DOAR PENTRU AZI voi incerca sa traiesc ziua, fara sa rezolv problema vietii mele dintr-o data.

DOAR PENTRU AZI voi avea un maxim respect pentru aspectul meu, ma voi imbraca cu seriozitate, nu voi ridica tonul, voi fi politicos in comportament, nu voi avea pretentia sa corectez sau sa fac mai bun pe nimeni, in afara de mine.

DOAR PENTRU AZI voi fi fericit, avand certitudinea ca sunt creat sa fiu fericit, nu numai in alta lume ci si in aceasta.

DOAR PENTRU AZI ma voi adapta imprejurarilor, fara sa pretind ca acestea sa se adapteze tuturor dorintelor mele.

DOAR PENTRU AZI voi dedica zece minute din timpul meu liber unei lecturi bune, amintindu-mi ca, asa cum hrana este necesara pentru viata trupului, asa si lectura buna este necesara pentru viata sufletului.

DOAR PENTRU AZI voi face o fapta buna si nu o voi spune nimanui.

DOAR PENTRU AZI voi face un lucru pe care nu doresc sa-l fac, iar daca ma voi simti atins in sentimentele mele, voi face in asa fel ca nimeni sa nu-si dea seama.

DOAR PENTRU AZI imi voi face un program, poate nu-l voi respecta punct cu punct dar il voi face, ferindu-ma de doua pericole: graba si nesiguranta.

DOAR PENTRU AZI voi crede cu tarie, in ciuda aparentelor contrare, ca providenta divina se ocupa de mine ca nimeni altcineva.

DOAR PENTRU AZI nu voi avea temeri si, in mod particular, nu-mi va fi teama sa ma bucur de tot ce e frumos si sa cred in bunatate.

Pot sa fac bine pentru douasprezece ore, ceea ce m-ar inspaimanta daca m-as gandi ca trebuie sa fac pentru toata viata.

(din scrierile Sfantului Parinte Ioan al XXIII-lea)

Cerul plânge în lacrimi de lumină

Pământul râde-n întuneric.

Cerul abundă de-adevăr

Pământul seacă-ntr-atâta minciună.

Cerul împarte slujire,

Pământul înmulţeşte răutate.

Cerul se bucură-n jertfire,

Pământul geme-a-nălţare de eu.

Cerul se topeşte-n iubire,

Pământul îngheaţă de ură.

Cerul împrăştie sămânţă de viaţă,

Pământul culege neîncetat moarte.

Între pământ şi cer

E distanţă de-o cruce

Cerul făcându-se pământ

Ca pământul să devină cer.

De la cer la pământ

E cale de-o viaţă,

Născută în palme străpunse

Şi dăruită pentru veşnicie.

de Beatrice Grindei

„Rugăciunea este, cred, pentru oricine, ca apa pentru un om însetat. E leacul ce-l avem pentru cea mai ameninţătoare uscăciune dintre toate – uscăciunea sufletului. Aşa cum trupurile noastre nu pot trăi fără apă (suntem precumpănitor apă, nu-i aşa?), la fel sufletul nostru are nevoie de rugăciune. Altfel ne uscăm şi pierim….”

Marian Munteanu

(liderul studenţilor din Bucureşti în anul 1990)

Fiecare dintre noi ne amintim de emoţia primei zile de şcoală. Când, prichindei fiind, ţinând strâns măna mamei, cu multă emoţie în suflet păşeam pentru prima dată pragul şcolii. Locul unde aveam să petrecem unii dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre: anii copilăriei şi ai adolescenţei. Câte întâmplări frumoase, câţi colegi, prieteni, învăţători, profesori, oameni dragi! Dar anii trec atât de repede şi dintr-o dată vedem cum în locul prichindeilor de odinioară, au „înflorit” nişte tineri frumoşi, plini de energie şi optimism, gata să ia viaţa în piept cu curaj şi pricepere…

Cel puţin la fel de emoţionantă ca şi prima zi de şcoală, este …ultima zi petrecută pe băncile şcolii. O zi în care impresiile şi emoţiile puternice sunt mai multe ca oricând, când fiecare elev conştientizează că o etapă importantă din viaţa sa tocmai s-a încheiat. Pentru că, dincolo de porţile licelui, se deschid dintr-o dată perspective noi, provocări serioase, viaţa în toate aspectele ei atât de reale…

Şi în acest an, o nouă.promoţie de absolvenţi avea să păşească pe porţile Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia. Vineri, 13 iunie, la orele 8,30 în curtea Colegiului a început ceremonia sfârşitului de an şcolar, marcată de câteva evenimente deosebite: premierea elevilor olimpici care au „cules” o mulţime de premii la olimpiadele şcolare naţionale, concursuri şcolare naţionale şi diverse competiţii de prestigiu, premierea elevilor cu cele mai bune rezultate şcolare, de la fiecare clasă a Colegiului, „ultimul clopoţel” şi ultima intrare a elevilor din clasa a XII-a în sălile de clasă, predarea „cheii succesului” de către elevii dintr-a XII-a către „bobocii” din clasa a IX-a… precum şi alte momente pline de semnificaţii atât de frumoase.

Înaintea tuturor acestor etape ale zilei de vineri, un moment cu totul emoţionant a fost anunţarea de către domnul profesor Buzu Vitalie – Directorul Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia – a faptului că doi dintre cei mai de seamă dascăli ai celei mai prestigioase şcoli ialomiţene, se vor retrage la pensie după zeci de ani de muncă susţinută şi realizări remarcabile. Este vorba de doamna Istrate Ioana – profesor de chimie cu realizări de excepţie, care din 1972 şi până în prezent a activat numai în cadrul Colegiului „Mihai Viteazul” şi domnul Antonescu Gheorghe – eminent profesor de limba şi literatura română. Rezultatele obţinute în atâţia ani de muncă la catedră, cu dăruire şi pasiune, vorbesc de la sine despre aceşti mari dascăli care fac cinste învăţământului românesc. În cuvântul pe care fiecare l-a rostit cu emoţie, cei doi profesori şi-au exprimat bucuria de a fi muncit într-o şcoală care a dat an de an numai elevi cu rezultate remarcabile, atât în plan profesional, cât şi personal. Şi elevii care i-au avut profesori, au mulţumit doamnei Istrate şi domnului Antonescu pentru eforturile pe care aceştia nu au precupeţit să le depună pentru o pregătire de excepţie a atâtor generaţii de elevi.

Premii…diplome…

“Piticii” de la clasa a V-a ureaza mult succes la Bac colegilor de la clasa a XII-a.

“Premiantele”

“Ultimul clopotel”

A fost o zi atât de frumoasă, o zi de neuitat, o zi cu emoţii de care absolvenţii de azi îşi vor aminti peste ani mereu cu drag. La fel cum îşi vor aminti de colegi, prieteni, profesori, momente frumoase… şi de şcoala lor dragă.

Departe de noi e răsăritul…

În inimile noastre soarele a apus deja!

Căutăm urme de fum,

Dar speranţa a ars în tăcere.

Departe de noi e abisul…

De privim în jos, suntem în el!

Căutăm răspunsuri fără cuvinte,

Dar noi am încetat să mai vrem.

Departe de noi e iubirea…

În noi, izvorul ei a secat!

Căutăm paşi fără urmă,

Căci tălpile ne sunt arse de dor.

Departe de noi sunt uşi închise…

Şi în spatele lor, suflete care mor!

Căutăm pe Dumnezeu în întuneric,

Căci cu lumina, ar fi fost o lume aproape perfectă…

de Elena-Alina Tătaru

(clasa a XI-a F)

Pentru o  mare parte a creştinătăţii, astăzi – 12 aprilie -  este sărbătoarea Învierii Domnului. O zi a biruinţei vieţii asupra morţii, a mântuirii dăruite oamenilor de către Domnul nostru Iisus Hristos – Mântuitorul întregii lumi, Cel ce “cu moartea pe moarte a călcat“.

În spiritul bucuriei pascale, al dragostei creştineşti, aşa cum ne-a învăţat Însuşi Domnul Iisus, urăm un sincer Hristos a înviat tuturor fraţilor creştini care astăzi prăznuiesc Sfintele Paşti. Multă sănătate, bucurie şi lumină în suflete tuturor!

Pentru ceilalţi, călătoria spre Înviere continuă. Începe Săptămâna Patimilor mântuitoare ale Domnului!

„De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creaţie; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiritualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari”.

(fragment din cartea lui Ernest Bernea: „Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om nou”, 1939 )

Ernest Bernea (1905-1990)

Poporul român a dat de-a lungul timpului numeroase personalităţi, oameni de seamă pe care îi cinstim pentru ceea ce au fost şi au realizat, lăsând semenilor lor adevărate comori de spiritualitate şi modele de viaţă demne de admirat şi de urmat. În istoria creştinismului românesc au strălucit în decursul timpului numeroşi oameni de seamă: sfinţi, ierarhi, monahi, cărturari, oameni simpli, eroi, spirite luminate care au dus cu cinste făclia credinţei creştine. Ne raportăm la aceştia, căci din pilda vieţii lor înţelegem modul de a înfăptui o viaţă creştină autentică.

În ziua de 3 martie, unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români ai zilelor noastre – Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, a împlinit vârsta de 80 de ani. Personalitatea Părintelui Arhimandrit Teofil este apreciată, pe bună dreptate, de către creştinii din România. Un model de creştin adevărat, de monah autentic, un duhovnic renumit, un rugător desăvârşit, un om ancorat profund în realitatea zilelor noastre, bun cunoscător al sufletului omenesc şi al problemelor cu care lumea de azi se confruntă. Mereu prezent în mijlocul oamenilor, gata oricând să răspundă solicitărilor celor ce-l cheamă în mijlocul lor, gata să ofere cu generozitate sfaturile sale duhovniceşti, cuvinte de învăţătură, sfaturi, îndemnuri. Un om al Bisericii în adevăratul sens al cuvântului.

S-a născut pe 3 martie 1929 în satul Topârcea, în apropiere de Sibiu, fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai părinţilor Ioan şi Elisabeta. A primit la botez numele de Ioan. S-a confruntat de la o vârstă fragedă cu o mare problemă de sănatate, fiind nevăzător. A ştiut să depăşească această mare încercare printr-o voinţă extraordinară şi printr-o determinare care avea să facă din dânsul un om de excepţie din toate punctele de vedere. A urmat o serie de şcoli pentru nevăzători, formându-şi o vastă cultură generală şi teologică, fiind şi absolvent de Teologie la Sibiu. Adevărata vocaţie şi-a aflat-o în viaţa monahală, fiind de mic atras de mânăstire. Mânăstirea Sâmbăta de Sus i-a fost pentru toată viaţa locul de suflet de care avea să-şi lege întreaga existenţă. După absolvirea Facultăţii de Teologie, în anul 1953 avea să între în obştea Mânăstirii Sâmbăta, fiind pe rând frate, monah, ierodiacon şi apoi ieromonah şi duhovnic. Din 1988 este şi arhimandrit. În scurtă vreme avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi şi căutaţi părinţi duhovniceşti din România neîncetând să sfătuiască, să îndrume şi să spovedească pe toţi cei care îl cautau pentru a-şi găsi liniştea şi mângâierea sufletească şi o îndrumare competentă în viaţa spirituală. „Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate, inimă de prieten. Să nu fie indiferent, să nu stea în faţa penitentului dezinteresat de cel care a făcut nu ştiu ce păcate. Important este să-l pui pe om pe cale bună, să simţi că vrea să nu mai fie păcătos, să aibă interesul acesta de a se depăşi pe sine însuşi, să vezi că-s convertiţi” – spunea cu înţelepciune Părintele Teofil. Înzestrat cu un deosebit dar al cuvântului, Părintele Teofil ne-a lăsat în atâţia ani de slujire creştină numeroase predici, cuvântări, cărţi şi articole în care aflăm mult folos duhovnicesc. Atunci când oamenii l-au chemat în mijlocul lor, nu a pregetat niciodată să răspundă acestor dorinţe, dăruind cu generozitate din bogăţia sufletului său, bucurând cu zâmbetul său inconfundabil, cu optimismul şi încrederea pe care le insuflă tuturor celor care îl întâlnesc şi îl ascultă. Sunt renumite conferinţele pe care le-a susţinut pe tot cuprinsul ţării, în biserici, în şcoli, centre studenţeşti, universităţi, instituţii de cultură. Prin cuvintele sale, prin sfaturile, îndemnurile şi învăţăturile pe care le-a rostit, Părintele Teofil a atras atâţia oameni la adevărul credinţei creştine, la viaţa în Hristos, la valorile nemuritoare ale Bisericii.

Alături de alţi mari duhovnici români, Părintele Teofil va rămâne o figură strălucită, emblematică a creştinismului românesc. Toţi cei care l-au cunoscut şi îl apreciază, îl vor pomeni în rugăciunile lor, rugând pe Dumnezeu să-i dăruiască sănătate deplină şi viaţă îndelungată întru slujirea Bisericii lui Hristos. Avem mare nevoie de oameni duhovniceşti ca dânsul.

La mulţi ani!

M-rea Sâmbata de Sus

După ce în duminica ce a trecut, numită a „izgonirii lui Adam din Rai”, ne-am amintit de episodul tragic la pierderii de către om a Paradisului, a vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu Creatorul, în ziua de luni am început perioada Postului Mare. Numit şi Postul Paştilor sau Postul Păresimilor, această perioadă de şapte săptămâni care precede marele Praznic al Învierii Domnului constituie o etapă deosebit de importantă din viaţa spirituală a fiecărui creştin. Este o perioadă de profundă transformare interioară, de purificare, de creştere duhovnicească, de reapropiere de adevăratele sensuri ale existenţei şi, mai ales, de regăsire a adevăratei comuniuni cu Părintele ceresc. Pentru că numai în comuniune cu Dumnezeu omul poate să-şi împlinească destinul să dumnezeiesc, menirea sa de fiinţă creată „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Postul este o întoarcere dintru risipire, o revenire la noi înşine, o regăsire a eului autentic şi o repoziţionare întru Adevărul cel veşnic. Într-o lume a rătăcirii spirituale, a deraierilor existenţiale grave, a sciziunilor fiinţiale greu de surmontat, a abuzurilor, exceselor de tot felul, a unui stil de viaţă aproape hedonist, marcat doar de fuga obsedantă a omului după plăceri, postul ne readuce întru disciplină, întru ordine sufletească şi trupească. Ne reapropie unii de alţii, ne reînvaţă calea Bisericii şi ne învaţă să nu mai fim nişte eterni fii risipitori.

Postul este urcuş duhovnicesc, este efort, este dificultate, este eroism! Dar tot acest drum creştinul îl face cu încrederea că cel mai mare sprijin îl are chiar de la Dumnezeu! Călătorim împreună cu Hristos spre Golgota suferinţelor şi a Jertfei, pentru ca tot împreună cu Hristos să ajungem şi la lumina Învierii.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite într-una an de an,

Noi v-auzim curgând sub glie

Ca un şuvoi subpământean.

Voi aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul până-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma-n ţară,

Vă regăsim mereu în noi.

De vi s-au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru-n el v-aduce

Îngenunchieri de Heruvimi.

Morţi sfinţi în temniţi şi-n prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi-n furtuni,

Noi am făcut din voi icoane

Şi v-aşezăm pe frunţi cununi.

Nu, nu plângem lacrimă de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu, neamul nostru nu va plânge,

Ci se cuminecă prin voi!

Parabola fiului risipitor rămâne una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni vreodată nu a mai vorbit atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori”. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui ceresc avem mereu o şansă, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în sine, să revenim la El, să ne întoarcem din ţara păcatului, din calea pierzării noastre.
Este o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă. Pentru că prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului. Oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia lui.

De parcă ne-am strădui în acest sens, oamenii repetă la nesfârşit experienţa stupidă a risipirii. Generaţie de generaţie oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni şi pentru fiecare risipirea se întâmplă într-o altă formă. Mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm fericiri acolo unde nu vom găsi niciodată fericire. Ne atrage libertatea, pe care însă nu o înţelegem. Ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început.
Aproape că avem o vocaţie de risipitori… Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare. Îngropăm talanţii, în loc să-i facem să rodească. Risipim prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiece zi. Risipim prietenii, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA! Adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor… Risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor ce ne preţuiesc sincer şi alergăm după himere. Dar ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros… Ne sărăcim singuri tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare.
O viaţă întru risipire nu duce nicăieri. Este doar o învârtire haotică într-un cerc vicios. Nu e nici urcuş, nu e nici cale. Este o rătăcire fără sens. Şi tocmai după această rătăcire tânjim cu nesaţ, în numele libertăţii noastre. Dar până şi libertatea ajungem să o risipim! Lipsindu-ne de ea prin lucruri înrobitoare…
Suntem supuşi greşelii. Suntem atât de imperfecţi. Suntem răi şi plini de încăpăţânare. Cu greu acceptăm vreun sfat sau învăţătură bună. Am vrea ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai de unii singuri. Şi aşa şi facem, până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim… Tocmai revenindu-ne întru sinea noastră putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii.. Fără acest pas, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi ultima clipă a vieţii lor.

Parabola fiului risipitor ne arata tocmai Calea revenirii si a devenirii noastre. Adevarata Cale pe care ne putem implini rostul in aceasta lume. Calea ne-risipirii, Calea Iubirii divine… Tatal Ceresc ne asteapta pe fiecare cu atat de multa iubire…

de Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor Împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haìne,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea cazută din Împarăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

Mulţimea îmbulzită pe Domnu-L însoţeşte.

Zaheu vrea să Îl vadă… numai că nu-L zăreşte…

Statura lui cea mică acum îi stă-mpotrivă;

Degeaba are-avere…, banul nu îl ridică.

Pe el, lumea îl ştie, ba chiar îl ocoleşte –

Mai-mare e la vamă şi din tribut opreşte…

De ce să vină-acesta lângă Învăţătorul?

Nu-i face loc niciunul; dar iată, sicomorul!

Zaheu în el se suie, ştiind că o să treacă

Pe lângă el, Mesia… Nu ştie ce-o să facă.

O vorbă să-i audă, să vadă o minune,

Sau doar pe El, atâta, cum merge printre lume.

Deodată Se opreşte, lângă copac, Stăpânul,

Strigatu-l-a pe nume: – Zahee, vin la cină,

Chiar astăzi, vin la tine, coboară-te îndată!

În jurul lor, mulţimea e foarte tulburată…

Umil în fericire, Zaheu acuma crede:

Iisus este Mesia, Ce pe toate le vede;

- Doamne, averea strânsă o-mpart pe jumătate,

Și împătrit dau iarăşi, de-am făcut nedreptate.

Cuvinte dulci aude Zaheu înţelepţitul.

Pierdut era-nainte, de astăzi – mântuitul!

C-aşa venit-a Domnul, să-i afle pe cei care,

Mustraţi de conştiinţă, la El cată scăpare!

Iertare ne-nţeleasă ne dăruieşti, Iisuse,

Ştergând a noastre lacrimi din suflete străpunse.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

vezi http://www.lacasuriliterare.com/article-27160483.html

Duminica a 29-a după Rusalii ne reaminteşte de una dintre cele mai cutremurătoare minuni ale Domnului: vindecarea celor zece leproşi. Zece oameni care sufereau cumplit, condamnaţi pe viaţă de către semenii lor, primesc de la Domnul o nouă şansă. Ba chiar o nouă viaţă! Iată cum ne relatează Sfântul Luca această întâmplare dumnezeiască:

„Intrînd într-un sat, L-au întîmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzîndu-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe cînd ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzînd că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pămînt la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzînd, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit”.(Luca 17,12-19).

Un episod cutremurător! Lepra era o boală cumplită a acelor vremuri. Fiind deosebit de contagioasă, cei bolnavi erau alungaţi din comunitate, trăind în singurătate şi suferinţă, izolaţi de familii şi de comunităţile în care trăiseră. Mai mult decât durerea, era acea îndepărtare de cei dragi. Cei bolnavi stăteau împreună prin locuri izolate, bântuind ca nişte stafii, ocolindu-i pe oameni, evitând să-şi arate chipurile desfigurate de boala care le măcina trupul. Viaţa acestor oameni era o adevărată tragedie, care reflecta din plin suferinţa omenirii întregi care aştepta un Mântuitor, un Salvator. Întâlnirea celor zece leproşi cu Domnul Iisus avea să fie tocmai o eliberare dumnezeiască dintr-o grea robie. Numai că nu toţi dintre cei zece au şi conştientizat ceea ce Hristos a făcut cu ei. Când L-au văzut pe Domnul, de departe venind, ei au stat deoparte, pentru că se ştiau bolnavi. Domnul nu i-a vindecat imediat, ci i-a trimis la preoţi. Pe cale ei au văzut miracolul vindecării şi s-au bucurat nespus. Numai că, nouă dintre ei au rămas tot ….departe de Domnul, în loc să-L caute, să-I mulţumească, să-I arate recunoştinţa pentru miracolul eliberării lor din greaua suferinţă, pentru readucerea la viaţă. Numai unul, şi acela străin de neam, s-a întors către Vindecătorul său şi I-a căzut la picioare mulţumindu-I din inimă. Ne putem imagina mâhnirea Domnului faţă de nerecunoştinţa celorlaţi. De aceea a ţinut să sublinieze credinţa samarineanului recunoscător, pentru că el fusese singurul care a recunoscut miracolul pe care Dumnezeu îl făcuse cu dânsul. A recunoscut că numai puterea lui Dumnezeu putuse să-i alunge o asemenea grea boală în care zăcuse până atunci. A recunoscut nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de nevrednicii oameni, pe care a venit să-i salveze din moarte, suferinţă şi păcat. A recunoscut şi a ţinut să-I mulţumească! Căci recunoştinţa faţă de toate binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu este nu numai o datorie, ci şi o dovadă a iubirii noastre faţă de Părintele ceresc, faţă de Tatăl nostru! Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate, ajungi să le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi doar cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu şi cu fondul ei, care este darul lui Dumnezeu, harul cu care ne sfinţeşte, ne binecuvintează şi ne înalţă. Iar Dumnezeu primeşte întotdeauna mulţumirea noastră, când aceasta este făcută din toată inima, pentru că El este Dumnezeul iubirii.

Depărtarea de Dumnezeu este o boală grea a umanităţii. Astăzi mai grea ca oricând! Şi este mai gravă decât o lepră. Pentru că afectează nu numai trupul, cât mai ales sufletul oamenilor! Ne îndepărtăm tocmai de Acela întru care ne putem găsi fericirea, împlinirea, vindecarea şi adevărata libertate! Ne izolăm de Cer, de semeni şi chiar de noi înşine. Putem să dobândim tot ceea ce ne-am dorit, din punct de vedere al aspiraţiilor pământeşti. Şi unii chiar le obţin şi le au din belşug. Dar ne mirăm de lipsa fericirii depline, de stăruinţa unei neîmpliniri spirituale, de o nedesăvârşire a fericirii pe care o aşteptăm în urma tuturor strădaniilor făcute şi după care alergăm toată viaţa. Pentru că sutem ca şi acei leproşi: departe de Domnul! Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu prin harul lui Dumnezeu! Numai comuniunea cu El ne aduce adevărata împlinire şi fericire.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate! Şi să-I fim aproape în toate zilele.

Îl pot vedea pe Dumnezeul iubirii,

Venind să ne spele toate păcatele.

Hainele Lui sunt în flăcări;

El vrea să ardă întunericul.

Suntem atât de necredincioşi…

Dar Domnul nostru a venit să ne salveze

Pentru că El este Regele gloriei!

“- Ai putea să îmi vindeci inima?

Încă mai simt durerea din lăuntrul meu.

Te pot atinge numai în vis

Şi când închid ochii, văd Lumina !”

Stăm în genunchi

Şi ne rugăm pentru milă.

“- Te rog, Dumnezeul meu, deschide-mi ochii,

Spre lucruri nevăzute

Şi lasă-mă să plec de la nimic

Spre Eternitate!”

de Elena-Alina Tătaru

clasa a XI-a F

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia

Sfintele Sărbători au trecut. Bucuria acestor zile sfinte ne-a umplut inimile. Casele creştinilor au răsunat de colindele sfinte, de bucuria Naşterii Pruncului Sfânt şi Mântuitor. An de an retrăim cu emoţie acest eveniment unic. Şi chiar dacă zilele Crăciunului au trecut, bucuria acestui mare praznic trebuie să o păstrăm în inimile noastre. Şi să o spunem tuturor, de câte ori putem, ca pe o mărturisire de credinţă:

„În infinitul cerului locuim noi, îngeraşii, străjerii oamenilor.

Eu sunt cel mai mic momentan, aşa că încă nu am un copil pe care să îl urmez peste tot unde merge.

Este prima dată în viaţă când prind Crăciunul. Părinţii mei mi-au spus povestea lui Iisus, cum Fecioara Maria L-a născut pe paie într-o iesle. Abia aştept să aud colindele copiilor… nu am ascultat niciodată şi vreau să îmi crească aura când le voi auzi, pentru că melodia lor este înduioşătoare… sau cel puţin aşa mi s-a spus.

Mmmm!… acesta trebuie să fie mirosul cozonacilor… Părinţii mei mi-au spus că oamenii fac o prăjitură specială care poartă acest nume şi care deschide cerurile cu aroma ei. Am crezut că exagerează, însă au avut dreptate… Chiar acum mi-aş lua zborul spre Pământ să gust şi eu, însă oamenii nu mă pot vedea.

Se lasă seara…câte grupuri de copii sunt pe stradă! Aceştia sunt colindătorii care vestesc Naşterea Domnului Iisus Hristos? Mă lămuresc eu acum!”

De departe, din faţa unei uşi se aud clopoţei şi glasuri de copii cântând colinde tradiţionale: „Trei păstori”, „Asta-i casa cea frumoasă”, „Florile dalbe”, „Ziurel de ziuă”.

„Ah, ce glas duios, ce mesaj divin…deja simt că îmi iau zborul…”

După multe ore de cântat copiii s-au întors acasă cu sacoşele pline de covrigi, nuci, mere.

„Acum totul s-a cufundat în linişte… casele au ferestrele luminoase ce dau impresia de căldură. Cred că toţi copiii stau cu părinţii lor în jurul bradului împodobit cu steluţe, globuleţe şi îngeraşi de sticlă. Este Ajunul Crăciunului şi toţi oamenii au sufletul împăcat şi curăţat datorită postului şi împărtăşirii cu sfântul Sânge al Domnului.”

„25 decembrie… cât am aşteptat ziua acesta… de când mi-au apărut primele pene în aripioare. Este dimineaţa devreme. Oamenii se îmbracă frumos şi se duc la slujbă, acasă la Domnul. Copii, tineri, adulţi şi bătrâni, toţi se îndreaptă fericiţi spre biserica al cărei clopot bate vesel vestind încheierea slujbei.”

***

Ajunşi acasă, oamenii se întâlnesc, reunindu-şi familiile în jurul meselor mari, pline de bunătăţi, copiii arătându-şi unul altuia cadourile găsite sub brad în această dimineaţă.

***

„După ce au mâncat, copiii au ieşit afară să se joace în zăpada albă şi pură. În acest moment mi-aş dori să fiu cu ei acolo, să mă bucur de bucuria lor şi să mă joc şi eu alături de ei până seara. Nu pot însă pentru că la noi începe corul îngerilor să cânte şi să ducem mai departe vestea că S-a născut Mântuitorul!”

Gherna Laura-Florina

Clasa a-IX-a A

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia

Un articol foarte interesant dedicat marelui scriitor francez Antoine de Saint-Exupéry puteţi citi aici. Operele sale au încântat atâtea generaţii de cititori. Ne amintim cu bucurie de minunatul roman pentru copii – “Micul Prinţ” – carte care a încântat nu doar pe cei mici prin mesajul său profund. A fost nu numai un mare scriitor, ci şi un om deosebit, de o mare profunzime spirituală. Un om apropiat de Dumnezeu, de rugăciune, de iubirea de oameni. Credea cu tărie că, în viaţă, împlinirea vine din capacitatea omului de a se dărui. Orice altă împlinire o considera stearpă şi lipsită de sens. „A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale“. El însuşi a aruncat în timpul vieţii numeroase astfel de poduri. A construit relaţii, a iubit cu pasiune tot ce a clădit cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a jertfit pentru un sens. „Fructul tău nu valorează nimic, decât dacă nu-ţi poate fi înapoiat.“ În ciuda necazurilor pe care le-a trăit în viaţă, putea să vadă partea lor pozitivă : „Dacă vrei să te înalţi, macină-te în luptă cu conflictele tale: ele conduc înspre eternitate. E singurul drum care există. Şi asta pentru că suferinţa te înalţă atunci când o accepţi“. Orice suferinţă acceptată este o bătălie câştigată. Ea ne transformă interior şi ne face să fim pregătiţi pentru momentele dificile care vor urma. A murit prematur în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Ne-au rămas de la el multe cuvinte memorabile, din care amintim aici doar câteva :

“Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.

Copiii trebuie să fie indulgenţi cu adulţii.

În moartea unui om moare o lume necunoscută.

Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat.

Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.

Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează.

Florile sunt plăpânde. Şi neştiutoare. Se apără şi ele cum pot. Se cred nemaipomenite cu spinii lor.

A te judeca pe tine însuţi este mult mai greu decât a-i judeca pe alţii. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti într-adevăr un om înţelept.

Omul se descoperă pe el însuşi când se măsoară cu obstacolul.

Dragostea nu înseamnă a te uita lung unul la celălalt, ci a te uita împreună în aceeaşi direcţie.

Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temniţa.

Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.

Nu pui temelia libertăţii când împuşti pe cei ce gândesc altfel decât tine.

Adevărul este ceea ce simplifică lumea, nu ceea ce creează haosul.

Marea greseala e sa nu-ti dai seama ca a primi este cu totul altceva decat a accepta.A primi inseamna in primul rand a darui,a te darui pe tine insuti. Avar nu este acela care nu se ruineaza facand daruri,ci acela care nu-si daruieste lumina obrazului in schimbul ofrandei tale. Avar este pamantul care nu se infrumuseteaza acolo unde ti-ai aruncat semintele.

A pregăti viitorul nu înseamnă decât a crea prezentul”.

  Prima zi a anului ne aminteşte an de an de una dintre cele mai de seamă personalităţi ale Bisericii – Sfântul Ierarh Vasile cel Mare. Ierarh de seamă, cărturar strălucit, mare duhovnic, părinte spiritual al credincioşilor pe care i-a păstorit, organizator al monahismului – sunt numai câteva dintre meritele deosebite pentru care marele Vasile a rămas în memoria creştinătăţii cu nemele de  cel Mare. Despre viaţa sa am mai amintit şi aici. Pentru că de la Sfântul Vasile cel Mare – primul dintre Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile, Grigorie şi Ioan) – ne-au rămas opere de o valoare inestimabilă, se cuvine să amintim fie şi numai câteva dintre cuvintele sale atât de ziditoare pentru viaţa creştinilor. Luând aminte la învăţăturile acestui Sfânt Părinte, ne îmbogăţim sufleteşte şi ne întărim pe calea mântuirii:

- Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo.

- Când gândirea nu se mai împrăştie printre cele din afară şi nu se mai împrăştie în lume, prin simţuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.

- Om desăvârşit este acela care iubeşte adevărul şi dreptatea, care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

- Fericit este acela care nu gândeşte rău.

- Raţiunea porneşte de la cunoaştere pentru a ajunge la credinţă.

- Binele nu-l găsim în cele trecătoare, ci suntem chemaţi să ne împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate.

- Nu-l invidiaţi pe cel bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa şi pe cel înţelept pentru ştiinţa sa, căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii doar pentru cei care le întrebuinţează bine, fiindcă fericirea nu stă în ele însele.

- Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult.

- Orice păcat este o ocară.

- Ascultarea este scara cea mai scurtă către cer.

- Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă.

- Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul medicului, devine incurabilă.

- Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.

  La cumpăna dintre ani, când gândurile noastre, ale tuturor, se îndreaptă cu speranţă spre Anul Nou pe care ne pregătim să-l întâmpinăm cu încredere şi cu bucurie, să înălţăm un gând de mulţumire către Bunul Dumnezeu, care ne-a avut în grija şi ocrotirea Sa în tot anul care a trecut. Pentru toate cele ce am primit în acest timp, bune sau mai puţin bune, să-I fim recunoscători. Pentru toate cele ce am greşit, cu voie sau fără voie, să-I cerem iertăciune. Pentru cele ce am reuşit să împlinim, să-I fim recunoscători. Pentru neîmpliniri şi eşecuri să nu cădem în întristare, ci cu nădejde să credem că le vom împlini. Pentru ceea ce am greşit faţă de semenii şi fraţii noştri, să-i rugăm să ne ierte, precum şi noi să iertăm cele ce ne-au greşit ei nouă. Să făgăduim Domnului că ne vom strădui să fim mai buni, mai oameni, mai creştini.

În ultima zi a anului, pe la casele românilor colindă copiii, tinerii, toţi cei cu inima bună, urând toate cele bune prin cuvintele tradiţionale ale Pluguşorului. Tuturor celor care au trecut pe aici în anul ce se încheie, un Pluguşor din toată inima! Şi îi mai aşteptăm să mai vină pe aici, dacă au găsit fie şi numai o clipă de răgaz şi bucurie printre rândurile ce s-au aşternut într-un an întreg.

Profesorilor şi elevilor de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, le urăm un An Nou cât mai bun, cu sănătate, numai bucurii şi multă lumină în suflete!

Aceleaşi urări tuturor ostenitorilor şi elevilor din şcolile de pretutindeni! Iar efortul tuturor să fie spre iluminarea acestei lumi şi spre schimbarea în bine a tuturor lucrurilor.

Dumnezeu să ne aibă în paza Sa pe toţi şi să reverse peste noi binecuvântarea Sa dumnezeiască!

Şi-un Pluguşor  voios pentru toţi!

Aho, aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:

Mâine anul se-noieşte
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a brăzda,
Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are,
Semne bune de belşug,
Pentru brazda de sub plug.

Doamne binecuvânteaza,
Casa care o ureaza
Pluguşor cu patru boi,
Pluguşor mânat de noi.

Am plecat să colindăm
Pe la case sa urăm,
Pluguşorul românesc
Obiceiul strămoşesc.

Anul Nou s-aducă nouă,
Timp mai bun şi-o viaţă nouă;
Anul Nou o să ne fie,
Început de bucurie.

Să ne fie-ndestulată
Casa toată, ţara toată!
Ia mai mânaţi, măi flăcăi!
Şi strigati cu toţii măi!
Hăi, hăi, hăi!

La mulţi ani 2009!

A doua zi după marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în tradiţia Bisericii este rânduită o zi de sărbătoare în cinstea Prea Sfântei Născătoare de Dumnezeu – Aceea prin care s-a împlinit miracolul dumnezeiesc al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului – aşa cum o numim cu respect şi credinţă pe Sfânta Fecioară Maria – va rămâne de-a pururi pentru noi, oamenii, cea mai sfântă dintre fiinţele omeneşti, „vasul cel ales” întru care s-a sălăşluit dumnezeirea, pentru mântuirea noastră. Despre faptul că Mama Mântuitorului Iisus a fost înaintea lui Dumnezeu o fiinţă cu totul excepţională, ne spune însăşi Sfânta Scriptură, la momentul Buneivestiri, când însuşi Arhanghelul Gavriil a venit înaintea Fecioarei Maria ca un sol al lui Dumnezeu, aducându-i vestea minunată că ea este cea aleasă prin care se vor împlini profeţiile despre mântuirea oamenilor.

Naşterea minunată a Pruncului Iisus din Fecioara Maria, avea să întărească o legătură spirituală extraordinară între Mântuitorul şi Mama Sa. O legătură de suflet ce avea să se transfere până în veşnicie. Cea care l-a purtat în pântece pe Cel făr’ de-nceput i-a plămădit în templul trupului său preacurat un trup omenesc Aceluia care a zidit toate câte sunt. Prin ea, Absolutul a încăput într-un trup şi astfel a sfinţit cu totul firea omenească. Anii pe care i-a petrecut lângă Mama Sa Domnul Iisus, au fost ani în care El a primit imensa iubire a unei Mame conştiente din prima clipă de misiunea sa dumnezeiască. În tot ceea ce Domnul a făcut mai târziu, în timpul activităţii Sale între oameni, trebuie să recunoaştem şi bunătatea sufletească a Maicii sfinte şi toate acele virtuţi ale sale, alături de care Fiul Iisus a crescut până la vârsta în care a ieşit în lume la propovăduire.

Se cuvine să o cinstim pe Maica Sfântă, pe Cea care a purtat în pântecele său pe Fiul ceresc, care L-a născut, L-a crescut şi îngrijit cu dragoste fierbinte de mamă, fiindu-I alături în toate momentele importante ale Mântuitorului. Prin cuvintele Domnului pe cruce, atunci când a încredinţat-o Apostolului Ioan, Maica Domnului a devenit mama tuturor creştinilor, mama noastră, a tuturor celor ce-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor.

La mulţi ani fericiţi tuturor! Este Crăciunul şi este bucurie! Hristos s-a născut! Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Maica Sfântă şi a venit în mijlocul acestei lumi, pentru ca să o mântuiască.

Să-I aducem mulţumire lui Dumnezeu că ne-a dăruit această zi de Sfântă Sărbătoare, prin care inimile ni se umplu de bucurie, iar sufletele se înalţă spre cele dumnezeieşti. Să-I mulţumim pentru că atât de mult a iubit lumea, încât pe Unicul său Fiu ni L-a dat nouă, oamenilor, ca toţi cei ce vor crede într-Însul să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16) Să-I mulţumim pentru că în ieslea sărăcăcioasă din micul Betleem, cerurile s-au pogorât pe pământ, iar Dumnezeu a venit în mijlocul nostru ca un om, ca Unul dintre noi şi astfel au putut şi oamenii să-L cunoască într-adevăr pe Dumnezeu. Să-I mulţumim pentru că la naşterea pruncului Sfânt şi Îngerii din ceruri au adus slavă şi închinare de răsuna o lume întreagă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2,14). Să-I mulţumim şi pentru că ne-a dăruit semn ceresc – steaua de la Răsărit care mărturisea prin prezenţa ei uimitoare pe Acela ce avea să fie Soarele dreptăţii – Hristos Domnul şi Mântuitorul! Să-I mulţumim Domnului pentru bucuria ce o avem an de an, asemeni smeriţilor păstori din Betleem, care s-au închinat cu bucurie înaintea Pruncului dumnezeiesc.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi-n casele tuturor bucurie şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Bucuraţi-vă cu toţi! A venit Crăciunul!

„În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Luca 2,1-20).

Troparul Nasterii Domnului

Condacul Nasterii Domnului

 Iată că am ajuns şi în sfânta zi a Ajunului Crăciunului. Conform datinii strămoşeşti, ziua de Ajun a acestui mare praznic creştin, are o însemnătate deosebită. Este o zi a ultimelor pregătiri, pline de emoţii, înainte de bucuria nespusă a  Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne pregătim în primul rând sufleteşte ca să-L întâmpinăm pe Pruncul Sfânt şi Mântuitor. De mai bine de 2000 de ani, prin glasul colindătorilor, creştinii mărturisesc prezentul continuu al acestui miracol dumnezeiesc: „Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos!”  Da, astăzi s-a născut Acela întru care s-a împlinit speranţa unei omeniri întregi! Trăim un astăzi continuu, odată cu fiecare an, pentru că acesta este darul dumnezeiesc al sărbătorii: ea face să dispară barierele spaţiului şi timpului, făcând ca Betleemul să fie pretutindeni în lume, acolo unde creştinii Îl aşteaptă cu credinţă pe Pruncul Iisus, iar momentul Naşterii Sale să fie un etern prezent, un eveniment pe care îl retrăim cu emoţie sfântă an de an, înălţând cuvinte de laudă: „Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!”.

În tradiţia poporului român, ziua de Ajunul Crăciunului este o zi pe care o înfrumuseţăm cu aceste comori de suflet care sunt colindele. Atât de mult au iubit oamenii acestui pământ românesc Sărbătoarea Crăciunului, încât au creat un adevărat tezaur de colinde – cântece de Crăciun pline de emoţie, de credinţă, de bucurie, de speranţă, de toate acele trăiri profunde care ne înalţă sufleteşte spre comuniunea sfântă cu Iubirea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta şi este semnificaţia adâncă a Crăciunului: Naşterea Domnului este momentul în care Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, sălăşluind în mijlocul oamenilor, ca un om, ca unul dintre noi, tocmai pentru a ne înălţa, pentru a ne ridica la înălţimea sfinţeniei, acolo unde omului i-a fost locul dintru început. La casele oamenilor, în tot cuprinsul ţării, grupuri de colindători vestesc prin cântări pline de căldură, Vestea minunată a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria: „O, ce veste minunată, în Betleem ni se-arată / Astăzi s-a născut Cel făr’ de-nceput, cum au spus proorocii!”. Asemeni magilor, asemeni păstorilor, colindătorii ne binevestesc bucuria Crăciunului.

Mâine este Crăciunul! Cu mic, cu mare să înălţăm laudă sfântă Celui născut din Fecioară spre mântuirea noastră. În biserici să aducem preamărire lui Dumnezeu – Cel ce a revărsat atâta iubire peste lumea întreagă, peste toţi oamenii! Şi cu bucurie să fim împreună mai mult ca oricând, lăsând deoparte tot ce ne poate întrista sau dezbina. Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei şi a împăcării, a unirii şi a dragostei.

Aşa cum Betleemul şi peştera L-au primit pe Pruncul Sfânt, aşa să-L primim şi noi pe Domnul în inimile noastre şi să-L păstrăm cu credinţă în toate zilele vieţii noastre!

Bună dimineaţa la Moş Ajun! La anul şi la mulţi ani!

Au trecut 19 ani de la Revoluţia din decembrie 1989… Da, 19 ani de la acele evenimente care au bulversat o lume întreagă, dar mai ales acea lume în care un popor întreg fusese obligat să trăiască, să supravieţuiască atâţia ani. Jertfa unor tineri a redat adevăratul sens al existenţei pentru un neam întreg. Pentru că ei au înţeles că mântuirea vine numai prin Jertfă!

Un gând de recunoştinţă pentru aceşti martiri!

O lacrimă… o rugăciune cu genunchii plecaţi şi o promisiune sinceră înaintea mormintelor lor, că jertfa lor nu a fost în zadar.

Si un cantec in memoria acestor eroi….

A fost odată Revoluţia de la Timişoara. Şi au fost eroii care au murit ca nişte martiri pentru libertate, pentru demnitatea acestui popor. Şi au fost evenimente crâncene, cum nu ne-am putut închipui că se pot întâmpla vreodată aici, la noi. Au fost zile de spaimă cumplită, de strigăte disperate, de nebunie, de durere, de credinţă, de speranţă. Au fost clipe de renaştere prin jertfă a unui popor ţinut atâta amar de vreme în întunericul unei dictaturi inumane, degradante. Au fost zile în care oamenii din acestă ţară au redescoperit eroismul, curajul de a înfrunta cu mâinile goale un regim represiv, străin de sufletul acestui neam. Au ieşit în stradă, cu mic cu mare şi au strigat din tot sufletul: „vom muri şi vom fi liberi!”. Şi au readus libertatea unui popor întreg! Au adus-o cu preţul vieţii multora dintre ei. La fel ca martirii creştini de acum aproape 2000 de ani.

A fost odată 17 decembrie 1989 şi a fost la Timişoara. Acolo a început totul. Şi de acolo în toată ţara. Şi au trecut de atunci 19 ani… Cei ce s-au născut după 1989 nu ştiu exact ce-a fost atunci. Dar trebuie să ştie! Trebuie să li se spună. Trebuie să afle! Pentru că sângele acelor martiri este şi acum în pământul pe care ei au căzut şi strigă, cerându-ne să nu-i uităm. Să-i pomenim în rugăciunile noastre. Să-i păstrăm vii în inimile noastre. Cu veşnică recunoştinţă pentru sacrificiul lor.

Nu trebuie să uităm niciodată!

 Mai sunt puţine zile până când sărbătoarea Naşterii Domnului ne va umple sufletele de bucurie. Cu fiecare zi care trece, mai urcăm spiritual o treaptă spre întâlnirea cu Hristos – Fiul lui Dumnezeu cel întrupat spre mântuirea oamenilor. Fiecare duminică ne aduce înaintea sufletelor cuvântul lui Dumnezeu, spre a înţelege cât mai bine semnificaţia şi importanţa marelui praznic pe care îl aşteptăm. Duminica a 28-a după Rusalii ne reaminteşte de una dintre profundele parabole ale Mântuitorului, în care Acesta a atins una dintre cele mai importante teme ale învăţăturii Sale şi anume adevărul că oamenii sunt fiinţe chemate de Dumnezeu ca să se bucure de Împărăţia Sa şi nu să se irosească în lucruri mărunte, trecătoare, nesemnificative. Tocmai pentru că ştia că oamenii au obiceiul de a uita lucrurile cu adevărat importante, alegând mai degrabă nimicurile, Mântuitorul a asemănat în parabola Sa Împărăţia lui Dumnezeu cu un ospăţ. Un ospăţ al bucuriei. Iată ce ne spune parabola ospăţului Împărăţiei:

„Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi îndeamnă să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea”. (Luca 14, 16-24).

O parabolă cu multe învăţăminte.  Mai întâi înţelegem că cel care a făcut ospăţul a invitat pe cei chemaţi. Pe prietenii săi, pe cei pe care a vrut să-i onoreze cu iubire. Pentru aceasta şi-a trimis slugile sale ca să-i invite. Numai că….aceştia au refuzat pe rând invitaţia, invocând tot felul de pretexte: ţarină, cinci perechi de boi, nevastă… adică doar pretexte. Scuze jignitoare pentru a nu onora o invitaţie ce nu se cuvenea refuzată. Omul s-a supărat şi şi-a trimis slugile la răspântii, ca să aducă de acolo pe cei la care nu s-ar fi gândit nimeni: săraci, neputincioşi, orbi, şchiopi, străini. Cei neinvitaţi de nimeni până atunci, sunt poftiţi în locul prietenilor la ospăţ. Iar pentru cei ce nu au onorat invitaţia, cuvântul celui ce făcuse ospăţ a sunat ca o sentinţă dură: „Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea”. Oare ce a vrut Domnul Iisus să spună prin aceste cuvinte? Nu numai în această parabolă, ci şi în altele în care a folosit acest motiv al cinei, al ospăţului.  Cina este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Cel ce făcuse această cină este Însuşi Dumnezeu! Întâi au fost chemaţi aleşii, prietenii, cei apropiaţi. Iar când i-a pomenit pe aceştia, Mântuitorul s-a gândit la poporul lui Dumnezeu, la Israel, aleşii lui Dumnezeu. Aceia cărora Dumnezeu le trimisese de multe ori slujitorii Săi, pentru a le aminti că sunt invitaţi la ospăţul Împărăţiei. Că sunt aleşi. Numai că aceştia s-au lăsat furaţi de …pretexte. De scuze penibile, de motive neserioase pentru a nu onora cinstea ce le fusese oferită. Ospăţul era un prilej al bucuriei, un moment fericit al comuniunii, al iubirii, al preţuirii reciproce. De dragul unor lucruri sau probleme nesemnificative, acei oameni au refuzat cinstea ce li se făcuse. Au refuzat invitaţia! Cuvintele din finalul parabolei – „Niciunul nu va gusta din cina mea” – nu sunt o osândire, pentru că acei oameni s-au condamnat singuri, rămânând în afara bucuriei Cinei! Cei ce au refuzat, invocând pretexte, au ales singuri să rămână în afara Împărăţiei lui Dumnezeu! De aceea ei nu pot învinui pe nimeni, pentru că este alegerea lor. Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, pot invoca orice pretext – că nu au ştiut, că au avut alte… probleme, etc. Vor fi doar scuze inutile. Alegerea refuzului este numai a lor!

Dacă aleşii au refuzat, bucuria Împărăţiei a fost oferită cu generozitate celor nealeşi, celor până atunci dispreţuiţi, neluaţi în seamă.  Popoarele ce nu avuseseră parte de alegerea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, au primit chemarea, au primit adevărul dumnezeiesc, Evanghelia Împărăţiei şi toate bucatele alese pe care Dumnezeu le-a oferit cu iubire la Cina Sa. Aleşii  au …ales să refuze. S-au lipsit de toate aceste daruri. Au ales în mod liber, conştient. Iar Împărăţia s-a luat de la ei. De aceea Domnul a ţinut să spună că „mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi” Chemarea este pentru toţi, pentru mulţi, dar puţini sunt cei ce răspund chemării. Domnul Iisus Hristos a mai subliniat un lucru: Împărăţia Cerurilor implică două aspecte:  unul eshatologic (viaţa de dincolo, lumea lui Dumnezeu spre care ne îndreptăm cu toţi) şi un aspect lăuntric (Împărăţia din sufletul nostru). Nimeni nu va ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa de dincolo, dacă nu va intra în ea încă de aici! Pentru că ce înseamnă de fapt Împărăţia Cerurilor? O întrebare pe care oamenii şi-au pus-o mereu. De aceea Mântuitorul a folosit comparaţia cu cina.  O cină este un prilej de bucurie, de comuniune, de armonie între oameni. Iar Împărăţia Cerurilor este tocmai fericirea nespusă a comuniunii depline cu Dumnezeu întru Iubire nesfârşită, a unirii desăvârşite dintre Creator şi oameni – opera Sa. Spre aceasta trebuie să tindem încă de aici, din viaţa aceasta trecătoare. Şi tocmai la aceasta Dumnezeu ne cheamă în multe feluri, prin slujitorii Săi. Acestor chemări noi trebuie să răspundem cu dăruire şi cu dragoste. Dacă vom refuza învitaţia, orice pretext am folosi, vom fi asemeni celor din parabolă: bucuria Împărăţiei se va lua de la noi şi se va da celorlalţi. Fiecare dintre noi primeşte chemarea sa. Iar chemarea este o şansă unică la fericire. La singura şi adevărata, deplina fericire!