Întârziasem. Am deschis uşa, apăsând cu grijă pe cleanţă, însă fără folos căci întreg amfiteatrul a întos capul spre mine, precum gâştele care în adormeala lor amestecată cu o indiferenţă ostentativă, se trezesc pentru o clipă ridicolă de sunetul străin, pentru a se întoarce apoi netulburate la rosturile lor. M-am aşezat pe un scaun din spate şi mi-am scos foile.
- De altfel, cunoşterea luciferică, spunea vocea blândă a profesorului, presupune detaşarea de obiect, despicându-l în două: fanicul, adică ceea ce se arată şi cripticul ceea ce e ascuns…şi obictul se transformă într-un complex de semne al unui mister. Până aici, vreo nedumerire?
Nimic nu spunea nimic. Se auzea doar scârţâitul pixurilor pe hârtii, ca sute de cântece ce începeau unele peste altele, se întreceau, se înghionteau, pentru ca la răstimpuri să se odihnească şi mâinile să poată flutura a dezmorţeală. Îmi era tare somn, ar fi trebuit să trec pe la bibliotecă să-mi iau o cafea. Mă trezisem oricum cu noroc: când a sunat alarma prima dată am luat telefonul şi l-am oprit imediat, era un gest pe care eu îl făceam doar pe jumătate, pentru că de cele mai multe ori nici nu-mi mai aminteam. La un moment dat, am lovit telefonul cu mâna şi a picat din pat cu zgomot, aşa că m-am aplecat să-l ridic. Când am văzut cât de târziu era, primul gând a fost să nu mă mai duc deloc. Apoi a început o luptă cu argumente şi contraargumente, în timp ce ţineam ochii închişi şi mă înveleam tot mai mult cu plapuma. Până la urmă mi-a venit în minte imaginea profesorului, acest om bătrân şi vesel, ce ne povestea când riscam prin ignoranţa noastră să lăsăm să moară şi Blaga şi Eminescu şi toţi ceilalţi. Ne povestea despre cum a fost prima dată când a călătorit el cu avionul, despre cum i s-a stricat televizorul, despre armată şi multe altele. Îmi părea atât de rău că era prea puţină lume să-l asculte, gândul m-a ridicat din pat, am tras pe mine nişte haine şi am pornit-o spre universitate.
- Bun, continua profesorul, aşezându-se la catedră. Acum trebuie să înţelegem că acest tip de cunoştere luciferică are la rândul lui trei tipuri care ţin de varierea calitativă a misterelor: plus-cunoaşterea, zero-cunoaşterea şi minus-cunoaşterea, cea ce ne interesează cel mai mult. O să vedeţi de ce.
Mă dureau ochii de foaia albă şi încă nu scrisesem nimic. Poate era mai bine de data asta să stau doar să ascult vocea lui venită parcă din alte lumi pe care eu nu le cunoşteam. Mi se părea că el e cel despre care vorbeşte cu tot misterul lui. Însă, treptat cuvintele se pierdeau, până să ajungă la mine se transformau în altceva şi eu simţeam pe piele nişte împunsături fine care cumva mă ghidau, chiar dacă sună prosteste, simţeam că trebuie să iau pixul în mână şi să scriu. Am început să înşir ceva ce sămăna a litere, pe care nici eu nu le înţelegeam. Auzeam, puternică şi clară vocea lui în care era ceva viu, ceva ce înota în aer spre mine şi atunci, fără nicio explicaţie, aerul s-a comprimat şi am început să vorbesc. În acelaşi timp mă uitam de la catedră la mine şi la toţi ceilalţi. Stăteam pe un scaun în fundul amfiteatrului cu foile răsfirate în jurul meu, cu mâna mişcându-se repede foaie şi cu ochii spre mine. Nimeni nu părea să observe ceva straniu, doar eu mă simţeam diferit, însă cuvintele îmi ieşeau natural şi continuam să vorbesc despre filosofia misterelor potenţate, despre Marele Anonim şi cenzura transcendentă. Îi vedeam pe toţi cum scriu, cum îşi şoptesc din când în când şi îşi verifică telefoanele.Mi s-a făcut milă de toate, de ei şi de mine şi am început să le povestesc aşa aiurea, mai mult ca să uit, despre cât de greu îmi era mie să mă trezesc dimineaţa şi cum, în felul asta am ajuns să o cunosc pe Laura, care vindea cafea la buticul şcolii.
- E pauză, a spus o voce din amfiteatru şi eu mi-am şters atunci ochii sa alung somnul si mi-am băgat înapoi foile pe care nu scrisem nimic, încă nu ma trezisem, aşa că am hotărât să trec pe la bibliotecă întâi să-mi iau o cafea şi să fumez o ţigară să mă mai deştept.

Tot analizand pe cei din jur, am ajuns la o concluzie. Exista doua tipuri de oameni. Cei care sunt buni  si cei care sunt rai cu toata lumea. Cred ca n-am descoperit America. Ceea ce vroiam sa va spun este ca, fiecare dintre noi ne dorim un om bun care sa ne fie aproape. Corect, nu? De cele mai multe ori insa, omitem faptul cert ca acel om bun, datorita felului de a fi, va considera obisnuit sa faca gesturi si pentru alte persoane si nu doar pentru noi. Un bun prieten va fi prieten potrivit si pentru altcineva. Un om plin de  rautati va gresi nu doar fata de noi. Un om care tradeaza, va trada si pe altcineva.  Nu doar noi suntem afectati de  ingerii sau demonii din jur. Doar ca ne lasam pacaliti de mastile pe care le purtam in anumite momente ale vietii. Intram in pielea personajului propus sau acordam sanse si lupului. Si atunci suntem pe care sa facem cele mai mari greseli. Greseli care, uneori, sunt de neiertat de noi insine sau de cunoscuti. Felul acesta de a fi, al fiecaruia dintre noi, cel mai adesea, este putin analizat cand vine vorba de sentimente. Pe mine una, m-a interesat destul de mult subiectul omenire si am ajuns, inevitabil sa ma critic si sa critic mare parte a personajelor. Asta suntem, personaje care jucam niste roluri si cand suntem depistati ne suparam. Ne este greu sa ne acceptam defectele deci de la sine inteles ca nu le vom putea accepta pe ale altora.

Aceasta idee de a clasifica oamenii in doua categorii s-ar putea sa fie contrazisa de multi. Evident, exista si argumente. Dar v-as ruga sa va mai ganditi o data, de mai multe ori. Nu cumva suntem “asa”, indiferent de situatie? E drept ca in timp ne schimbam. Luati si analizati un caz, o persoana. Viata acelei persoane nu urmeaza un curs anume? Nu cumva sunt anumite segmente pe care le puteti anticipa? Nu vreau sa evidentiez decat ca, avem un caracter. In timp, calitatile sunt eclipsate de intamplarile care ne-au facut mai reci, mai precauti, mai tacuti, mai critici, mai rai.

Ce cred eu? M-am luat pe mine drept caz de studiu. Sunt ipostaze in care ma pun adeseori, numai pentru a ma cunoaste mai bine. Am si reusit. Am facut comparatie cu cei din jur. Am gasit ceva ce avem in comun. Credinta ca ne vom schimba. Eu cred si vreau sa fie altfel. La fel si cei care ma cunosc. Diferenta intre mine si ei este ca eu spun ca nu ma voi schimba si tot vor a ma contrazice. Ce gasesc interesant este ca ei spun ca se vor schimba si nici nu au de gand, ori daca da, nu au nici cea mai vaga ideea ca acest lucru nu se va intampla niciodata. Insa cu totii cautam un suflet bun. Pe care sa nu-l impartim cu prea multi. Si aici este gresit sa visam. Se spune sa iei omul asa cum este. Daca poti. Omul insa este dupa cum vrea sa para. Numai cu o buna analiza, un simt al cunoasterii si fara a ma lasa influentata de gesturi am descoperit ca oamenii sunt simplu de cunoscut. Mai greu de acceptat. Imposibil de schimbat. Greu de evitat. Cred ca in cautarea aceasta a fericirii, vrem pe cineva bun cu noi si mai putin bun cu ceilalti. Atunci suntem multumiti de noi insine, atunci putem afirma ca suntem iubiti, respectati, apreciati, mai bine spus: suntem lumea intreaga pentru o singura persoana.  Este atat de importanta si atat de rar de gasit aceasta situatie dar consider ca este necesar a incerca sa o avem, fiecare dintre noi. Prea putini acesti oameni dar daca ai dat de vreunul, pretuieste-l! E poate unicul exemplar. Nu suntem capabili de accepta realitatea faptelor si a firii si acesta este drumul catre necunoscutul primejdios.

Fiecare om imbatraneste. Din ziua in care te-ai nascut, imbatranesti clipa de clipa, zi de zi. Copilaria e un flux, tineretea la fel, doar batranetea se termina. Singura calitate a batranetii este ca iti aduce odihna finala. Insa exista cateva legi pentru varsta de mijloc… In ceea ce ma priveste, n-am fost niciodata copil, n-am fost niciodata tanar, nu voi fi niciodata batran si nu voi muri niciodata. Eu cunosc singurul lucru din mine care este neschimbator si etern.

Prima lege este Legea lui De Never:

“Sa nu faci niciodata speculatii cu privire la ceea ce se stie in mod sigur”.

Stii foarte bine ca imbatranesti, nu are nici un rost sa faci speculatii pe tema asta, pentru ca ai sa fii si mai nefericit.
De fapt, in afara de moarte, nimic in viata nu e sigur; se pot face speculatii cu privire la toate, exceptand moartea. Iar batranetea este usa spre moarte.

Ale legi sunt:

“Varsta de mijloc e atunci cand incepi sa-ti confunzi sentimentele cu simptomele.”
“Stii ca ai imbatranit atunci cand o fata iti spune NU, iar tot ce simti este usurare.”
“Batranetea e atunci cand incepi sa stingi lumina din economie si nu din motive romantice.”
“Batranetea e acea perioada a vietii in care ideea de a merge inainte este sa ramai la acelasi nivel.”
“Batranetea este atunci cand poti sa faci tot atat cat ai facut intotdeauna, dar ai prefera sa nu faci.”

Daca viata ta s-a deplasat pe orizontala, esti doar batran; daca insa viata ta, constiinta ta, s-a deplasat pe verticala, in sus, ai atins cu frumusetea si gloria batranetii. In Orient, batranetea e sinonima cu intelepciunea.

Un om merge spre cunoaştere în acelaş fel în care merge spre război: cu teamă, cu respect, cu atenţie şi cu o încredere desăvârşită.

Simt că sunt într-o luptă permanentă cu slăbiciunea şi limitările personale, cu forţa care se opune creşterii întru putere şi cunoaştere ….. cu forţa care mă ţine la un destin obişnuit……forţe care mi-au determinat  istoria personală. Caut impecabilul în orice acţiune oricât de neînsemnată n-ar părea….. Şi deşi acţionez după reguli, principii, uneori prejudecăţi….. corpul îmi este racordat în aşa fel încât prelucrează informaţia şi experimentează viaţa în felul său propriu….. fără a-mi lăsa loc de îndoieli.

Cunoaşterea  m-a împins la a mă regăsi  în nebănuite senzaţii, la a mă contopi cu energia celor ce i-am iubit…. prin bucurie şi acţiuni mai puţin obişnuite, tot ea m-a condus la a renunţa la structura viechii mele vieţi, prin reîntâlnirea cu nişte formidabili alţii….Privesc în urmă şi fiecare pas, fiecare clipă îmi dă un sentiment născut din febra căutării libertăţii şi a acelui chip ascuns al fiinţei mele…. Nu m-am considerat niciodată o “maestră” în această căutare (cum nu există maeştri care pot trăi vieţile noastre pentru noi sau merge cu paşii şi ritmul nostru)…. Simt că momentul a sosit….. În sfârşit …. Viaţa a pus mâna pe mine şi simt că nu îmi va da drumul până nu-mi duc la bun sfârşit misiunea….

“Perfectiunea nu exista. Un om viu nu e niciodata perfect, iar invatatura nu se refera niciodata la perfectiune, ci la totalitate.

Fiti cat mai totali, dar nu uitati care este diferenta. Idealul perfectiunii afirma: ”-nu fi manios, nu fi gelos, nu fi posesiv, nu gresi.” Idealul totalitatii inseamna: -daca esti manios, fii manios in totalitate; daca iubesti, iubeste cu toata fiinta ta; daca esti trist, fii trist pana la capat. Poti face orice, dar nu fi partial. In acest fel, vei cunoaste frumusetea.

Un om total e frumos. Un om perfect e mort. Avem nevoie de toate anotimpurile. Omul autentic include in fiinta sa toate starile posibile, dar le traieste pe deplin constient. Aceasta e singura diferenta, dar este suficienta pentru a face din oricine un om frumos.”

Au ochi si nu vad. (Sfânta Scriptura)
Omul este capabil a-L cunoaste pe Dumnezeu numai întru atâta cât i S-a revelat Dumnezeu. (A. Comorosan)
Fara Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaste pe Dumnezeu. (Sfântul Irineu)
La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gândi. (Christos Yannaras)
Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea noastra; daca ar fi cuprins, nu ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)
Fratilor, câta vreme v-am grait despre cele ceresti, toti ati adormit, iar când am început a însira palavre, îndata v-ati trezit … (Everghetinos)
Când gândirea nu se mai împrastie printre cele din afara si nu se mai împrastie în lume, prin simturi, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridica pâna la contemplarea lui Dumnezeu. (Sfântul Vasile cel Mare)
Cea mai mare dintre învataturi este sa te cunosti pe tine însuti; daca cineva se cunoaste pe sine, Îl va cunoste si pe Dumnezeu. (Sfântul Clement Alexandrinul)
Cel ce se cunoaste pe sine, cunoaste totul. (Sfântul Isaac Sirul)
A-L întelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu neputinta. (Sfântul Grigorie de Nazianz)
Uita de tine si cunoaste-ti sinele ! (Cuviosul Varsanufie)
Cunoasterea adevarata implica recunoasterea necunoasterii. (Cunoasterea lui Dumnezeu înseamna patrunderea în – n.n.) întunericul supraluminos al Dumnezeirii. (Sfântul Dionisie Areopagitul)
În contemplatia mistica, omul nu vede nici cu mintea, nici cu trupul, ci cu duhul (…), iar aceasta experienta fericita si plina de bucurie (…) face ca mintea sa treaca dincolo de toate lucrurile. (Sfântul Grigorie Palama)
Din dragoste izvoraste cunoasterea. (Talasie Libianul)
Cunoasterea existentei lui Dumnezeu este sadita în chip natural în noi. (Sfântul Ioan Damaschin)
Adevarata cunoastere poarta în ea pecetea dragostei. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
Cunoastere însemna a te uita pe tine, gândindu-te la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
Sa cunoasteti dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoastere. (Sfânta Scriptura)

Cu cat omul se afunda in concepte si nu are credinta in Dumnezeu, cu atat se indeparteaza de scopul sau care este mantuirea sufletului sau. Omul simplu il cunoaste pe Dumnezeu, omul smerit, nu inteleptul, intelepciunea si revelarea complexitatii umane vine abia apoi, dupa ce omul a invatat pur si simplu sa iubeasca si sa creada.
Incearca sa-L cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea si ea se va indeparta de Dumnezeu, incearca sa-L iubesti si intelegerea va veni de la El. Calea dinspre ratiune inspre iubire este intotdeauna anevoioasa si nu se stie daca pana la urma vei dobandi ceea ce doresti.

Am citit zilele trecute un blog despre “soul mate”. Despre suflete pereche… si mi-am ridicat si eu intreabrea asta.

Ce sunt oare sulfetele pereche? Exista?

Ne asemenam oare cu lemurieni care aveau, fiecare individ, si parte feminina si parte masculina. Din cauza mandriei si a dorintei de cunoastere, desi ei cunoastea TOT si comuncau prin ganduri si forme de levitatie, ei au ajuns sa de divizeze, fiecare individ in parte feminina si masculina. Din cate am studiat eu problema asta pana acum, poate ca este singura care are o relevanta. Datorita acestei divizari, s-au creeat sufletele pereche, fiecare ajunsesera sa isi caute jumatatea in care s-a divizat. Toata aceasta teorie se bazeaza insa pe reincarnare. Ne-am divizat in sex masculin si sex feminin, si apoi in fiecare viata nu facem altceva decat sa ne cautam jumatatea in care ne-am divizat. Poate ca asa e… poate ca din acest motiv cautam, unii din noi, jumatate din viata sau chiar mai mult, sufletul nostru pereche.

Ma uit la lumea din jur… sunt destui cei care nu cred, insa sunt si mai multi cei care cred. Cred in asta… de ce? Poate pentru ca lor viata le-a demonstrat ca exista suflete pereche? Sau poate ca nu au intalnit o persoana langa care sa simta ceva de genul asta si atunci apar speranta si credinta? Poate ma simt bine cu persoana langa mine, insa e ceva ce nu e ok, si atunci concluzionez ca nu el/ea este ACEL/A penru mine… si sper… sper ca poate acolo undeva e cineva care sa fie my soul mate. Poate pur si simplu s-a creeat aceasta conceptie de-a lungul timpului… pe un fundal mai mult sau mai putin adevarat.

Eu personal… ei…

Este cumva de genul asta: cred si nu cred. Sau mai bines pus, nu prea mai cred! Am avut, in viata mea, cativa ani in care, probabil ca orice fata, am crezut si in suflete pereche si in printi calare pe cai albi. Tot in acelasi timp, viata se chinuia cu desavarsire sa imi dovedeasca totusi ca aceasta perioada este una… de poveste. Nu mi-a aparut niciodata la geam un print calare pe un cal alb. Mi-a aparut insa un om, langa care mult timp am simtit ca am desoperit acel suflet pereche….

Asta atunci! Acum? Acum realizez ca totul este potrivire sau nepotrivire de character, bad or good timing. Sunt intradevar oameni care si-au descoperit omul langa care pot fi ok, insa… ca exact ca si “dar”, este si un foarte mare “insa”…

In orice relatie, orice inceput este de poveste, daca exista atractie fizica (pentru ca de aici incepe totul), o buna bucata de timp, mai mica sau mai mare, totul este si pare de poveste. Ceea ce mi se pare mie ca incepe sa aiba legatura cu soul mate, devine abia dupa aceasta perioada. In momentul in care apar obisnuinte, in care ajungi sa cunosti cat de cat persoana respective. Apare in momentul in care sufletul este plin, de ambele modalitati de “indragosteala”: prima, si cea mai frumoasa este cea care, la in ceput, ia nastere din sentimente pure care incep sa creasca datorita persoanei de langa tine, este ceea ce in mod direct “creeaza si creste “ celalat in tine; cea de-a doua, oarecum inevitabila si oarecum egoista si perversa (nu in sensul pur al cuvantului), este cea pe care o adaugi tu gratuit intregii povesti. Este cea cu care tu alimentezi totul, este un extra, care, de multe ori te duce la drumul potrivit, de multe ori insa… alimentarea asta gratuita nu duce nicaieri.

Ca atare, ceea ce spuneam mai devreme, ceea ce mi se pare a avea legatura cu soul mate, este prima forma de “indragosteala” si mai ales momentul in care poti trece peste cea de-a doua. Momentul de dupa asta este cel care primeaza… ce si cum se intampla in sufletul tau in cele mai pure forme.

Exact cum spuneam, cred in potrivire si nepotrivire de character. Daca exista potrivire, totul incepe sa prinda contur chiar de la inceput, simti efectiv cum prinde forma. Mi sa intamplat cei drept si varianta in care totul a prins forma si contur si pe parcurs am realizat ca nu are nicio legatura cu potrivirea, ci mai degraba cu nepotrivirea.

Banui ca fiecare ati trecut la un moment dat, prin faza in care ati cunoscut pe cineva langa care totul se potriveste, totul are sens si prinde contur, in unele cazuri exista completare de idei, in altele simetrie pe mess cu aceleasi cuvinte etc. EU cred, ca astea apar din dorinta fiecaruia de a arata cei mai bun din el si de a-I trasnmite celuilalt numai lucruri bune si pozitive. S

a nu fiu inteleasa gresit, nu vreau sa distrug acest mit, concept de suflet pereche. Insa am incercat sa patrund mai mult in cuplul acesta de cuvinte… si cam asta am ajuns sa cred.

Revenind la idea cu potrivirea… oricat de mult te simti bine cu o persoana, si crezi ca te si potrivesti sufleteste cu ea, apar discrepante, unele mai evidente, care duc si la moartea relatiei, unele mai putin evidente, de care efectiv nu ne prindem, si unele remediabile, de care ne prindem si peste care putem trece cu adevarat.

Soul mate sau suflete pereche, mi se pare, ca este un mix de tot ceea ce insemana o relatie, “indragosteala” de ambele varinate dar cu siguranta primeaza cea pura si crescuta de celalalt in tine, discrepante, insa numai cele care pot fi remediate, intelegere reciproca pana in cea mai intunecoasa camaruta a sufletului, comunicare, sinceritate si deschidere, incredere… da, pot exista urme de gelozie… sau nu… cand spui gelozie déjà ajungi la forma ei mai avansata, rectific, pot exista griji si preocupari la adresa persoanei de langa tine… cand déjà apare gelozia… nu e de bine. Ei da! Asta este o alta parte.

Daca apare ceva mai major care disturba relatie, de genul… gelozie, lipsa de comunicare, etc, atunci clar nu poate fi vorba de suflet pereche… mie mi se pare ca daca esti langa sufletul tau pereche… orice lucru egativ, discutat, devine unul pozitiv, pentru ca in urma discutiei fiecare invata si il intelege pe celalalt, daca insa discutia… nu decurge in armonie (si aici nu ma refer la lupte Greco romane), ma refer sa fie o discutie, cu cateva explicatii in care totul se intelege si e o armonie totala.

Da… prea mult déjà… sunt multe de spus, sunt multe de analizat… primit ca voi continua!

Desi traim vremuri in care informatia, la prima vedere, este mai usor de gasit ca niciodata, consider ca traim intr-o epoca a dezinformarii civice.  Una dintre virturile regimului politic in care traim este posibilitatea implicarii fiecaruia dintre noi in “bunul mers al societatii”, dar putini sunt cei care cunosc parghiile prin care isi pot aduce aportul acestui demers. Fac parte dintr-o generatie “post-decembrista” derutata civic care, inainte de a-si exercita drepturile, se lupta mai intai sa le descopere si sa le inteleaga substanta. Nu mi s-a negat niciodata vreun drept, dar nici nu am simtit vreodata ca statul roman a venit in intampinarea mea pentru a-mi arata posibilitatile pe care le am pentru a fi un bun cetatean. Rezultatul este deturnarea societatii romanesti de la drumul spre o societatea compacta catre o suma de indivizi cu interese proprii, care se lupta dupa regulile “selectiei naturale”.

Prin urmare, sunt dintre sustinatorii predarii Educatiei civice in licee. Este impropriu spus sustinator, deoarece inca nu am auzit vorbindu-se despre un astfel de demers.  “Cultura civica” (daca nu ma insel, asa se numeste materia) este predata in scoala generala unor copii care sunt prea mici pentru a intelege toate implicatiile civismului. In licee insa, cand majoritatea elevilor implinesc varsta majoratului, si deci capata capacitatea deplina a exercitiului drepturilor lor,  cultura lor civica este lasata pe mana televizoarelor sau a internetului. Acest lucru duce la deruta, la confuzie, si nu din reaua-credinta a institutiilor mass-media, ci din alte motive, pe care le veti regasi descrise mai jos. Se ajunge astfel la urmatoarele situatii:

Oamenii nu stiu ce aleg, de ce aleg. Astazi este o zi importanta pentru Romania, isi alege presedintele, dar oare cati dintre alegatori au cat de cat o idee despre prerogativele unui presedinte? Prin urmare, care sunt criteriile de selectie? Fara a da vreun nume, am auzit candidati facand promisiuni care depasesc competenta unui sef de stat. S-au facut promisiuni in numele Parlamentului, a Guvernului; de aici se sa inteleg ca renuntam la separatia puterilor in stat sau ca nici candidatii nu stiu prea bine ce presupune “fisa postului” unui presedinte? Sau oare ca se profita de naivitatea civica a populatiei tarii, care “ii crede pe cuvant”, indiferent de  ce li se pune pe tava angajamentelor asumate de candidati? Un astfel de lucru mi se pare inadmisibil.

Vin cu inca un exemplu electoral: nu am inteles nici pana astazi esenta campaniei electorale ce a avut loc pentru alegerea parlamentarilor. S-a dezinformat, consider, pe doua paliere: data fiind inovatia mai mult sau mai putin inspirata a votului uninominal, candidatii s-au comportat asemeni unor veritabili eligibili pentru functiile publice din administratia publica locala. Au insistat deci pe problemele colevtivitatilor locale. Si asta mai ales in zona rurala. Lucrul mi s-a parut cel putin ciudat. La televizor, confruntarea parlamentara s-a transformat intr-o veritabila campanie electorala pentru alegerea unui prim-ministru.  Da, era normal ca fiecare partid politic sa iasa in fata cu cate un lider de imagine – insa de aici pana la transformarea alegerilor parlamentare in niste alegeri pentru desemnarea viitorului prim-ministru mi se pare cale lunga. Putin “off topic”, ca sa ma exprim occidental. Da, acordarea votului de incredere pentru desemnarea facuta de presedinte este una din prerogativele sale, insa numai una din extrem de multe. Plus ca realitatea a si dovedit ca nici unul dintre cei aflati la dezbateri in acea perioada nu a devenit prim-ministru, aceasta fiind o alta discutie. Cu toate acestea am vrut sa spun ca o populatie dezinformata din punctul de vedere al functiilor pe care el au diferite institutii publice este usor de manipulat, de pacalit, acea campanie electorala ocolind esenta prerogativelor parlamentare, deturnandu-le spre niste posibile consecinte ale alegerii unor reprezentanti din diferite formatiuni politice colorate (pictate, mai bine spus) intr-un fel sau altul.

Depasind zona politica, ma intreb, cati tineri stiu despre ce inseamna societatea civila? Cati stiu despre lucrurile pe care le poate face un ONG pentru comunitatea in care traiesc (si mai ales despre posibilitatea de a avea initiativa legislativa printr-un astfel de instrument)? Cati isi doresc sa schimbe ceva din neregulile care ii inconjoara? Cati prefera sa plece in alta parte, unde lucrurile au fost cu grija puse la punct de catre cetateni cu constiinta civica din locurile respective, decat sa revitalizeze societatea in care traiesc? Nu am un raspuns. Insa nu ii condamn pe cei care isi doresc sa plece, deoarece nimeni nu le-a spus ca au sansa de a remedia problemele ce formeaza “mediul inconjurator”, si ca solutia se afla in mainile lor. Nimeni in liceu nu le-a pus in mana o Constitutie si, mai ales, nu le-a descifrat-o pentru a-i face sa inteleaga ca raspunsurie anumitor probleme se constituie din insusi atitudinea lor pro-activa, si nu numai reactiva, din punct de vedere civic.

Ca tot am vorbit de mediu: chiar ne asteptam ca cineva sa conserve protectia mediului daca nu este invatat, inca din scoala, de importanta acestuia? Oare “constiinta mediului” nu tine de educatie? Eu personal nu cred ca o generatie care invata ca defrisand iresponsabil isi scurteaza speranta de viata va mai fi indiferenta fata de astfel de gesturi.

In concluzie, sunt de parere ca inca din adolescenta cetatenii romani trebuie sa isi capete libertatea intelectuala. Avem libertate politica, au murit oameni pentru ea, insa fara a fi si liberi din punct de vedere moral si intelectual, suntem inca niste masini teleghidate. In acest sens, libertatea inseamna cunoastere. Un om care isi stie drepturile, care stie cum sa se implice in societatea in care traieste, care stie de ce pune o stampila intr-un patratel sau altul, este cu adevarat liber.

“Parcursul tau terestru a fost prestabilit chiar in momentul in care te-ai despartit pentru prima oara de unitatea divina: efectul seamana cu un bumerang care a fost lansat si care poarta deja in el chiar in momentul lansarii toate fortele care ii determina circuitul si distanta pe care o va parcurge, dar si timpul necesar pentru o reveni la punctul de plecare.

Caracterul tau actual si destinul tau sunt alcatuite din aceleasi forte, ambele fiind rezultatele unor cauze si ale unor efecte, ale unor actiuni si reactii, ale faptelor si experientelor din nenumaratele tale vieti anterioare prin care s-a manifestat Sinele tau si care s-au cristalizat in cele din urma in personalitatea ta actuala. Cum este caracterul iti este si destinul, deci si viitorul. Sinele isi emana energiile sale creatoare in actuala incarnare prin filtrul caracterului, iar aceste energii creeaza in strafundul sufletului viziuni onirice care sunt proiectate in exterior, in lumea materiala, unde se manifesta sub forma “persoanei” si a “destinului”. Sinele emana aceleasi forte creatoare in toti oamenii, dar enorma diferenta intre aceste viziuni onirice – faptul ca exista persoane si destine atat de diferite – se datoreaza nenumaratelor influente la care au fost supusi oamenii de la caderea lor din unitatea paradisiaca.

Aceste proiectii in viitor ale Sinelui nu sunt inca materializate dar isi astepta realizarea in strafundurile sufletului, in inconstient; ele pot deveni “realitate” sau pot ramane simple “viziuni onirice” in functie de nivelul de constiinta cu care se identifica omul.”

Poţi afla ceva nou (sau nu) în fiecare zi pe: http://www.learnsomethingeveryday.co.uk/ (dacă vrei)

via SmissMiss

Sunt o fire temperamentală. Sunt Săgetător.

Nu ştiu dacă ţine de zodie, (personal nu cred în influenţa astrelor asupra destinelor – inexorabilitate -, sunt mai degrabă adeptul “liberului arbitru” – motiv pentru care nu mi-a plăcut niciodată balada Mioriţa, întrebându-mă întotdeauna, de când am mai “crescut”, de ce ciobanul “a ales” (ciudat, verbul ţine de liberul arbitru!) să stea şi să-şi aştepte moartea – împlinirea destinului – când avea cel puţin o opţiune de a ieşi din această implacabilitate…ceea ce m-a făcut, de multe ori, nu doar o dată, să mă gândesc la noi, ca naţie….suntem ca ciobanul din baladă….aşteptăm să ni se împlinească “destinul”  care ne-a fost dat, gândind că aşa a fost să fie, având deja cele două repere: Yalta şi Malta….)

Observ că îmi plac parantezele (umplute de încrucişări de gânduri)…Aş putea pune multe paranteze în paranteze…Aş putea.

Să revenim însă.

Zodiacul spune că principalele calităţi ale zodiei sunt cinstea, generozitatea, viziunea, iar cea mai puternică dorinţă e să-şi lărgească orizontul.

N-am obiecţii. Mă regăsesc.

Sunt Săgetător.

Se pare, însă, că optimismul meu exagerat (cu care deseori sau aproape întotdeauna îi molipsesc ŞI pe cei din jur) e catalogat ca defect.

Şi am încercat să înţeleg şi de ce.

Probabil e asimilat lipsei realităţii sau câteodată lipsei lucidităţii situaţiilor.

Eşti prea optimist…adică nu îţi dai seama, de fapt, că paharul pe care TU îl vezi pe jumătate plin, se va goli???….Şi atunci?

(Asta e chestia cu optimistul care, privind un pahar umplut pe jumătate, întrebat fiind, va spune ÎNTOTDEAUNA că e pe jumătate plin – doar e optimist, nu? – iar pesimistul va răspunde deasemenea, ÎNTOTDEAUNA, că acelaşi pahar este, în realitate (realitatea lui), pe jumătate gol.)….aici cred că ar trebui să folosesc , de fapt, şi paranteze drepte…

Constat că în viaţă predomină parantezele…şi jumătăţile. Unele doar în stare de conţinut…sau şi în stare de conţinut…fără a le poseda practic. (Aici, cu siguranţă, nimeni nu va înţelege ce am vrut să spun de fapt).

Deci optimismul meu exagerat mă împiedică să văd “sumbra” realitate care mă va putea copleşi la un moment dat al existenţei mele.

Asta e…sau va fi…nu ştiu…(partea cu destinul)

Partea cu liberul arbitru…asta ţine de acest OPTIMISM, şi va ţine toată viaţa!

Viaţa mea.

Sunt o persoană pozitivă.

Îmi influenţez gândurile şi pot influenţa şi gândurile altora. Sunt pe aceeaşi frecvenţă de unde (cerebrale) cu persoanele care îmi sunt dragi.

Şi le transmit gânduri pozitive.

Se pare că influenţez şi evenimente. Din viaţa altor persoane. Neprietene.

Sper să fie doar simple coincidenţe.

Sunt o persoană idealistă, spune zodiacul.

Da, o afirm.

Categoric, aceasta sunt eu. O idealistă. În căutarea perfecţiunii. A atingerii perfecţiunii mai degrabă.

Un defect pe care mi-l recunosc (în sinea mea şi acum o fac şi public) – nu-mi recunosc câteodată limitele (cred că acest cuvânt “limită”, în ceea ce mă priveşte, NU există) şi mă bag în situaţii care câteodată îmi depăşesc posibilităţile.

Dar cum ÎNTOTDEAUNA am fost un om de cuvânt şi de onoare…găsesc o ieşire dintr-o situaţie care m-ar putea pune într-o lumină nefavorabilă. EXPLICAŢIILE. Date cu francheţe.

Sunt o persoană onestă. Caracteristica mea esenţială.

Conştientă fiind de multitudinea de calităţi care-mi definesc personalitatea magnetică (dublată de un simţ al umorului pe care chiar îl am, nu doar îl declar), îmi recunosc defectul de a fi arogantă.

Defect explicabil, nu? Prin prisma explicaţiei “motivului”!!!!!

Sunt un spirit liber.

Da.

Îmi doresc să excelez în toate şi să-i întrec pe cei din jur.

Da. De când eram mică. Moştenire genetică. Mulţumesc, tata, de acolo din ceruri! Ştiu că m-ai văzut. Şi mă vezi.

Dau dovadă uneori de exces de zel.

Da. De aici gafele. Mai fac şi gafe. Câteodată…de mai multe ori…

Nu îmi plac lucrurile impuse.

Am mai spus-o. “Despre mine”.

Sunt o persoană intuitivă. Altă caracteristică esenţială.

Şi nu mă înşel. Aproape niciodată.

Apreciez sinceritatea.

Nu, nu o apreciez.

DOAR asta contează. Este CONDIŢIA ESENŢIALĂ pentru a-ţi găsi un drum spre un loc în inima mea.

Sunt logică, ştiu să-mi argumentez o idee, am un ridicat simţ al dreptăţii.

Sunt un justiţiar. Cauzele altora au fost întotdeauna prioritatea mea. Asta înseamnă PRIN şi PENTRU.

Alţii.

Asta se mai cheamă şi altruism.

Nu suport să fiu criticată sau combătută într-o idee.

Defect?

Sau nu?

Întotdeauna am dreptate. Întotdeauna.

Ştiu ce spun.

Nu ascult de nimeni.

Ba da.

Ascult de câteva persoane. Sunt singurele care mă pot tempera. Vreau, când e cazul, să fiu temperată. Admit.

În concluzie:

Într-un Săgetător se dă o luptă între latura sa perfecţionistă, generoasă, şi latura negativă, dominată de impulsivitate, orgoliu, nerăbdare.

Toate acestea sunt eu. Camelia.

Săgetător.

Autentic.

Mi s-a imputat deseori ca incerc sa substutui cunoasterii propria-mi experienta, careia ii rezervez o importanta exagerata. In realitate, nicio experienta, oricat de reala si autentica ar parea ea, nu se poate substitui unei definitii savante, riscand sa corupa definitiv si ireversibil cunoasterea adevarata, care n-are nimic in comun cu emotiile primitive si rudimentare ale unui individ ce isi imagineaza ca are acces la ea doar pentru ca a suferit o experienta traumatizanta sau euforica. Sunt necesare zeci, sute de mii si milioane de destine, din care se extrage numitorul comun, care poate face cat de cat inteligibile niste simple reflexe. Simple doar la prima vedere. La a doua insa, tabloul se complica tragic. E nevoie aici de privirea unui expert, purificata  de impulsurile subiective si vulgare, indiferent cum – citind sute, mii de volume specializate ori castrandu-se in sensul adevarat al cuvantului.

Nu pot pretinde in niciun caz ca pot invoca propriile mele experientele in calitate de exemple ilustrative, care ar putea fi luate drept cunoastere, din simplu motiv ca nu am lecturile suficiente si necesare. Tot ce pot face e sa le expun cat mai fidel unui specialist cu ochiul avizat, pentru a fi interpretate  la justa lor valoare, credibil si, eventual, fara gres. Cu alte cuvinte, ar fi valabila regula aplicata violatelor: relaxeaza-te si delecteaza-te, daca oricum nu poti schimba nimic.

“Sa fii capabil sa nu faci un miracol - sesizati frumusetea acestor cuvinte. Era capabil sa le faca,dar si sa nu le faca.

Un taoist nu face decat ceea ce este absolut necesar. Viata lui este aproape la fel ca o telegrama. O telegrama e intotdeauna mai expresiva decat o scrisoare. Ea spune foarte multe lucruri in numai cateva cuvinte, caci nu include nimic din ceea ce nu e necesar.”

Zen-ul este alcătuit din două mari structuri: SANSHI-MONBO (învăţarea Legii – Dharma – sub directa îndrumare a unui maestru Zen şi KUFU-ZAZEN (meditaţia Zen personală).

Prin acestea, practicantul, folosindu-se de efortul propriu, îşi stabileşte o situaţie personală ideală, şi apoi se străduieşte prin încercare şi eroare să o atingă pas cu pas.

Deşi atât de diferite, SANSHI-MONBO şi KUFU-ZAZEN sunt necesare amândouă pentru ca Zen-ul să fie complet.

La origine Zen-ul era practicat cu scopul de a atinge o iluminare spirituală denumită SATORI.

Procesul practicii Zen conduce la o “stare alterată de conştiinţă” (ASC) sau “la descoperirea propriului sine real” (reorganizarea sinelui), în care “descoperirea propriului sine real” ia locul “graniţelor de siguranţă ale sinelui”.

Spus mai simplu, practicanţii de Zen observă că personalitatea lor se modifică în direcţii pozitive.

SATORI- iluminarea -este o “conştiinţă intuitivă” care poate fi doar experimentată şi înţeleasă prin propriile acţiuni directe.

Scopul practicii Zen este de a aspira către Nivelul Cel Mai Înalt Al Vieţii Ca Fiinţe Umane. 

Experienţele de SATORI afectează cunoaşterea şi modelele cognitive; lucrurile vor putea fi privite din ipostaze noi, având ca rezultat schimbările de personalitate ca urmare a schimbărilor propriei cunoaşteri.

Una dintre aceste schimbări se referă la ÎNCEPEREA VEDERII LUCRURILOR DINTR-UN PUNCT DE VEDERE ALTRUIST.

Cum nu cred în existenţa altruismului exponenţilor acestor timpuri în care mulţi sunt tineri şi neliniştiţi unii mai mult ca alţii, concluzia este următoarea:

Ori nu sunt prea mulţi practicanţi Zen…ori cei care o fac nu au înţeles ce vor de fapt de la ei şi de la viaţă…şi de la alţii.

Până atunci însă, fiţi Zen!

Sau măcar fiţi!

De multe ori raspunsurile la un astfel de chestionar ne ajuta sa ne cunoastem mai bine. Completati anual acest chestionar si va veti da seama cat de mult v-ati schimbat…

- In ce consta, pentru tine, fericirea perfecta?

- Ce te face sa te (mai) ridici din pat dimineata?

- Cand e ultima oara cand ai avut o explozie de ras?

- Cand ai plans ultima oara?

- Care e principala ta trasatura de caracter?

- Care e principalul tau defect?

- Cu ce personaj te-ai identifica mai mult?

- Care sunt eroii tai astazi?

- Care e personajul tau preferat dintr-o opera de fictiune?

- Unde ti-ar placea sa calatoresti?

- Ce calitate preferi la un barbat?

- Ce calitate preferi la o femeie?

- Care sunt scriitorii tai preferati?

- Care e compozitorul tau preferat?

- Ce cantec fredonezi cand esti sub dus?

- Care e cartea pe care o iubesti cel mai mult?

- Ce film ti-a placut cel mai mult?

- Care e pictorul pe care-l preferi?

- Care e bautura ta preferata?

- Ce culoare preferi?

- Care crezi ca e cea mai importanta reusita a ta?

- Care e cel mai mare regret pe care il ai?

- Ce talent ti-ar fi placut sa ai?

- Ce iubesti mai mult pe lume?

- Daca ai putea schimba ceva la felul cum arati, ce anume ar fi?

- Ce detesti mai mult?

- Care e ocupatia ta preferata?

- Care e cea mai mare teama pe care o ai?

- In ce imprejurari obisnuiesti sa minti?

- Care e deviza ta in viata?

- Cum ti-ai dori sa mori?

- Cum ar suna epitaful care ai vrea sa ti se scrie?

- Daca l-ai intalni pe Dumnezeu, ce ai dori sa-ti spuna?

Un om vine la maestru sa il intrebe in ce masura este omul independent, liber. Este liber complet, sau exista o limita? Exista destin, kismet, soarta, un Dumnezeu ce face limita sub care nu poti fi liber?

Misticul a raspuns in felul sau – nu logic, ci existential. A spus:

- Ridica-te.

Omul trebuie sa fi simtit ca este un raspuns stupid: ”L-am intrebat ceva simplu, si ma pune sa ma ridic”, dar a spus: ”Sa vad ce se va intampla.”  S-a ridicat.

Si misticul a spus:

- Acum ridica-ti un picior.

Deja, omul o fi crezut ca a venit la un nebun; ce legatura are asta cu libertatea, cu independenta? Dar acum, daca a venit… si probabil era acolo o mare de discipoli si misticul era asa de respectat; sa nu-l urmeze ar fi fost o lipsa de respect, si nu era niciun rau in ceea ce l-a rugat sa faca. A  ridicat un picior de la pamant, deci era cu un picior in aer si cu unul pe pamant.

Si maestrul a spus:

- Este perfect. Doar inca un lucru. Acum ridica si celalalt picior in aer.

Este imposibil! Omul a spus:

- Imi ceri imposibilul. Mi-am ridicat piciorul drept. Acum nu pot sa il ridic pe cel stang.

- Dar erai liber. La inceput puteai sa iti ridici piciorul stang. Nu era nicio ordine care sa te lege. Erai complet liber sa alegi ce picior sa ridici. Nu am spus nimic despre asta, tu ai decis. Tu ai ridicat piciorul drept. Tocmai prin decizia ta, ai facut imposibil ca piciorul stang sa fie ridicat. Nu te preocupa de soarta, kismet, Dumnezeu. Doar gandeste-te la lucrurile simple, a spus maestrul.

“Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în sufletul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorinţelor şi patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viaţă. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în puritatea lor se aseamănă forţelor care acţionează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care creşte; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecţiuni superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simţit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice. O astfel de reprezentare are puterea să trezească sufletul, dacă i te dăruieşti ei în cufundare interioară. “

Este cursul de teorie a cunoaşterii ţinut între anii 1925-1926.
Cartea a fost editată la Editura Crater, Bucureşti, 2000.
Cartea este oferită în format ebook (400 k).

Descarcă: aici

“-Exista intelepciune la minut?

-Cu siguranta exista, a raspuns Maestrul.

-Dar un minut nu este prea putin?

-Nu, dureaza cu 59 de secunde prea mult.”

Maestrul le-a explicat mai tarziu discipolilor uluiti:

-Cat timp dureaza pentru a vedea luna?

-Atunci, de ce sunt necesari toti acesti ani de eforturi spirituale?

-Deschiderea ochilor unei persoane poate dura o viata. Vederea propriu-zisa nu dureaza mai mult de o fractiune de secunda.