Totul a pornit de la un titlu de ştire sportivă, şi, chiar dacă referinţele de la începutul articolului vor fi din fotbal, textul în sine se referă la o problemă de-a noastră mai… generală. Care titlu de ştire zice că “Timişoara a pierdut frumos în faţa lu Ajax bla bla bla”. Nu mi-ar putea păsa mai puţin, sincer. Ce m-a frapat, însă, a fost partea cu “frumos”. De ce a pierdut frumos? Şi nu, nu e vorba doar de cazul ăsta, singular, care este, ci voi generaliza la nivel naţional. Rămânând tot în sfera folbalului.Noi când câştigăm – rar, ce-i drept – nu câştigăm simplu, aşa… noi măcelărim, distrugem, ş.a.m.d.! Nu contează contra cui jucăm. De cealaltă parte, când pierdem – adică mai tot timpul – pierdem ORI frumos (tralala), ori din cauza albitrilor, a condiţiilor meteo, a faptului că nu ne-am spovedit la timp, a faptului că “smocul ăla de iarbă”, a fapului că era tuşa strâmbă, a faptului că… că… că…. Orice numai să nu fie jucătorii de vină.

Mă uit cu reşpect la ce văd prin publicaţiile de pe alte meleaguri. Acolo mai vezi câte-un “Muie bă! Aţi făcut ţara/oraşul de căcat! Ne pişăm pe voi, puturoşii dracu’!“. La noi nu. Noi pierdem frumos.

De ce? Pentru că, inconştient, purtăm în fiecare clipă câte 2 găleţi de coa’e per cap de locuitor! Pentru că noi suntem… ahem… SPECIALI, bre! Pen’c-aşa am fost noi îndoctrinaţi să credem.

1. Noi ne tragem din daci şi romani. Dacii. Acea colecţie de triburi extrem de vitează şi vrednică_care a făcut faţă numeroaselor atacuri din parte altor colecţii de triburi… Şi care când au venit romanii au făcut faţă până au început să facă spate. Dar era şi oarecum normal. Că romanii erau scule de bascule. Cel mai imperiu dintre imperii. Cu Traian în frunte. Apoi cum dracu’ să nu fim un neam mândru? C-aşa ne-o-nvăţat la istorie!

2. Noi suntem cel mai ospitalier popor, dintre toate care este. Păi nu aşa ne zicea tanti doamna de istorie/română/matematică/fizică/educaţie civică/…. etc.? BA DAAA! Că doar şi pe ele le-o îndoctrinat cineva pentru ca să ne spuie nouă aşa. Deci, da. “Românii este cel mai ospitalier popor! Fââââsssssssss!” Este pe dreacu’! Fără golirea buzunarelor, nu te mai primeşte nici dreacu’n casă, şi te lasă să mai şi mori de sete pe preş. Cu mici excepţii, pe ici-pe colo, care probabil se vor tulbura la citirea acestui articol. Norocul meu că nu prea citeşte nimeni pe-aici, nu? Oricum, îmi cer scuze de la excepţii.

3. Noi avem ce-a mai frumoasă ţară! Avem bogăţii nenumărate! Avem munţi! Avem dealuri! Avem câmpii! Avem păduri! Avem di tăti! Avem obiective turistice – până la care tre’ să mergi cu elicopterul, că ieşi mai ieftin! Părere proprie? Avem pe dracu’! Da, avem peisagii… dar peisagii au si austriecii/elveţienii. Şi mai şi poţi ajunge la ele cu maşina-ntreagă. Peisagii au şi italienii, şi grecii, şi franţujii, şi spaniolii, şi etcetera. Şi ghici ce! Cam la toţi ăia poţi ajunge la peisagii, CU MAŞINA ÎNTREAGĂ! Doar la noi avem recomandări oficiale referitoare la transportul aerian!

Ah! Da! Era să uit. Avem Delta Dunării. Iee! Suntem unici! :|

4. Noi avem ISTORIE, bre! Noi ne-am bătut cu turci, tătari, polonezi, chinezi, americani, indieni, bulgari şi probabil până şi boşimani, dacă ne apucăm să căutăm bine. Şi, normal, i-am rupt pe toţi. I-am măcelărit. I-am distrus! (*) Că suntem (nu, nu ERAM, ci SUNTEM!) viteji. Noi am apărat Europa de invazia otomană. Păi nu aşa ne învaţă manualele de istorie? Că doar n-o să detalieze prea tare perioadele în care am supt kilometri de pulă de turc, nu?! Buuun! Deci, avem istorie mândră, bre!

5. Noi avem cea mai frumoasă limbă, care este, ea, limba! CEA MAI FRUMOASĂ! Păi nu aşa ne-o învăţat toată dăscălimea? Că-i melodioasă? Că-i “o comoară, în adâncuri înFUNDată”? Că-i “un şirag de piatră rară”? În fine. De asta nu mă leg prea tare, pentru că-i chestie subiectivă.

Deci. Avem o latrină întreagă de calităţi. Avem istorie, geografie, bun-simţ, ospitalitate, vitejie, limbă frumoasă, ne trajem din daci şi romani, popoare viteje.

Şi totuşi, suntem coada vacii. Unde căcat greşim?!

* Deci nu se aplică doar în fotbal!

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu

Astăzi dl. Vladimir Brilinsky, redactoul şef al revistei Dacia Magazin, a răspuns invitaţiei doamnei profesoare Niţă Carmen şi a ţinut conferinţa despre secretele dacilor la Colegiul Naţional Emanuil Gojdu din Oradea. La ora 13 a avut loc prezentarea pentru elevi, iar de la ora 18 a avut loc conferinţa pentru oricine a dorit să vină. Dl. Brilinsky, Nunu, este cunoscut pentru activitatea sa în ce priveşte protejarea, promovarea şi promovarea Sarmisezetuzei Regia, dar şi pentru promovarea istoriei vechi a românilor.

Dedicaţia lui Nunu atrage mereu oameni noi, curioşi să afle lucruri vechi şi noi despre istoria veche a românilor. Vechi pentru că fac parte din istorie, cu toate dovezile arheologice, lingvistice şi documentare, noi pentru că versiunea oficială a istorie le ignoră sau nu le recunoaşte. Spre deosebire de istoricii europeni, istoricii români rămîn încă sceptici în acceptarea noului: povestea inventată de generaţia paşoptistă (cea a revoluţiei din 1848) care susţinea că sîntem urmaşi ai Romei pentru a obţine drepturi şi avatanje pentru poporul român a devenit o istorie oficială, în ciuda dovezilor incomplete care o susţin şi a dovezilor care sînt împotriva ei. Chiar şi termenul de român este unul inventat cu acea ocazie, şi este doar o altă denumire pentru daci. Ea se alătură altor denumiri pe care aceştia le-au purtat de-a lungul timpului: traci, daco-geţi, carpi, vlahi, valahi, etc. După cum s-a susţinut la conferinţă, istoriografia românească doarme profund. Eu spun că doarme şi are coşmaruri, dar asta este o altă poveste.

În urma promovării din ce în ce mai intense vizitatorii Sarmisegetuzei s-au înmulţit în ultimii cîţiva ani, în ciuda drumului de acces care este într-o stare proastă (a fost reparat, dar degeaba, pentru că a fost rupt de ape în unele porţiuni). O mare parte sînt aduşi de curiozitate şi setea de cunoaştere, iar dacă au posibilitatea să-l aibă pe Nunu ca ghid rămîn întotdeauna impresionaţi şi pleacă cu o impresie bună şi cu dorinţa de a se întoarce, dar partea nasoală este că s-au înmulţit şi nesimţiţii: oameni care au ajuns să facă plajă pe discul de andezit sau să facă focul în cetate. În plus, Nunu şi membrii asociaţiei Dacia Nemuritoare adun în fiecare an tone de deşeuri de la Sarmis, şi o fac fără să fie recompensaţi în nici un fel pentru truda lor.

Dovezile documentare sînt puţine, dar ele există. Dovezile arheologice zac peste tot, ascunse de vegetaţie sau risipite de către oameni (aroganţa unora şi dorinţa de afirmare în faţa lui Ceauşescu pe vremurile comunismului şi-au spus cuvîntul din plin). Chiar şi aurul este o dovadă a activităţii îndelungate ale dacilor pe aceste meleaguri: amprenta aurului din brăţări ne spune că a fost cules din valea Arieşului (aur aluvionar) şi extras din minele din zona Roşia Montană (aur de filon). Nu se ştie vechimea aurului, dar se ştie amprenta lui. Se mai cunoaşte modul de prelucrare al brăţărilor dacice, dispărut de mai mult de 5 secole. Monedele dacice, numite kosoni, sînt apreciate printre pasionaţii de numismatică.

La conferinţă s-a discutat şi despre unele subiecte deja cunoscute publicului: brăţările dacice şi starea deplorabilă a Sarmisegetuzei Regia. Acum cîteva săptămîni un reportaj difuzat la ProTv a acoperit ambele subiecte, iar acum s-au prezentat imagini şi informaţii pe această temă. Azi a fost prezentată o descriere pe scurt, pentru că povestea aurului dac este mult mai amplă decît s-a spus în mass-media cu ocazia scandalului.

Sarmisegetuza Regia a fost capitala regatului dac, care pe timpul lui Burebista a atins amploarea unui adevărat imperiu, iar acum zace în ruină. Pădurea a crescut peste tot, doar o foarte mică parte a oraşului dac a fost decopertată şi cercetată. Cea mai mare parte a complexului care se întinde pe cîteva sute de hectare este încă ascunsă privirii, deşi se spune că ruşii au îndreptat obiectivele sateliţilor spre această zonă şi că unele planuri există, dar ele nu au fost făcute încă publice.

Marea problemă a Sarmisegetuzei Regia, ca şi a celorlalte cetăţi dacice, de altfel, este că nici un oficial (persoană sau organizaţie) nu ia atitudine în favoarea ei. Oficial nu există nici un proprietar sau administrator care să aibă grijă de alungarea intruşilor şi care să administreze banii europeni care pot fi primiţi pentru renovare, săpături arheologice (complexul face, totuşi, parte din patrimoniul UNESCO). Practic cetatea/oraşul a devenit ţinutul nimănui, iar asta încurajează furturile în stil mare (sau kosoneala modernă, cum mai este numită). Mai mult, unii risipesc sau distrug vestigiile istorice existente. La conferinţă s-au prezentat cîteva astfel de exemple. Dl. Vladimiri Brilinsky se consideră a fi un custode interimar al Sarmisegetuzei, cineva care are grijă de cetate pînă cînd reprezentantul proprietarului de drept (în acest caz poporului român) îşi va face apariţia. Adică, cu alte cuvinte, pînă la întoarcerea regelui (dacă ar fi să fac referire la o trilogie fantastică arhicunoscută).

În ce priveşte istoria Sarmisegetuzei, în lipsa datelor detaliate şi complete, există foarte multe presupuneri, unele realiste, altele mai puţin. Aceste presupuneri se extind şi asupra altor aspecte ale istoriei vechi, dar timpul le va lămuri pe probabil pe toate. O foarte mare problemă este lipsa de organizare care este comună majorităţii românilor. Este foarte clar că statul nu va face prea multe în ce priveşte istoria veche, nu doreşte sau nu poate să organizeze cercetări în nici una din cetăţile dacice (răspîndite pe teritorul României, dar şi al Ucrainei, în continuarea Maramureşului istoric). Sarmis este cea mai cunoscută cetate, dar este departe de a fi singura. Nu ştiu cîţi cunosc faptul că face parte dintr-un adevărat complex de cetăţi de apărare, dar probabil că nume precum Costeşti, Blidaru, Feţele albe le sînt cunoscute dar nu au realizat conexiunea dintre ele.

Există organizaţii (asociaţii, fundaţii) care au ca domeniu de activitate dacii şi istoria veche, dar încă nu există o organizare bine pusă la punct între ele. S-a susţinut spre finalul conferinţei că ne lipseşte un Burebista care să unească toate eforturile disparate spre a obţine recunoaşterea informaţiilor care se cunosc acum, dar sînt ignorate, şi căutarea într-un mod foarte activ de a acumula informaţii noi. De asemenea, se pune problema protejării vestigiilor istorice şi a transformării lor, prin intermediul turismului, în ceva profitabil (aşa cum fac deja restul europenilor). Experienţa ultimilor decenii ne arată că statul român nu va face nimic din acest punct de vedere, rămîne tot pe umerii românilor ca indivizi să facă ceva constructiv. Într-o ţară în care dezorganizarea a ajuns o artă este greu să realizezi că poţi obţine apreciere şi bani din cunoaşterea propriului trecut.

Pentru a şti unde te indrepţi trebuie să ştii de unde vii, însă se pare că „dragii” noştri aleşi au uitat chiar şi acest lucru elementar. Însă nu este totul pierdut, există încă persoane care doresc să afle ceea ce s-a pierdut şi chiar să dezvolte spiritualitatea acelor vremuri spre un viitor mai bun decît cel pe care ni-l oferă unii. Orîcît s-a încercat, dacii nu au fost încă stîrpiţi şi foarte probabil vor continua să existe multe generaţii de acum înainte.

La finalul conferinţei a avut loc reprezentaţia unei scenete în care un grup de elevi au jucat roluri de daci. Este un aspect eficient prin care ne putem explora într-o oarecare măsură trecutul îndepărtat şi este la îndemîna tuturor.

Articol preluat de aici: http://www.sffbd.ro/zsm/articolul/Vladimir_Brilinsky_%C5%9Fi_Secretele_Dacilor/MjMw/

Absida

In primul rand este de amintit ca in centrul acestei abside (AB), la o anumita adancime a fost gasita cenusa umana. Nu pot decat sa cred ca acest loc a fost folosit pentru invocarea strabunilor. Cenusa probabil ca apartinea unui lider (sau lideri) spiritual, al carui trup a fost ars dupa moarte si ingropat chiar acolo, in templul sfant.

Absida are o forma de ou, de potcoava. Pun forma pe care absida o are pe seama Pleiadelor.

Formatiunea este formata din doua grupuri distincte de “pietre”. Pe o forma aproximativ circulara se afla un numar de 21 de stalpi. In partea opusa si oarecum tesita se afla un numar de 13 stalpi. Intre aceste doua grupuri se afla cate doua lespezi de fiecare parte. In total 4 lespezi.

Cred ca AB este in legatura cu calendarul legat de Sirius, de viata de apoi. In partea tesita 7 piese (27-33) par sa fie aliniate. Asta imi aminteste de Egipt si de cele 70 de zile in care mortii nu se ingropau. Acestea erau in perioada de vara si erau acele zile in care Sirius era “ascuns” dupa Soare. Sufletul celor ingropati in acea perioada risca sa fie atras de Soare si sa “arda”, in loc sa se indrepte spre Sirius.

Fiecare stalp reprezinta 10 zile. Astfel, suma celor 21+13=34 stalpi insumeaza 340 de zile. Asa cum la cercul CC lespezile ajutau la ajustare, asa si aici cele 4 lespezi fac ajustarea. Ele reprezinta cele 25 sau 26 (in functie de an) zile ramase pana la 365 sa 366 zile ale anului.

Stalpul din centrul grupului 21 (11) reprezinta zece zile din jurul datei de 1 Ianuarie. Aceasta este data la care Sirius este in opozitie cu soarele. La 0:30 Sirius se afla la zenit iar soarele se afla la zenit la 12:30.

Stalpul din centrul grupului 13 (30) reprezinta cele zece zile din jurul datei de 1 Iulie, data la care Sirius si soarele se afla la zenit in acelasi timp. La ora 12:30. Din punct de vedere spiritual aceasta zi era cea mai nefasta.

Daca un stalp reprezinta o perioada de 10 zile, doua lespezi reprezinta 13 zile. Lespezile 22 si 23 reprezinta o perioada de 13 zile in jurul datei de 21 Aprilie (luna nebunilor?). Lespezile 37 si 38 reprezinta 12 zile pentru 3 ani consecutivi si 13 zile in anul bisect. Aceste 13 zile sunt centrate in jurul datei de 11 septembrie. Egiptenii isi ajustau si ei calendarul in Septembrie (calendarul stelei Sirius).

Axa principala a absidei, axa MSR, care intersecteaza centrul soarelui SA pare sa fie pe directia punctului 30.
Aceasi axa s-ar putea sa fie indreptata spre rasaritul soarelui la Solstitiul de Iarna.

Timpul necesar parcurgerii cercului CB de la 1-Luni la 1-Luni este de 210 zile, exact cat si timpul necesar parcurgerii pieselor 1-21 ale absidei.

Micul Sanctuar Rotund
msr este un calendar al lunilor. Astfel dupa parcurgerea celor 30 de zile de pe CB se inainteaza cate un grup de piese de pe msr. Grupurile cu 9 piese (8 stalpi si 1 lespede) reprezinta lunile cu cate 30 de zile. In total 11 luni de cate 30 zile.

Grupul de 8 piese (7 stalpi si 1 lespede) reprezinta o luna de 30 zile si se suprapune peste perioada in care pe absida avem lespezile 22 si 23. Afost facuta cu o piesa lipsa tocmai pentru a trage atentia ca se suprapune peste lespezile 22 si 23.

Grupul de 7 piese (6 stalpi si 1 lespede) reprezinta o luna de 5 (sau 6) zile . Aceste zile sunt reprezentate pe micul sanctuar cu 16 piese aflat intre sanctuarul “Pleiadelor” si msr. Perioada aceasta se suprapune peste perioada lespezilor 37 si 38 de pe absida.

Din nou despre cartea Din Arhivele Daciei http://dinarhiveledaciei.wordpress.com/ al lui Al Dabija.

La: http://dinarhiveledaciei.wordpress.com/2009/02/11/1-sigiliul/ se poate gasi articolul dedicat unui sigiliu.

Tinand cont de simbolurile sigiliului cred ca se poate da si o alta intrepretare.

As remarca simbolurile de pe fata sigiliului:
Uniune, unire
Pamant curat, pamant pur, Burebista- modelator de pamant curat, creator, intemeietor.
Davo, Dava, Deva. Davele getilor erau construite in jurul locurilor unde erau localizate Deve, spirite ale naturii. Ele dadeau viata Davelor. Simbol al Pleiadelor. Pe spatele sigiliului, acest simbol este asezat langa simbolul T care inseamna “sfant”. Seamana destul de mult cu o postura de rugaciune antica. Scopul acestei posturi era unificarea energiei pamantului si a cerului la nivelul Surya Chakra Aici, acum.
Impreuna cu capul de om, fata sigiliului ar suna cam asa: Puternic este cel care uneste curata putere a pamantului si sfanta putere a cerului.

Reversul sigiliului este si el interesant.
Tapo- simbol
Pantelo- putere
+ uniune
GeT- sfanta rugaciune
DA- foc sfant
VO (BA)- corp energetic
W- simbol al apei
S- zabelo, zorila (?)

Sarpe cu coarne?

Aminteste de simbolistica Surya Chakra.

Reversul l-as traduce astfel: Secretul puterii= uniunea in Surya Chakra a “apei” Pleiadelor si “focului” lui Sirius.

Articol aparut in primul numar al revistei ProArme, in Aprilie 2009. Puteti citi acest articol printr-un simplu click pe una din cele doua scanari.

Sarmise getusa – “cuprinderea getilor” … care nu era cetate (dava) de lupta ci oracol sfant si loc de rugaciune si invatare a regulilor, si de sedere a conducatorului peste tot neamul trac. Acolo, in adunarea cea mare, tarabostes (bos – conducator tara) veneau sa asculte murmurul descantecelor preotesti si porunca ce se hotara era una pentru toti dochii … Si numai Zamolxos ii vedea din cerul albastru si senin ca un soare dadator de intelepciune si sanatate … El, Zamolxos era stapanul celor stiute din stramosie, al linistii din suflet si rasului bun, destramatorul minciunii si gasitorul de leacuri vindecatoare … De aceea l-au iubit si l-au inaltat, sa le fie deasupra … Ca ce loc e mai liber ca cerul, si mai inmiresmat ca vazduhul ? …

Toate acestea … sunt scrise in iarba si frunzele codrului din vatra cetatii, iar pietrele si coloanele ramase, sunt martore ca asa este …

Misterele dacilor

Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pana la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti. iar grecii, care-i socoteau traci”cei mai viteji si mai drepti dintre traci”-spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului)sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii crede-au in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori.

Oamenii aceia-dacii sau getii nemuritori-si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau pamanturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic-Getici sidera pigra poli-Martial( 40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel momenti mparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:

“Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce

Et ungularum pulsibus calens Hister “

Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, un alt hispanic vorbise si el de “barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce”, despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intalnesc in acelasi vers”Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis”. Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vre-o indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga avea sa fie inca o data intemeiata de ei.

Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decat cea faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decat pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al “zilei fatale” cand Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pana la cer si, intr-un singur virtej prapastios, “va cuprinde o imensa intindere de pamanturi si cetati”. O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care -lucru straniu-cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe-nu cu zeul Walhalei-aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pana in Spania. Vaticiniullui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa indoit niciodata!Cum sa te indoiesti de realitate, cand ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor.

Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decat despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decat faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atat se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele. Oameni se ascundeau in munti-Daci, montibus in haerent–. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii.

Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, cand se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; s-au mai de aproape cand, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea pana la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pana la Dunare. Dar inspaimantat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi:Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit-(Curio s-a intors din Dacia, inspaimantat de intunecimile [padurilor] sale) spune Florus. In alta imprejurare, Roma sa emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:

“Aici zace Fuscus.

Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase.

Umbra victorioasa a generalului stapineste

victorioasa padurea supusa”

Retorica poetului era mai mult decat tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Ramanea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei. Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui, ascunzand realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incat nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos ramanea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau in el cu sagetile in nori cand izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primis ein Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tarziu, cine ar crede? Intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ il tradeaza:’Zeul din stinca” Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sunt grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramaneau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus; Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosunta a numelui care disimuleaza. Pe aceiasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi:planul real, al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sunt numele exacte in acest plan. Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic.

De la mit nu mai e decat un pas pana la utopie. Iar aceasta e marea creatie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirata. Radacinile acestei utopii le gasim la Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si amazoane; origini mai precise aflam la Herodot care cunoscandu-i pe geti si culegind despre ei ce spuneau greii de la Pont, i-a zugravit in culori puternice stirnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii; “cei mai viteji dintre traci”. Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si intre geti Zamolxe. Mituri personificate. Deci cei mai buni dintre traci getii de la Istrul sacru au ajuns si ei poporul mit, dind nastere in imaginatia greaca unui mit paralel:amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sunt mituri si, in acelasi timp, utopii. Foarte asemanatoare intre ele. Intr-un straniu contrast, evocau amindoua aceiasi idee nostalgica a omului antic; O lume de vitejie salbatica, de curatire si dreptate. Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sunt secrete. se ascund in stinci inalte de munti necunoscuti:In Marpersia Caucazului, amazoanele; si in Carpatii altui Caucaz, getii.

Se pare ca acestia erau mai drepti decat amazoanele. erau aspri si inocenti “bunul salbatic’ al anticilor. Horatiu “Rigidi Getae”, Martial “dacus puer”. Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii.

Acestia erau dacii, cu tara lor, in momentul cand Traian se hotara sa cucereasca acea tara. Putin mai inainte, imperiul suferise in Dacia o umilinta grava. De victoria lui Domitian s-a ris cu amaraciune la Roma:fusese platata cu un tratat de pace care obliga pe romani sa respecte Dacia si contribui ela inarmarea ei cu masini de razboi, cu tehnicieni si cu bani. Istoricii moderni, intre ei Iorga, a incercat reabilitarea imparatului, explicand ca suma anuala platata de imperiu nu era tribut si ca, coroana pe care imparatul o asezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal, si reprezentantul lui in acea imprejurare, nu incorona decat un rege clientelar. Asa trebuie sa fi fost fara indoiala. Dar toate dovezile arata ca Decebal nu asa gindea. Siretul rege, care nu se lasase vazut decat in persoana fratelui sau, continua sa fie foarte primejdios in padurile lui. Se inarma, primea dezertorii si fugarii romani, coaliza alti barbari si, dupa izvoare antice credibile, se punea in legatura chiar cu partii de la Eufrat, acei parti despre care Lucan spunea ca luptau cu “arcuri getice”. Cand i sa parut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la Dunare, a darimat cetatea si i-a gonit pe legionari. Violase tratatul. A fost poate motivul pentru care Senatul a hotarit declararea razboiului. Anul 101. Sosise momentul lui Traian.

Imprejurarile sunt cunoscute, desi faptele adevarate raman necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul, viciat de retorica, nu inspira suficienta incredere. S-a crezut, mult mai mult, in veridicitatea altei surse. Monumentala si mai directa; reliefurile de pe Columna traiana, considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai putin in valoarea narativa a monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renuntat sa mai recurga la acele imagini ca la o cheie a realitatii. Reliefurile sunt, fara, indoiala, foarte realiste. Dar nu e un realism de fapte autentice, ci de imaginatie realista. Povestirea ramane simbolica. Intervin in ea elemente foarte exacte:insigne, vesminte, arme, cite un aspect tipic de arhitectura sau detalii aluzive la peisajul si la viata locala. E inutil sa se caute alta realitate topografica ori cronologica, sau macar o reprezentare completa a evenimentelor. Sculptorii coloanei isi cunosteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul roman asa era, paradoxal :elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine. Uniica relatare autentica a acelor razboaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. Nu cunostem din el decat cinci cuvinte, pastrate de un gramatic:”inde Berzoviam deinde Aixi processimus” (apoi am plecat la Berzovia si de aici la Aixi) Fragment din intinerarul imparatului. Cele doua localitati s-au identificat, desi urmele lor nu mai exista, afara de numele Berzoviei in acela al unui riu de azi.

Era un drum care se indrepta catre inima Daciei, catre capitala insasi, Sarmizegetusa. Necrutatoare precizie. Imparatul nu patrundea in padurea dacica citindu-l pe Herodot. Prin Comentariul sau s-ar fi risipit secretul acestei tari. Dar e o fatalitate. Secretul a supravietuit. S-a risipit comentariul imparatului. Dacia, care se aparase prin padurile ei. Prin impulsul salbatic al oamenilor si prin mitul sau, nu putea fi cucerita decat prin mijloacele drastice ale tehnicii militare si prin ingineri. Militarul si inginerul sunt dusmanii mitului, tot atat sau chiar mai mult decat istoricul, desi si unii si altii, fara sa-si dea seama, pot cadea prada inamicului invizibil. Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie sa fim atenti nu numai la faptul material, ci si la umbra care-l intovaraseste in celalalt plan. Traian patrundea in Dacia cu tot realismul sau iberic dar –el insusi cum sa se apere?-nu se putea desprinde de ideile care traiau in spiritul alor sai. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a sustinut lumea antica si imperiul. Acei barbari erau dusmani ancestrali (traci sunt la Troia inamicii aheilor: Enea este un trac de la Dunare, un dardan; amazoanele, femeile getilor, lupta impotriva grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mina lui Ahile si multe consecinte grave decurg din aceasta fapta; iar greci, care niciodata n-au pierdut constiinta adversitati lor fata de acea lume barbara, asezau umbra lui Ahile si a celorlalti eroi in alba Leuce, insula sacra, acolo in tara getilor, in fata salbaticiei Peuce). Si mai era ceva. O idee care lucra activ in mintea contemporanilor, rezumind aproape toate miturile. Istoricii au semnalat’’spiritul romantic”al vremii, manifestat indeosebi prin cultul frecvent dedicat figuri lui Alexandru cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemanator celui lui Ahile. Se stie cit de puternica a fost sugestia lui asupra Romei si cum unii imparati sau gandit sa stramute centrul imperiului in Orient, ezitind intre Troia lui Ahile si Alexandria macedoneanului. Nu e greu de recunoscut acest spirit in inteprinderile lui Traian. Imparatul nu a fost strain de mituri. Stia ca Alexandru ii cunoscuse pe geti si ca adusese jertfa Istrului sacru pe malul fluviului. In apropierea aceluiasi mal, Traian insusi avea sa fundeze o cetate a victoriei, Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru(care trece acum la celalalt nume al sau, Danubiu), apare de la inceput pe columna traiana ca zeu al acelor locuri. Figura lui iese gigantica din ape pentru ai proteja pe romani si a sustine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintii umbra si favorabila din celalalt plan. Intovarasind faptul militar simbolismul columnei lasa sa se vada mai bine decat o realitate exacta, inutil cautata, aceasta alternanta aluziva la cealalta realitate, obscura, ascunsa in paduri. Padurea e prezenta pretutindeni, uneori indicata numai printr-un arbore(atat de realist infatisat incat se recunoaste specia) alteori compacta, legionarii deschizindu-si drum cu securea. Opera inginerului incepuse. Poduri traverseaza riuri. Ziduri se inalta. Inginerii studiaza terenul, masoara inaltimea muntilor, se lua masura misterului. Necunoscutul se retragea pas cu pas, cu acei oameni imbracati in cinepa barbara, cu parul ravasit si privirea amenintatoare.

Ciocnirea armelor nu se va produce inainte ca dacii sa fi istovit toate mijloacele sireteniei. Intr-o scena apare un sol barbar, al carui mod de exprimare, simbolic, ramane enigmatic. Dar imparatul nu se lasa amagit de ambasade. Razboiul incepe pe viata si pe moarte. Si lupta e grea. Romanii trebuie sa cucereasca acel pamant, palma cu palma, patrunzind prin vai inguste pentru a lua munte cu munte si a urca pana in culmi, unde dacii se agata cu inversunare de fortaretele lor. Sculptorii n-au trecut cu vederea nici o cruzime fie barbara fie romana. Capetele infipte in prajini, pe ziduri sunt elemente decorative ale acestui razboi. Intr-o scena calaretii romani intra intr-un sat parasit. Numai batrinii se apara cu bitele. Soldatii ard casele. Soldatii incendiaza la fiecare pas. Intr-un alt relief, femei ard prizonieri. Ingrozitoare ura, care umple padurea de oroare. Femei cad captive (sora regelui) si le vedem imbarcandu-se pe Dunare, duse de legionari. O batalie stranie se desfasoara in alta scena. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri, cu sageti, cu lanci si spade. Se vad soldati romani cazuti si sunt semne ca razboinicii daci nu se aratau slabi. Dar balaurii n-au fost credinciosi. O furtuna izbucneste in mijlocul bataliei. Blestem! Dacii parasesc cimpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis. Mereu umbra favorabila romanilor; dacul retragindu-se, agatindu-se de muntii sai.

La sfirsit legionarii iau si ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indica unitati care s-au ilustrat in lupta. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au luptat in acel razboi. Prima cadere a lui Decebal. Dureroasa nu insa fara speranta. Se incheie pacea. Anul 102. Traian se intoarce la Roma in triumf. Dacicus. In senatul roman apar trimisi regelui invins, pentre actul de inchinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e declarat “aliat al poporului roman “Formula cea mai blinda de supunere. Infringerea nu anulase prestigiul acelor daci. Dacii in fata Senatului din Roma si cuvintele lor reinviau tot mitul. S-au facut portrete ale razboinicilor daci si s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica.

Dar in padurile lui Decebal nu simtea aliatul poporului roman. Dusmanii desemnati de destin nu pot fi aliati. Asemenea aliante se rup. Regele n-a asteptat mult. A atacat. Si Traian a luat inca odata drumul catre Dunare. Anul 105. Acest al doilea razboi depaseste in proportii si adincime pe cel anterior. Actul dacilor era sinucigas. Nu Decebal ci maretia regelui dac se infrunta cu imparatul. Totul in acest razboi evoca planul profund. Mitul il mina pe invins ca si pe invingator. Traian recurge la tehnica si la imaginatie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor construieste podul de la Drobeta.

Tragedia se desfasoara singeroasa si obscura. O urmarim in reliefurile columnei pana la actul final, care intruneste poporul dac in jurul regelui sau, intr-o lupta fara nadejde si o sumbra comunicare a mortii. A doua cadere si ultima a Sarmizegetusei. Scenele sunt descrise cu putere si maretie. Sculptorii au stiut sa degajeze simbolul si i-au respectat pe invinsi. Apararea vitejeasca e vizibila. De pe ziduri cad ploaie sagetile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Intr-un relief se infatiseaza un monument de agitatie intre daci. O figura nobila se ridica intre toate, poate Decebal, privind de pe ziduri, grava si nemiscata, catre dusman. Ermetismul ei si maiestatea sa indica sentinta. Vedem scena sinuciderii colective. Nobili si preoti beau impreuna otrava. Sculptorul s-a marginit la detalii care exprima cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea regeleui ii inspira o imagine spectaculoasa. Urmarit de calareti, regele se sinucide, strapungindu-se cu propria spada inainte de a fi atins de miinile dusmane. Il vedem indoindu-si genunchiul. Statura lui e gigantica. Murind, se reazama de un arbore, in padurea lui. Decebal regele dac. Imparatul triumfa fara sa invinga ceea ce ducea cu el acest rege. In ultima scena, apare poporul dac. Barbati, femei, copii neprimind supunerea se refugiaza in padure.

Acea tara e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din acele mistere care nu se explica niciodata de ajuns prin marturii concrete. Utopia getica reinvie. Acum tara se numeste Dacia Felix. Inscriptii marturisesc nostalgia fata de acea tara si de prestigiul numelui protector(un om se numeste Desideratus in Dacia; pe malul Adriaticii, la Zara o femeie se numeste Dacia, un roman se din Cartago se adresa intr-o inscriptie “geniului dacilor”; un soldat ii invoca pe zeii si zeitele dacilor si ale pamantului)Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpatilor, turmele, griul, bogatiile visate ale Daciei, stirneau inca imaginatia. In Sarmizegetusa cea noua, fundata de imparat, un mozaic reprezenta intalnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei in Carpati!Traian insusi contribuia la mit. In versurile lui Hadrian, il vedem in Antiohia, cerind lui Jupiter Cassius o victorie impotriva partilor la fel cu cea pea care o avusese impotriva getilor si oferind la altar cornul de zimbru impodobit cu aur pe care getii il lasasera in miinile lui:”lui Jupiter Cassius. Traian din stirpea lui Enea, stapinitorul oamenilor, catre stapinul nemuritorilor”. Mitul Troiei se contopea cu mitul getilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal, marele invins. Invingatorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reinviaza si Zamolxe. La mai mult de doua secole dupa cucerire, in “Cezarii’ imparatului Iulian, Traian isi justifica viat ain fata lui Jupiter:’I-am nimicit pe geti, cea mai razboinica dintre natii, nu numai prin puterea trupului lor dar si prin vitejia pe care le-o insufla Zamolxe cel venerat de ei, incredintati ca nu mor niciodata, ca isi stramuta doar lacasul, ei infrunta moartea mai bucurosi decat daca ar porni intr-o calatorie”romanii se insarcinau ei insisi cu apologia lui Zamolxe, devreme ce in Dacia numele imparatului, la inceput venerat, se stergea putin cite putin din amintire, pana cand se transforma intr-un simplu cuvint cu semnificatie comuna:troian, care poate insemna un noian de nisip sau zapada, adus de vint. Limba si gindirea romana s-au plecat legilor acestui pamant. Ca si in Galia sau Spania.

Pastrau acesti daci, ideea trecutului lor, mitul si memoria eroilor lor? Iscriptiile nu pot spune mai mult, iar acei tarani daci n-au stiut sau n-au vrut sa scrie carti. Intalnim cu relativa frecventa numele de Decebal si pe cel de Diurpaneus, un Aureolus dac si intronat imparat, apoi un alt dac, Regalian din Durostorum, militar merituos proclamat de trupe imparat despre care se spunea ca descande direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoastem istoria subterana, mai adinca, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei”goti”ai lui Iordanes, care in cintecele lor pomeneau cu veneratie, ca de un stramos, pe inteleptul Dicineus, preot si sfetnic al regelui Boruista, regele “got”?

Iordanes, el insusi got, nascut pe malurile Dunarii putuse sa culeaga direct aceste informatii. Aceste traditii dovedeau veneratie si pentru Zamolxe si pentru Diurpaneus!Cine puteau fi, pentru a reinvia mitul getic cu eroii sai si ai face pe goti sa se numeasca geti ei insisi?

Inca inainte de retragerea lui Aurelian, provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigura. Dacii liberi, acei daci pe care i-am vazut pe columna refugiindu-se in paduri, si care ramasesera in jumatatea tarii neocupata de romani, se intorceau adesea in incursiuni. Erau cunoscuti acum cu alte nume:Dacisci; Carpi; Carpodaci; Carpogeti! Au fost momente cand nelinistea a ajuns la paroxism. Inscriptii si texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevarat furie dacica: “furor daciscorum”. O moneda prezinta figura alegorica a unei femei cu un stindard in mina pe un fundal de munti. Dupa Aurelian, nelinistea se agraveaza. Aceiasi oameni, acum impreuna cu gotii sau fara ei trec Dunarea ducand nesiguranta si inauntrul frontierelor imperiului.

Dar perioada de maxima gravitate este la sfirsitul secolului al-III-lea si inceputul celui de-al IV-lea, cand Roma, pierzindu-si autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamatii militare si prin ascensiunea anarhica a provinciilor. Rolul dacilor e primordial in acea mare criza care zguduie temeliile imperiului. Istoriciidau de obicei putina atentie sau nici una faptului ca, timp de patru decenii-de la venirea lui Maximian Hercules ca imparat asociat al lui Diocletian(286)pana la moartea lui Liciniu(324)-patru imparati, daci sau carpi de origine, se succed fara intrerupere la cirma imperiului si constituie o dinastie, cea dintii dinastie in Imperiul roman:Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia si Liciniu, la care trebuie adaugati si Maxentiu, imparat uzurpator(fiul lui Maximian Hercules), precum si alti doi daci, ca cezari:Severus si Licinianus. Toti sunt de origine umila, ciobani sau tarani si-cu exceptia lui Maxentiu-dusmani neimpacati ai oligarhiei din Roma. Ajunsi la purpura prin vointa legiunilor, unii dintre ei neintelegind sa puna piciorul in Italia decat ca dusmani, acesti daci reprezinta in istoria Romei un fenomen absolut unic si revolutionar: sunt imparati antinomici ideii insesi a imperiului. In realitate, sunt cei dintii barbari care cucereau puterea, ducand la Roma si in Orient nu ideea de autoritate respectata pana atunci, ci germenul darimarii si vointa instaurarii unui alt imperiu. Intre acesti imparati, cel care prezinta personalitateacea mai puternica si tenace, Galeriu, pare sa fi avut toata constiinta vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin marturiile contemporane ale lui Lactantiu(comentate de H. Gregoire in Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii romini)motivele personale si impulsul ireductibil care-l impingeau pe acel dac la violenta impotriva imperiului cazut in miinile lui. Fiu din mama transdanubiana, adoratoare a divinitatii muntilor si dedicat el insusi acestui cult, care nu poatea fi atul decat cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului iesit din acei munti, unde viata ciobaneasca pastrase intotdeauna ideea libertatii barbare, inamica oricarui imperiu. Ajuns cezar si apoi imparat, fostul cioban, fidel credintelor lui stramosesti, originii lui sociale si instinctul poporului sau, isi intorcea legiunile impotriva Italiei, cu hotarirea-afirma Lactantiu-de a sterge pana si amintirea Romei, si a fost pe punctul-declara acelasi autor crestin-sa schimbe numele imperiului roman in cel de imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului ca parintii si stramosii lui Galeriu fusesera supusi censului, pe care Traian il impuseseca pedeapsa dacilor incapatinati in rebeliune. Problema fatala a censului! Textul lui Lactantiu e ca un ecou tarziu al unor fapte pe care le cunoastem si din alte marturii, cum e faimoasa inscriptie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care intre anii 52 si 53 stramuta in moesia “o suta de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii sau regii lor, pentru a plati tribut. “Doua secole si jumatate mai tarziu, acesti transdanubieni erau stapinii imperiului. Iar Galeriu, ridicat duntre ei, nu uitase. Textul lui Lactantiu nu este poate o dovada, in intelesul concret al cuvintului; dar in acest caz e mai mult decat atat: este marturia unei constiinte tulburi in imperiu. Acest barbar era un dac. Pusese cent asupra cetatenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodata.

E tocmai perioada cand, pe celalalt mal, gotii, care traiau acum printre daci, incepeau sa se obisnuiasca cu ideea ca erau geti si sa celebreze in cintecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu si pe eroii daci. Ce contacte vor fi avut acesti dacisci, sau carpi, sau carpodaci sau carpogeti cu gotii?Si pana la ce punct a ajuns probabila lor simbioza, care se manifesta in actiuni comune, in certuri si rivalitati cunoscute prin unele marturii?E evident ca mitul getic rasare mai puternic decat oricand si ca din ceata adinca care se lasa atunci asupra acestor pamanturi, inca o data forma lui razboinica izbucneste afara de hotarele getice. Cu gotii acum”geti” si poate si cu getii acum”goti”va ajunge la Byzant, la Roma, va trece in noua Galie fundata de goti si aparea pe vremea lui Orosiu, in Pirinei, legat de destinul Spaniei. Orosiu, refugiat in Africa, anunta, in cuvinte care sunt ca un strigat, teribila venire apropiata”Getae illiqui et nunc Gothis” si izbucnea in invective impotriva acelor barbari care in vechime le lasasera pe femeile lor-amazoanele-sa pustiasca lumea cu o imensitate de cruzimi. . dar violenta a trecut. Si cand gotii se stabilisera si intemeiasera Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el insusi de singe got, descoperea vatiniciul lui Lucan, si si facea istoria si genealogia gotilor urcand pana la geti si daci. E important de remarcat ca Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getica este o doctrina hispanica, derivata din Lucan, din Orosiu si din eruditia imensa a autorului. Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea tarii in care inflorea belsugul glorioasei fecunditati a poporului getic, era inca o forma a utopiei getice. Intalnim ecoul ei in toata literatura, in cronici oficiale, in prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spun acestora ca se trag din regii daci si ca si-au luat numai numele de la tara unde traiesc, fiidca era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu si Lucan, citate de Isidor pentru a explica virtutile getilor se repeta de la un autor la altul si servesc drept doctrina celei dintii nobilimi spaniole:”Mortem contemnut laudato vulnere Getae” (getii dispretuiesc moartea, cauta cu bucurie ranile). Doctrina lui Zamolxe. Nimeni nu cunostea acest nume in Spania. Poate nici sfintul Isidor. Dar doctrina inspira. Si oamenii care cautau moartea erioca si se bucurau de rani au fost multi si au devenit casta. Cand Iordanes a fost cunoscut in Spania, (sec XIII )dacii au intrat definitv in istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica avenerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada si prin a sa “Cronica general” a lui Alfonso el Sabio. Gotii erau acum departe. Traia dupa ei numai amintirea. Dar ramasese ideea, si o nostalgie eroica ce impingea poporul la razboiul sacru, la Reconquista. In vremea aceea, Cronica regelui intelept trebuie sa fi fost ca o biblie a razboinicilor si cavalerilor. Multe frunti nobile se vor fi plecat asupr aintinselor pagini care vorbeau de stramosi din indepartata Dacia sau Gothia, despre Dunare si despre acel enigmatic Zamolxen, de care”povestesc istoriile ca a fost minunat de intelept in filozofie” despre marele rege Boruista, “care a luat pamanturile germanilor”, despre invatatul Dicineo, sfetnic a lui Boruista si aproape sfint. Pe acesta mai ales il admira regele don Alfonso, si explicandu-i meritele, se straduia el insusi sa le imite.

Iar Deceneu”. a schimbat obiceiurile nu indeajuns de bune pe care le aveau pe atunci gotii; si acest Dicineo i-a invatat pe goti, aproape toata filozifia si fizica si teoria si practica si logica si rinduiala celor 12 semne si cursul planetelor si cresterea si descresterea lunii si mersul soarelui si astrologia si astronomia si stiintele naturale. Si dupa aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili si mai priceputi facand din ei preoti si episcopi si apus pe unii dintre ei sa invete teologia si i-a numit pileatos dupa numele de pileus cum se zice in latineste la palaria de cavaler; iar dupa spusele invatatilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care isi acopereau capul intocmai ca si cavalerii cu palariile lor”. Stim bine cine erau acei pileatus la daci. Oamenii din popor se numeau capillati. Aveau parul blond si il purtau descoperit, asa cum ii descria Isidor pe goti; “flavent capitibus intectis Getae”. Iar bunul rege Alfonso continua explicand si istoria amazoanelor, femeile gotilor. N-au fost asa de rele cum s-a spus. Au parasit vechiul lor lacas din Amazonia si traiesc inca (pe vremea lui don Alfonso) in noua lor asezare, pe tarmul Pontului intre geti in orasul lor Tamer( Tomis-Constanta)”. si se ocupa de mestesugul cavaleresc, astfel sunt tot asa de nobile si acum in minuirea armelor ca si pe atunci :iar din pricina lor e numita acea tara Feminia”. Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum doua nume pentru a o evoca: Dacia ubi et Gothia, Dupa Orosius si Feminia, dupa Iordanes. A fost un mare vis in numele acestea care se confundau cu mitul si istoria umplind lumea de nostalgie. Alfonso el Sabio si oamenii din vremea lui au trait acel vis si s-au inspirat din el. Si este aproape un miracol sa il cunoastem in aceasta forma din cronici venerabile, scrise de arhiepiscopi si regi ai Spaniei, necitite pana azi de romini.

Un singur nume nu se intalneste in Cronica regelui Alfonso unde e vorba de Dacia si de istoria ei: cel al lui Traian. Decebal, da se gaseste sub cealalta denumire a lui, Diurpaneus. Se povesteste razboiul lui si despre victoriile asupra lui Domitian, si nu e uitata nici nenorocirea lui Fuscus. Traian isi are capitolul sau in istoria Romei. Iar acolo intalnim aceste putine cuvinte care par sa reflecte un text cunoscut din Dio Cassius; “pe cei din Dacia si din Scitia, i-a cucerit prin batalie si a gonit din Dacia pe regele Decibalo si a facut tara provincie a Romei”. Atat. Nu mai mult. Era intiia data cand se facea o asemenea mentiune intr-o cronica spaniola, intiia data si elogiul lui Traian. Nici un cronicar anterior, de la Orosius incepind nu daduse cea mai mica informatie despre faptul ca imparatul cucerise Dacia. Neverosimila scapare din vedere, care nu e lipsa de interes, ci umbra a istoriei. Mitul il ajungea pe imparat pana in propria lui patrie. Traian era imperiul. Dusese acvilele Romei la Dunare si triumfase in acea tara. Dar miturile sunt indestructibile si vindicative. Iar imperiul se darimase prin loviturile oamenilor de la Dunare. Sfintul Isidor celebrase faptul:”Roma insasi, invingatoare a tuturor popoarelor, a trebuit sa slujeasca supusa–famula-si sa primeasca jugul triumfului getic.

Acum acei oameni se numeau goti. Utopia getica se transformase in utopie gotica. Forta miturilor e in a se ascunde si a se transfigura pentru a nu pieri, pentru a supravietui. Mitul getic a supravietuit cu numele sau nou. Pe scutul regilor catolici apar simbolurile regilor daci: JUGUL si SAGETILE; si cu ele, simbolul major, care proclama triumful mitului: Nodul Gordian retezat. Erau scoase din autori hispanici: Lucan, Orosius, Seneca, sfintul Isidor si, prin ei, de alti autori antici. Jugul: bogatia dacilor, cu multimea de vite, pe malurile Dunarii(sf. Paulin din Nola si sf. Isidor). Sagetile: sageti getice (Lucan, Ovidiu si aproape pe toti anticii). Nodul gordian: mitul lui Alexandru (imperiul) retezat de, <>(sf. Isidor). Era clar si elocvent. In stema acelor regi noi, care pregateau viitorul Spaniei, simbolul celebra nasterea lumii moderne pe ruinile celei antice. Il imaginase cel mai mare umanist spaniol: Antonio de Nebrija. Numele acestui umanist va trebui sa il scriem in Panteonul patriei noastre.

Sursa: Razboiul Nevazut

Pericolele de sub Bucuresti

De la un an la altul bucurestenii se pling de sanatate, de dureri de cap tot mai dese, de ameteli care dureaza tot mai mult, de stari de somnolenta care se cronicizeaza. Si toate acestea au fost puse ba pe seama radiatiilor ba pe seama stresului ba pe seama poluarii pregnante sau a faptului ca, dupa 1990, romanii si-au luat chiar si cite 2-3 servicii. Unii chiar au mers mai departe si au declarat ca Bucurestiul este permanent tinta unor atacuri dint-un razboi nevazut care se duce la nivel paranormal si despre care oamenii simpli nici nu stiu nimic si nici macar nu ar cuteza sa se gandeasca la astfel de lucruri. Fara sa tragem linie, sa trecem in revista cateva dintre pericolele zilnice la care este expusa capitala si despre care nu s-a vorbit niciodataa decit cel mult in anumite cercuri.

La un pas de o posibila epidemie de ciuma

Desi la ora actuala ciuma este o boala eradicata de mult, ceea ce nu se stie este ca ea poate sa loveasca necrutator capitala Romaniei. Si asta pentru simplul motiv ca, in urma cu sute de ani, bolnavii de ciuma erau, pur si simplu ingropati la gramada, intr-o singura groapa, iar peste ei se turna var, in ideea ca varul va izola virusul respectiv. Ceea ce nu stiau medicii din acele vremuri insa, se referea la longevitatea virusului si la faptul ca varul actioneaza ca un izolator: adica, pe de o parte, izola, intr-adevar, pentru moment, virusul ciumei, dar pe de alta parte il conserva, pur si simplu. Ciuma, o boala necunoscuta europenilor, avea sa fie adusa din pustele Asiei de hunii lui Attila in a doua jumatate a secolului al V-lea.

De-a lungul secolelor au fost o serie de epidemii de ciuma, dar cea mai cumplita s-a declansat in timpul domniei lui Caragea, in anul 1812. Bucurestiul a fost aproape pustiit in acele vremuri iar cei care nu mureau loviti de cumplitul flagel, paraseau orasul catre zone mai ferite, in special zone de munte si de padure. Scrierile din acea perioada spun ca tacerea era atit de apasatoare peste Bucuresti, incit se puteau auzi filfiitul din aripi ale pasarilor si zgomotele produse de ciocul acestora, ca un fel de prevestire a nenorocirilor. Din pacate, in timp, s-a petrecut un eveniment care nu a putut fi prevazut de edilii secolelor respective: marginea Bucurestilor a devenit zona centrala, iar actualele excavatii pot scoate oricand la suprafata mortii adormiti de ciuma.

In urma mai bine de 30 de ani, cand au inceput sapaturile pentru metrou si pentru Casa Poporului, in unele locuri s-au descoperit locuri unde fusesera ingropati ciumatii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declansat existind riscul ca la orice noua constructie sa fie descoperite gropi comune cu morti de ciuma. Mai mult, se pare ca, din diverse motive, o parte din cei morti au fost aruncati in subterane, acoperiti cu var ti surpat apoi pamantul de deasupra. Specialistii in virusologie afirma ca la ora actuala virusul de ciuma nu mai este mortal, dar asta doar in cazul in care este depistat la timp si izolat. Pentru ca exista voci care spun ca vaccinurile impotriva ciumei sunt putine si ineficiente, atita vreme cit au fost obtinute din tulpini deja invechite ale virusului respectiv.

Ioana Matei, arheolog, considera ca: “numarul celor morti de ciuma si ingropati la temelia propriei case sau inhumati in graba poate fi foarte mare, iar in zilele noastre s-a pornit o adevarata campanie de construire a unor blocuri gigant in Bucuresti. Interesele de moment pot face ca orice descoperire de aceasta natura sa fie tinuta strict secreta, intrucit oprirea, chiar si partiala a lucrarilor de constructie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori si investitori. Asa ca cei mai multi, daca vor descoperi astfel de cadavre infestate cu ciuma, nu numai ca nu vor sti cu ce au de-a face, dar exista riscul ca sa le arda in crematoriile proprii si in felul acesta sa declanseze, pur si simplu, epidemia mortala”.

Lacul urias de sub capitala Romaniei

Cu milioane de ani in urma, pe locul unde este astazi Bucurestiul se intindea Marea Getica. Treptat, fundul marii s-a ridicat iar marea s-a retras, facand loc manoasei Cimpii Romane. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei parti a fostei mari, sub forma unui lac subteran. Ne explica domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuala scrie despre istoria geologica a Bucurestiului: “Practic ce s-a intamplat in acele vremuri: din cauza efortului pamantului, scoarta terestra s-a ridicat, pur si simplu, formind o concavitate in care s-a pastrat apa marii milenare. Imaginati-va urmatorul aspect: aveti o saltea de plaja, plina cu aer. Puneti pe ea o galeata cu apa, plina, la mijloc, apoi indoiti cele doua margini ale saltelei pana cand se impreuneaza. In felul acesta galeata a ramas la mijloc, dar in acelasi timp este complet acoperita de cele doua margini ale saltelei. Exact asta s-a intamplat cu Marea getica: apa s-a retras parsial, iar marginile scoartei terestre s-au incretit pana cand au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucurestiul”.

In sustinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec fie zilnic, in statiile de metrou fie in perioadele cu ploi, cand canalele se infunda. “Apa se scurge, e adevarat, dar la un moment dat lacul subteran se umfla si da pe dinafara, lucru care duce la saturatia pamantului cu apa si la aparitia fenomenului de baltire. Fenomenul nu are nici o legatura cu asa zisa canalizare defectuoasa – care oricum este defectuoasa – ci cu saturatia dcu apa a pamantului. Apoi, nu-mi spuneti ca nu ati remarcat, faptul ca in anumite statii de metrou, indiferent daca este zi sau seara, se aude curgand permanent o apa. Nu e vorba despre nici un riu ci pur si simplu de canalele prin care apa de la suprafata se scurge in lacul subteran”.

O bomba naturala care poate exploda oricand

Mai mult, domnul Mocanu considera ca Ceausescu a facut, printre multe altele, o gresala capitala in perioada de urbanizare si modernizare a Bucurestiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dambovita. Initial lacul s-a vrut sa fie transformat in primul port pe Dambovita, barci si vaporase de mic tonaj urmind sa strabata drumul pana al dunare. “Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercita asupra pinzei freatice din adancime s-a dovedit fatala, aducand o serie de izvoare mai mici sau mai mari, catre suprafata, impiedicand deversarea acestora in lacul de sub Bucuresti”. Si asta nu este totul, presiunea exercitata ducand la aparitia unui pericol despre care cei mai multi nici macar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oras. “Unii spun ca din cauza lucrarilor de punere a conductelor cu gaz, in Bucuresti, s-a ajuns la situatia in care Capitala sta efectiv pe o bomba care poate exploda in orice ceas. Este o aberatie si in acelasi timp este purul adevar. De ce este o aberatie? Simplu, pentru ca in cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se intrerupe aproape instantaneu. Deci ar putea, cel mult, sa aibe loc o explozie undeva la un bloc, cel mult. In acelasi timp insa, Bucurestiul sta pe o acumulare de gaze. Acestea s-au format, de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care traiau pe vremuri in Marea Getica si care au fost izolate, in momentul in care pamantul s-a incretit si a format concavitatea in care se gaseste lacul subteran, iar presiunea exercitata de Lacul Morii si de apele subterane, risca oricand sa impinga aceste gaze spre suprafata. Din pacate, nu exista o modalitate de ardere controlata a acestor gaze, pentru ca orice flacara care ajunge in adanc poate transforma zona intr-una desertica.

Bucurestiul de acum 2300 de ani

Cu toate acestea, exista o minune care pana acum a facut fata pericolului din adancuri: canalele si subteranele Bucurestiului. Si nu vorbim despre canalele construite de comunisti, ci despre subteranele existente de mii de ani in aceasta zona. Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

“Aduceti-va aminte ca fanariotii se plimbau cu trasura pe sub pamant. Chiar credeti ca intr-o suta de ani, acei fanarioti puteau sa construiasca asemenea coridoare tainice? Pai sa nu uitam cit a durat ca sa fie preschimbate subteranele si transformate in metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje si oameni. Deci cum va inchipuiti ca puteau sa faca acei fanarioti lucrarile de amenajare a subsolului cu o sapa si o galeata rudimentara?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna si ele sunt pomenite chiar si pe vremea dacilor. Pentru ca Bucurestes, in anii 292 i. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Getiei), condusa in acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii sau Doru Mihaita, asa cum i se spunea in realitate”.

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scapat pana acum Bucurestiul de o eventuala explozie, gazele acumulate in adinduri gasind loc de trecere catre suprafata si intr-o asemenea concentratie incit sa nu fie periculoase pentru oameni.

“Se mai intampla ca uneori, o punga mai mare de gaze sa iasa din adancuri si atunci, de regula, bucurestenii se pling de dureri de cap, de ameteli sau au o stare de somnolenta, de lene. Nu e vorba despre nici o boala pe sistem nervos sau de nici o oboseala cronica, asa cum lasa unii sa se inteleaga, ci pur si simplu de inhalarea unei cantitati prea mari din acele gaze. Acum doar nu o sa vreti sa se anunte la televizor ca Bucurestiul este in pericol, ca doar banii in Bucuresti se fac si cele mai mari interese aici sunt”.

Subteranele salvatoare

Numai ca blestemul care a cazut pe neamul getilor s-a transmis si catre noi, urmasii lor. Pentru ca ceea ce ne-a salvat pana acum ne poate aduce pieirea de acum inainte. Subteranele de sub capitala, desi construite dupa forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: orasul se poate surpa sau macar unele zone ale acestuia, intrucit a ajuns sa semene cu un urias svaiter.

“Este si motivul principal pentru care reteaua de metrou este permanent prelungita”, este de parere domnul Mocanu. “Pentru ca prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate si intarite cu liniile de metrou, ducand la o crestere a securitatii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut in timpul cutremurului din 1977 cand, din cauza acestor goluri de sub oras, aproape tot centrul Bucurestiului s-a naruit. Atunci s-a alarmat Ceausescu si a pornit campania de construire intensiva a metroului, oferind poporului o explicatie plauzibila si ascunzind existenta trecatorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenti”.

Pamantul viu de sub Capitala

Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.

“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti. Pamantul era viu, la propriu. Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”. Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar. Avea in jur de 2 metri sI ceva sI era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe totI a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisI iar fata sa, desI cu trasaturi frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma sI spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista. Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca sI cum ceva ii explodase in interior”.

Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semaca cu un baros mai mare termanat cu o secure cu doa taisuri. “Si nu atit arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator. “Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul. Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colefgi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor. La disparitia unui am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant: . Eu sunt singurul care am scapat pentru ca mi-am cerut transferul pe un alt santier”.

Refugiul ultimilor zei ai dacilor

Legendele vechi vorbesc despre o rascoala a uriasilor si a titanilor impotriva stapanului de atunci al Pamantului, respectiv Zeus. Rasculatii au invins, in prima faza dar zeii au fost ajutati de eroul pelasg Hercule care i-a invins, i-a ferecat cu lanturi grele si i-a aruncat sub pamant. Tainita in care au fost azvirliti titanii se pare sa fi fost Bucurestiul, iar subteranele au fost construite de Hefaistos, zeul din adancuri, special incit nici una sa nu duca la suprafata. Domnul Alexandrescu Tiberiu, etnolog si folclorist, spune ca legenda Minotaurului este adevarata, dar realitatea a fost deformata.

“Bucurestes a fost numit asa in urma victoriei asupra titanilor, pentru ca zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic si au construit un oras in care oamenii sa se bucure mereu si sa celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor. Numai ca aici, sub Bucurestes, a fost construita, de asemenea si cea mai cruda inchisoare, ferecata cu lacate magice: un labirint in care cei care patrundeau nu mai ieseau niciodata la suprafata, pentru ca nu mai reuseau sa gaseasca drumul. Va intrebati de ce oare nu le dadea prin minte sa faca semne pe pereti si sa mearga dupa ele? Simplu, pentru ca labirintul insusi era viu si isi schimba retelele de colidoare permanent. Pamantul acesta, domnilor, a fost un pamant viu dintotdeauna. De aia tara s-a numit Getia sau Geia iar getii au fost fii sai”.

Si tot aici, in labirintul de sub Bucurestes, domnul Tiberiu considera ca au fost inchisi ultimii zei de catre Apostolul Andrei, cel care i-a crestinat pe daci. “Poate o sa vi se pare ciudat ca un intelectual ca mine crede in zei si in forte nevazute. Credeti-ma cand va spun un lucru: cu cit stiinta se dezvolta mai mult, cu atit mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem sa ne punem niste intrebari firesti iar raspunsurile nu le putem gasi in aceasta lume, pe calea rationamentului logic. Iar fenomenele din adancul Bucurestilor sunt dincolo de orice logica si ratiune”, incheie domnul Tiberiu.

Taina bisericilor ortodoxe

Pentru a afla mai multe, ne-am adresat unui mic grup de specialisti in domeniul paranormalului si i-am rugat sa ne ajute sa ne formam o parere asupra lucrurilor pe care le-am aflat. Irina Asaftei, Remus Dumitru si Petre Petre sunt mediumuri cunoscute in lumea lor si care se ocupa cu masurarea cimpurilor de forta si a perturbarilor acestora. De la ei am aflat un lucru interesant, anume ca, din punct de vedere energetic, Bucurestiul este pozitionat pe un nod de energie negativa telurica.

“Asta nu inseamna ca Bucurestiul este negativ, ci ca acel cimp, in functie de directia sa de expansiune, poate afecta viata de la suprafata fie pozitiv fie negativ. Curgerea energiei se face sub forma unei spirale care se deplaseaza periodic in jurul unui punct de sprijin. Cand sensul de curgere al spiralei este in sus, la suprafata totul se resimte sub forma unui boom economic, al unei dezvoltari puternice, al unui nivel de trai imbelsugat. Cand spirala se invirte si directia de curgere a energiei este catre centrul pamantului, atunci avem la suprafata o perioada de regresie economica, de dezastre, de boli si nefericire. Iar cand spirala deplaseaza energia lateral, de regula exista momente de stagnare economica si spirituala, la suprafata”.

Din pacate, toti trei sunt de acord cu un aspect: directia de deplasare a energiei nu poate fi prevazuta ci doar constatata si masurata, ceea ce inseamna ca nu se pot lua masuri pentru contracararea efectelor negative. “Mai ales ca nu exista o regula a deplasarilor: pot fi tri deplasari laterale urmate de una verticala in sus sau in jos sau pot fi cicluri de cite o singura deplasare in jurul punctului de sprijin”. Cu toate acestea, dumnealor sustin ca in ultimii ani, oamenii au gasit, voluntar sau involuntar, o metoda ca sa contracareze deplasarile din adancuri: construirea bisericilor ortodoxe.

“Finisarea unei biserici activeaza cimpuri de forta deosebite si fac in asa fel ca deplasarea energiei sa se orienteze, treptat, catre in sus sau cel mult lateral. In ultimii 15 ani de cand ne cunoastem noi, am remarcat practic ca la fiecare biserica ortodoxa construita, cimpul de forte de sub Bucuresti s-a schimbat, a devenit mai stabil si mai puternic, ca si cum fiecare lacas de cult a functionat ca un fel de amplificator si stabilizator de energie telurica”, incheie doamna Asaftei.

Stand si analizand fiecare dintre opiniile specialistilor, nu am putut sa nu ma gandesc, cu groaza, ca fiecare zi este o zi periculoasa si poate fi ultima zi din viata unei metropole. Si abia atunci am realizat cit de intelepti au fost stramosii nostri, numind acest oras Orasul Bucuriei, orasul care traieste intens fiecare ceas din viata sa, orasul care se bucura de fiecare secunda ce i-a fost daruita sau harazita… Poate de zeii din adancuri, poate de titani sau poate de entitati a caror existenta mintea noastra rationala si logica se teme sa o recunoasca sau sa o accepte.

Sursa: Razboiul Nevazut

In jurul anului 300d.H,marele neam al tracilor avand nucleul dacic ca element conducator,ajunge din nou in fruntea tuturor neamurilor europene si ale lumii.Imparatul Galerius cel Batran,fiul Romulei(femeie daca din cetatea Recidava),pe numele lui adevarat Vacarul(Armentarius),dupa ce primeste de la Senatul roman tilul de imparat roman,se declara dusmanul numelui de roman considerandu0l impropriu,schimband numele din Imperiu Roman in acela de Imperiu Dacic,deoarece majoritatea populatiei acestui imperiu era formata din daci-traci,ca de altfel si armata.
Limba dacica este cunoscuta in istorie sub numele de “latina vulgara”fiind de fapt limba imperiului.Scriitorul roman Lactantius in “Romanos Dominarentur se plange ca dacii nord-dunareni au ajuns stapanii romanilor,iar toata suita lui Galerius cel Batran provenea din dacii de la nordul Dunarii.
Astfel ca din cuceriti,dacii au devenit cuceritori,schimband numele imperiului roman in imperiu dacic,aceasta fiind concluzia clui mai mare dusman al dacilor de atunci,Lactantius,in 325 d.H.
Galerius cel Tanar,fiu al sorei lui Galerius cel Batran,a fost numit inainte de a ajunge imparat,cu numele dacic ce adevarat,Dara.Acesti2 mari conducatori ai Imperiului Dacic,ridica la Salonic un Arc de Triumf in cinstea apogeului ascensiunii dacice.
Tot dacilor,crestinii le datoreaza libertatea cultului lor.Galerius cel tanar,imparatul Daciei in anul 311dH,elibereaza o lege de toleranta prin care se acorda credinciosilor crestini libertatea cultului,cu conditia sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru stat.Dupa preotul D.Balasa,in timpul celor 2 imparati Galerius,status imperiul al Daciei se reorganizeaza in provincii conduse de un voievod(“voievod” fiind un cuvant dac cu sens de lupttator,razboinic).
Tot D.Balasa,in “De la regina Hestia la imparatii Daciei” mentioneaza ca intre daco-romanicel dintai voievod,necunoscut pana in prezent,a fost Vlahernus(nume provenind de la cuvantul Vlah,cum de alt fel inca ii numesc pe macedoneni,grecii si azi).
Ca si cum 2 imparati daci in frunteaza imperiului nu ar fi fost de ajuns,lui Galerius cel Tanar ii urmeaza la conducerea noului Imperiului Dac,un altul,nascut in satul dac Nis de la sudul Dunarii,Constantin cel Mare,cel ce ridica Arcul de Triumf de la Roma,pe care apar o parte din figurile comandantilor daci.Tot el si-a mutat resedinta la Sirmium,iar la scurt timp dupa aceea la Serdica in Dacia Mediterranea,despre care se va face declaratia semnificativa:”Roma mea este Serdica”.Tot el reconstruieste podul de piatra de peste Dunare,adaugandu-i un castru cu 4 turnuri si un edificiu cu numeroase incaperi.
conspect dupa cartea “Noi nu suntem urmasii Romei” de Dr Napoleon Savescu

Ce a facut Traian pentru daci:
- i-a zdrobit si a cucerit 14%din Dacia
- a furat tezaurul(asa cum mai tarziu o vor face multi altii)

Prin tradarea lui Bacilis,confident al regelui dac,romanii descopera in albia raului Sargetia tezaurul lui Decebal.Si dupa cucerirea sangeroasa a mai putin de 1 sfert din teritoriul Daciei,tot el,Traian,a continuat sa stoarca tot ce se putea de la daci(la fel ca altii,aproape 2 milenii mai tarziu).
Marcus Ulpius Traianus este fiul unui comandant de legiune care va ajunge mai tarziu guvernatorul Siriei si Asiei.Acesta a avut in razboiul impotriva evreilor o relatie “pasnica” cu o “localnica”,relatie in urma careia s-a nascut susnumitul “Traianus”,care va creste in sudul Spaniei,in provincia romana Baetica.In urma victoriilor militare ale lui Traian impotriva germanilor,imoaratul Nerva il va adopta ca fiu la 27octombrie 97 d.H.,proclamandu-l asociat la putere.Traian n-a iubit niciodata dacii,dimpotriva.
Triumful lui Traian a insemnat pentru noi infrangere:in toamna anului 106 d.H in loc ca taranii daci sa-si stranga recoltele,sa se bucure de roadele pamantului,erau manati la Roma pentru a fi sacrificati in circuri in cinstea triumfului lui Traian.Dupa infrangerea lui Decebal,Traian si-a amanat intrarea”triumfata”in Roma pana la sosirea mamei sale “iberice” din Spania,tinand s-o aiba langa el in acele momente mari de bucurie,cand intreaga Dacie plangea si-si jelea mortii ale caror suflete se ridicau spre tinuturile din cer ale zeului Gebeleizis sau se indreptau spre tinuturile subpamantene ale lui Zalmoxis…o treime de an(123 zile)au tinut petrecerile si serbarile populare la Roma.
In cea mai frumoasa piata a Romei s-a inaltat in amintirea acestei biruinte,cu banii nostri,un monument de marmura ce se cheama Columna lui Traian.
Aceasta columna,avand 124 de tablouri cu 2000 de figuri in relief,infatiseaza momente insemnate din luptele romanilor cu dacii.
Setea de “glorie ostaseasca” si de expansiune politica l-au cam tinut pe Traian departe de sotia sa,imparateasa Plotina mult laudata pentru virtutile ei si mult mai aproape de tinerii soldati.Dorinta lui Traian era sa-l ajunga pe Alexandru Macedon,asa ca,pornind de la lupta contra Portilor,cotropind Armenia (in 114d.H),Mesopotamia (in 115d.H)si Assyria,un fel de boala il atinge pe campul de lupta din Cilicia si astfel,moare,inconjurat de tineri soldati “iubitori de vitejii” mai putin ostasesti.

Războinic celt, sursa:http://www.historyarts.ro/

Din păcate nu dispunem de izvoare literare care să ateste prezenţa celţilor pe teritoriul Transilvaniei, însă datorită descoperirilor arheologice putem reconstitui istoria celţilor de pe teritoriul României şi cum au ajuns ei aici.

Migraţia celţilor pe acest teritoriu a avut loc undeva în ultima treime a secolului IV î.H. În această perioadă s-au descoperit multe artefacte celtice găsite la Turdaş, Haţeg şi Mediaş. Cea mai importantă locaţie cercetată a fost necropola Pişcolt care cuprindea un număr mare de morminte. Primele grupuri celtice apărute în Transilvania au dus la crearea grupei culturale a Hallstattului târziu.

Momentul pătrunderii primelor grupuri celtice se situează în jurul anului 335 î.H. Colonizarea masivă  a Câmpiei Tisei şi Podişului Translivaniei s-a produs încă din secolul III î.H. odată cu invaziile celtice din Balcani. După moarte lui Lysimach din 281 î.H. trei armate celtice s-au pus în mişcare. După respingerea invaziei unii celţi s-au stabilit în Asia Mică, iar alţii la confluenţa Savei cu Dunărea.

Războinici celţi, sursa:http://www.historyarts.ro/

Agitaţia provocată de aceste mişcări de populaţie au determinat răspândirea celţilor pe o zonă mai vastă. Descoperirile de la Pişcolt au dat la iveală faptul că în această perioadă au apărut aşezări care practicau inhumaţia ca practică funerară. Totuşi nu toate zonele intracarpatice au fost ocupate de celţi. De exemplu în Maramureş în secolele III şi IV î.H. au fost descoperite aşezări dacice, fapt ce demonstrează că celţii nu au pătruns în această zonă. Aşezările celţilor aveau un caracter rural. Astfel de situri s-au descoperit la Mediaş, Ciumeşti şi Moreşti. Au fost descoperite piese lucrate cu mâna care demonstrează o strânsă legătură cu băştinaşii. Necropolele sunt bine studiate, în această zonă descoperindu-se practicarea incineraţiei şi a inhumaţiei ca practică funerară.

La sfârşitul perioadei La Tene( care a avut loc în jurul anului 200 î.H.) s-a constatat dispariţia necropolelor celtice din Transilvania. Acest lucru se datorează probabil faptului că dacii şi geţii au început să ocupe aceste teritorii. Migraţia celţilor în Transilvania a dus la apariţia unor importante necropole. Cele mai numeroase morminte au fost descoperite la Pişcolt şi Fântânele( peste 150), spre deosebire de celelalte necropole unde numărul maxim de morminte ajungea la 50-70. Căpeteniile, războinicii şi femeile erau înhumate în morminte plane.

Celţii însă nu au afectat politic şi social doar zona Translivaniei, ei au fost întâlniţi şi în Italia, Grecia şi Asia Mică. Prima invazie celtică s-a produs în Italia în jurul anului 400 î.H. Prima invazie din Italia a fost aceea a conducătorului celt Brennus în 387 î.H. Mai târziu un alt conducător, prin 280 î.H., care avea tot numele de Brennus, a invadat Italia.

Hartă care reprezintă expansiunea celţilor, sursa:http://www.enciclopedia-dacica.ro/invaziile/celtii/celtii.htm

Prezentul an a fost unul secetos din mai toate punctele de vedere, în frunte cu mult trâmbiţata şi amplificata criză economică. Miliardarii au devenit mai “săraci” cu câteva sute de milioane, renunţând la a-şi mai cumpăra parcele pe Lună. Milionarii au pus punct ridicării de proiecte rezidenţiale şi achiziţionării de vile la malul oceanului. Oamenii de rând au renunţat să-şi mai schimbe zilnic chiloţii. Cam aşa se prezintă situaţia în anul de graţie 2009.

Există şi oameni bucuroşi. Nu numai datorită parfumului bahic care-i înconjoară dar şi producţiei excelente de anul acesta. Mă refer la oamenii podgoriilor, angrenaţi în “lupta” cu roadele viţei de vie. Respectivii se pronunţă foarte mulţumiţi de producţia din acest an, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Se pare că 2009 va fi un an de colecţie, aşa că achiziţionaţi cât mai multe sticle. Peste ceva timp vor valora mult nu numai pentru papilele gustative dar şi pentru buzunarul posesorului. Iată că vremea a ţinut cu podgoreni şi resursa lor. Băieţii de la Murfatlar bunăoară se lăudau cu o producţie de 30 milioane litri de vin, adică cu peste 37% mai mult decât anul trecut. Vă daţi seama câte milioane de hectolitri vor încinge cramele? Să o tot ţii într-un chef de zile mari.

Cu siguranţă, de acolo de unde ne privesc, Burebista şi războinicii lui, râd pe sub bărbile generoase, atât de specifice. Ei cunosc cu siguranţă gustul rafinat pe care ni l-au hărăzit zeii, ştiindu-se pasiunea lor pentru ghiurghiuliu. În consecinţă, o să închin un pahar şi pentru strămoşi.

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul  unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el  sălăşluieşte  Eternitatea…existent în spaţiu şi timp  pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi  locul unde  creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem  în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag  din nou în Avalon ne oferă  cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele  afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu  se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este  Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că  Osia Pământului este  Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele  Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului  este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam  că  numele Avalonului are ca rădăcină  cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât  Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu  Insula Leuke  din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care  este sediul zeului solar Vishnu purtătorul  crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului  care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul  despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc  să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui  Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se  învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că  insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

Legendele celtice spun că  insula Avalon  era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si  care o ascundea privirilor celor neavizaţi.  Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya  este identic cu numele Maria  aplicat  Marii Zeiţe hiperboreene, denumită  de unele tradiţii  zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

 Revenind la ideea de Pol spiritual,  identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi  Avalonul, vom spune  că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă  poetul roman Marţial  ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie  care era încă vie în  perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

Ori a spune Geticus Polus  înseamnă o desemnare clară  a faptului că Polul se afla  în Dacia!

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie  tot una cu  Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim  de asemenea  că  reşedinţa de scaun a  Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia  ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu  plasează  Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări,  în Dacia Hiperboreană, iar  în Muntenia  a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că  Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu  Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat  fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că  Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare  ale Copacului Vieţii, mărul  tradiţiei celtice, identificat cu Mărul  Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a  Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era  patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte  ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum  am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă  epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor  să ne oprim  un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice  ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să  căutam înţelesul  cuvântului Igraine  aflăm că acesta  înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează  pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice  celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume  iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine  este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri  care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne  arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei  hinduse.

 Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul  cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei  româneşti. Castelul  este  Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului  ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel  Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în  legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată  şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului  în creştinism, este Regina Cerului.  Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon)  ? Având în vedere cele spuse pană acum  eu cred că nu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Cu Cu atât mai mult cu cât  legendarul românesc ne spune  că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află  acolo unde este Buricul Pământului  sau Osia Lumii  echivalentă cu maărul tradiţiei celtice.  Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă  este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi  misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

 O altă femeie  cu implicaţii  importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este  zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate  feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care  pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt  ea este aceea care,  atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat  de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

Prin urmare Igraine  şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe  paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur  cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia.  Şi într-adevăr, tradiţia spune că  sabia lui Arthur; Excalibur, a fost  faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul  mai era numit  şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care  tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după  mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi  atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că  Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu  Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut  ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu  chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.  

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor!  Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României  descoperim cu stupoare  ca este vorba de Ardeal!

Depresiunea Transilvaniei este  înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie  fiind de 400-600m. Într-adevăr  pe lung de la N la S  depresiunea Transilvaniei este mai lungă  iar pe lat este mai  îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat  spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are  spre  partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării  favorizată fiind de influienţele  climatului oceanic. Fără  a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană,  unde a fost plasată  Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva  la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias  nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de  Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa  întreaga  suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică.  Luând din nou harta  vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este  partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit  în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

 Spuneam că Avalonul  se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula  celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale  aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau  chiar în Avalon, Insula Viilor  s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia  înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale  primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în  Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

 Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

M. IRIMIA - Cimitirele de incineraţie geto-dacice de la Bugeac-Ostrov (pag. 193-234)