Prezint pe scurt in cele de mai jos, un articol aparut in saptamanalul german „Die Zeit“ din 4 septembrie 2008, sub semnatura lui Manfred Berg, profesor de istorie americana la Universitatea din Heidelberg.

         La 17 ianuarie 1961 intreaga America asculta la radio si televiziune discursul adresat natiunii de presedintele Dwight D. Eisenhower cu ocazia parasirii de catre el a Casei Albe, dupa 8 ani de mandat. Dar, in locul unei cuvantari de God bless America, ei au avut o surpriza. Pentru prima oara, spunea Eisenhower, tara este amenintata sa ajunga sub dominarea unei puternice aliante alcatuita din militari si industria de armament. Deja 3,5 milioane de locuri de munca depind de productia militara, iar cheltuielile anuale pentru securitatea nationala au depasit cifra de afaceri netto a firmelor americane. „Influenta economica, politica si chiar spirituala se resimte in fiecare oras, in parlamentul fiecarui stat, in fiecare institutie publica“ a avertizat presedintele si a adaogat : „In deciziile noastre politicetrebuie sa fim mereu atenti la influenta, si asa exagerata, a complexului militar-industrial. Este pericolul ca o putere scapata de sub control sa aiba urmari dezastroase. Nu trebuie sa permitem ca acest complex sa ameninte libertatea si democratia noastra.“

            Acest discurs venea din partea unui presedinte republican ce fusese ales in noiembrie 1952 tocmai pentru gloria sa militara si de la care sperau sa duca o politica dura in razboiul rece cu URSS. Un astfel de om si-a ales insa cuvintele cu grije si a subliniat ca stie bine ca un viitor razboi ar putea insemna sfarsitul civilizatiei. Ca presedinte, Eisenhower a fost preocupat de pastrarea primatului politicii si, cu toata retorica anticomunista, a evitat orice confruntare majora cu Moscova. Era un conservator de scoala veche, ce considera cheltuielile excesive in scopuri militare drept daunatoare. In 1953, la sfarsitul celor 3 ani de razboi din Coreea, el a spus chiar ca productia de arme e „un furt din buzunarul celor saraci“, caci  inarmarea ar inghiti 60% din bugetul statului. In timpul mandatului, el a reusit sa reduca putin aceasta povara, in primul rand prin reducerea numarului soldatilor cu 600.000.

            Trebuie spus ca pana la cel de al doilea razboi mondial America a fost o tara profund antimilitarista. Desi au existat presedinti alesi din randul militarilor : George Washington (1789-1897); Zachary Taylor (1849-1850) si Ulysses S. Grant (1869-1877), ei au aparat ferm primatul politicii. Statele Unite nu intretineau in timp de pace decat o armata de cateva zeci de mii de oameni si o flota pentru protectia comertului maritim. In timp de razboi, numarul soldatilor era complectat cu voluntari. Serviciul militar obligatoriu nu a fost folosit decat pentru scurt timp, in primul razboi mondial. Economia acorda preferinta producerii bunurilor de consum civile, industria grea nu era interesata de problemele militare. Andrew Carnegie, magnatul otelului, era un pacifist militant si a finantat generos Liga Antiimperialista fondata in 1899. In anii 1920 SUA a depus eforturi pentru incheierea unui acord destinat dezarmarii mondiale. Neincrederea fata militari era atat de mare incat in anii 1930 Congresul a initiat o ancheta pentru a afla daca intrarea Americii in primul razboi mondial nu s-a datorat unui complot al producatorilor de armament. Ancheta nu a scos nimic la iveala, dar a condus la adoptarea unor legi rigide de neutralitate, care l-au impiedicat mult timp pe presedintele Franklin D. Roosevelt sa intre in razboi impotriva Germaniei naziste.

            In timpul celui de al doilea razboi mondial si apoi, in timpul razboiului rece, St. Unite au devenit o putere mondiala conducatoare, iar ideile izolationiste s-au volatilizat. Orice rezistenta fata de sporirea cheltuielilor militare costisitoare a fost infranta. Totodata s-au risipit si iluziile ca oceanele Atlantic si Pacific ar reprezenta bariere de netrecut pentru securitatea Americii. Cursa inarmarii in razboiul cu miza ideologica dus cu URSS obliga la punerea tuturor resurselor la dispozitia militarilor. In anii 1950, sondajele de opinie aratau ca aproape jumatate din americani cred ca statul cheltuieste prea putin pentru inarmare. Si totusi in 1965 cheltuielile militare nu se ridicau decat la 7% din produsul social brut, caci accentul s-a pus pe inarmarea nucleara, ce parea mai ieftina („more bang for the buck“ – mai multa forta de distrugere pe dolar). Avertismentele lui Eisenhower se uitasera complect si lumea era martora unei stranse impletiri a intereselor industriale si militare, impreuna desigur si cu cele ale unor oameni politici.

            Astazi, pe langa mari concerne preponderent de armament (Lockheed Martin, Boeing, McDonnell Douglas sau Northrop Grumman), sunt si companii ce produc tehnologii de varf pentru acestea (General Electric, Honeywell, IBM etc.) sau care asigura infrastructura necesara armatei (aprovizionare, alimentare cu combustibil, constructii, etc.). Una din cele mai cunoscute este Halliburton-Group, al carui presedinte intre 1995 si 2000 a fost actualul vicepresedinte Richard Cheney. De pilda compania Brown & Root, filiala a lui Halliburton, a construit in Kosovo baza Camp Bondsteal , cea mai mare din cele 800 de baze americane in intreaga lume. Brown & Root este totodata si umbrela unor firme, ca DynCorp (Reston – Virginia) sau Blackwater (Africa de sud) ce ofera pe plan international trupe de mercenari ce actioneaza militar in Irak. In 2004 in Irak erau in actiune 20.000 de „soldati“ ai firmelor private, formand al doilea contingent ca marime, inaintea chiar al celui britanic.

            Un alt stalp al complexului militar-industrial este cercetarea stiintifica. Inca in 1946 saptamanalul TIME punea intrebarea : „Preiau oare militarii stiinta si, pe viitor, cei mai buni oameni de stiinta ai nostri vor cauta doar sa obtina rezultate utile in scop militar?“. De la proiectul Manhattan de construire a bombei atomice si pana la introducerea Internet-ului, cercetarea de varf a fost tot mai militarizata. Massachussets Institute of Technology sau Johns-Hopkins University din Baltimore efectueaza cercetari de miliarde de dolari pentru Pentagon. Toate universitatile lupta pentru a obtine bani de cercetare din aceasta sursa bogata.

            Functionarea politica a complexului militar-industrial se obtine prin finantarea campaniilor electorale si a unei armate de lobby-sti, formati in buna parte din fosti ofiteri. Intrucat contractele de inarmare se fac deseori fara a fi declarate si impozitate, cazurile de coruptie sunt frecvente. Multi critici vad de aceea intregul complex drept un biotop favorabil intrigilor, falsurilor si manipularilor. Dar majoritatea politicienilor nu au nevoie sa fie mituiti pentru a sprijini alocarea de cheltuieli militare tot mai ridicate. Pe deoparte, domneste un larg consens public ca Statele Unite trebuie mentinute cu orice pret in fruntea marilor puteri militare ale lumii. Pe de alta parte, sunt nenumarati membri ai Congresului care nu au o preocupare mai mare decat ca in circumscriptia lor electorala sa curga cati mai multi bani pentru armament.

            Cat de mult ii costa pe americani complexul militar-industrial este greu de evaluat. Bugetul oficial al apararii pe anul fiscal 2008 se ridica la 481 miliarde dolari, plus 142 miliarde pentru razboaiele din Irak si Afganistan. Dar cheltuieli legate de inarmare sunt ascunse si in bugetele altor ministere, ca de pilda cercetarea in armamentul nuclear – in cel al ministerului energiei. Mai sunt si cheltuieli ce sunt secrete din motive de securitate, ca de pilda bugetul serviciilor secrete. Dupa evaluari ale unor experti, cca. 50 % din totalul bugetului federal merg spre scopuri militare. Aparatorii acestei politici arata insa ca astazi ponderea in PIB a cheltuielilor pentru inarmare este mai redusa decat pe vremea presedintelui Reagan, cand acestea se ridicau la 2.000 miliarde dolari. Dar tocmai intalnirea dintre R. Reagan si M. Gorbaciov de la Reykiavik din 1986 a insemnat inceputul reducerii inarmarilor. Dupa sfarsitul razboiului rece cheltuielile de inarmare au scazut cu un sfert, ceeace dovedeste ca vointa politica poate exercita influenta asupra complexului militar-industrial. Dar dupa 11.09.2001 cheltuielile au crescut iar, iar invadarea Irakului ii va costa pe contribuabilii americani cca. 3.000 miliarde dolari, dupa evaluarile lui Joseph Stiglitz.

            Mai grave decat sarcinile financiare, sunt insa consecintele complexului militar-industrial asupra culturii politice. A aparut un „nou militarism american“, cum este numit de politologul Andrew Bacevich de la Boston. Armata se bucura acum de o mai mare incredere in populatie decat Congresul si nici un om püolitic nu mai poate permite sa i se reproseze ca nu face suficient pentru securitatea nationala. Barack Obama, civil fara armata facuta, incepe sa resimta asta in campania contra eroului de razboi John McCain. Pentagonul a influentat indirect si cultura de amuzament, prin finantarea a numeroase filme cu subiect militar ale Hollywood-ului („Top Gun“ s.a.).

            In timpul razboiului rece se argumenta ca in fata complexului militar-industrial american, sta unul echivalent sovietic. In timp ce capitalismul american dinamic a putut suporta apasarea unor asemenea cheltuieli, suprainarmarea a dus de rapa URSS-ul. Acum insa Rusia, datorita miliardelor pe care le incaseaza din petrol si gaze, a inceput sa-si refaca forta militara. Umbra unui nou razboi rece pe baza crizei din Caucaz poate face ca iarasi complexele militar-industriale ale celor doua tari sa inghita sume uriase, bani ce ar fi arzator necesari pentru rezolvarea altor probleme acute, ca de pilda efectele schimbarii climei. Mesajul de ramas bun al lui Eisenhower este mai actual ca oricand.