Descâlceşte-mă de cuvintele ce încă stau încurcate în pânza înveşmântată în rouă! Să pot din nou adulmeca prin fân urmele cosaşilor îndrăgostiţi de soare. Respiră-mi inima prin porii tăi şi descântă-mi glasul. Să aflu minunea luminii tale din zori când mă trezeşti aşezându-mi nemurirea pe pleoape…

Închide ochii… Simte suflarea extazului tainic al nopţii. E veşnicia, întorcându-se pe chipul tău.

Fior hranit de aripi grele… te-am dosit intr-un dulap al cerului fara de stele. Desi tuseai galagios si sute de cuvinte fara rost (?!) se prelingeau din ranile-ti ascunse… N-am avut mila! Si… te-am ingropat printre hartii scurse de seva.

Oh… iarta-ma! Si pune mana ta cea subreda si slaba peste condeiul muritor ce tremura printre lalele. Apoi tine-ma strans, caci nu mai stiu sa umblu… Of… iar ma clatin sub cuvinte putine…

As vrea si eu sa zbor printre priviri. Sa ma plimb cu visele printre lalele… si sa fii si tu acolo! Sa imi soptesti cuvintele pe care doar noi si ploaia le putem auzi, sa fim asemenea clinchetului vantului din dimineti… Te-ai gandit vreodata ca vantul poate sa cante?

…Te-am visat. Erai mai alba decat lumina, chiar decat surasul ploilor. De la tine roua a invatat sa straluceasca ametitor si sa racoreasca talpi, de la tine amurgul a invatat sa doara…

…dar eu… ce am invatat? …

Am invat sa zbor, sa iubesc, sa visez…