Research groups TNS Worldpanel, Nielsen Ireland and Intertrade Ireland all, for some reason, chose the past week to release figures which show increasing numbers of southerners are traveling north to do their shopping.

One set of statistics suggests that some 250,000 households in the Republic are now heading over their border for their grocery shopping, an increase of 50,000 on last year’s figures.

No mention was made of traffic coming the other way.

A recent report from Ernst & Young Economic Eye reveals that Northern Ireland has been spared from the worst, as the  recession could have even more severe had the province not been cushioned by a weaker pound attracting a tidal wave of consumers over the border from the Republic.

Also the weakness of the pound (today one pound is worth just €1.11) has been a blessing for many retailers particularly in the border towns of Newry, Londonderry, Enniskillen, and even Belfast has benefited.

The lower rate of VAT, currently 15% compared to the Republic’s 21.5%, also provides added value for the Southern counterparts.

For the retail trade in the republic, this has been nothing short of a disaster, as figures has fallen sharply, part due to the differencies in VAT, but also due to generally lower retail prices north of the border, which more than compensates for the difference in the exchange rate applied by many retailers, exchange rates that makes a piece of clothing costing £100 in the north cost as much as €160 in the republic.

Some customers has even found a lucrative way of exploiting this difference by purchasing items from retailers in the north, only to return them in the retailers outlets in the republic, getting a full refund in the higher Euro pricing, making a profit on the retailers behalf.

In the smaller towns in the western part of the republic, the situation is even worse, with rampaging retail death due to the shoppers heading north, and some towns has seen their retail base decimated, and this is reflected in a somewhat lesser degree in the bigger towns.

For the east coast, a simple walkaround in Dublin retail center reveals that the customers are mostly looking, but not buying, and large shops can be seen having only the staff present, but no customers, despite the fact that people are around. The lights are on, but nobody is in.

Retailers such as Penny’s and Primark are the exception, as they offer what the public see as value for money, much thanks to their relatively low price point.

According to the European Union bloc’s executive, the European Union’s economy is set to rebound in early-mid 2010, recording a growth rate of 0.7% before accelerating to a rate of 1.6% in 2011. However some economies will emerge from recession faster than others and among those lagging well into 2011 are Spain and Ireland.

In terms of the republic, the crossborder trade creates a solid foundation for the prediction of a prolonged recession because of the very real discrepancies between the retail situations in the north versus the republic, as consumer confidence in the republic’s retail sector has been severely harmed, in many ways by the retailers themselves.

Add to this that the retail sector has through the previous years taught their customers that if they wait long enough, the retailers will eventually out of sheer desperation drop their prices by 50-75% or even more despite trading at loss just to get rid of excess stock and salvage what can be salvaged, and in doing so creating a spike trade, with nothing before or after, something that has in the past has proven to have had a deeply negative impact on retailers cash flow and general profit margins, and even forced some of the less resilient to close the doors.

Some recommendations to the cross-border retailers, that is of course, if you want to increase trade and restore customer confidence in your brands:

• Price match.Apply a like for like pricing between Pound and Euro, removing the price difference between NI and RoI.While this could be seen as a general reduction in profit margin, it is likely to induce a more steady and continuous trade, removing the spike trading at heavily cut or near zero profit margins.
  This will not only have a strong positive effect on medium to long-term cash flow but also the increase the overall profit due to leveled continuous sales and increased customer confidence in the brands.
• Aggressive Price and Quality policy.The Irish customers are strictly looking for “value for money”, and brands such as Penny’s and Primark has displaced other brands in the market by offering the customers what they percieve as the right price point for the quality.The retail brands must provide the customer with this sense as they enter.Product quality must match the price, and the product must have a price point that is being perceived as realistic by the intended customer. This is currently not the case in a too large share of the customer base with many brands, and it is very to prohibitively costly to recover a lost market share.

[QWZRG9HZQ63C F5SX9J899P3S]

The Council has adopted a directive on undertakings for collective investment in transferable securities (UCITS).

The most important objectives are:

• improving investor information by creating a standardised summary information document: “key information for investors”; the document will be tried out with consumers before it is finalised;
• a genuine European passport for UCITS management companies – a management company located in a Member State will be able to manage funds in other Member States;
• facilitating crossborder marketing of UCITS by simplifying administrative procedures;
• facilitating crossborder mergers of UCITS – authorisation will be assigned to a single supervisor, in conjunction with the other supervisor concerned, so as to make the procedures more efficient;
• facilitating asset pooling by creating a framework for the system of “master-feeder” arrangements whereby a fund invests more than 85 % of its assets in another fund;
• strengthening the supervision of UCITS and of the companies that manage them, by means of enhanced cooperation between supervisors – the Directive encourages the exchange of information between supervisors, harmonises the powers of supervisors, and allows for the possibility of on-the-spot investigation, consultation mechanisms and mutual-aid mechanisms for the imposition of penalties, in particular.

An dieser Stelle noch einmal eine kurze Würdigung der CBLOS 2009 (CrossBorder Linux OpenSource) in Flensburg letztes Wochenende. Dies wurde aus Mitteln der EU (INTERREGIVA) und Unterstützung von WIREG, CSI, ALSLUG, LUG Flensburg und DIWISH. Ich habe in Kiel ja auch ein wenig Werbung gemacht.

CBLOS 2009

Soviel ich mitbekommen habe (da ich nur am zweiten Tag dort war), war die CBLOS sehr gut besucht war, dafür, das es zum ersten mal stattfand. 2010 wird es in Dänemark stattfinden. Es war eine angenehme Antmosphäre – auch für das leibliche Wohl wurde ausreichend gesorgt. Hier und da wären Sachen noch verbesserungsfähig gewesen. Ich persönlich finde ein lockeres Programm mit mehr Möglichkeiten zur Diskussion attraktiver, als wenn ein Vortrag den anderen jagt. So muss man sich oft entscheiden zwischen Networking und Informationen.

Die Besucher waren von meinem akustischen Eindruck her zur Hälfte Dänen und Deutsche (leider spreche ich kein dänisch), was dem Ansatz des grenzüberschreitenden Gedankens sehr gut entsprach. Nächstes Jahr gerne wieder in Dänemark.

Ich würde mir wünschen, dass in Zukunft das grenzüberschreitende über die unmittelbare Nähe zur Grenzen hinaus geht und auch mehr Engagement aus dem Rest des Landes Schleswig-Holsteins (evt. auch Geld vom Land SH) und aus meiner Heimatstadt Kiel zu sehen wäre. Wenn man grenzüberschreitend denkt, sollte man so ein Event nicht rein lokal betrachten. Dann ist auch viel mehr möglich.

Auf jeden Fall vielen Dank an die ganzen Organisatoren, die diese Veranstaltung möglich gemacht haben!

oh je, klau|s|ens, die krise geht weiter.

der dow jones fällt und fällt – nun unter 7000.

sie sagen, es ist der niedrigste stand seit 12 jahren.

was sind 12 jahre?

nichts – aber es geht ja weiter und weiter.

wohin, wodurch, wozu?

du stellst fragen! auf jeden fall war der anlass doch dieser grossversicherer.

du meinst: AIG? in den USA?

ja, die. die haben schon 100 milliarden miese. stelle dir diese zahlen vor! davon 60 milliarden im letzten quartal.

ich glaube, der gesamte bundeshaushalt in der BRD hat 260 oder 270 milliarden. man muss das alles vergleichen. diese werte, diese größen!

der sturz von AIG ist der sturz vom DOW JONES, in diesen tagen.

und deine antwort?

sag doch lieber deine!

als künstler habe ich den DOW JONES nun zum DOWN JONES ernannt.

das ist eine großartige tat!

ich weiß: voller mut, voller kraft, voller zupackender energie. würdig eines großen politikers.

ganz wie in den deutschen kommunen.

was haben die denn damit zu tun?

die machten doch alle ihre cross-border-geschäfte.

was ist das denn?

ach, kennst es nicht? du verkaufst deine wasserleitungen oder anderes aus deiner kommune, und dann least du es zurück.

aha: verkaufen und doch angeblich noch haben.

eben – genial. amerika kauft, und der versicherer AIG tritt hinzu, sichert das ab (nur wie?) … und schon meinen die kommunen sich zu sanieren.

genial.

es sind immer wieder solche taschenspielertricks, die dann überall “toll” gefunden werden. die meute tobt. alle ahmen sich gegenseitig nach. jeder will dazugehören und vom reibach etwas haben. alle klopfen sich auf die schultern. es lebe der stadtrat, wo immer er sei!

und dann?

dann muss jede kommune nachziehen. allein in NRW sollen laut den NRW-GRÜNEn immerhin 15 kommunen solche dubiosen verträge geschlossen haben.

und nun?

das weißt du doch selber!

nun wackelt alles munter vor sich hin, weil AIG wackelt, und dann brauchen die vielleicht neue versicherungen, die das abstützen, die wiederum mehr geld kosten. es ist alles so komplex, dass man es schwer versteht.

aber du verstehst den kern?

ja, crossborder, null ahnung, tolle masche, alle ziehen mit, dummheit pflanzt sich fort, glaube niemals mehr einem bürgermeister, kommunen sind blöd, politiker lachen sich ins fäustchen, alle gehen in den konkurs, am ende ist der kleine mann der dumme.

der kleine mann?

gibt es den nicht mehr?

ich weiß es nicht. ich kenne in diesen tagen nur diesen herrn DOWN JONES.

vielleicht war der DOWN JONES mal bürgermeister in sprockhövel oder buxtehude … und hat da schulgebäude oder wasserwerke oder kanalisationen oder straßenbahnen oder am ende sogar echte künstler wie klausens=klau|s|ens über crossbordergeschäfte verkauft und dann zurückgemietet.

vielleicht hat dieser DOWN JONES einfach nur eine kapitalvernichtungsmaschine weltweit ausgeliehen. wäre doch auch eine gute idee, um reich zu werden!

ORIGINALVERSION mit Fettdruck und allen Bildern
und allen Links bei KLAUSENS BLOGG (mit 2 G !!!)
KLAU|S|ENS – LOG – W E L T L I N G
http://klausens.blogg.de

HOMEPAGE VON KLAU|S|ENS: http://www.klausens.com

Tiberghien advocaten is het eerste Belgische advocatenkantoor dat online video inschakelt om belangrijke fiscale ontwikkelingen mee te delen.De videobijdragen zijn niet zozeer technische uiteenzettingen, doch bieden veeleer de mogelijkheid praktische inzichten te leveren bij die fiscale ontwikkelingen die Tiberghien als relevant voor voor haar cliënten en contacten selecteert. Daarmee demonstreert het kantoor niet enkel dat het de fiscale actualiteit op de voet volgt doch dat het tevens mee is met de moderne multimedia.

Reportage Koen Van Duyse over crossborder pensions.

Volledig overzicht (reportages)
Website IFA

* Prima parte a vizitei in Bremen continea comparatia rusinoasa, desantata si tendentioasa cu Fetestiul autohton. Desigur, in realitate Bremen nu are nimic de-a face cu Fetestiul, nici macar nu am vazut romani pe acolo, desi recunosc ca am vazut un Logan cu nr permanent de nemtzia.Si cum Bremen e aproape de o mare, am hotarit sa-i zic Constanta Germaniei (si sa stiti ca si aici erau turci multi, sa te vad io Liviule ca mai zici ceva acuma )

Desi mititel, Bremenul e un oras destul de cochet. Foarte multi negri, multi arabi, multi biciclisti si destul de multi saraci. Pe poduri si la colturi erau cersetori care pur si simplu stateau in cur, cu picioarele relaxat intinse cit sa ocupe ceva din trotuar (sa nu poti trece fara sa-i arunci macar o privire, totusi), cu o cafea alaturi si o tigara in coltul gurii, si asteptau sa le bagi in traista sau in cutia de conserve care le acoperea dinaintea. Multi erau in zonele cu shaorme, kebap si kiosk, toate detinute de arabi. Mai erau si cafenele si pizzerii deschise de italieni, dar incomparabil mai putine. Desigur, nu putem ignora multele gherete de crenwurst si cirnati ferti, fripti, cu mustar si catchup sau sub forma de hot dog. Multe si aratoase de-ti ploua in gura.

Au foarte multe poduri si pasaje supraterane (unu din asta, dar mai mic, o sa avem si noi la Basarab); De fapt, nu parasesti autostrada brusc, ea te duce si prin oras (desigur, ai semafoare si giratorii), pe care il traverseaza in sensul firesc, dupa care isi continua drumul spre urmatorul oras (la ei de fapt nu cred ca exista o delimitare fizica intre autostrazi, ci se continua una cu alta); sub poduri de obicei se parcheaza bicicletele.

O faza foarte misto la acest oras este ca in centru nu prea exista trotuare (si daca exista au cam 3-4 degete inaltime). Alea de care zic eu ca nu exista exista de fapt si ele, dar sunt delimitate doar de trei rinduri de piatra cubica de culoare rosie. V-am zis in postul trecut despre butonii argintii insirati pe trotuar care conduceau turistii far de ghid spre toate punctele de interes din centru. La astea se adaugau zecile de panouri cu strzi, obiective si distante. Era imposibil sa te pierzi sau sa ratezi ceva.

Lipscaniul local, cam de 3 ori mai mare si cam de 100 de ori mai misto (culmea e ca la ei nu miroase a urina prin pasaje), e tot pietonal (e singura asemanare, de altfel). Cladirile sunt vechi, stradutele inguste, dar ingrijite.

In tota orasul, periferie sau buric de tirg, nu exista sa fie mizerie. Bai, dar deloc. Nici macar mucuri de tigara desi se fuma la greu, in clusiv femeile, inclusiv pe strada, in statii, in cafenele, restaurante, refugii, subsoluri si dormitoare.

Unul dintre cele mai misto hoteluri este din reteaua Best western zur Post. E vizavi de gara, in greapta. Zice pe el ca are 4 stele: n-are. Are vreo 3. Daca te uiti de afara, esti impresionat, fiindca hotelul e o cladire veche. Sau asa pare. Pe dinauntru observi vechiul, care nu e deranjant, dar iti dai seama si de mici semne de paragina. Multe clante, usi, praguri si bucati de covoare nu s-au mai inlocuit de mult. E departe de lux, dar la fel de departe si de jeg sau disconfort. Desi se lauda cu 4 stele, nu are halatul de dus si papucii inclusi, desi in prima seara am beneficiat de u pachet promotional de week-end, in care pe linga astea ne-au dat si o cutie de bomboane. A doua seara n-a mai fost cazul, am platit pentru halat si nu ne-au mai adus si papuci, desi mocheta nu era nici curata si nici misto de pasit descult pe ea. In fine, sa nu circotesc mai mult decit e cazul, fiindca m-am simtit bine acolo. Camera dubla superioara cu birou a costat cam 150 euro/noapte.

Ce au misto nemtii si cred ca ar fi simplu sa faca si ai nostri asa. La marginea oraselor, de-a lungul centurii, exista parcele de cite 100-150 mp, pe care primaria ii vinde sau concesioneaza celor care locuiesc la bloc. Fiecare om care isi face gradina acolo e liber sa planteze ce vrea, cu conditia sa nu locuiasca acolo. isi poate ridica si un chiosc sau o casuta gen magazie, pt vreme ploioasa. Ideea nu e de casa de vacanta, ci de loc in care sa vii in week-end si sa-ti speli creierii: plantezi o floare, sapi la un pomisor, uzi rosiile,greblezi o gradina japoneza; munca fizica, ce mai. Si toate gradinile astea, pe care le-am vazut mai intii din tren, aratau impecabil. Aratau ca o patura colorata si pictata aruncata pe linga linia de tren. Dom Videanu, haideti domne, chiar nu s-o putea sa fie si la noi ceva frumos, furat de la altii? Cu liziera aia v-ati lasat pagubas, cu parcu si bordeiu o lasarati in pielea goala, si daca tot aveti milioane de euro de care va bateti joc, nu mai bine cumparati matale, primaria adica, niste sute de hectare pe care le inchiriati astfel oamenilro sa-si faca acolea loc de repirat aer curat, ca ne-ati omorit cu sapaturile si asfaltarile? Sa-si puna omul o rosie, un cartofior, un fleac si-o salcie acolea, sa simta si el ca poate sa faca un gratar si sa isi cheme prietenii la aer? E imposibil, nu? Ah, sunteti cumva in concediu si va deranjez? Sa vorbesc cu Halaicu? Scuzati, dar mi-am adus aminte de antivideanu.blogspot.com

Saptamina trecuta mi-am inceput-o in Bremen, un orasel din nord vestul Germaniei. Am stat trei zile si doua nopti, am vizionat toate punctele de interes trecute in pliante, am fost chiar si in vizita pe la diverse institutii, asa ca sunt in masura sa va prezint urmatoarele: puncte de atractie, minunatii ale mintii turistice, hoteluri, frumuseti si chestii care te pot calca pe nervi.

1. Puncte de atractie. Am un pliant in engleza de la receptia hotelului: simplu, curat, frumos, pe inteles. Are o harta si pe harta asta sunt 11 puncte de atractie. In ordine, ele sunt urmatoarele: Bremen Town Musicians, Town Hall, Market Square (western side), Roland Statue, Haus der Burgerschaft (State Parliament), St. Peter’s Cathedral, Schnoor Quarter, Schlachte Embankment, ST., Martin’s Quai, Bottcherstrasse, Schutting (guildhall). 11 de toate. Bremenul, cum spune si titlul acestui post, are dimensiunile Fetestiului, hai Alba Iulia. Va rog sa-mi numiti 11 puncte de interes (statui, monumente, cladiri din patrimoniul UNESCO samd) din Fetesti. Reformulez: dati-mi cite un singur punct de interes turistic pentru 99% din orasele patriei noastre. Exagerez si sunt naspa, stiu, asta e, imi asum

Bun, trecem la poze (unele neclare, evident, doar is facute de mine) cu povestea de rigoare.

Noi am stat aproape de gara, mai precis vizavi de gara, la un Best Western. Gara la Bremen e foarte aproape de centru, la vreo 10 minute de mers pe jos. Ca sa ajungi in centru trebuie sa treci de riuletul Stadtgraben (daca inteleg eu bine de pe harta asta din pliant). Prin Bremen trec 2 riuri, unul, al mai mare, numit Weser, iar cel mai mititel numit Stadtgraben. Cind treci dinspre gara spre centrul (turistic) cum alte puncte de interes nu exista pina la destinatie, gasim totusi Moulin Rouge-ul bremenez, care arata cam asa:

 Poza e facute de pe un alt pod, sub care se balaceau niste ratuste haioase, una dintre ele deja decedata si cu roatele in sus. Ups, deci se mai intimpla si la ei, iata primul semn ca nemtii sunt si ei oameni. Nu mirosea urit, in schimb doua seri al rind l-am vazut pe pod pe acelasi tinar, un fel de hippie, cu o cutie alaturi, care zacea pe pod in fund si se uita blajin la trecatori, mizind pe mila si darnicia lor. Nu zicea nimic, nu cinta, nu injura, nu mima, statea pur si simplu si se uita la lume. Unii il plateau pt asta. N-am putut sa-i fac poza fiindca nu am fost in stare sa reglez lumina si nu mi-a iesit nici cu blitz nici fara. Va trebui sa ma credeti pe cuvint.

Inainte sa ajungem la obiectivele turistice din pliant, am intilnit eu un “complex statuar” foarte interesant si dragutz, n-am nici cea mai vaga idee ce vrea sa simbolizeze:

De la statuia asta incepea zona pietonala, citeva stradute pe marginea carora se gaseau magazine si cafenele. Duminica ele, magazinele si cafenelele, sunt inchise, in restul timpului sunt deschise majoritatea pina la 1900, unele chiar si pina la 2000, nici unul mai tirziu.

3 dintre monumente, anume Vechea primarie, Catedrala, Sparkasse (un fel de CEC) si statuia lui Roland sunt foarte aproape una de cealalta si toate de zona de shopping.

Asta este piata Catedralei.

 In fundal se vede catedrala si partea stinga din vechea primarie, pe stinga este Banca Bremen, uite-o inca o data aci , iar pe dreapta se intrevede un cant din Deutsche Bank. Relativ in fata Deutsche Bank este o miniatura a globului pamintesc, la care ma uitam precum scoica la bikini: . Deutsche Bank mai pe larg: . Asta e Roland:  Legenda spune ca Bremen va fi un oras liber si independent atita vreme cìt (statuia lui) Roland va ramine pe locul lui, veghind asupra orasului. Desi este un oras mic, este totusi capitala de land, asa ca la Bremen exista si sediu al Parlamentului. Cred ca si la noi cit timp va dainui in piata revolutiei coiul inhipt in teapa romanica va sarbatori in prime time pe alde ilici si ai sai. De asemenea, Bremen are o “sigla” a orasului o cheie stilizata, anume asta: . Sigla asta era prezenta pe toate pliantele, promotionalele, brelocurile, magnetii de frigider si alte brizbrizuri. E clar, lumea cind vede cheia aia zice Bremen. Deci Fetestiul german are brand de oras. Sloganul insotitor este “live it!”. Cheia, Bremen, live it! Simplu, nu?

Nici una dintre pozele cu muzicantii din Bremen, anume magarul, ciinele, pisica si cocosul, nu mi-a iesit, drept pt care dau o poza de pe wiki, cu parere de rau ca nu sunt in stare sa fiu un Steve McCurry.  Povestea cu Muzicantii din Bremen, una din povestile mele preferate din copilarie (rubrica 4-8 ani), poate fi citita aici. Nu am crezut, va rog sa ma credeti, ca o poveste cu niste animalute care rag se poae intruchipa intr-o statuie monument, cunoscuta in toata lumea; ca doara avem si noi Povestea pulei, Ivan Turbinca, Pacala si Morometii, chestii fundamentale pt noi, unde mai pui ca-s cu personaje antropomorfe, si care n-au statui. Cititi povestea cu muzicantii si vedeti ce zic. 

Nu am poze relevante cu pasaje pietonale si alte stradute pietonale si de shopping, dar va pot spune ca exista magazine benettton, bally, polo si levi’s, dintre cele care ma intereseaza pe mine. Desigur, imi aduc aminte ca exista h&m, salamander, o groaza de alte firme de incaltari si haine de care eu nu am auzit si pe care nu le-am probat macar vreodata. Citeva cronici aici.

Desigur, microbistii stiu ca in Bremen exista formatia de fotbal Werder Bremen. De pe maulul celalalt vazuram stadionul, poza din care am remarcat nocturna, neasemuita cu a rapidului sau a oierului. Iote (se vede in fundal, dupa copacii astia care mi-au obturat viziunea):

Cum s-a gindit neamtul sa-l atraga pe turist? Simplu. Pentru ca un ghid care sa te plimbe pe strazi costa destul de mult iar Bremen nu e chiar Paris, edilii bremenezi s-au gindit la o solutie simpla, prin care omul de alta natie, turist intimplator in Bremen, sa poata vedea totusi cu ce se lauda orasul asta. Anume: pe strazi, pe linga panourile care te indruma la dreapta pentru nu stiu ce restaurant si la stinga pentru nu stiu ce club de stiptease, exista niste butoni argintii infipti in asfaptul trotuarului. Mai intii am crezut ca butonii aia sunt terminatiile unor stipisori care, la anume eveniment, e se inalta din asfalt si blocheaza anumte strazi din centru. Ei bine, imaginatia noastra logica a fost contrazisa de cea a nemtilor, care au considerat ca trebuie sa faca o “poteca” din astfel de bumbi argintii de la gara pina in centru. Asadar, pt un turist care nu stie sa citeasca nici panoul si nici nu are bani de ghid, dar citeste acest blog, iata un sfat gratis: urmati butonii argintii din trotuar si nu veti rata nici un monument din Bremen.

Am luat o pauza de vreo 30 de minute, c-am vorbit cu chichiutza, apoi cu mutsunake si mi s-a facut cam somn. Cum am o luna de foc, pina de ziua pacalelilor, dupa care voi fi pe cont propriu si de capul meu, nu prea am vreme in timpul zilei sa scriu ce-mi trece prin cap, iar cind ajung seara acasa prin cap imi trece un pahar de Drambuie sau un Campari, deci vezi sa nu ma pot concentra la scris. Dar promit ca revin si scriu despre unde puteti minca, salasui si petrece timpul in oraselul asta “mizer”, dupa cum spun frankfurtezii despre bremenezi. Si sa nu uit sa va zic despre ce metoda misto de petrecere a week-endului de catre blocari (aka oameni care locuiesc la bloc) au gasit nemtii. Deci: revin. I bet my ass.

Dupa ce am scris aproape un an despre cit de naspa e birocratia romaneasca, asa corupta si fandosita cum e ea, a venit vremea sa trecem la mecanisme mult mai complicate, complexe si zimtate, carele este birocratia centroccidentala germana. Deutsche birokratie, franticule!

Generalitati. Daca un ceva este legal si exista cerere pentru el, birocratia germana isi va face in cele din urma treaba si tu, cetatean al europei, vei beneficia de acel ceva. Birocratia germana este, ca orice birocratie, mecanismul care produce si toaca hirtii, foicele si tabele, tabelase si cadrane far de care nu se misca nici vintul si nici dunarea nu curje.

Epopeea macinarii nervilor romanesti in rotitele bundesbirokratiei incepe din momentul in care am decis ca ceea ce ne lipsea este o masina de import. Nimic mai banal. Dar cum lucrurile nu au de ce sa fie simple cind pot fi foarte complicate, soarta ne-a impuns sa alegem o masina cu comercializare restrictiva, anume restrinsa doar la USA. Care USA ne-o trimitea la Bremerhaven (asta e si port), care ne-o trimitea la vama/zoll-ul din Bremen (da, orasul ala cu muzicanti), unde plateai (asigurare, vama, tva, alte cacaturi de taxe etc) si cu chitantele mergeai la primarie si luai numere provizorii cu dreapta rosie, le montai pe masina si tuleo spre casa. Asta era in capul nostru duminica seara si aveam senzatia ca luni la ora 15:00 vom porni spre Romania cu toate alea rezolvate si bine dispusi, cu masina noua, inflacarati, unici, pana mea. In our dreams, of course. Penca realitatile s-or pus de-a curmezisu expectantelor noastre, in sensu ca am descoperit cum descoperi o carata dupa ceafa ca Dumnezeu a creat Germania.

Germanul birocrat, sa-l denumim simplu Hans, personaj colectiv. Se caracterizeaza prin aceea ca este in permanenta calm, vorbeste frumos, cu intonatie si cursiv EXCLUSIV IN GERMANA! Pentru un cetatean german acesta nu poate fi decit un avantaj, dar pentru noi a fost un fel de sceneta de prost gust regizata de un discipol al lui Dan Pizza, pentru ca noi ii spuneam ca nu intelegem germana iar tinarul Hans ii dadea-nainte cu explicatiile pe care le primeam cum primeste mutul clisma: in tacere, lung si dureros, cu privirea intr-un punct. Hans nu intelegea ca noi nu intelegem ce vrea. Si se pare ca el voia ceva, dar noi nu intelegeam ce. Din 6 birouri s-a selectat o singura duduita care rupea ceva pe germgleza, dar treaba este ca fix cu ea si la ea in birou NU aveam treaba Asta asa, ca tusa discreta a farmecului local bremenez.

Pina la urma treaba s-a simplificat, ca nici noi nu eram toroabe si am mai gasit si oameni vorbitori de engleza (de franceza n-am indraznit sa intrebam). Primaria nu ne putea da numere de tranzit cu care sa putem pleca spre tara pentru ca aparatul de stat german nu avea datele tehnice pentru a se putea inmatricula in Germania si deci nu se putea inmatricula nici temporar (doah) deci ne pare rau dar nu credem ca va putem ajuta. Asa ca ne-au dat niste numere galbene, valabile 5 zile doar in Germania, sa ne descurcam (si ca sa ne bucuram am mai platit si a doua carte verde, pentru aceste 5 zile). Asta luni pe la 3 dupa amiaza. Dar veniti totusi miine la 2, zice Hans in cele din urma, poate reusesc sa le gasesc la alt TUV din Germania.

A doua zi, dupa ce 4 ore jumate ne-am comportat ca niste turisti aflati in concediu cultural in orasele nemtesti de talia ploiestiului (am fost si la muzeu), pe la 1 si ceva ne-am dus la nenea Hans la TUV sa vedem daca a vorbit cu prietenul lui Hans de la alt TUV si ne poate ajuta. Le avea, evident, au costat 350 de euro ca sa i le trimita un coleg pe fax (cu chitanta, cf mercurialelor, nu aiurea), asa ca am urcat masina pe platforma sa o caute la oua si sa o masoare, cintareasca, analizeze. A durat 10 minute controlul si 1 ora si jumatate sa scrie raportul ala. Nu va exagerez, omul ala 1 ora si jumatate a scris in continuu si s-a intrerupt doar cit sa raspunda la telefonul de pe biroul lui. Omul era calm, zimbitor, rasfoia si niste clasoare si carti tehnice groase, lua ceva date de acolo si se punea iar pe scris. Ne-a facturat 150 de euro pentru osteneala si am plecat fericiti cu revizia ok, masina premianta, gata sa se sparga in figuri la Caransebes. Mai raminea doar sa mergem la primarie si sa ne dea numere. Cum primaria era in partea cealalta a orasului, am ajuns pe la 3 acolo. Prea tirziu oricum, fiindca aveau program 8-12 cu exceptia zilei de miercuri cind mai aveau 2 ore si dupa amiaza. Perspectiva de a mai petrece si a treia noapte in Bremen, oras pe care il stiam deja cum stie gigi pipera, fiind absolut infioratoare si neavind certitudinea ca Hansii de la primarie n-or sa gaseasca alt nod in papura masinii noastre, am cerut ajutor de la prietenii din tara.

Prietenii nostri aveau un unchi, unchiul Bebe, stabilit de 30 de ani in Germania si care are si o firma care se ocupa cu ceva legat de masini, stia de unde se iau numere, cum se iau, tot ce n trebuia. Problema e ca unchiu’ Bebe era in Frnakfurt iar noi in Bremen. L-am sunat pe unchiu Bebe si am vorbit personal cu el, ne-a asigurat ca nu e nici o problema sa o inmatriculezi oriunde in Germania, atita vreme cit ai achitat vama si toate celelalte, ai datele tehnice, revizia si cartea verde. Asa ca pe la 4 am pornit spre Frankfurt.

Dupa ce ca eram noi pleostiti si aveam impresia ca nemtii conspira impotriva noastra de invidie ca noi suntem vecini cu bulgaria si ei nu, mai era si aglomerat pe autostrada si vreo 50 de km a plouat cu spume si clabuci de abia vedeam cu stergatoarele trecind ca raza de radar. Evident ca Hans nu avea nici o problema sa mearga cu 150 pe ruperea aia de nori. Cei 450 de km i-am facut in 4 ore si am ajuns, in fine, la Frankfurt, unde dupa primul semafor pe dreapta dupa iesirea de pe autostrada ne astepta unchiu Bebe (deh, cu GPS-ul asta iti poti da intilnire si in bucataria unui zgirie nori). Ne-am cazat (asta cu cazarile e poveste separata, fiindca acum nu ne distram, ci exorcizam ghinioanele), n-am mai iesit din hotel ca ploua si a doua zi la 7 si jumatate am plecat cu inima strinsa spre serviciul numere provizorii din primaria Frankfurt. Unchiu Bebe a vorbit cu baiatul de la ghiseu, i-a zis in 3 vorbe despre ce e vorba, ala ne-a trimis la etajul 1 la biroul autorizatii speciale. Acolo Hans a zis ca se rezolva, nici o problema, dar trebuie sa ia 6 aprobari de la superiori, fiecare pe feliuta lui, dar se rezolva fara probleme. Doar ca… dureaza. I-am dat actele si s-a apucat si asta sa scrie. Si a scris tot cam o ora si ceva, iar cind a terminat ne-a luat cu el si am coborit iar la ghisee, i-a dat actele unui tinar functionar cu creasta de punker si ne-a zis sa asteptam acolo. Hans asta crestatu s-a apucat si el sa scrie si a scris tot cam la vreo ora si 15 minute. Cind a terminat ne-a trimis la casierie, unde am achitat frumoasa suma de alti 300 de euro.

Ne-am intors la Hans la ghiseu si ne-a spus sa mergem in spatele cladirii, la raionul de tablite de inmatriculare, sa ni se dea si monteze numerele. Ceea ce am si facut. Ne-a intimplinat un Hans cu tatuaje pe tot bratul ca ale lu Scofield, numai ca arata cam ca Piedone la dimensiuni si cu Billy Idol la mutra. Un super baiat, ne-a gasit niste placute patrate. Apoi am fost trimisi cu masina cu tot la montaj, unde un alt functionar curat si corect echipat in salopeta ni le-a atasat. 150 de euro placutele si 8 euro montajul, totul pe bonuri si chitante.

Dupa ce ni s-au montat numerele, am mers la o alta hala, in partea opusa asteia, unde un nene trebuia sa admire masina si sa ne lipeasca niste stampile pe numere. Si cu asta se facura peste 800 de euro cheltuieli neprevzute si 1 zi in plus in Germania, niste stress si niste nervi, dar aveam numere de tranzit valabile pe o luna, asa ca am zbughit-o spre Nurnberg-Passau-Viena-Budapesta-Timisoara.

Parca pentru a rasuci un ditai iataganul intr-o rana proaspata si singerinda, pe drumul spre casa am intilnit vreo 20 de masini cu numere galbene, care in mod normal nu au voie sa iasa din Germania. Erau baietii nostri carpatini, care isi luasera masini second. Faza cea mai tare este ca au trecut si de vama romaneasca cu ele, lucru care numai legal si corect nu este, dar trebuie sa recunosc ca este cu 800 si ceva de euro mai ieftin. Acesti bani puteau fi foarte bine folositi ca spaga la RAR, unde nu am nici un dubiu ca treburile vor fi neunse si vor prezenta umflaturi. Chiar, stie cineva cam cit merge spaga la RAR zilele astea? S-a indexat cu indicele de inflatie? Ca nu am nici un dubiu ca taman la RAR nu se mai ia spaga in tarisoara.

Chestia misto e ca am facut o treaba buna si corecta si functionarul Hans, in multiplele sale intruchipari (inclusiv sub forma de femei), ne-a ajutat sa rezolvam legal. Treaba nu prea misto este ca de peste o luna trebuie sa inmatriculam masina in Romania, unde legea nu are nici o trecere, ce au scris nemtii pe hirtiile alea nu conteaza si in general daca ti-ai luat masina noua trebuie sa se bucure si domnul Mihai, zis Sefutzu (numele e la intimplare, nu stiu pe nimeni acolo), de la RAR, doar ca el se bucura in felul lui, gen chef la fratelli cu 3 coarde si-un bax de lagavulin…

Astea ce v-am zis eu sunt pe scurt si spuse asa, cu usurarea omului care a trecut peste; desigur, asta a fost un fleac fata de stresul provocat de portiunea de drum Timisoara-Drobeta, unde pe lungi portiuni nici macar nu mai exista asfelt, si in unele zone soseaua a cam luat-o la vale. Asta ca sa aiba si nea Cosmos ce citi, sunt sigura ca iar incepe sa citeasca cu ultima parte, dedicata drumurilor patriei noastre

sa va obsedeze si pe voi…

PPS: e a treia oara cind mi-o trage ordpress… Cred ca nu-i place slagaru’… Prea suna a litoral anii ‘80.

7. Ultima zi de ski la Nassfeld

Ultima zi de ski a fost cea mai istovitoare. Am ajuns mai devreme ca de obicei, am plecat cam cu o ora mai tirziu decit de obicei si am mers pe 3 pirtii noi, pe linga cele pe care le stiam deja. Am tras cit am putut, pt ca stiam ca dupa aia mergem la Busteni si eram sigura ca diferenta va fi mare. Si a fost.

A fost si ziua in care am vazut un curcubeu de zapada si prima data in Austria cind am vazut schiori neasiatici oprind pe schiuri pt a face poze (vezi aaa, nu ne batem joc de timp):

De asemenea, sus pe pirtie era ceata, dar o ceata/un nor, n-as putea spune exact, dar e personaj de poza, cum vedeti aci, in spatele meu:

Uite inca ceva: o spartura in nori, prin care reusea sa treaca o ultima raza de soare:

8. Informatii di tat felu

a) Ski pass. Informatii despre preturile permiselor de ski gasiti pe site-ul oficial nassfeld.at. Pirtiile in Nassfeld se deschid din 1 decembrie si se inchid pe 6 aprilie. Virful de sezon este intre 23.12-06.04, deci aproape 4 luni. Intre 1 si 23 decembrie preturile sunt mai mici nu numai la cartelele de ski, dar si la cazare si mincare. Avantajul este ca pirtiile sunt la fel de bine intretinute, doar ca mult mai libere, desi nu sunt toate deschise (v-am spus ca, de exemplu, pirtia FIS Carnia era verde si pascuta de vaci in 19 cind am ajuns noi, iar in 23 se schia pe ea fara probleme). Pe mine, ca am nimerit intre sezoane, permisul pe 6 zile m-a costat cam 165 de euro, din care as fi primit inapoi 10 euro daca il predam la plecare pt a fi reprogramat (ceea ce nu am facut).

b) Cazare. Preturile sunt pentru toate gusturile si buzunarele, de asemenea si pt toate preferintele. Poti sa stai pe pirtie sau in oras, la pensiune, hotel sau cabana, in padure sau linga padure, sa ai demipenssiune, pensiune completa sau fara masa. De la 2 la 5 margarete sau stele, gasesti tot ce vrei. Poti inchiria camera cu bucatarie sau fara, poti sta la hotel cu servicii SPA si piscina acoperita sau poti sta la o cabana si sa te gospodaresti singur. Unele cabane izolate asigura piine proaspata dimineata, cum era si cazul nostru: lasai o plasa textila pe care scria Brot agatat intr-un anumit cui din exteriorul cabanei de cu seara (inauntru era un carnetel in care scria cite piini si de care fel vrei) si dimineata gaseai plasa in acelasi loc cu piine in ea. Daca imi aduc bine aminte de povestile batrinilor, cam asta faceau laptarii pe vremuri in Bucuresti daca lasai sticlele pe treptele de la intrarea in casa.

Chiar si daca alegeai sa stai la 15 km de pirtie, autobuzul era gratuit pina acolo, daca aveai schiuri sau placa cu tine.

Catalogul oficial cu toate preturile se gaseste aici

c) Preturi de echipamente. Intersport avea 2 magazine in zona, de unde se putea si cumpara si inchiria echipament de ski/snowboard. Nu erau singurele locuri de cumparat si inchiriat, mai existau inca vreo 20 de alte magazine, printre care Solle (tinut de o familie de schiori care aveau si scoala de ski si minimarketul si inca nu stiu cite cabane in zona). Preturile difereau mult la vinzare (daca iei de pe pirtie e mai scump, daca cumparai acelasi obiect din oras putea fi si cu 100 de euro mai ieftin), la inchirieri diferenta era inversa: cu cit erai mai departe de pirtie cu atit preturile erau mai mici, nu la nivel de sute de euro, dar era o diferenta. Treaba gindita, as zice. Fiecare magazin avea cel putin 2-300 de perechi de schiuri si bocanci pe care le tineau doar 1 an la inchirieri, dupa care le vindeau la second hand sau le aruncau.

Schiurile erau intre 100 si 1000 de euro. Se gaseau mult: Head, Atomic, Elan, Salomon; de la Rossignol se gaseau doar variantele scumpe, de peste 400 de euro.

Bocancii erau de la 100 de euro pina pe la 500, daca am retinut bine, toate firmele de mai sus mai putin Rossignol.

De inchiriat skiuri plus bocanci pt 6 zile pe mine m-a costat cam 90 de euro. 

d) Restaurante. In Tropolach si Hermagor erau foarte multe restaurante. Unele deserveau exclusiv clientii hotelului din care faceau parte, altele serveau si a la carte. De obicei, pt un eveniment cum e Craciunul sau Revelionul, e bine sa va interesati din timp si eventual sa va rezervati loc la restaurant, ca sa nu aveti surprize. Oricum nemtii si austriecii petrec pina la maxim miezul noptii orice sarbatoare de gen, mai ales intr-o zona de ski, pt ca pe 25 decembrie si 1 ianuarie la ora 8:30 lumea e pe pirtie si schiaza. Scopul vacantei fiind schiul, nimeni nu sacrifica o zi de ski ca sa se indoape si sa bea in nestire (ma rog, ai si posibilitatea sa bei pe pirtie, am intilnit o gasca de vreo 5 sirbi care a baut un butoi de bere in timp ce eu abia am tras o Caprioara zburatoare – jagermeister cu red bull, dupa care au luat-o frumusel pe pirtie in jos de credeam ca se fac praf toti: unu n-a cazut si nici beti nu pareau. Mincarea la restaurant te costa cam cit te costa si in Romania, mai mult sau mai putin. Cu 15-20 de euro maninci un prinz bun si cu vreo 35 o cina copioasa. Preturile sunt asemanatoare si la restaaurantele din preajma pirtiilor. Mincarea de baza e snitelul si gulashul, bautura de baza berea, se bea mult Jagatee (ceai cu mult Stroh/lichior de ierburi/rom), se bea si ciocolata cu alcool (mult), mai putin vin. O bere e cam 3 euro, un red bull cam 3.5 euro, un ceai cu alcool vreo 4, un cocktail cu red bull in jur de 5.

Mincarea in magazine e nitel mai ieftina decit la noi (mincarea pt o saptamina cu 5 feluri de cascaval, spaghete, sosuri, campari, jagermeister, 2 sticle de vin, legume si tzshpe feluri de cirnati plus oua si unt ne-a costat cam 130 de euro, si a fost multa mincare pt doi oameni, 3 pungi mari pline)

e) suveniruri. Se gasesc in orice magazin si minimarket. De la ursuleti, soricei si alte animalute de plush la cani, magneti de frigider, lingurite decorative, insigne, pinuri branduite, produse facute manual, rame de tablouri, alcool traditional austriac samd. De la 3 la 30 de euro gasesti tot felul de nimicuri haioase pe care sa le iei ca amintire sau cadou.

      ******

Monica voia sa stie daca diferenta intre a schia in Austria si a schia in Romania e mare. Raspunsul e ca nu e mare, dar uneori e gigantica. Si nu e numai pirtia si cit de (ne)ingrijita putea fi ea. E vorba si despre atitudinea celor care veneau pe ea. Am vazut oameni in bocanci care sapau cu virful in pirtie, ca sa vada cit de gros e stratul de zapada. De ce? Pentru ca puteau, pt ca nimeni nu le spunea ca nu au ce sa caute in locul ala, ca nu au voie sa sape pirtia si ca in general distrugind ceva care altora le produce bucurie e o lipsa de respect, o mirlanie, o mitocanie. Nu le zicea nimeni sa se opreasca, nu au primit nici o amenda, nu se sinchisea nimeni de ei. Mai erau oamenii care mincau si aruncau ambalajele: nu doar pe pirtie, peste tot. Am vazut cosuri de gunoi arhipline si cu gunoi in jur: fiind dimineata am presupus ca nimeni nu le luase de acolo de ieri, sau poate de alaltaieri. In bucatica de padure in care am intrat vedeam tot felul de afise inaltatoare: padure proprietate a statului, nu faceti focul in padure, padurea este plaminul planetei etc etc bla bla bla: so what if it is? Ce ne pasa noua? Unde sa arunc, m-a intrebat un nene la care m-am uitat intr-o dunga? Asa e, unde sa fi aruncat? Cosuri arhipline (cred ca vara pute ca la glina, noroc ca acum era frig), putine, unele ingropate in zapada. Nu vom fi niciodata civilizati daca nu suntem constrinsi. As fi vrut sa vad 100 de politisti comunitari care sa dea amenda oricui arunca un bat de chibrit pe jos. Unde, imi sopteste o voce din capul meu, in Romania? In 5 ani politistii astia si-ar putea cumpara o cabana din spagi. Asa e. Prin urmare, decit sa admir frumusetile romanesti sublime, cum ar fi o brindusa cu radacinile intr-o conserva si un ghiocel itindu-se dintr-o cutie de red bull, mai bine ma duc intr-o padure care nu e proprietatea statului roman, ca sa-si bata toti joc de ea, ci intr-un domeniu al statului austriac, unde existe zeci de insi platiti sa aiba grija de fiecare piatra si creanga de copac. Cind in Poiana Brasov vor veni 50 de oameni iarna, ceva se va schimba in bine; pina atunci, nu exista comparatie intre Romania si Austria.

Ma gindeam cu voce tare acum citeva zile si spuneam ce misto ar fi, ca tot vrem sa ne  branduim tara, sa zicem despre tara noastra ca e “tara in care afli ce nu stiai ca poate face masina ta, ce nu stiai ca poate suporta nasul sau stomacul tau: daca vrei strazi gen traseul Paris-Dakar (ca tot l-au anulat), simtiti-va invitati la noi”. Ar putea prinde. Daca vor sa experimenteze evul mediu fantastic ii putem duce in satele neelectrificate din Apuseni; daca vor sa patrunda gustul flegmelor sa mearga la Mamaia si sa nu lase spaga; daca vor lux kitschos cu poleiala de ciungi, exista casa poporului; daca vor sa-si caleasca rezistenta la stress, oferim sezur in Bucuresti la prima ninsoare (pt orice eventualitate e bine sa aiba 4×4).

Daca tot suntem atit de buni la a face prost orice lucru, sau la a nu face nimic, de ce sa nu scoatem si bani din asta? Welcome to Romania, the land we dont’t give a shit for. Or about.

Toate zilele de ski decurgeau oarecum la fel, in sensul ca ne trezeam, beam cafeaua si bishti pe pirtie. Variatia venea de la pirtiile pe care mergeam in ziua respectiva. Serile erau si ele asemanatoare fiindca de obicei, fiind rupti de oboseala, nu prea ieseam, sau daca ieseam o faceam pina in 7 seara cind tot ce insemna magazin se inchidea.

Fiindca tot eram la 1 km de granita cu Italia, intr-o seara (23 decembrie) am mers la un restaurant aflat la 30 de metri de granita. Granita era de fapt o tablita albastra pe care scria Italia si din dreptul careia drumul nu mai era liniat. Diferenta se marea cind ajungeai la restaurant (se chema Al Gallo Forcello) si ti se atragea atentia ca in Italia nu se fumeaza in locuri publice.

O alta diferenta era cind comandai de mincare, chelnerita prinzindu-se ca venim din Austria (ne gindeam sa comandam bere) si spunindu-ne ca in Italia se bea vin, nu bere. Cum la Roma te incalti ca romanii, am comandat minestrone, pizza, paste si vin. Am mincat repede, tinjind dupa o tigara, am iesit si in 10 minute eram acasa, in Austria: avantajele granitelor deschise.

6. Passo Pramollo, 24 decembrie 2007

Fiind ajunul Craciunului, ski lifturile aveau program redus cu jumatate de ora, asa ca ne-am hotarit ca pe la 3 sa fim acasa, sa-l scoatem pe Nelu din cotet si sa tragem o fuga pina la Udine, fiindca ne desparteau doar vreo 70 de km, dintre care 60 pe autostrada. In plus, conform hartii, parea ca daca o luam prin Italia la intoarcere, scurtam drumul cu ceva km, asa ca am zis sa incercam.

Aia 10 km pina la autostrada au fost un cosmar. In viata mea nu mi-a mai fost dat sa fiu atit de ingrozita si stresata: cred ca am facut gaura in caroseria lu Nelu de cit am “frinat” odata cu soferul. Cei zece km erau o panta de cele mai multe ori cu vreo 12-13 grade inclinatie, care coborau un munte de la 1500 de metri pina la Pontebba, in vale. Curbele erau in panta de care va ziceam si in ac de par. In fata vedeai ripa direct, fiindca nu avea nici parapeti, ajungeai in curba si vedeai ca trebuie s-o iei in jos si sa tii iei si curba de 180 de grade. De asemenea, drumul era inclinat spre exteriorul muntelui, si nu spre interior, asa ca toate lucrurile de pe bord alunecau invariabil spre ripa. Peisajul din jur era horror: fara vegetatie, doar ripa si pietre si pietroaie azvirlite ici si colo. Nici sa fi vrut nu te puteai intoarce, pentru ca, avind o singura banda si marginit de stinca si ripa, nu aveai pe unde si cum. La un moment dat, dupa vreo 2 km, probabil de unde ar fi inceput problemele daca era sa fi nins, era un panou electronic pe care scria Via aperto, ceea ce era de bine, fiindca altfel nu stiu cum urcam in marche arriere cu huiduma de Nelu. Asa ca, in loc sa ma calmeze, panoul ala mi-a explodat tensiunea: era clar ca daca e un drum care se inchidea iarna, iar acum era iarna, e de rau. Spre baza muntelui, cind mai aveam vreo 3 km pina la Pontebba, un nene cu o cascarabeta de fiat ne dadea flashuri si claxoane sa ne dam din calea lui. Asta era acuma! Am gasit pina la urma o bucata mai plana pe care ne-am cocotat si l-am lasat pe dement sa se duca. Cite injuraturi si-a luat baiatul ala, familia, neamul si conationalii lui numai eu stiu. Coborirea a durat in total cam o ora si slava Domnului ca era lumina afara, altfel va relatam astea din ectoplasma, bintuindu-va. Nici pomeneala sa mai am tupeul sa mai trec vreodata pe acolo, sau in nici un caz iarna. Fiind cu inima cit un purice nu am fost in stare sa fac vreo poza pe drumul ala…

De la Pontebba incepea intr-adevar autostrada, care pina la iesirea din munti s-a bagat prin vreo 15 tuneluri cel putin. Pina la iesirea de la periferia Udineza ne-a costat vreo 5 euro.

7. Udine era la fel de inchis ca si orasele surori din Austria. Mai mult decit atit, stradutele care mergeau spre centru erau inchise, iar noi nu aveam nici o harta dupa care sa ne orientam sa lasam masina undeva si s-o luam pe jos (harta Europei nu ne era de nici un folos in interiorul orasului). Dupa ce ne-am invirtit vreo jumatate de ora cautind macar o cale sa patrundem in ceea ce banuiam ca ne-ar sari in ochi ca centru si cu Marcel care zbiera linga noi cu reconfigurarea traseului si peste 30 de metri virati brusc la stinga, am renuntat si la cautat restaurante (ne era si nitel foame) si la cautat magazine si am pornit spre autostrada, cu gindul ca la Villach sigur vom gasi ce sa mincam.

Trecind pe linga stadionul echipei omonime, am vazut indicator catre Mall-ul local, care, dupa nr de masini care goneau inspre, ne-am prins ca trebuie sa fie deschis. Asa ca am mers la mall (trebuia sa luam cite ceva cu care sa ornam bradutul de craciun). Primul lucru surprinzator (pt un roman): am vazut doar 2 grasune, care vorbeau germana oricum, toate fetele erau foarte elegant imbracate, ca si barbatii de altfel; m-am infipt ca orice cotofana in magazinele de haine si in cele de decoratiuni, am cumparat si haine si globuri si beteala si cam in jumatate de ora vazusem tot mallul (vitanul e mai mare decit asta) si am plecat.

Asta e singura poza din Udine si habar nu am ce biserica e, sau daca era macar in apropierea centrului:  

Asfintitul ne-a prins pe autostrada:

L-am programat pe Marcel sa ne zica pe unde s-o luam sa ajungem si gata. era deja intuneric de mult cind am ajuns in sfirsit la Villach si am avut surpriza sa constatam ca nici benzinariile nu erau toate deschise. Restaurante canci, magazine alimentare geslossen toate, foamea sapa deja la peretii stomacului, am decis sa mergem in Hermagor sa mincam.

Hermagor avea lacate inclusiv la cofetarii, asa ca am urcat pina la Sonnenalpe, macar la unul din cele 4 hoteluri trebuia sa se serveasca si a la carte. Trebuia, dar soarta ne-a fost potrivnica, programul cu lautari si semineu era numai pentru clientii locantelor respective.

Asa ca am mers frumusel la noi la cabana, cum am vazut ca au facut si cei 14 vecini de deasupra si dedesupt (care erau nemti si nu s-au obosit macar sa iasa din cabana seara, au stat cuminti, au mincat si pe 11 s-a terminat programul si au mers la culcare, asa ca linistea din primele zile era neschimbata si cu ei acolo). Am gatit ce aveam in camara: paste cu sos bolognese si am baut un vin (destul de prost) de Chianti, singurul mai acatarii din rafturile minimarketului. Dupa o cina crestineasca fara porc, tuica, caltabosi si lebar, ne-am simtit cu adevarat patrunsi de spiritul craciunului, la care a contribuit si Cheliosu (asta era bradutul pe care ni l-au facut cadou proprietarii, impreua cu un cos generos de prajituri de casa facute de doamna proprietara, pe care ni le adusesera de dimineata). Am mai citit vreo ora si ceva si ne-a luat somnul: a doua zi la 8 pirtia urma sa fie plina si trebuia sa fim pregatiti pt un tur de forta, anume ultima zi de ski.

Cheliosu inainte de a fi gatit:

In noaptea aia a fost luna plina si asa se vedea ea de pe terasa cabanei:

In ultimul post dedicat skiului in Austria (pe 2007) o sa incerc sa dau mai multe detalii despre preturi, scoli de ski, cumparaturi, pirtii, cazari si cam orice ar putea interesa pe schiori, viitorii schiori si neschiori.

Subtitlu: Confesiunile unui incepator

4. Hermagor-Tropolach, regiunea Nassfeld, 19 dec. 2007

Am plecat din Salzburg pe la 9 dimineata, inca marcati de epoca imperiala a Imperiului de Est de deasupra careia ni se parea ca am ridicat un colt de cortina, si am apucat pe Sud Autobahn spre Villach-Klagenfurt. Am uitat sa va spun ca in afara de Nelu il mai aveam si pe Marcel. Marcel este navigatorul, prima oara cind am fost dependenti de un device oarecare. Marcel era destul de stresant, iar cind am incercat sa-i dam adresa exacta a locului in care trebuia sa ajungem am constatat ca nu pricepe si ne da destination unknown. Asta pentru ca in Austria adresa include mai degraba regiunea decit orasul. Astfel, Nassfeld nu e oras sau sat, e denumirea regiunii de ski. Orasul cel mai apropiat nu e Hermagor, desi intra in denumirea regiunii, ci Tropolach, la citiva km mai sus de hermagor (care e un orasel cam cit Chitila, btw). Dar adresa nu era nici in Tropolach, unde nu exista asemenea strada. Norocul nostru ca atunci cind am rezervat camera am aflat ca e aproape de pirtiile de ski, in afara orasului (merci felix pt traducerea mailurilor), spre granita cu Italia (trecatoarea Passo Pramollo de care pomeneam la inceput). Asa ca am urcat si am urcat niste serpentine vreo 8 km pina am ajuns la alta localitate, Sonnleitn, aflata la 1380 m altitudine (Tropolach e la 610 m), dar strada nu era listat nici acolo (ma rog, aici erau 10 case din care doua hoteluri gigant, unul dintre ele se chema Robinson si vazindu-l in zilele urmatoare de pe pirtie mi s-a parut imens). Am urcat in continuare si am ajuns pe la 1430 m altitudine si am gasit cabana, singura pe o crestuta, legata de sosea printr-un drumeag de vreo 50 de metri, facut de proprietari.

De asemenea, Marcel tinea cu tot dinadinsul sa ne avertizeze ca depaseam limita de viteza, motiv pt injuraturi in cascada. In plus, s-a gindit marcel in capul lui plin de fire ca mai bine ne duce prin padure decit pe drumul cu 2 benzi pe sens, ca asa era mai scurt pe harta lui. Alte motive de injuraturi; dar dupa vreo 4 zile, cind deja ne eliberasem de dependenta si ne amuzam auzindu-l repetind la nesfirsit “reconfigurarea traseului” am desceoperit ca localitatea de care apartinea cabana noastra se chema Sonnenalpe Nassfeld, iar strada principala, evident, Sonnenalpe strasse. Drumul era perfect curatat si deloc alunecos, desi cind am ajuns noi erau cam -4 grade. Zapada de pe marginea drumului era la fel de alba ca atunci cind ninsese, cu vreo saptamina in urma, am estimat noi, iar stilpisorii reflectorizanti erau dublati de niste stilpi de vreo 2 metri inaltime, cu butoni rosii pe dreapta si albi pe stinga, asa ca noaptea, cind aprindeai faza lunga, stiai exact cum se onduleaza soseaua din fata ta. Ne-am mai dat inca o data coate gindindu-ne la portiunea Craiova-Caransebes pe care o strabatusem cu citeva zile inainte si am adresat un gind calduros si zemos si primarelui Videanu, doar asa, ca sa nu ne pierdem exercitiul.

Proprietarii cabanei, doi batrinei montagnarzi, subtirei si vinosi, soti si sotie, au ajuns la vreo 5 minute dupa noi si ne-au descuiat usile de la garaj si cabana. Ne-au dat vestea buna: 4 zile veti fi singuri in cabana, simbata mai vin vreo 14 oameni in apartamentele de deasupra si dedesupt iar marti vin si vecinii de linga, colegii de palier. Fiind abia 1 dupa amiaza, ne-am descarcat bagajele si am urcat pina la Sonnenalpe, unde se gasea un supermarket (un minimarket, de fapt), ca sa facem apropvizionarea. Desigur, Sonnenalpe cuprindea 4 hoteluri si nici o casa (casele le-am descoperit ulterior de pe pirtie, erau vreo 10 si drumul spre ele trecea fix pe sub pirtie). Cum soricelul stomacal roade in functie de fusele orare, am coborit direct in tropolach, sa gasim un restaurant. Ne-am oprit in primul, am mincat, am admirat baza pirtiei de competitie Carnia care mai avea putin si infloreau ghioceii pe ea. Am aflat ca simbata (adica peste 4 zile, 3 si ceva mai exact) urma sa fie deschisa! Surpriza-surpriza, simbata dimineata era deschisa, bine cladita cu zapada artificiala, tasata corespunzator cu ratracurile. Ce sa le mai zici?

Apartamentul arata cam asa:

In dulapuri gaseai strictul necesar, dar am constatat ca nu lipsea absolut nimic. In camera erau 3 paturi, un pat mare si unul single, asa ca am gasit cratitele si tigaile dimensionate dupa nr locuitorilor: nici prea mare, nici prea mic. Cite 3 linguri, lingurite, cutite, castroane, cani, cescute, paharele de rachiu, plus cutite de carne, piine si desfacator de cnserve, de bere, pilnie, strecuratoare de ceai si de spaghete, manusa de gatit, cos de piine, lumiarele parfumate si un radio si un televizor Grundig (ambele foarte vechi, dar perfect intretinute si functionale):

Despre curatenie nu cred ca e cazul sa mai vorbim: totul stralucea, mirosul camerei nu era de inchis si vechi ci de proaspat si curat.

In garaj am descoperit un tractoras de curatat zapada si o lopata de metal cu care nea proprietarul a mai curatat o data curtea. Am incercat si noi sa facem asta dupa ce au plecat ei, sa mai curatam o bucata, dar am avut surpriza sa constat ca vointa nu e suficienta ca sa impingi 30 de kg de zapada jumatate de metru, asa ca am renuntat. Si totusi omuletul ala filiform se misca de ziceai ca ca impinge valuri de lina…

Ni s-a prezentat camera de skiuri si cea de bocanci. Toate intrerupatoarele erau cu temporizator, dupa 2 minute becurile se stingeau singure. O grija in minus si pt noi si pt buzunarul lor. De fapt, in afara de camera noastra, toate intrerupatoarele din curte, inclusiv decoratiile din exteriorul cladirii erau cu temporizator, fiecare setat pe un interval anume. Cel mai mult tineau luminitele, care se aprindeau la 7 si licareau pina la 10 seara. Nu se fuma in camera, ne-au rugat sa nu fumam pt ca mirosul ramine si daca urmatorii locatori nu vor fi fumatori si vor simti mirosul vor fi nemultumiti. Am inteles si am respectat dorinta lor, desi serile si diminetile erau cam reci si vinul si cafeaua intrau cu noduri, printre dirdiieli. Am fumat mai putin, dar savuram fiecare fum din jumatatea de tigara pe care reuseam s-o fumam.

Si a venit noaptea. La 4 jumate se inchidea programul ski lifturilor, masinile mai mergeau inca vreo 2-3 ore, apoi se rareau de tot, asa ca pe la 8 seara peste toata regiunea se lasa o liniste carnoasa de auzeai ratracurile care se apucau de preparat pistele imediat dupa ce ultimul skior cobora de pe pirtie, adica de pe la 4 jumate, si continuau sa faca asta pina dimineata. Vorbim de 110 km de piste, totusi. Aici gasiti si o harta a pistelor. Exista si un post tv care prelua imagini live de pe piste cu fond de radio Nassfeld si indica viteza vintului, stratul de zapada si temperatura la 1919 metri altitudine.

Proprietarii ne-au adus si ski pass-uri, cu reducere de 20%, pt 6 zile. Ne-au dat si harta regiunii in limba engleza si un pliant detaliat cu pirtiile, pliat cit sa intre in buzunarul interior al gecii. Noua nu ne raminea decit sa mergem sa schiem de a doua zi dimineata. Ma rog, si sa-mi inchiriez eu bocanci si schiuri. Ceea ce am si facut.

5. Ski area, 20 dec. 2007

A doua zi pe la 8 a venit proprietarul sa-si ia placa de snowboard si schiurile. Aveau vreo 3 perechi de bocanci si schiuri mai vechi pe care le-as fi putut folosi daca mi s-ar fi potrivit. Ceea ce n-a fost cazul, asa ca am urcat cu masina pina la Sonnenalpe unde un tinar s-a ocupat fix 3 minute de mine pina mi-a gasit exact ce-mi trebuia. Magazinul de inchirieri avea fotolii si bancute si alegerea bocancilor si a schiurilor se facea in functie de inaltime, greutate si nivelul de pregatire, bagind datele intr-un calculator. Bocancii erau impecabili, nu puteau, nu erau deteriorati, toate legaturile functionau, schiurile nu aveau zgirieturi pe talpa, legaturile erau zdravene, baiatul le-a reglat si probat de citeva ori in fata mea, ca totul sa fie in regula. Magazinul avea o iesire spre strada, pe unde venisem, si una spre pirtie, pe unde am iesit.

Proprietarul ne-a aratat ca de la cabana noastra, daca urcai pina la prima curba a strazii principale (vreo 50 de metri de sosea), ieseai, prin padure (alti 20 de metri) direct in pirtie. La intoarcere, daca apucai acelasi drum, puteai veni pe schiuri pina aproape de usa, pe marginea strazii, fiindca zapada era buna si se putea schia pe ea. Trebuia doar sa ai grija cind traversai strada, asta fiind singurul inconvenient, dar in zona aia schiorii au prioritate chiar si pe strada asfaltata, de multe ori drumul intersecta pistele si atunci masinile erau obligate sa astepte pina treceau schiorii si placarii pt a-si continua drumul.

Pirtiile erau impecabile. La lifturi se statea la coada cam 20 de secunde, desi era destul de aglomerat. Toate lifturile erau handsfree, aveai cartela magnetica bagata in buzunarul de pe mineca si turnichetii functionau fara gres. Daca era nevoie, si citeodata era, ratracul intra pe pirtie si ziua, pt a nivela zonele in care se creasera dimburi de zapada sau zone cu gheata. Auzind semnalul, toti schiorii evitau zona ratracului. Cit am stat acolo nu s-a petrecut nici un accident grav, de cite ori urcau ski jeturile cu alarma si targa atasata coborau goale, semn ca nu fusese nimic grav. Mai jos, pe la 1300 m, era si zona de prim ajutor dotata cu 2 elicoptere, in caz ca era nevoie de ceva. Pe elicopter l-am vazut survolind de control zona cam de doua ori pe zi, pt orice eventualitate.

Mecanismul acestei zone de ski funtiona impecabil. Nu am vazut oameni in bocanci pe pista, nu am vazut tovarasi luind un picnic pe mijlocul pirtiei, nu am vazut masini parcate pe pirtie sau in zonele in care stationau schiori, nu se arunca nici un ambalaj pe pirtie, desi existau sute de fumatori si vreo 10 barulete linga pirtii, unde se bea in draci si se mincau diverse. In toti cei aproape 30 de km pe care i-am strabatut eu (sunt mica si incepatoare, mi-a fost teama sa merg pe traseele mai lungi si cu coboriri prea abrupte, desi majoritatea pirtiilor pe care m-am dat erau rosii; pt incepatori e mai greu accesibila zona, dar recunosc ca dupa ce le coboram ma simteam mai stapina pe picioare).

Vad ca m-am lungit destul de mult. Cred ca mai bine puneam mai multe poze si mai putine vorbe. Data viitoare o sa am mai multa grija.

3. Salzburg, 18 decembrie 2007

 Nu stiu sa va zic despre tot orasul, pentru ca am avut doua mari puncte de interes: hotelul Bristol si vechiul burg. In rest, caci am strabatut vreo 2-3 km pe jos de la hotel spre o circiuma de familie, singura din oras deschisa dupa ora 12 noaptea, este un oras tipic austriac, curat, cuminte, cu blocuri mai mult sau mai putin frumoase.

Bristol este unul dintre cele mai frumoase hoteluri in care am stat (recunosc ca nu am fost in foarte multe). In centrul orasului, aproape de podul peste riul Salzach care duce in vechiul oras (seamana foarte bine cu stradutele din cetatea Sighisoarei, numai ca sunt mai bine intretinute, mai curate si la parterul tuturor caselor si bloculetelor sunt magazinele si buticele, mici dar bogate. Au chiar si McDonalds .). De la balcon se vedea casa in care s-a nascut Mozart (in Salzburg, ca de altfel in toata Austria, Mozart este omniprezent, de la cutiute muzicale, magneti de frigider la ciocolata, lichior si denumiri de strazi), iar in fundal cetatea, cocotata pe un deal si inconjurata de turlele a citeva zeci de biserici (poate nu chiar zeci, dar vreo 9 am numarat eu numai in primele 30 de secunde). Cel mai bine ar fi sa ma opresc cu vorbele si sa dau drumul la imagini.

Ne-am cazat la etajul 4, in camera Avrvm care, bineinteles, era poleita cu aur (sau asa imi place mie sa cred); baia era si mai misto, toata faianta era de fapt oglinda impecabil lustruita:

De la geam aveam vedere spre Makartplatz, la stinga se vedea o biserica impresionanta, in fata casa in care s-a nascut Mozart (si in fundal cetatea), iar in dreapta se vedea podul peste Salzach si vechiul oras:

Dupa ce ne-am cazat si ne-am schimbat de hainele de pe drum, am coborit sa vizitam orasul si sa mincam.

Un loc linga barul restaurant al hotelului numai bun de servit o bauturica amaruie nocturna (ceea ce am si facut dupa ce ne-am intors din oras):

Si un loc in care daca am fi inteles o boaba de germana am fi putut citi ziarele:

Am iesit si am dat o tura pe straduta (ma rog, sunt vreo 2 stradute paralele, unite intre ele prin diverse poduri si pasaje pitoresti) de shopping din vechiul oras Salzburg, de unde, dintr-un magazinel care parea pitic, dar s-a dovedit foarte mare, am primit cadou o pereche de pantofi foarte draguti. Mare noroc ca magazinul asta era deschis pina la 7, in afara de mc si inca vreo doua circiumi cu vin fiert nimic nu supravietuia pina dupa 6:30 seara. Cam asa arata (straduta, nu pantofii):

Dimineata am servit micul dejun in restaurantul hotelului, bufet suedez inclus in pretul camerei, deci de neratat, nu doar fiindca era foarte bogat si cam cu tot ce iti puteai dori (de la dulcegariile frantuzesti pina la banala omleta si ciudatele cereale cu iaurt), dar si fiindca tacimurile erau de argint si paharele aveau buza aurita. Ce sa mai vorbim, o oaza de aristocratie supravietuia intr-un loc vechi, pentru ca in camere, deasupra usii frumos decorate, se itea un aer conditionat pe care am hotarit sa-l ignor, desi daca ar fi fost vara si 40 de grade probabil ca l-as fi gasit perfect integrat in mediu. Podeaua scirtiia de la parchetul vechi, dar sunetul era amortizat de covoarele adinci si rosii, liftul era imbracat in matase de sus pina jos, personalul vorbea cel putin engleza si franceza, toata lumea zimbea si totul era rupt din alt film decit realitatea noastra ponosita si prafuita din care abia plecasem de 2 zile. Un lux calm, antic, molcom, total neagresiv si simplu; toata atmosfera aromea in ritm de soneta o lincezeala superioara ca gesturile ample ale unei cucoane cu rochie de tafta groasa si lunga, care face falduri grele si sovaie pe covoarele moi. Cam asa am vazut eu Salzburgul si abia astept sa revin.

A doua zi, a patra, urma sa ajungem la Hermagor si la destinatia finala de ski, dar asta in episodul urmator, pentru ca

- va urma -

Bine v-am regasit. La multi ani de Craciun, Revelion si Sf Ion, un pachet promotional 3 in 1, cum ne place noua, romanilor  

Cu o cafeluta in fata si o tigarica intre degete viu sa ma realatur echipei de blog. Nu prea am folosit calculatorul, telefonul, televizorul si alte device-uri, nu prea am abuzat de fapt de nimic altceva decit de mincare, bautura, carti, somn si zapada. Si gerul a cam abuzat de mine, dar inca am toate degetele si celelalte extremitati rozalii si la locul lor.

Evident, urmeaza poze, povesti si povestiri despre: Austria, Viena, Salzburg si regiunea Nassfeld-Hermagor, trecatoarea Passo Pramollo dintre Austria si Italia (care mi-a multiplicat tensiunea pe cind am coborit-o), despre un tur de Udine pe timp de ploaie in ajunul Craciunului, despre Busteniul autohton si pirtiile de pe Valea Prahovei, despre vecinii aproape minori de vila din Busteni care ne picurau house in urechi de pe la 3 dimineata iar noi le serveam Parazitii de la 10 dimineata si multe alte bazne.

 1. Bucuresti-Timisoara

Trec peste aglomeratia, pietrele si gropile din drum, sunt sigura ca nu va intereseaza, ca doar aveti televizoare si astea sunt deja old and mandatory newz. Drumul pe la Caransebes este pe atit de frumos ca peisaj, pe atit de naspa ca parcurs, mai ales ca pe o raza de vreo 20 de km in jurul minunatului oras Craiova ningea cu clabuci, se circula greu si evident ca romanii cu gipuri, suvuri si alte tancuri considerau ca este umilitor sa-ti iei cauciucuri de iarna sau sa mergi cu mai putin de 80 pe drum calamitat (pacat ca s-a anulat Dakarul, cu unii dintre ai nostri am fi avut sanse). Cu calm si cu Nelu (nelu este masina cu care am fost, un touareg 4×4) am razbit si in prima seara, dupa vreo 9 ore, am ajuns la Timisoara, destinatia din ziua cu pricina. Cu Prison Break inoculat subtil respectivelor gazde, care toate sarbatorile au umblat sa-si dea jos de pe net macar seria 1, cu un mic dejun in 4 cu mincare pentru 10 am pornit-o spre Cenad-Budapesta-Viena, destinatia din a doua zi.

2. Viena, 17 dec. 2007

Cam inorat, dar caldut, fara soare, dar nici cu ninsoare, am ajuns in Viena pe la 5 dupa amiaza, ne-am cazat si am pornit pe Karntner Strasse, sa vedem daca intre timp au invatat austriecii conceptul de non stop: nemti caposi, nici vorba de asa ceva, la maxim 7 toate magazinele erau inchise, doar beculetele stradale au licarit pina pe la 10, dupa care toata lumea acasa sau la circiumi.

Initial voiam sa mincam snitelul gigant de la Figlmueller, dar din motive numai de ei stiute ambele restaurante din jurul domului erau inchise.Cu o foame carata in spate din Romania, ne-am instalat pina la urma la Plachutta, unde am mincat de trei ori mai mult decit era necesar, dar specialitatea casei era prea buna ca sa nu urmezi mareata vorba “mai bine sa-mi fie rau decit sa-mi para rau”. Adica asta:

Supa de vita cu taitei de casa la primul fel (x2) plus carne fiarta de vaca cu 4 feluri de garnituri (ceva cu cartofi la cuptor, hrean, dovleac, piure si spanac, insirate precum vedeti mai jos:

Daca ajungeti prin Viena, nu ratati macar unul dintre restaurantele astea: va asigur ca nu veti regreta o clipa alegerea.

Proaspat indopati precum gistele unguresti am strabatut printr-un ger adevarat drumul pina la parcarea subterana de la Opera, unde Nelu ne astepta cumintel ca sa ne duca spre Mariahilfer, unde aveam sa inoptam. A doua zi urma sa plecam spre Salzburg.

- va urma -

Am primit o leapsa de la Radu, cu raspunsul la intrebarea “unde ai vrea sa locuiesti”.

Nu-mi trebuie mult sa ma gindesc la dreamland-ul meu din totdeauna: Grecia. Mai precis undeva linga Thessaloniki, intre dealuri si mare.

Iubesc tot ce tine de Grecia, inclusiv lpacatele ca enea si miserupismul, cearta cu turcii si violenta aek, baietasii fermecatori, zeii, eroii, legendele si pescarii, casele albe cu acoperisuri caramizii, limba si muzica, pe Irene Papas si Nana Mouskhouri, Yorgos Dalaras, Alexiou, oraselele, Callas, Mithropanos, Galani, Zorba, George Michael, Kazantzakis, tigarile Karelia, ouzo, cafeaua greceasca, tavernele, concertele, tsikoudia, Mythos, tzatziki si uleiul de masline. Imi plac serile de vara toride, sub un pin sau o umbrela, pe malul marii, cu un pahar de bere si nuci. Imi plac marea lor, barcile, povestile pescarilor, incercarile de seductie ale barbatilor, gelozia stearsa a femeilor lor mustacioase si brunete, copiii galagiosi si alintati, torpoarea din vara si lentoarea din iarna, injuraturile cu ochii larg deschisi si zimbetul omniprezent.

Ca sa-l citez pe Tudor Gheorghe: acolo este tara mea si neamul meu

Spuneti-mi ca nu v-ati dori asa o casa in asa locatie:

ca orice parinti responsabili, vara trecuta ne-am inscris odrasla la gradinita. pentru ca locurile in gradinitele de stat erau demult ocupate/promise, am optat increzatori pentru o gradinita privata. de ce increzatori? pentru ca, la prima vizita, gradinita ni s-a parut excelent utilata, directoarea si personalul vorbeau engleza aproape cursiv (lucru esential pentru noi, pentru ca eddie nu stia o boaba romaneste) si pretul, nu cel din urma parametru in aprecierea noastra, era absolut incintator fata de cel practicat de gradinita pe care o frecventa eddie inainte, in strainatate.

toate bune si frumoase timp de vreo luna. problemele au inceput sa apara prin octombrie, care, se pare, este luna in care personalul gradinitelor din romania uita subit limba engleza. comunicarea, sublima la inceputuri, a inceput sa prezinte, gradual, sincope si, cel putin asa se zvoneste, pe undeva a inceput sa-si bage coada limba rusa. nu ma intelegeti gresit, n-am nimic impotriva poporului rus prieten si/sau culturii sale fara frontiere (drept dovada, minuiesc drujba mai bine decit actorul principal din texas chain massacre), dar aprecierea pe care am facut-o asupra gradinitei respective, la inceput, nu se baza deloc pe dezvoltarea abilitatii lui eddie de-a asimila limba lui stakhanov, bietul copil neavind ca scop, nici macar pe termen lung, depasirea planului la invatat limbi straine. targetul imediat, dupa cum probabil v-ati dat seama, era invatarea limbii romane pe baza unei comunicari eficiente si permanente, in limba engleza, cu personalul didactic arondat (he-he, ma dau in vint dupa arondat, este una din marile gaselnite de dupa ‘89 ale permanent arondatului popor roman).

interpelarilor repetate are doamnei tractoriste li s-a raspuns ca personalul gradinitei a suferit, e adevarat, niste modificari, dar ca ele nu pun in pericol abilitatea copiilor de-a ramine copii si nici nu atenteaza in vreun fel la curba vadit ascendenta a procesului de invatare. mai mult, i s-a transmis tot prin semne doamnei tractoriste, gradinita a contractat un autobuz-scoala, care este in stare sa preia copiii dimineata si sa-i aduca teferi inapoi, dupa-amiaza, lucru extraordinar pentru noi, avind in vedere ca eddie si mamica lui locuiesc la doua minute de mers pe jos de gradinita, si ca, nu peste mult timp (cam prin ianuarie - daca nu ninge, probabil), se planuieste ca gradinita sa-si dezvolte propriul sistem de pregatit mincare, ceea ce va ajuta enorm mamicilor care, acum, cind sistemul nu este in place, zac horcaind, care pe unde a cazut, din cauza efortului depus in vederea pregatirii unui sandwich pentru copilul care ia in piept gradinitza, eroic, zi de zi. cum s-ar zice, cantinele ramin o miscare feminista, fara indoiala. harasho, ne-am zis in barba (mai ales io, doamna tractorista neposedind recuzita respectiva), simulind ca intelegem legatura dintre faptele si declaratiile de mai sus, si am urmarit in continuare cum relatiile dintre eddie si educatoare incep sa se subtieze, iar dialogul dintre doamna tractorista si personalul gradinitei incepe sa dispara.

acum vreo doua saptamini, gradinita respectiva a planuit o sesiune foto cu copiii. stati asa, asta am aflat abia dupa ce sesiunea s-a tinut, pentru ca nimeni n-a fost in stare sa explice doamnei tractoriste de ce eddie trebuie sa vina a doua zi imbracat in spiderman sau superman. ne-am minunat impreuna, la vremea respectiva (cind am auzit cerinta), dar, ca parinti responsabili ce sintem, n-am pus la indoiala sistemul de invatamint romanesc si am inceput imediat sa cautam prin magazine, pe net si sa dam telefoane, in vederea achizitionarii unui costum de zburat cu pumnul inainte sau macar a unui costum de catarat pe garduri si soproane. nimic, nici chiar pe la gradinitele de stat (probabil din cauza ca nu mi-a picat fisa sa dau spaga, in vara, cind ne-au spus, cu juma’ de gura, ca nu mai sint locuri). nu-i nimic, am bravat io si am instruit-o pe doamna tractorista sa colinde tot orasul in lung si-n lat, cu ochii in paishpe, nu se poate sa nu gaseasca un costum din ala prin vreo vitrina. dupa citeva ore de cautari asidue, mi-a transmis prin skype ca vinatoarea de costume a dat gres in mod lamentabil. mai mult, si aici am ris un pic, mi-a zis ca ar fi fost in stare, daca i-ar fi intilnit in carne si oase pe strada, sa-i dezbrace la poponetzu’ gol pe sus-numitii eroi si sa le ia costumele cu forta. am behait intelegator un he-he de circumstanta si am tacut, ce rost avea sa-i spun ca nu prea mai e nimic de salvat in romania, deci ce sa caute eroii respectivi p-acolo? salvarea a sosit din partea maica-mii, care a localizat, printr-o cunostinta, un magazin care avea costume harry potter, complet, cu palaria aia tuguiata, pelerina, matura, ochelarii si bagheta, costum pe care doamna tractorista s-a grabit sa-l achizitioneze fericita contra sumei de aproape 100 de parai. a doua zi, imbracat ca un dandy de hogwarts, eddie s-a prezentat la gradinita triumfator. la plecare, cind doamna tractorista s-a prezentat sa-l ia acasa, a aflat ca toata tevatura a fost pentru o sedinta foto cu un fotograf profesionist, pentru calendarul pe 2008 al gradinitei si ca, oricum, din cauza ca nu toti copiii au reusit sa gaseasca cele doua costume, pozele au fost facute natur, cu copiii asa cum se prezinta ei in haine normale. adica toata alergatura de deunazi a fost degeaba, pentru ca doamnei tractoriste nu i s-a comunicat si o anumita clauza a cerintei respective: daca nu gaseste, sa nu insiste prea mult cu cautatul, costumul nu este vital pentru sesiunea foto. it was only a nice to have, cum s-ar zice pe rusa.

la urmatoarea aventura rid copios de citeva zile: intr-o dupa-amiaza, cind s-a dus sa-l ia pe eddie (dupa cum vedeti, raminem refractari din toate puterile la actiunea autobuzul), doamnei tractoriste i s-a inminat o hirtie, pe care, de mina, era scrisa o lista de articole. prin semne, i s-a comunicat ca, peste doua zile, copiii se vor duce in vizita la child’s castle, unde vor avea loc citeva manifestari culturale si vor servi o mica gustare (toate astea i s-au spus prin semne, numai child’s castle a fost in engleza, multumita unei secretare care avea un dictionar roman-englez prin sertare) – am dedus io, logic, ca trebuie sa fie vorba de palatul copiilor, ca doar n-o sa-i duca in scotia, in vizita la clanu’ childs. am comunicat deductia mea doamnei tractoriste si am cazut de acord impreuna ca nu este cazul sa scoatem pasaportul lui eddie din sertar. inarmata cu un zimbet kodak si cu lista in mina, doamna tractorista s-a prezentat la marketul cel mai apropiat si a rugat o cocoana de-acolo, care i s-a parut ei mai rasarita, sa-i traduca ce scrie pe lista. nimic mai simplu, a zis cocoana in limbaj profesional-corporatist, scrie asa: garlic, pepperoni and tomato, plus chinese sticks. superb, si-a spus doamna tractorist, uite cine vorbeste (engleza). multumind din inima cocoanei cele rasarite, a purces la sectiunea aprozar si a cumparat legumele si fructele respective. betele chinezesti le-a luat de la carrefour, impreuna cu doua cutii de noodles. a doua zi, de dimineata, tributara obiceiului de a boicota autobuzu’, s-a prezentat la doamna educatoare cu eddie intr-o mina si cu sacosele in cealalta. doamna educatoare a facut ochii cit cepele (care lipseau de pe lista) si i-a transmis prin semne ca ea nu are ce sa faca cu ardeii si rosiile, sa si le ia inapoi acasa. doamna tractorista a declarat ca inapoi ea nu le ia, si ca sa i le dea femeii de serviciu, care, a observat ea in treacat, pare o femeie destul de necajita. indignata, educatoarea a luat plasele si a intrat in clasa inaintea lui eddie. nelamurita, doamna tractorista a scanat hirtia si mi-a trimis-o, s-o vad si eu. scria asa: usturoi, hirtie creponata rosie si betisoare chinezesti. misterul s-a lamurit pe deplin seara, cind eddie a adus acasa o papusa scare-crow, facuta din hirtie creponata rosie pe schelet de betisoare chinezesti, cu un catel de usturoi pe post de cap.

deci cam asa decurge aventura doamnei tractoriste pe plaiurile patriei-muma adoptive. pina la urmatoarea aventura, tracto sa ureaza… zdrasvîiti (sau cum dracu’ s-o scrie)…

Astazi de dimineata noi, cele doua madame ale acestui blog, adica Andreanum si Karioka, ne-am pus intru ticluirea si scrijalirea acestui letopiset De la Partan Cetire. Scopul letopisetului este stabilirea clara a bunurilor lumesti care vin din Italia  sau care au originat acolo si pe care, ca buni romani, nu le vom mai consuma!  Motivele principale sunt d00:

1. Ne pot otravi cu ele

2. Conform bancului neaos, ne bagam pula in tigaia lor!

1. Produse comestibile

Se interzice consumul urmatoarelor alimente:

Pizza cu toate componentele sale (sunca, ciuperci, parmezan, mozzarella, oregano etc)

Ulei masline (din pulpa sau din simburi sau din amindoua, presat la rece, cald, caliu, dupa prima, a dua sau ultima presare, precum si cel din resturi, oridecare, sa fie clar)

mascarpone

gorgonzola

campari

martini

angeli

tagliatelle

peperoncini

capucinno

cafea: Illy, Lavazza, Segafredo si in general toata cafeaua buna.

Gelatto

Espresso cu variantele: correcto, ristretto, corto si restul de 49 pe care nu stim sa le scriem. Important e ca tot ce incepe cu espresso se interzice.

De fapt, ce sa ne mai cacam pe noi, tot ce se termina in ino, inni, ari si eli, oli, nelli, esso: out!

2. Produse gen tzoale, chiloti, dresuri, de pus pe piele, la git, intre picioare, sub tite etc

Dresuri de dama

Chiloti dama made in Italy -  daca te iriti pe buci e din cauza mafiotilor italieni care ti-au pus praf de scarpinat

3. Pantofi, cizme, saboti, papuci, tirlici, sosete

Bata

Prada

Versace

Gucci

D&G (ne cerem scuze pe aceasta cale manelistilor care vor ramane in curul gol)

Sarierri – nu stim daca e italian dar suna primejdios de italienesc. mai bine il eliminam din start, poate fi periculos

laura biagiotti

Diadora

Loto

Fila

5. Automobile&alte deplasatoare motorizate

Se va considera profund jignitoare folosirea pt deplasare a urmatoarelor produse:

Maseratti – orice motorizare, orice culoare, orice an de fabricatie, cilindree si model; nu ca aveam noi bani de Masse da ma rog..acu macar putem zice ca din scarba nu mergem cu asa ceva

Fiat: frumusele, dar pot exploda

Alfa Romeo: ne pare rau, stim ca doare, dar mai bine asa decit sa ne trezim ca ni le-au adus fara frine

Vespa: e buna si bicicleta sputnik, sa stiti

Ducati: pegas ruleaza, fraierilor care sunteti fraieri

6.  Persoane si personalitati

Monica Belucci – pai embargo am zis, embargo sa fie. Lasa ca si Nicoleta noastra e buna.

Zenga

Papa

Toto Cutugno – “Italiano Verro”, fascistu dracu

Lucio Dalla

Edi Napoli si toti mediteraneenii lor

Bocelli

Pavarotti – “OOoooOOO SoooOOole miiioOOOooo” – zicea ca-i al lui numa soarele deci

Sophia Loren

Fellini

Puccini (pe taraf.ro cu voi, ce atata Tosca)

Tizianno Ferro – dijaba zici perdonno bai infectule acuma

Laura Pausini

Eros Ramazotti

Da Vinci, inclusiv Codul lui Da Vinci

Michelangelo

Rafael

Donatello

+ Testoasele Ninja pentru ca le cheama asa

Imparatii Romani, Traian in special

Dreptul Roman in care oricum ne bagam pula

Am uitat ceva? Ia conplectati acilea la catastif

Ahhh, ce era sa uitam, ceva important: sa nu va mai aud cu Ciao ca nush ce se intimpla

Astazi este zi libera la Campionatul European de sah de la Batumi, Georgia (scrie si la program, pe pagina oficiala, la punctul 8). De la matusa Iarinei stim ca astazi primii 10 din clasamentul intermediar, deci si copilul nostru, vor face o excursie prin Batumi, care include si vizitarea Gradinii Botanice din Batumi, cea mai mare din fost URSS, daca am retinut bine.

Pentru ca am gasit pe youtube un filmulet despre aceasta gradina, filmat tot in octombrie, dar anul trecut, deci e ca si cum am am vedea cu ochii Iarinei, luati de priviti:

Si inca un filmulet scurt, dar absolut superb, cu plaja vazuta dinspre gradina botanica:

Si o vedere spre port:

Si daca tot vorbim de un oras, iata site-ul oficial al acestuia, varianta in engleza: http://www.batumi.ge/en/index.php

Bineinteles, mai multe si mai razlete gasim pe wikipedia, aici.

Pentru gurmanzi, va prezentam un site despre Georgian Cuisine, de la care mi s-a facut foarte foame.

Pentru cunoscatori, o fata frumoasa tare, pe care eu o iubesc mult si despre care habar nu aveam ca provine din Batumi: ladies and gentlemen, Katie Melua:

I rest my case

harta e facuta din marzipan si se gaseste la muzeul marzipanului din Budapesta.

Asta, domnu Vadim, e ca si cum mneatale ai considera Romania mare cu granite pe Cadrilater si Nistru

La categoria ‘Anul acesta se poarta alb’

La categoria ‘Umpiq per-pedes prin Geneva’ (probabil cunoscuta unora dintre onoratii cititori), doua instantanee:

1. La sub-categoria ‘Ouam noi cit ouam, dar numai all-inclusive (PG 16)’

 2. La sub-categoria ‘Viva la revolucion’

Sau la piata (Market Hall) in Budapesta. Sau, cum ar spune un roman adevarat ca nenea cosmos: “haidi fah andreo, ca arata ca pavilionu hash pus pe acelas etaji cu molu’, doar ca mai curatel”

Privire de ansamblu:

Zona cu legume, fructe, vin, foagra, ardei insirati, condimente, tokaji, bikaver, nimicuri si orice altceva se poate baga in gura:

Tot pe acolo (adica in acelasi kilometru):

Etajul 1: suveniruri, macrameuri, bibilouri, papusele, matriosti, cascatori de gura, figurine si mileuri:

Zona fast food-uri la varice cu crevusti, cirnati, varza si cartofi. Ca la noi la mec, colesterol fri:

Daca ajungeti prin Budapesta si nu va atrage Zara, Kenvelo, Mango sau Humanic, dati o fuga la piata: sigur va luati ceva.

Urmeaza turul circiumilor, dar asta este o promisiune pt miine.

La categoria ‘Am steluta mea/Si ma-ngrijesc cu drag de ea‘:

nu mai este un secret: dupa sapte ani batuti pe muche am ajuns si-n romania. ma rog, asta se intimpla prin iulie trecut, dar mi-a trebuit cam o luna sa decantez totul si sa reusesc sa reintru in normal.

am gasit romania cenusie, la fel cum am lasat-o in iarna lui 2000, cind am avut ultimul concediu. nu am sa va povestesc inerentele aventuri, deceptii, frustrari si enervari prin care am trecut, probabil ca mi-ati da clasa la capitolul asta; doar, celor mai multi dintre voi, traitul in romania va ocupa tot timpul. nu am sa va povestesc nici intimplarile care n-au iesit din sfera normalului, pentru ca, nu-i asa, pe cine mai intereseaza azi normalul? despre un singur lucru vreau sa va vorbesc: pe aproape oriunde am mers, cu aproape oricine m-am intilnit, cunoscut sau nu, ruda sau strain, dupa obisnuitele formule de salut, urma, implacabil, intrebarea: “da’ ce salariu ai tu acolo?”

m-au intrebat asta fosti prieteni din copilarie (pe care i-am descoperit frustrati, blazati sau nervosi si, majoritatea, neimpliniti), fosti colegi de serviciu (acum decimati de griji sau promovati in posturi care le permit sa citeasca in cafea toata ziua, la adapostul unor pozitii care nu apar pe liste de reduceri de personal), foste amice mai mult sau mai putin apropiate (unele, mamici sterse ai unor copii ai tatzilor lor), mame de foste amice (pe care le socotesc unele dintre cele mai insidioase creaturi de pe fata pamintului si asta nu din cauza ca acum scoteau pe masa vinul pe care, in trecut, il ascundeau, in speranta ca-mi va dezlega limba), instalatorul/faiantarul alor mei (a carui faianta refuza sa se lipeasca daca nu mai deschideam o data sticla aia de whisky pe care a vazut el, cu coada ochiului, ca i-am dat-o lui taica-miu), diverse rude de gradul 2 sau 3 (care, la vederea mea, isi aminteau subit de beri si sticle cu vin pe care, chipurile, li le datoram de ani de zile, dar uitau de datorii catre ai mei sau catre mine, a caror mentionare le dadeau dureri subite de cap si le amintea – oroare! – ca intirziasera intr-un anume loc; “am fugit, pa, kipintaci!”). pina si soferul de taxi care m-a carat din centrul capitalei la aeroport, ca sa inchiriez o masina (“dom’le, da’ nu te poti vaita ca traiesti prost!”), a incercat sa ma traga de limba in acelasi spirit, prada aceleiasi curiozitati masochiste. iar la capatul calatoriei: “haide dom’le, mai pune si matale ceva peste aparat, ca daca eram din ala al dracu’ puteam sa te bag la tarif de afara orasului, ce naiba?” zimbetul i-a reaparut la vederea unei bancnote de 5 euro.

nu vreau sa dezvolt prea mult subiectul, e prea dureros. am sa va mai povestesc doar o intimplare care s-a petrecut zilele trecute, in constanta: acum vreo saptamina, doamna tractorist, care a ramas in romania impreuna cu fiul nostru, si-a deschis un cont la o anumita banca. cont pe care, eu, ca familist model ce sint, l-am suplimentat imediat cu o suma destul de importanta chiar si pentru mine, care am salariul pe care-l am (sic!). alaltaieri, doamna tractorist si-a facut impertinenta aparitie la sediul bancii, ca sa ridice o mica parte din suma, in vederea achitarii unor taxe scolare, pentru cumparaturi si diverse alte scopuri. o doamna respectabila de la ghiseu, vazind, probabil, ca doamna tractorist este de cu totul alta culoare decit romanca medie, care nu are norocul sa primeasca bani in cont, asa, de-a gata, ci trebuie sa bea cafele din greu pentru asta, i-a cerut sa scrie pe o hirtie de unde ii intra ei bani in cont, cine ii trimite, ce relatie este intre ea si cel care ii trimite ei bani, din ce tara ii vin banii si citi bani sint. ba chiar si cam citi bani crede ea ca va primi, lunar, in cont. bineinteles ca, in fata unui asemenea interogatoriu, doamna tractorist a ramas blocata (ea fiind obisnuita sa foloseasca serviciile unor banci mai putin renumite decit cea in cauza, in care nimeni n-o intreba asemenea grozavii) si a cerut imediat lichidarea contului, in vederea deschiderii altuia, la o banca mai mica, dar cu sigurantza mai putin curioasa. o alta doamna, la fel de respectabila ca prima, a pus cafeaua pe birou si a incercat sa o impace, spunindu-i ca poate da relatiile respective si verbal, nu trebuie neaparat puse pe hirtie. doamna tractorist a incercat sa-i explice ca nu scrisul e problema, ea avind oarecari experiente de ordin scolar, printre care s-a numarat si scrisul, ci insasi ideea de-a da informatiile respective, din moment ce contul este al ei si are voie sa primeasca bani in el fara sa se simta, in orice fel, vinovata sau datoare cu explicatii fata de cineva, oricine ar fi persoana sau institutia respectiva. a avut impertinentza, chiar, sa intrebe “cu ce drept imi ceri dumneata, mie, informatiile astea?” respectabilele doamne au luat putin foc si, tradate in dragostea fata de aproape, si-au reluat sorbitul cafelei, susotind distant la adapostul tejghelei de marmura, invitind-o pe doamna tractorist sa astepte si ignorind-o timp de aproape o ora. vazind care-i treaba, invinsa fara drept de apel de deontologia bancara romaneasca, doamna tractorist s-a apropiat spasita de ghiseu si a indicat verbal provenienta banilor: “sotul, care e cetatean roman si lucreaza in strainatate”, moment in care, in cea mai pura traditie romaneasca, a picat intrebarea intrebarilor: “da’ ce salariu are sotzu’ acolo de-si permite sa va trimita atitia bani?” bine, din acest moment la dracu’ cu deontologia pizdii masii, cazul a intrat imediat in atentia directorului bancii, in ciuda protestelor secretarei si a agentului de paza care, buza in buza, se scobeau, reciproc, in nas; cele doua doamne respectabile au fost imediat atentionate ca-si depasesc complet atributiile si ca vor zbura la prima abatere, iar doamna tractorist a parasit sediul bancii putin mai bogata si topaind intr-un picior, fericita ca i s-a facut dreptate, cu cartea de vizita a directorului in poseta (pentru a-l suna pe fir direct daca intimpina alte probleme) si promisiunea ca asa ceva nu se va mai intimpla ever.

sper sa nu intelegeti gresit cele scrise mai sus, dar ele CHIAR SINT o palma pe care eu le-o dau peste bot celor pe care curiozitatea de mahala a ajuns sa-i impiedice sa ramina fiintele normale care erau sau pe care le stiam.