Am inceput anul cu un drum prin furtuna. Pe 1 ianuarie 2009 aveam febra dar n-am vrut sa zac in pat. Mi se parea ca ar fi un start prost. Cred ca prin marsul meu, instinctiv, imi aratam disponibilitatea de a merge cu viata.

Nu-mi faceam planuri, dar eram gata sa primesc ce vine. Speram sa capat serenitatea de a accepta ce nu poate fi schimbat, curajul sa schimb ce e in puterea mea sa schimb si intelepciunea sa le disting clar.

Aseara am mers iar. M-am dus incolo, spre nicaieri, prin noapte, prin furtuna si mi-am amintit de inceputul anului, apoi de toate cate s-au intamplat.

Privind inapoi, faptele se leaga intr-o logica transparenta abia acum. Au fost momente cand am decis fara sa am o explicatie, au fost lucruri pe care le-am simtit gandindu-le mai putin. Mi-am ascultat inima chiar si atunci cand mi-a aratat  ca trebuie sa sar in prapastie. Am sarit si in loc sa cad am zburat, am indraznit si m-am dus departe, pana la capatul lumii, am invatat sa iubesc altfel, am ales mereu bucuria, am sperat ca exista lumina chiar cand n-o mai vedeam, am avut incredere.

Scriu la un timp trecut am pastrat bucuria, increderea, rabdarea, prezenta. Sunt daruri pe care le pretuiesc si pe care vreau sa le dau mai departe pentru ca nu e nimic de pierdut sau de castigat pe lumea asta.

Devenirea e transformare, nu acumulare de intelepciune sau mai stiu eu ce. Tot ce vreau e sa ma golesc de inutil, sa experimentez, sa simt, pentru ca eliberarea consta in gesturi nu in teorii.

Am de gand sa traiesc urmand invatatura simpla a bunului Brancusi

„Munceste ca un sclav, creaza ca un dumnezeu si porunceste ca un rege”

Vin rosu, tocanita de soia cu legume, un collie prietenos si-o atmosfera calda. Care, sincer, imi lipsea.

Lucrurile se complica, apele se involbura, corabiile sunt trase si ele la fund. Ideea e ca, la un moment dat,trebuie sa se ridice inapoi la suprafata. Iar apele…se linistesc si ele. Probabil ca nu de la sine, ce-i drept, insa metode si cai exista. Curaj sa fie pentru primul pas, caci restul vine din inertie.

Tăcerea-i o laşitate la fel de mult cât un curaj !

   Se tot clamează despre schimbare, despre cât de bună este şi aşa mai departe, dar nimeni nu o vrea cu adevărat – toţi s-au dedulcit la căldurică, cu tabieturi bine stabilite şi cu idiosincrazii mentale aberante – curajul schimbării îl au doar aceia care nu au nimic de pierdut şi oare cine nu are fie şi ceva iluzoriu de pierdut ?

Iata-ma la Zilele BIZ, ziua 3 – INOVATIE!

Cea de-a treia zi a “Celui mai mare eveniment de afaceri” a inceput in forta!

Costin Raiu, Chief Security Expert Kaspersky ne-a prezentat cum si cand este implementat (daca vreti) inovatia in compania Kaspersky. Inovatia companiei sale vizeaza, in prezent, Retelele Sociale, in mod special Twitter-ul, o “atractie” a virusurilor – Kaspersky sare in ajutor!

Valentin Deac, Director Executiv NOKIA, pune accent pe cele 5 intrebari de care trebuie tinut cont cand discutam despre “Innovation”, respectiv: Why – When – Where – What – How –

Care sunt “pasii de baza?”
1. Change
2. Mental traps
3. Fail forward
4. Thinking out of the box

Mai mult decat atat, dupa spusele lui , Valentin Deac, importanta intr-o companie este invotia culturii organizationale – “Culture of changing” – In ce consta??

1. Passion for innovation
2. Engaging you!
3. Achieving together
4. Very human

Stefan Teodorescu, Marketing Director Fabryo Corporation, ne invata “cum sa ramanem fit in lumea Business”, cum pot brand-urile supravietui si evolua-
Cum nimic nu este imposibil, iata cum pot sa “Supravietuiesti” in mediul Business, apeland la INOVATIE:

1. Stai aproape de consumator – nu uita, merita sa cumpere produsul tau! Aminteste-i acest lucru!
2. Schimbari in obiceiurile consumatorului? Vrea altceva? Anticipeaza acest lucru, ofera-i noi solutii, cu alte cuvinte, nu-l lasa sa se plictiseasca!
3. Castigul consumatorulu = avantajele functionale – ce are de castigat, implica inovatia, aduce acea “noutate”? Vorbeste-i despre acest lucru – comunica inovatia!
4. Nu in ultimul rand, conteaza optimismul!

Customer Centric Innovation a Competitive Discipline – tema “atacata” de, David Gawlowski, de la compania Accenture! – David ne arata Punctele de care o companie trebuie sa tina cont de CLIENT. CUM?

1. KNOW YOUR CUSTOMER:

- meaningful customer insight
- actionable segmentation
2. REACH YOUR CUSTOMER:

- NEW: faces, spaces, places
- NEW: distribution and sales models

3. ENGAGE YOUR CUSTOMER:
- Make them love it & speak about it!
- Match customer values with received service
- AVOID “one-size-fits-all” approach

La final , IOANA MANOIU, Director General GMP PR, ne aduce in discutie importanta CURAJULUI in implementarea Inovatiei!
Iata ideile principale din prezentarea doameni Manoiu:
• Trebuie sa ai Curaj sa INOVEZI – chiar daca unele idei pus si simplu esuaza
• 100% sanse de reusita??? You don not know, do not be so sure about it!
• Teama de esec – Frica de consecinte – impiedica reusita INOVATIEI!
• Traim intr-o cultura cu aversiune la risc – Inovatie : Asumarea riscurilor
• Multe idei inovatoare sunt respinse nu din cauza valorii lor, ci din cauza SENTIMENTELOR pe care le trezesc in noi! – declasarea sentimenteor => esti scos din zona de CONFORT, Cand suntem scosi din zona de confortm, ne intoarcem unde ne simtim “ca acasa”
• Tendinta de a evita esecul – imposibil! Asuma-te responsabilitatea si fii pregatit pentru orice situatie!

Analizand toate prezentarile speakerilor, iata punctul comun, SOLUTIA: Crearea unei culturi in care ESECUL poate fi o optiune, pentru ca riscul nu poate fi asumat total, in conditiile in care ti-e teama de Consecinte! –

Ţi s-a întâmplat vreodată să…

Amâni inevitabilul, până s-a preschimbat în firesc? Să minţi doar pentru că aşa “se cădea”? Pentru că aşa ţi-a venit. Pentru că aşa ai scăpat de ei, de tine, de toţi… Pentru că ai dorit să menajezi. Pentru că adevărul durea. Pentru că adevărul nu îl cunoşteai nici chiar tu. Pentru că realitatea era subiectivă. Întotdeauna există adevărul “tău” şi al “lor”. Pentru că ai fost laş. Pentru că adevărul cere timp şi sacrificiu, însă niciunul nu este prietenul tău bun. Pentru că, la rândul tău, ai fost minţit. Arma adversarului întoarsă spre propriul lui piept – regula nescrisă a jocului primar. Ofer ceea ce primesc şi primesc ceea ce ofer. Pentru că ţie ţi-e bine. Pentru că nu ai cultul “adevărului”. Pentru că nu îţi pasă. Pentru că nu poţi, pur şi simplu, să taci. Pentru că nu vrei să îţi asumi. Pentru că posesorul întrebării nu este şi posesorul răspunsului. Pentru că vrei să îţi depăşeşti limitele. Pentru că nu poţi să îţi depăşeşti limitele. Şi, trebuie să recunoaştem, adevărul ne este multora limită. Pentru că adevărul are, la rândul lui, limite. Bunul simţ. Curajul. Mila. Iubirea. Speranţa. Imprevizibilul. Mda…

Normal că ţi s-a întâmplat. Şi mie. Cu toţii suntem Mincinoşi. Doar limitele ne individualizează. Şi consecinţele.

Sper ca minciunile spuse pentru a proteja, chiar vor proteja. Sper ca minciunile spuse pentru a lovi, chiar vor lovi. Să ne asumăm şi efectul. Suntem mulţi cei care ne lovim cu mândrie pieptul recunoscând “Da, am minţit!”. Frumos. Foarte frumos. Bravo. Dar poti să îţi mai loveşti cu mândrie pieptul când consecinţele ţi-au scăpat de sub control (dacă există aşa ceva)? Atunci când adevărul “tău” a devenit Adevărul? Atunci când adevărul “lor” a fost preschimbat în viaţă sau… în moarte?

Nu mi s-a întâmplat niciodată să mint. Nu mi s-a întâmplat niciodată să spun adevărul. Aruncă cu banul! Data viitoare poate Fortuna va hotărî.

Ai scăpat!

O poveste nepovestită

(continuare)

Prima zi de şcoală. Forfota binecunoscută. Îmi aduc aminte cum îmi tot trăgeam de fustiţa uniformei, căci aveam încă de pe atunci două rotunzimi reliefate – perniţele mele pentru căzăturile ce aveau să vină. Din ce în ce mai multe, mai tari şi mai năvalnic. Am ajuns şi în acea încăpere – ştiam de la el că se numeşte „clasă” – care mi-a părut imensă, ca la dispensar: prea albă, prea curată, prea chitită şi… fără poze. E clar! Aici nu e de joacă! Şi bărbia începuse deja să îmi tremure odată cu ivirea acelui gând. Apoi am zărit o pată mare neagră pe un perete. M-a atras ca o uşă spre tărâmul minunilor lui Alice. Întreaga oră în care învăţătoarea le-a vorbit celorlalţi copii, atât am aşteptat. Să mă ridic. Să ajung la ea. Cioc-cioc! şi să se deschidă. M-a trezit un sunet strident, şi, ca la un ordin nerostit, cu toţii eram în picioare. Aveam să descopăr mai târziu că acel sunet era singura minune din „Ţara Oamenilor Mari”.

Învăţătoarea mă chema din priviri şi mă simţeam destul de încurcată. Tot trăgeam cu ochiul la pata mare şi neagră. Ceilalţi o înconjuraseră deja, cu două degete în forma de V, ridicate în sus. Am râs vazându-i, dar cuviincios. Cu mâna la gură, adică.

Iată-te! Eşti atât de înaltă că trebuie să îmi las capul de tot pe spate ca să te privesc. Şi unde ţi-e cleanţa? Miroşi uşor aaaa… oţet! Ha! Voi da de Ţara murăturilor dincolo de tine? Ar fi atât de simpatic! Ia să încercăm… Cioc. Nimic. Cioc-cioc! Nimic. Poate că trebuie să mă strecor pe sub tine. E prea îngust. Nu îmi încap nici măcar degeţelele. Of! Poate că eşti o uşă vrăjită, iar eu trebuie să aflu cuvintele magice care te deschid. „Picta-ala-calda-pafta ana, ole-pina-tam-poc hai!”. Ciudat! Nu merge nici aşa, iar asta e cea mai bună vrajă de deschidere pe care o ştiu. Mi-a spus-o tuşa, doar!

-          Anna!

Am întors capul. De unde ştie cum mă cheamă? Vai-vai-vai! Dacă e Vrăjitoarea din Deşert deghizată într-o doamnă frumoasă? Mi-a spus el că frumuseţea doamnelor este ca masca de bal, pe sub care, după ce o dai jos, poţi fi foarte urâtă sau mult mai frumoasă, depinde câţi dinţi ţi se văd când zâmbeşti.

-          Anna, hai, vino şi tu aici! Nu-ţi fie frică, a zis ea râzând.

-          Mie nu mi-e frică de nimic!

-          Foarte bine! Îmi plac fetiţele curajoase.

-          Eu nu sunt fetiţă! Mă îmbufnasem de tot.

-          Dar ce eşti tu, atunci? Vreau să te cunosc. Îmi dai voie?

-       Eu sunt… Inorogul! Şi o priveam cu capul dat pe spate, aruncând o ultimă privire uşii negre încăpăţânate. Ai auzit? Eu sunt Inorogul. Şi am să te deschid! Vom fi prietene.

-       Nu vrei să mă întrebi nimic? Uite, colegii tăi au atâtea întrebări!

-       Ce înseamnă „colegi”?

Şi mi-a zâmbit din nou.

-          Când… luăm… vacanţă?

O încurcasem de-a binelea pe biata femeie. Apoi într-o seară, la o vorbă „ca între prietene”, mama mi-a zis că nu a fost frumos să o întreb asta.

-          Dar tu ai zis că nu e frumos să mint! Şi dacă atât am avut să o întreb…

-          Şi chiar nu ţi-a plăcut deloc la şcoală? Nimic?

Am ridicat din umeri şi mama a oftat.

-       Uşa neagră… Dar dacă nu s-a deschis, reaua de ea, eu ce să mai fac? La ce bun o uşă care nu se deschide? …Zău!

o rugaciune scurta, dar cuprinzatoare… si frumoasa…

DOAMNE, da-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba si INTELEPCIUNEA de a face diferenta dintre ele! AMIN!

“Unica bucurie pe lume este aceea de a începe ceva. E frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în orice clipă.”

My first post on blog
Attached Files:

• beachoil1lr.jpg (48 KB)

Produsele din gama Kinder sunt un exemplu excelent de marketing diferentiat. Acesta se intalneste cand producatorul identifica cu succes consumatorii produselor sale, ii imparte in segmente distincte si ii adreseaza prin mixuri de marketing diferite asa incat sa-i acopere pe toti si intr-o maniera cat mai eficienta.

De regula companiile pornesc pe un drum logic, in cazul Kinder cel reprezentat de pozitionarea pe segmentul de consumatori copii si timp de ani, chiar decenii, il batatoresc bine de tot. Vine o vreme insa cand firma sau in cazul nostru brandul se confrunta cu o scadere a vanzarilor si atractivitatii. Salvarea de la esec vine din modificarea produsului si/sau din extinderea pietei careia i se adreseaza produsul.

Pentru Kinder compania-mama a fost suficient de curajoasa in a-si extinde piata tinta in asa fel incat oferta sa de produse Kinder sa ii atraga si pe adulti, obtinand unul dintre cele mai mari succese in privinta crearii unei noi categorii de consumatori. Rezultatul se regaseste intr-o gama separata de produse la fel de delicioase si apetisante, de vazut si clipul urmator:

“Eu nu cred că a dansa pe vulcani e, neapărat, o dovadă de curaj. Poţi dansa la fel de bine la poalele lor.”

O. Paler, În apărarea lui Galilei

Nu te face cu nimic mai mare faptul că eşti mai înalt într-o ţară unde nimeni nu dă doi lei pe un om de  2 metri. Şi nici nu contează cât de bun eşti într-o lume mai bună ca tine.

Nu are sens să te fereşti de ceva care oricum nu te pândeşte, nici să cauţi scuze pentru păcatele pe care, poate, nu le-ai comis… încă.

Nu e important să te fereşti de tine. De ce nu încerci să îţi cauţi libertatea în tine în loc să o aştepţi de la alţii? E mai simplu să cobori standardul decât să ridici aşteptările?

Când eram mică, alergam curcile înainte să se urce pe magazia din spate. Eu le alergam ca să coboare, ele credeau că le alerg să se urce. Şi se cocoţau acolo sus, până când întunericul le speria mai tare decât nuiaua mea.

A fost prima şi singura vară în care am crescut curci. Nu puteam lupta cu ele, nici contra lor. Totuşi, ciorba o mai mănânc uneori. La fel ca alţii pe a mea.

“hai sa schimbam oamenii.” asa ajunse azi cineva aici.

da’ de ce sa i schimbam?

m ai facut sa visez. cand am tresarit, ca nu mai vorbeai, si am deschis ochii, nu mi a venit sa cred ca sunt langa calorifer, jos, in camera mea.

ma apuca doruri nebune de plecat. o saptamana cu cortul in vama. 2 saptamani. 3 saptamani. o viata cu cortul.. prin viata. never know where you gonna go.. or sleep. or hide. or show yourself, or express, or lie, or LIVE.

am inel. si o bluza neagra. si o umbra de moarte’n ganduri. eu una as muri fericita. in orice moment. dar acum, n o s o fac, ca tocmai mi am dat seama.. si n prea egoista ca sa i dau drumul asa repede. deci se poate. uite, domne, ca se poate!

asta pentru ca eu as vrea sa fiu suficient de hippie. de curajoasa. suficient.

cu pastile si ceai si ciocolata.. cu ciorapi si cu grija de mine. cu forma ta pe piele, cu ganduri si cu loc. loooc. mult loc si mult al meu. multa eu in toata_mine. nu reusesc sa renunt la placeri pentru responsabilitati; e senzatia ca inca nu s pierduta. e senzatia ca ma iubesc pentru ca stiu ca daca ar fi intrebarea, ti as raspunde DA. pentru ca eu vreau si pentru ca eu pot. si pentru ca se poate, domne, se poate.

si acum sa mi spui tu mie, in minim 2 pagini, legatura dintre drept si evolutia societatii omenesti.

*In caz ca nu puteti vizualiza imaginea asa cum ar trebui,adica nu vedeti nimic miscandau-se pe acolo,da-ti click pe titlu si din ce stiu eu ar trebui sa va mearga…

“Salbatici si atenti… cand esti atent, salbaticia nu mai este periculoasa! Dimpotriva, ea devine frumoasa, fascinanta. O femeie nu poate fi frumoasa daca nu este salbatica, caci cu cat va fi mai salbatica, cu atat mai vie va fi ea.”

Foto: Amnesiacgirl

Ne trimite Domnul lacrimi, să scăldăm o Românie, care nu mai este albă, parcă negrul  o apasă , strângeţi oameni buni o apă ce e pură şi ne-nvie  şi stropiţi cu apa asta tinda voastră de la casă. Să dispară din cotloane praf amestecat cu ură, pânza toata de păianjen, murdăria, nepăsarea, ştirile să nu mai fie obiectul de tortură, ci parfum de floare rară să-i sorbim cristalizarea.Să-mbrăcăm  haine curate, fără nici un fel de pată şi fălindu-ne prin lume să ne crească interesul, căci românul nostru ştie să muncească peste poate  şi mai ştie demn să-şi poarte pe-a lui frunte lată  fesul.Haideţi să punem sămânţa, că ogoru-i pregătit, cine seamănă culege, minte multă dacă are, să înlăturăm neghina ce atât s-a înmulţit  şi a furat  neamului  nostru  prinosul de bunăstare.Cine ne-a tăiat curajul ?cine ne-a ascuns mândria ? ia priviţi cum se răsfaţă egoismul şi trădarea, aruncaţi cât de departe lenea mare şi prostia şi cu lacrimi să udăm până ce va creşte   floarea.Puneţi punct unei etape ce a şters cu noi podele, strângeţi mâna ce-i întinsă către voi doar din respect, ridicaţi-vă privirea, nu-s în lume numai rele,dacă vreţi,  puteţi alege dintre toţi pe cel corect.Ştergeţi lacrimile voastre cu ştergar de curcubeu,adunaţi  din toată ţara gânduri treze şi concrete , ce urmează… este vrerea bravului popor al meu, care astazi îşi  arată,  cea mai clară  din faţete.

„Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un montagne-rousse, oare ce aş simţi?
Bun, prima senzaţie ar fi că sînt prizonieră, aş fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-a­colo. Dar dacă mă încredinţez că şinele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-rousse, o jucărie sigură şi con­fortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît ţine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să ţip de emoţie.”

Astazi, 25 octombrie este Ziua Armatei Romane.

Sa ne amintim o mai veche si frumoasa melodie:

P.S. Mi-ar fi placut sa lucrez in armata.

Acolo, mai exista inca respect pentru adevaratele valori:

curaj, onoare, disciplina,

in ciuda tuturor mizeilor care vor

sa stirbeasca imaginea Armatei Romane.

Si nu va spun din auzite, ci din experinta,

pentru ca am crescut intr-o familie de ofiteri:

si mama si tata au purtat cu cinste uniforma militara.

Cand voi avea timp, am sa va povestesc,

cum s-a vazut Revolutia din 1989,

prin ochii unui maior, in vremea aceea: tatal meu,

avansat ulterior la gradul de

Locotenent-colonel!

La multi ani! tuturor cadrelor militare

si civile din Armata Romana.

De foarte putine ori reuseste un film sa te schimbe. Imi place sa cred ca The boat that rocked a schimbat o mica parte din mine.

De la dragoste si sex la prietenie si curaj, filmul asta atinge atatea teme, utilizate la nesfarsit pana la banalitate, intr-un mod care le face deosebite. Cadrele sunt perfecte si coloana sonora iti taie respiratia atunci se suprapune perfect cu actiunea. Daca cautati un film a la Michael Bay nu veti gasi nimic aici, insa mesajul filmului este transmis cu usurinta de jocul actorilor.

Cu siguranta nu veti regreta nicio clipa pe care ati pierdut-o urmarind aceasta mica capodopera.

Un scurt trailer , cu o scena geniala:

Sunt un bun ascultător şi mă implic emoţional în poveştile de viaţă ale altora. Indiferenţa nu mă caracterizează; nu m-a caracterizat niciodată…

Mi s-au spus destule şi am fost martorul multor întâmplări pe care alţii au simţit să mi le dezvăluie; am trăit cu şi prin fiecare în parte…Sunt o fire sensibilă…

Nu sunt însă o fire impresionabilă.

O singură poveste de o viaţă nu încetează  să mă impresioneze.

E povestea unui tânăr adolescent care a ştiut ce a vrut şi şi-a schimbat destinul. “Liberul arbitru” în cazul acesta ar fi funcţionat destul de greu, sau chiar imposibil.

Liberul arbitru – adică atunci când TU ai puterea să intervii, să decizi şi să alegi să schimbi.

Atunci era greu, iar mulţi nici nu îşi puneau întrebarea dacă… Trăiau o existenţă cenuşie şi acceptau.

Nu aveau încotro…

El era Visul…şi a plecat în căutarea lui…a lui şi a visului…

La 18 ani, când altora li se părea un act de inconştienţă, RISC SUPREM, el a reuşit.

Îl leagă de acel trecut o bancnotă de 1 dolar pe care o păstrează şi astăzi.

Poate ca să-i aducă aminte de trecut, să nu uite niciodată.

E mărturia unui sistem din care el a reuşit să evadeze…

Nu admir mulţi oameni. Respect însă fiecare individ. Iubeşti cu adevărat doar pe cei pe care îi admiri.

Admir şi respect însă o persoană în mod cu totul particular; şi nici astăzi nu încetează să mă uimească!

Este singura poveste de viaţă cu adevărat impresionantă pe care, din anumite motive, nu o pot reda întocmai cum a fost trăită.

Este povestea unui tânăr care a ştiut ce a vrut.

Care CHIAR a ştiut ce a vrut.

Avertisment!!!

Cine vrea să doarmă linistit noaptea poate ar trebui să nu citeasca acest articol. Uneori lipsa unei întrebari iți ofera o dulce ignoranță, în care multa lume se descurca în traiul cotidian.

Era o dată o grămadă de lemne uscate, și prin intervenție divină, (O fetiță de 7 ani fuma o țigară în așteptarea următorului client), grămada asta de lemne primi o scânteie, și începu să ardă mocnit. Cum lemnele erau uscate și așezate într-un fel potrivit adierea blandă a vântului a fost suficientă pentru a aprinde întreaga grămadă într-o mirifică vâlvătaie. Scânteile se ridicau până la cer și flăcările dansau încolăcindu-se. tabloul era deosebit iar căldura se simțea de la mare distanță.

Un trecător a văzut focul și a fost așa de impresionat de căldură și de frumusețea imaginii încât pentru a-l salva de la stingere prin auto-combusite s-a gândit să ia focul și să îl ducă la el în sobă. Zis și făcut, l-a dus acasă și pentru că era un om deosebit, s-a atașat de focul lui și avea mare grijă să nu se stingă.

Focul îi lumina casa  și îi umplea nopțile de căldură. Ziua pe de altă parte era destul de inutilă lumina iar căldura devenea chiar stresantă. Cu drumurile după lemne se obișnuise, așa cum ajungi să te obișnuiești cu orice ritual deranjant pe care ești forțat de împrejurări să îl faci. El privea focul său în fiecare seară. Amesteca  în mintea lui senzația pe care a simțit-o când a văzut focul prima oară cu frumusețea modestă a flăcărilor jucăușe din sobă. Se simțe mulțumit pentru că focul lui traia de atâta timp, era mândru și de greutățile prin care trecuse să îl mențină viu.

Într-o seara, când se duce după lemne în pădure, a văzut un grup de copii strânși în jurul unui foc de tabără. S-a apropiat și a văzut imaginea de mult uitata. Flăcările în văpaie, scanteile ce se ridică în aer, trosnetul lemnelor uscate și căldura vie în frigul serii.

A privit focul toată seara pînă când s-a stins în mod natural. Și-a luat lemnele sale și a plecat spre casă cu o privire de fericire și împlinire cum mai avusese o dată.

A intrat în casă, și a sesizat mirosul de fum înecăcios, după ce până atunci mersese prin mireasmă de muguri de brad. În casă era cald, dar o caldură nenecesară începu să transpire. Și-a dat haina jos și a deschis ușița sobei.

Îngenunchie în fața ei și simți o durere surda, se pare ca numeroasele îngenunchieri îi provocasera o sensibilitate pe care până atunci o îndurase asemeni boului jugul. Fără să se întrebe de unde venea, pur și simplu o lua ca pe un dat. Privi focul său flăcările ce ardeau schimonosit scurte fără scântei multa cenusă, imaginea frumoasă percepută cu o seara înainte acum îi părea grotească.

Ca și imaginea unui handicapat bătrân cu trupul dezgolit. Îl umplea de milă și dezgust în același timp. În minte rememora libertatea focului din pădure, flăcările lungi, înalte terminate cu scântei, ce descriau traiectorii elicoidale și se pierdeau în noapte.

Ridică un lemn pentru a hrăni relația lui ce se pregătea să se stingă. Se opri cu pupilele dilatate privea în gol nehotărât. O întrebare îl paralizase

Datoria lui era să se îngrijească, să țina în viață, această palidă imagine a spectacolului de care se îndragostise?

În îndârjirea lui orbească i-a prelungi în mod nenatural durata de viață prin transplanturi obsesive. Mutilând și schimonosind ceea ce a iubit o dată. Înrobindu-se pe sine, micindu-și cugetul și limitându-și libertațiile prin crunta dependență pentru a întreține relația. Creând o obsesie în mintea sa, asemeni unui drogat ce l-a împiedicat să vadă adevarata poză.

A ajuns în situația în care nu mai putea să discearnă binele de rău.

Da, e o metaforă. Da, viața ne pune întrebari grele. Raspundeți la asta!

Mai arunci un lemn în foc sau îl lași să se stingă? Ce e etic ce e uman ce e corect?