O carte ce nu a aparut inca (volum de memorii in fapt), Viata unui om singur de Adrian Marino, starneste deja valuri prin lumea culturala romaneasca. Publicata, se pare din dorinta autorului, la 5 ani dupa moartea sa, ea contine din cate am inteles un soi de Confesiuni ale unui Rousseau roman contemporan, care isi simte insingurarea intr-un mediu literar cum il numeste el “detestabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli şi imbecili agresivi şi megalomani”. Iar de aici o “autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”, dupa sintagma autorului sau, care nu lasa neatins pe nimeni si nimic de la Eliade si Cioran la Noica, Plesu, Liiceanu, Cristian Tudor Popescu, etc.

Desi se vrea sincera, iconoclasta, revolutionara, este o carte ce isi incepe destinul printr-un act de lasitate – cel de a evita confruntarea directa – un act totusi de inteles cand vine vorba despre posibilele atacuri sau reactii defensive. De altfel unele au si inceput sa apara…

Personal, nu am ramas chiar atat de impresionata dupa ce am citit in articolul de prezentare din Evenimentul zilei si nu cred ca volumul va produce tensiuni si agitatie la gradele de intensitate anuntate acolo. Dimpotriva, cred ca dupa un scurt interval de pareri pro si contra, de ridicari de spranceana ale celor vizati care mai sunt in viata si de zambete furise pe la colturile micilor barfe ale celor care, interesat sau nu, gasesc un sambure de adevar in judecatile critice ale lui Marino, lucrurile vor merge inainte. “Corifeii” mai mult sau mai putin ruginiti ai culturii romane vor iesi poate usor sifonati, dar intotdeauna se vor gasi alti si alti “discipoli” gata la primul semn sa le poarte “trena”.

Pe de alta parte, este foarte simplu sa darami statui, sa reduci pe oricine la un personaj de comedie de moravuri, sa vezi totul in alb si negru; fiecare dintre cei vizati are latura lui umana cu defectele ce pot fi usor imputate, dar asta nu inseamna ca ele anuleaza automat partea valoroasa a operei. Din punctul acesta de vedere, mi se par extrem de limitative consideratiile lui Marino in ceea ce-i priveste pe Mircea Eliade sau pe George Calinescu:

Despre Eliade
„În cazul lui Mircea Eliade, obsedantă, devenită aproape maniacală, era preocuparea exclusivă de reeditare, de publicitate.“

Despre Călinescu
„George Călinescu a acceptat şi s-a adaptat compromisurilor epocii, cu o ipocrizie şi cu un cinism în forme uluitoare şi cabotine.”

De asemenea, este la fel de simplu sa privesti scrierile cuiva din unghiul rigid al unei singure masuri, chiar si daca aceasta pare la un moment dat valida, asa cum se intampla in cazul lui Cioran:

Despre Cioran
„A rămas consecvent până la capăt, ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. (…) O astfel de orientare pe care o cred nocivă.”

Exista o singura caracterizare in lista partiala din Evenimentul Zilei careia nu ii pot aduce niciun argument contrar – cea a lui Mircea Dinescu. Trebuie sa admit ca Adrian Marino a rezumat foarte bine personalitatea abjecta a acestuia si felul in care ea se pliaza pe partea negativa a specificului romanesc, cea a circurilor de o zi pe care le vedem neincetat printre noi:

“Stilul bascalios de marunt golanas de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Catavencu in ansamblul sau, ilustreaza foarte bine acest detestabil specific national: amuzant uneori pentru o clipa el este odios in esenta fiindca polueaza si trivializeaza totul, terfeleste toate valorile, bagatelizeaza toate intentiile bune.”

De altfel, nici nu este de mirare ca reactia lui Dinescu a fost pe masura asteptarilor din caracterizare – a sarit imediat la atac fara probe si abuzand de statutul sau de membru al CNSAS acuzandu-l pe Marino de colaborare cu Securitatea, desi stie foarte bine ca nu va trebui sa dovedeasca asta niciodata, dat fiind faptul ca este vorba despre un om trecut in nefiinta:

„Marino a lucrat şi pentru SIE, în diaspora. Minte şi mort. În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu băieţii în Cişmigiu şi dădea informaţii. Îi plăcea Cişmigiul, criticul nostru era foarte «romantic»”

In fine, deocamdata voi astepta cu interes sa apara cartea la editura Polirom. Pana atunci lasati-ma in scepticismul meu sa cred ca, asa cum am mai spus deja, o discutie despre ierarhia de valori a culturii romane contemporane este necesara, dar nu tocmai posibila.

- organizat de casa de cultură a studenţilor din Sibiu

- termen limită: 9 noiembrie 2009

- pentru studenţi din toată ţara, care nu au debutat în volum la secţiunea la care participă

- secţiuni: poezie, proză, eseu, critică literară, teatru

- câştigătorii vor fi publicaţi în antologia concursului

- toţi participanţii primesc antologia concursului

- link: http://www.casastudentilorsibiu.ro/calendar.html

Detalii despre inscriere: student_creation2

trecuse o saptamana de cand ii trimisesem mail-ul in care ma eliberam de obsesia bisexualitatii si nu primisem niciun raspuns de la Radu Crejan.

incerca oesemne sa-mi arate ca e un om de cuvant, ca intr-adevar imi oferea doar casuta lui de e-mail drept supapa de defulare si renuntase (pentru moment) sa-mi ofere mintea sau trupul, sugerand totodata ca ar trebui sa-l insel pe Dan. dar eram convinsa ca stiam amandoi foarte bine un lucru: schimbul de mail-uri nu putea sa ramana fara urmari. vroiam sa-l cunosc. si el stia asta, o intuia, eram sigura. insa dadea dovada de o viclenie pe care pe de o parte o blamam, pe de alta o admiram. ma astepta pe mine sa fac primul pas. sa-i spun eu, poate peste o saptamana, poate peste 5 luni “vreau sa ne vedem.” si stia ca faptul ca isi contura o imagine de om de cuvant ma facea sa-i atribui niste calitati extraordinare, sa ii construiesc o personalitate cel putin interesanta. tacerea, reprimarea dorintei (pe care eu cred ca o avea) de a-mi raspunde il invaluia in mister. spiritul intuitiv si dezinvolt ma faceau sa cred ca e un tip inteligent, dezinhibat, un partener de discutie excelent, o persoana care nu stia ce inseamna “subiect tabu.”

puteam sa ma opresc acolo. puteam sa las acele doua mail-uri sa fie singurele, si-asa mersesem prea departe trimitandu-i o poveste erotica despre sexul in trei. puteam sa ma conving sigura ca fusese un moment de ratacire, ca intrecusem limita impinsa de la spate de cearta cu Dan si de reactia lui la ceea ce scrisesem.

n-am facut-o, n-am fost in stare. Radu Crejan-personajul creat de imaginatia mea si nu persoana despre care nu stiam nimic-ma atragea cum nu o facuse un alt barbat vreodata.  mi se parea ca ar putea fi barbatul ideal pentru mine, sufletul meu pereche (daca as fi crezut in asa ceva). uneori, visam cu ochii deschisi ca sunt casatorita cu el. ca traim undeva intr-o mansarda mare si luminoasa din Paris, cu un pat de apa imens si mobila cu forme ciudate, cu design futuristic. facuta la comanda, dupa indicatiile si desenele noastre.  ca ne trezim la pranz, ne bem cafeaua si stam de vorba. pana seara, cand facem dus impreuna dupa care ne-o tragem salbatic o ora si ne apucam fiecare de lucru. eu scriu-sunt scriitoare publicata si imi scriu al treilea roman-si el face traduceri si critica literara. lucram noaptea, pana spre zori, dupa care ne culcam unul in bratele celuilalt.

n-am putut sa ma abtin. trecuse o saptamana si niciun raspuns. in seara aia m-am apucat din nou sa scriu o povestioara. pentru ca trebuia sa-l cunosc. sa vad ca nu e asa cum mi-l imaginez eu. ca de fapt e mediocru si infantil, prada unei adolescente tardive. altfel, as fi continuat sa visez, sa-mi construiesc o intreaga viata paralela care sa ia locul realitatii. si m-as fi chinuit sa ma impart intre viata din Bucuresti cu Dan si viata din mansarda din Paris cu un Radu Crejan, emanatie mentala.

* posibila tema de cercetare filologica.

contextul (putina istorie pentru necunoscatori): da, mi-am dat dracu’ licenta aia. cu bine. desi miza era in mod evident de literatura comparata, am bagat, pe principiul nucii in perete, si un capitol cu un asa-zis don juan romanesc, caci sebastian-vlad popa e la catedra de literatura romana; si ca sa evitam probleme, comentarii etc. exista, intr-adevar, si in literatura noastra cateva ilustrari explicite – mai mult sau mai putin reusite, adica mai putin reusite, sa ne-ntelegem sau, oricum, nu texte de prima mana, cum s-ar spune – ale faimosului si fascinantului don juan. radu ionescu (cu anumite semne de intrebare asupra ‘paternitatii’), hortensia, victor eftimiu, teodor mazilu, nicolae breban – acest dostoievski-nietzsche-thomas mann mioritic! si asupra lui merita sa ne concentram intreaga atentie.

timpul fiind scurt, presiunea mare, fara precedent, spaima pe masura etc., a trebuit, pentru lucrarea mea, sa-l sacrific pe maestrul breban, adica sa nu-l citesc – io, personal, ca sa zic asa; dar a-l pomeni era esential, asa ca vinci insusi s-a sacrificat intru cultura si, printre reprize de somn pe la bcu, cu multa greata si sudoare, a reusit a (de)savarsi gestul mitic – citit-a pan’ la capat “don juan” de nicolae breban si povestitu-mi-l-a dupa cum urmeaza. (noi am sesizat in analiza lui un strasnic simt critic si am considerat ca aici zace destinul unui mare critic literar. cum modestia si exigenta de sine il impiedica a se expune, ne-am considerat moral responsabili, intru cultura din nou, sa-l promovam, sa-l scoatem din umbra, sa-l lasam sa… zbooaaare. iata, asadar, cateva pasaje miezoase , selectate din amplul sau text, asa cum l-am primit la redactie; faptul ca n-ati citit romanul, ca nu stiti personajele etc. nu va dauna intelegerii textului critic, fiti pe pace!)

(Nicolae) Rogulski (Don Juan), pularoi, are viciul femeilor, traieste si el intr-o inconsecventa de intensitati si preferinte [...]

Cateva cuvinte ‘obiective’ despre Rogulski:

se imbraca complet neingrijit, miroase urat (de multe ori a tutun, probabil la fel ca Breban), profesor de istorie ratat, dar mai degraba ratat in sensul in care este si Rusul – din propria optiune (Rusul incercase mai multe facultati, dar nu prea a reusit sa stea la nici una prea mult – el credea, uitandu-se la bibliografie, ca ar trebui sa invete ani intregi pentru o anumita materie ca sa treaca examenul si I se parea nedrept sa-l treaca asa – era perfectionist, futalau); nu prea-i place sa recunoasca ca-i ratat; adica vorbeste rar despre asta (cum se confeseaza el vreunui personaj), statura impunatoare (dar nu se compara ca a lui Dan Andrei, fost rugbyst, ca si Vasiliu, cu care suspectez ca se juca de-a varatu’ mingii de Rugby intre amortizoare), e miop (tot reapare chestia asta de mai multe ori, natia ma-sii, trebe sa aiba o semnificatie; poate ca nu prea facea distinctie intre femeile pe care le futea – ma rog, asta daca o facea de la distanta). [...]

E innebunit si dupa Cici, care este considerabil mai frumoasa decat tarfa de Tonia (Tonia are 2 copii cu Vasiliu, a propos!), dar la ea mai degraba functioneaza treaba aia cu retardarea (face de mai multe ori secs cu ia si ii baga mielul in traista, dar de-a lungul romanului aja!). [...]

Deci e si diferenta asta sociala intre ei (asta e bine de urmarit, deci, in raport cu faptul ca Tonia este idealul lui Rogulski, “porumbita” lui, cum ii zice; pula mea…). Bine, deci n-o atinge la pizdulica, insa, la un moment dat, incearca s-o cam stimuleze el, intr-un alt sens. [...]

[in chip de concluzie:]

Romanul este scris de un schizofrenic locvace, animal de rasa, muncitor, plugar, proletar, marlan, pseudo-filosof si -ganditor, doritor de trasaturi umane, urat, mancator de rahat si nu in ultimul rand bolnav de Alzheimer – pentru ca, nush cum dracu’, uita cam ce spune cu… un spatiu dintre cuvinte inainte. O face frecvent. Nu stiu daca n-am uitat sa mentionez ca e urat. Dar e.

p.s. ramane la milostenia si placerea fiecaruia dintre noi daca breban este sau nu este un sugulete.