, realizatoarea emisiunii – Dana Pitrop. Am fost invitată atunci cu Octavian Soviany

Debut underground: iniţial am fost tentată să scriu despre carneţelul no name din 2006, desene pe asfalt, dar acela n-a fost de fapt un debut underground, din moment ce unul dintre cele trei carneţele, lansate atunci în Club A, era al lui Claudiu Komartin, care nu se află în niciun caz pe gazon sub lasere, ci fix pe scenă sub reflectoare şi din moment ce colecţia era coordonată de Cosmin Ciotloş (cronicar la România literară, una din principalele reviste ale establishmentului) şi din moment ce proiectul no name îl continua pe acela al carneţelelor carmen, regizat cu deja câţiva ani în urmă de un cristian, iarăşi  un brand arhicunoscut -rămâne aşadar întrebarea fără răspuns

Debut în volum: fetiţa. mixaj pe vinil, editura Vinea, 2007 

(petrecere)

 II. Topuri (1-10)

1. Edituri : editura Vinea (care rămâne în continuare barca de salvare a celor mai tineri poeţi şi nu numai a lor), editura Polirom, îmi place Colecţia Byblos de la Curtea Veche, Rao publică cărţi foarte importante, autori precum Camus, Hesse, Kafka, Sabato, Gombrowicz etc. în două colecţii destul de bine îngrijite, dar sunt importante şi Paralela 45 şi Corint pentru literatura română şi ar mai fi J- aştept însă ca una dintre edituri să scoată o colecţie foarte ieftină, în condiţii grafice mai puţin excelente chiar…- acum văd că vrei un top cu zece edituri, dar nu vorbeşti serios, aşa-i? 

2.Reviste literare – Tiuk (acolo găsesc mereu ceva de citit, pentru că e fix pe zona mea de interes), Pana mea, şi aş mai putea adăuga câteva, dar atunci aş fi obligată să precizez ce anume mă interesează din respectiva revistă, care pagini mai precis etc. 

3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români) 

Poezie: Virgil Mazilescu, Ioan Es. Pop, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureşan, Romulus Bucur, Octavian Soviany (Scrisorile din Arcadia), Emil Botta (:P), Gellu Naum, Ilarie Voronca, Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu, Mircea Ivănescu, Ruxandra Novac, Constantin Acosmei, Marius Ianuş, Dan Sociu, Dan Coman, Adrian Urmanov, Gabi Eftimie, Diana Geacăr (următorul ei volum, care se va numi Obiecte pierdute este îngrozitor de frumos; eu l-am citit deja, avantajele prieteniei J)-mai sunt mulţi pe care nu i-am enumerat, de unii îmi pare deja rău, dar nu sunt din filmul ăstaaşa că o să-i enumăr data viitoare când voi avea o nouă ocazie şi tot aşa J 

Proză: Radu Petrescu (de fapt cam toată Şcoala de la Târgovişte) , Gellu Naum, Dumitru Ţepeneag, Max Blecher, Geoge Bălăiţă (Lumea în două zile), Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Horia Bonciu, Mircea Nedelciu, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian (Tobit, Sara, Manualul întâmplărilor), Gheorghe Crăciun, Adrian Oţoiu etc. mai sunt câţiva scriitori mai tineri, dar aştept totuşi şi a doua carte J-abia m-am abţinut să nu fac scurte comentarii şi la unii dintre autorii de mai sus, să amendez, să precizez, să subliniez şi oricum, listele astea sunt aşa seci, sunt cărţi care au însemnat enorm pentru mine la un moment dat, dar pe care le-am forjat atât, încât au devenit complet demonetizate 

III. O…

- întrebare pentru scriitorul preferat: probabil e mai realist să spun că nu i-aş pune nicio întrebare, pentru că mi-ar fi groază să nu fie o tâmpenie, să nu-l deranjez, să nu-l obosesc etc. m-aş ascunde într-un colţ şi aş sta acolo ca o păpuşă, prefăcându-mă că ştiu să respir, asta da 

-idee pentru o “viaţă” literară “mai bună” – ideea mea pentru o viaţă literară mai bună e ideea mea pentru o viaţă mai bună punct: foarte mulţi bani să nu mai trebuiască să fac altceva decât să citesc şi să scriuşi atunci n-ar mai conta aşa mult nici piaţa culturală oricum, pentru că aş crea o piaţa culturală a mea paralelă, cu alte reguli

-problema cu(pe) care s-a confruntat(a observat-o) de când a “intrat” în literatură: mi-ar lua prea mult timp să răspund, pentru că ar trebui să aduc şi argumente etc. 

IV. Întrebări cu răspuns opţional:

1. Ce ţi se pare “în regulă” în lit. română actuală? – se scrie

2.Ce ţi se pare “în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”) –:P mă enervează, mă obosesc, mă termină etc. certurile, polemicile inutile; pe unele nu le înţeleg deloc, iar de altele, de cele în care mă trezesc fără să vreau implicată, mi-e frică, pentru că de fapt eu nu le iau la maxim în serios şi n-aş vrea să le ia nimeni la maxim în serios, dar totuşi alţii le iau.

 3. Ai vrea să trăieşti din scris?(daca da, cum vezi posibil acest lucru) – când o să mă apuc să scriu proză, o să construiesc migălos utopii; deocamdată însă nu scriu proză

4. Cum “cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…) : performanţa nu poate fi cuantificată, tocmai asta e ideea : premiile, numărul de cititori şi « statutul » sunt nişte perversiuni, pentru că au în spate liste de numere şi nu litere…

5. Ai un model de performanţă? – nu cred că există aşa ceva în literatură, model de performanţă : poate în sensul de disciplină literară, în sensul de intoxicare cu literatura. dar asta o fac deja, în limitele rezistenţei fizice şi psihice J

6.Ce ar trebui să includă un management literar performant?- idei J în primul rând şi abilitatea de a le pune în practică şi când mă refer la idei spun soluţii pt surse de finanţare, proiecte literare (tabere de creaţie, noi colecţii, traduceri, burse etc.), pr…

V. 1. Un autoportret(în cuvinte) – mi-e imposibil

2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra) – e prea târziu pentru un portret în câteva cuvinte, cu atâtea operaţii estetice deja, aşa că rămâne pentru altădată

VI. 1.Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor? – să câştig din ce în ce mai mult timp pt literatură

2 Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori(vreodată)? –şi ţie cititorule îţi doresc acelaşi lucru nimic mai mult 

Leapşa de la vinyl care mă obligă să fac o listă cu ce mi-aş dori de la moş crăciun, chiar dacă nu cred în moş crăciun :)

1. să nu mai stau în cămin, să-mi găsesc de închiriat ceva foooarte ieftin şi foooarte central, ca să pot găti şi să nu mi se reactiveze gastrita cronică

2. istoria frumuseţii şi istoria urâtului de umberto eco

3. un laptop pentru cristi că eu am deja unul

4. să termin teza de licenţă (pe care nici nu am început-o) într-o săptămână & să fie foarte bună

5.  să mi se aprobe concediul, la serviciu, de pe 24.12.2007 pe 2.01.2008 & să merg acasă

6. rochiţe groase, o pereche de blugi strâmţi negri şi una de pantofi rotunzi în faţă

7. să am timp să mă văd cu prietenii

8. numărul 4 din “pana mea” să fie cel mai bun ever

9. pentru ai mei, o maşină

10. un mobil fără cameră, dar cu bluetooth şi memorie pentru muzică + radio

11. etc.

 Tabăra de Creaţie – Săvîrşin 2007, o înregistrare de Cristina Ispas (video “pana mea”)

3. prima dată fetiţei i-a fost foarte frică

acum nu cu adevărat

se lipeşte cu spatele de zid

stă cu spatele drept

lipit de zid

îşi lasă greutatea în genunchi

nu te caută fetiţa

nici dacă ar fi să vrea cu adevărat nu te-ar căuta

nici dacă şi-ar dori cu adevărat

să facă dreptate

nici dacă şi-ar dori cu adevărat

o reacţie

s-o protejeze

mai bine aşa

se concentrează asupra propriului trup

îl verifică