Nicolae Densusianu was a Romanian ethnologist and a collector of folklore. His main work, for which he is chiefly remembered, was the posthumously printed, is “Dacia Preistorica” (Prehistoric Dacia). In his enormous and grotesque work, Densusianu combined the studies of folklore and comparative religion with archaeology to construct a theory about the prehistoric cultures of Dacia (which was a state in Eastern Europe in the last centuries BC and was conquered by Roman Empire in 106 AC.) The work has drawn criticism for unprofessionalism and evidence of nationalism, and for standing at the source of Protochronism.

His works theorize the existence of a Dacian-centered “Pelasgian Empire”, created in the 6th millennium BC, and which, he claimed, was governed by Uranus and Saturn and comprised all of Europe. Densuşianu, who believed that Latin was a dialect of Dacian language, also argued that the Dacians migrated to the Italy sometime before known Antiquity, where they laid the foundations of Rome.

Why is this nationalist dreamer so important to me, insomuch I write a post about him? After all, no one has ever heard of him outside of Romania, and even inside this country he stays almost an anonymous. Almost, but not entirely!

He used to be very influential among Romanian scholars, mostly during the last decades of communist regime, when many Romanian historians were scandalously unprofessional, writing their articles and books at direct political command; in those times, when communists tried to divert public concern from the economical disaster to nationalistic issues, they support their mad claims (“Romanians are the very founders of Europe and the world!”) with Densusianu’s work, which had a single quality: it was published in 1913, when Romania was quite rich and the living level one of the best in Eastern Europe.

The evil this book (Dacia Preistorica) has done (and is still doing today) to Romanian culture is great: because of it and of the works it inspired over the years, Romanians are ignored in respect of history and historical research: “How can we take you seriously”, other scientists ask, “if you come from a country where people think Dacia Preistorica is science?!”.

And they are right. Until Romanians cease dreaming, they don’t deserve better.

Leagănul Civilizaţiei şi-al Nemuririi ( I )

MOTTO :

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.

(W. Schiller, arheolog american)

Noi, suntem Leagănul Civilizaţiei Europene, am fost Leagăn Suprem Superior al Spiritualităţii Divine, aici s-au ” născut ” şi deprins primele Învăţături ale lui Zalmolxe, aici, Preoţii Pelasgi au fost Iniţiaţi şi-şi potoleau setea cu Apă Vie, în grote, din izvoare tămăduitoare, mai apoi Vracii au profeţit în oglinda apelor vii şi-au găsit leacuri pentru trup şi suflet de-a lungul timpului, aici la noi a existat şi zic că încă mai există credinţa în nemurire, moştenirea noastră dacică, Devenirea, la noi, în spaţiul mioritic, ” în perioada feudală, alchimiştii din Ţările Române au urmărit realizarea elixirului care în basme promova tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte ”, şi tot aici, pe pământul Zeului Stâncii, al Fulgerelor, în Ţara Lupilor, e Vf Omu şi Osia Cerului, Axa Lumii.

Despre Axa Cerului, Crucea Cerului, Axa Lumii, s-au scris şi s-au făcut numeroase studii şi cercetări. Deşi fiecare studiu, cercetare-n parte, prin vocea celor ce argumentează şi vin cu dovezi de tot felul, inclusiv descoperiri ce întăresc afirmaţiile în sine, susţin ipoteze, locaţii şi teze fascinante la prima vedere, toate au ca numitor comun acelaşi subiect, teorie : existenţa Axei Lumii în spaţiul carpato-danubiano- pontic, pe plaiuri mioritice, aici, la noi, în România, Dacia Nemuritoare. Grădina Edenului e ” semnalată ” ca existând în sud-vestul Daciei, iar descoperirile arheologilor vin în sprijinul acestei ipoteze : brăţări de aur în chip de capete de viperă din specia Amodites, pescari şi vânători Peştera Hoţilor ( vechime de 10 000 de ani ), Adamclisi ( Adam Clisi – pământul lui Adam, Pământul Omului, Adam=om, tradus din ebraică ), peşteri locuite cu zeci de mii de ani î.e.n ( 100 000 – 40 000 ani î.e.n. ), teoria ce susţtine existenţa Evei-Havva pe Vale şi la nord de Pison ( râu Sfânt ) identificat ca fiind Dunărea, deci în regiunea Havila-Valhia, respectiv, Dacia Nemuritoare, Dackha-strămoşul oamenilor ş.a.m.d.

Maximul Energetic al Întregului Pământ, prin care trece  Axa Lumii e localizat de istorici, cercetători, arheologi, oameni de ştiinţă, etc, de pe întreg cuprinsul lumii şi care s-au aplecat de-a lungul anilor şi istoriei, numeroaselor studii în materie, ca existând pe teritoriul nostru. Fie în Munţii Bucegi pe Vf Omu, fie în Masivul Godeanu, Mehedinţi, în Munţii Buzăului sau în Vf Gugu din Masivul Ţarcu ( Banat ).

Cele mai pertinente ipoteze sunt cele susţinute şi argumentate de către :

- N Densuşianu : ”centrul populaţiunii neolitice din Europa, al oamenilor născuţi din pământ, a fost în zona Porţile de Fier-Munţii Bucegi-Munţii Buzăului. ”

Axa Cerului, Crucea Cerului – Vf Dumbrava-Bucura, lângă Vf Omu, în jurul Sfinxului există un halou de Lumină uneori vizibil, şi în întreaga zonă s-au semnalat fenomene inexplicabile aparent, precum încărcarea energetică cu efecte absolut şi incontestabil benefice organismului, aici fiind localizat Muntele Sacru Kogaionul, Poarta Kogaionului făcând legătura cu Universul.

- Herculane – Cel mai puternic punct energetic din lume : istoricul V Pârvan, bioenergeticianul Iulian Urziceanu, gen V Dragomir care a demonstrat existenţa acestui fenomen pe cale astro-geodezică şi gravimetrică în Godeanu creând un câmp magnetic atât de puternic încât câmpul gravitaţional capătă ondulaţii.

Apa Vie, Apa Nemuritoare a Dacilor,  Apa Vieţii, Apă Pură, este existentă pe teritoriul ţării noastre ( Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Fântâna din Runc-Alba, Munţii Bucegi-Kogaion- între Lacul Bolboci şi Scropoasa, Bârlad, 7Izvoare Herculane, Comarnic-Prahova, etc ) prezintă un interes ridicat pentru întreaga lume, dovadă îmbutelierea secretizată a Celei mai Pure Ape din Europa în Valea Prahovei, de către o companie din Câmpina şi experţi NATO din Berlin, dovadă proprietăţile terapeutice demonstrate în timp ale acestei Ape,

” Se vorbeste in legendele romanesti de o populatie misterioasa, blajinii, rohmanii, rucmanii, despre care se spune ca: “sunt blajini, sunt sfinti, locuiesc la capatul lumii (“dincolo de Boreas”) aproape de apa Sambetii; toti sunt sihastrii; tara lor se numeste Macarele (Macaron nesoi – adica Insulele Preafericitilor). Portile raiului sunt aproape…La Rohmani se gaseste apa vie si apa moarta.”

” Pe versantul estic al muntilor Bucegi in zona Cheile Scropoasa, la 1300 m altitudine, se gaseste una din cele mai mari surse naturale de apa minerala naturala necarbogazoasa din lume. Sursa este cunoscuta de peste 2000 de ani sub denumirea de “7 Izvoare”.

Legenda spune ca de aici au baut apa Zalmoxe si dacii cei puternici.

Aceste 7 izvoare au fost considerate multa vreme ‘izvoare ale nemuririi’. ”

” Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. ”

(Cezar Bolliac)

Sibilla

Bibliografie :

Romulus Vulcănescu – Mitologia Română

I.H. Crişan – Spiritualitatea geto-dacilor, Ed Albatros, Buc. 1986

N Densuşianu – Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Buc, 1986

COLECŢIA MAGAZIN ISTORIC

imagine preluată de pe google.ro

citate preluate de pe www.dracones.ro

Vorbim despre textul Dacia preistorică de Nicolae Densuşianu. Care, în esenţă, interpretează zalmoxismul drept o legătură culturală a populaţiilor din spaţiul  vestic al Pontului Euxin, locuitori ai versanţilor care îl alimentează cu apă, şi cultura dinastiei saitice egiptene. Ea genera  Renaşterea saitică având reverberaţii scrise în Evanghelia lui Matei. Să mai spunem truismul că Dacia preistorică este text nuclear al protocronismului românesc. Nicolae Densuşianu a fost criticat de nenumărate ori că Dacia preistorică merge prea departe în timp, fără dovezi. Iată că ştiinţa contemporană merge mai încolo de borna vagă a lui Nicolae Densuşianu. Ştiinţa ne propune antropologia lui Homo Sapiens care trăia în Munţii noştri Carpaţi acum vreo 35 000 de ani, vezi articolul şi imaginea la  adresa URL http://www.independent.co.uk/news/science/revealed-the-face–of-the-first-european-1678537.html .

Titus Filipas

Un avatar blogosferic al triadei Pleşu-Liiceanu-Patapevici mă învinuia  că propag zalmoxismul şi tracismul. Dar trebuie început studiul istoriei cu lectura atentă din Herodot. Unde scrie despre Zalmoxis. Ce este zalmoxismul? Legătura vechii noastre civilizaţii tracice cu valorile de civilizaţie universalistă din dinastia saitică. Din “renaşterea saitică”. Thales din Milet şi Pitagora vizitează Sais. Nu ştim dacă Zalmoxis a fost la Sais. Istoria spune doar că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, care a primit învăţătura la Sais. Corăbiile milesienilor făceau legătura între Delta Nilului şi Delta Dunării. În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testament este amintit Sais, oraş aflat în “delta biblicelor sinte”, cum scrie Mihai Eminescu, cel blamat de revista DILEMA şi de HR Papapievici. Realmente scrierile lui Mihai Eminescu sunt dificile! De altminteri în GENIU PUSTIU el avertizează că gramatica generativă (desigur, nu foloseşte termenul inventat  de Chomsky, doar semnificaţia lui)  produce la început un discurs românesc pentru privilegiaţi. Nicolae Densuşianu a fost primul cărturar român care a citit în grila corectă Epigonii. Dar şi pe Novalis (Discipolii la Sais), precum şi pe Dimitrie Bolintineanu (Conrad). Din cauza aceasta, el leagă miturile care descriu Delta Nilului, de miturile care descriu Delta Dunării. Şi compune un mit nou (după David Hume, miturile descriu realitatea), chemat “Dacia preistorică”. În fine, mai sunt Cassiodor şi Iordanes. Care descriu fenomenul ’socii’-alizării traco-daco-moesilor şi ilirilor. ‘Socii’-alizare numită prescurtat tracism.

Titus Filipas

***

Aici (pt. partea I) şi aici (pt. partea a II-a) puteţi downloada, în format .pdf sau .txt cartea lui Nicolae Densuşianu “Dacia preistorică”.

P.S. Pentru download trebuie să vă înregistraţi, dacă nu, o puteţi citi direct online.

*

Bogdan Ioan Stârceanu

Este vorba despre acel Scorilo care apare  în cunoscuta inscripţie dacică : DECEBALUS PER SCORILO. Pe altă postare din blogul nostru am mai identificat rădăcina numelui SCORILO ca fiind comună cu a cuvântului de origine etruscă SCURRA (după Klein). Etruscii au locuit în Etruria (care acoperea Toscana modernă,  Umbria apuseană şi partea nordică din Latium) şi în zone din Lombardia, Veneto, Emilia-Romagna (unde se pare că au fost împinşi de gali).

Originea etruscilor, popor ce se stabilea  între anii 900 şi 800 înainte de Hristos în peninsula italică, este obscură. Istoricul italian Massimo Pallottino (1909 – 1995), specialist  în  civilizaţia etruscă, opera o distincţie între “provenienţa” etruscilor şi “formaţia etnică” a etruscilor. Massimo Pallottino începe enumerarea teoriilor  ce se referă la “provenienţa” etruscilor  cu acelea care  atribuie etruscilor originea orientală în raport cu Italia. Am amintit deja că etrusci erau şi în Veneto. Un detaliu mai puţin cunoscut, dar important pentru noi, este acela că mulţi dintre veteranii legiunii Macedonica se retrăgeau la Veneto chiar din timpurile romane cele mai autentice (în sensul că nu exista Nova Roma, şi nu fusese recunoscut încă Novum Latium). După bătălia de la Actium din anul 31 înainte de Christos, veteranii din legiunea Macedonica se vor stabili în Veneto. Istoriceşte, Legiunea Macedonica a fost formată în jurul “nucleului dur”  de soldaţi integri şi de mare curaj care l-au însoţit pe Cezar, Stăpânul Lumii,  când a trecut Rubiconul. Legiunea Macedonica a fost  centrată  pe valorile în care aceştia credeau. Este plauzibil că şi planul lui Cezar de a cuceri Dacia  provenea din aceste valori.  Mai târziu, alţi soldaţi ai legiunii  Macedonica îl vor însoţi pe Traian peste Dunăre. Acele valori  care au trecut Rubiconul cuceresc şi Dacia. Avem certitudini că exista legătură între Dacia romană şi Veneto încă din  veacul II după Hristos, dar noi mai credem că exista legătura cu Veneto şi pe vremea mai veche la care Nicolae Densuşianu se referea în cartea Dacia preistorică. Provin etrurii din fondul pelasgic comun, pe care Nicolae Densuşianu îl extindea dincolo mult de ceea ce sîntem dispuşi să înţelegem convenţional prin Dacia preistorică ? Atunci, Scorilo este un nume care provine din fondul pelasgic comun, la fel ca şi “scurra”?

Bizar, dar găsim un punct de sprijin în teoria foarte recentă a unui lingvist italian (Mario Alinei, născut în anul 1926 la Torino, profesor emerit la universitatea din Utrecht unde a predat între 1959 şi 1987, fondator şi editor la Quaderni di semantica, revistă de semantică teoretică şi aplicată, până de curând preşedinte la Atlas Linguarum Europae) care susţine, nici mai mult nici mai puţin, că limbajul etruscilor provine din limba maghiară (sic!).

La anii  1437/38, actul Unio Trium Natiorum îi recunoştea pe maghiari şi pe secui drept două  “formaţiuni etnice”  distincte, ca să recurgem la terminologia lui Massimo Pallottino. Unio Trium Natiorum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i proteja deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, îi excludea complet pe români, populaţia majoritară în Transilvania ! Iar după Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu  metodologia  extrem de precisă.

Dacă reputatul lingvist italian Mario Alinei identifică rădăcini comune la cuvinte din limbajul maghiarilor de azi şi cuvinte foarte vechi din fondul etrusc, este mult mai probabil să fie vorba despre nişte cuvinte (foarte puţine) din limbajul originar al secuilor care au infiltrat limbajul maghiar după anii  1437/38.

Nu sîntem noi primii ce au susţinut că huţulii şi secuii provin din vechi triburi dacice care nu s-au romanizat ireversibil. Deci, pe lângă acel Scorilo dacic din Carpaţii Meridionali, despre care noi sîntem primii ce afirmă că el provine din vechiul fond lingvistic pelasgic, din care s-a desprins şi limbajul etruscilor, cuvintele identificate de Mario Alinei au existat şi în limbajul antic al proto-secuilor ca triburi dacice din Carpaţii Orientali!

În postarea noastră din 18 octombrie 2008 despre Klein, Scorilo şi scurra, nu lămuream cum ajungea să influenţeze această rădăcină etruscă formarea adjectivului scurrilous din limba engleză. Unde, în acord cu dicţionarul Merriam-Webster,  cuvântul intra de la anul 1576. Cuvântul provenea dintr-o fabulă în limba latină, “De Asino et Scurra”, pe care o cităm:+Asinus/indigne ferens/scurram quendam honorari/et pulchris vestibus amiciri/quia magnos ventris edebat sonos,/ad magistratus accessit/petens/ne se /minus quam scurram / honorare vellent./ Et cum /magistratus /admirantes eum /interrogarent/cur /se ita honore dignum /duceret,/inquit:/”Quia /maiores quam scurra /crepitus ventris emitto /eosque absque foetore.”/Haec fabula eos arguit /qui in rebus levissimis/suas pecunias profundunt.+, scrisă de Laurentius Abstemius. Nu este un autor latin antic, ci un scriitor italian renascentist, pe nume real Lorenzo Bevilacqua. El a trăit în secolul XV, a fost profesor de Scriere Frumoasă (Belles Lettres) la Urbino, şi bibliotecar al ducelui Guido Ubaldo pe vremea papei Alexandru Borgia.

Dar ce înseamnă rădăcina pelasgo-etruscă „Scori” din Scorilo?  Probabil că “mim” (la fel ca meseria domnului Dan Purec).

Titus Filipas

Articol scris pentru concursul lui VisUrat si Arhi

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.

Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. “

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

zamolxe

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;

2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;

3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;

4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;

5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;

6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;

7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.

De la prima lectură se constată că eseul “Renaşterea Daciei?”, scris de domnul profesor doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, este ideologic orientat împotriva protocronismului. Nu apărăm noi, aici, protocronismul. După cum nu ne dezicem de el. Vrem numai să remarcăm turnuri de fraze bizare în textul domnului profesor Mircea Babeş. Chiar din prima frază, –începutul de text ar trebui să fie capul de pod pentru discursul solid, credem “da capo” că domnul profesor Mircea Babeş ştie aceasta–, se ataşează maliţios semnul mirării pentru un volum de text în limba română : “Cu nouăzeci de ani în urmă, în 1913, ieşea de sub tipar la Bucureşti un op impresionant prin volumul său neobişnuit (1152 p.!), care mărturisea despre mărimea efortului, dar şi despre ambiţia nemăsurată a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace şi în alt sens decît o făceau savanţii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorică, iar autorul, Nicolae Densuşianu, răposat cu doi ani mai înainte, avea să devină – tocmai prin această operă – una dintre personalităţile cele mai controversate din istoriografia românească modernă. Meritele sale ştiinţifice îi fuseseră recunoscute încă din timpul vieţii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau în esenţă studiul istoriei medii şi moderne a românilor, căreia i-a dedicat publicaţii solide, valoroase.” Din ultima frază a excerptului se constată că însuşi Mircea Babeş recunoaşte soliditatea discursului ştiinţific construit de Nicolae Densuşianu până la inceptul tomului ‘Dacia preistorică’. Dar, mai departe, se dovedeşte că profesorul universitar Mircea Babeş nu mai poate urmări discursul propus românilor de către un Densuşianu ce găsea grila de citire a sintagmei “delta biblicelor sinte”, prezentă într-un vers al lui Mihai Eminescu. Căutând urmele trecutului magic al începutului civilizaţiei, Nicolae Densuşianu scrie în ‘Dacia preistorică’ despre Sais, oraşul sfânt din delta Nilulului, amintit şi în Biblie. Mai departe, dacă ştim că a existat realmente o civilizaţie antică puternică în delta Nilului, de ce nu am presupune că ar fi existat o civilizaţie antică şi în delta Istrului? Întrucât civilizaţia egipteană a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legată de civilizaţia grecească şi de cultul zeiţei Atena, Nicolae Densuşianu considera natural să găsească o legătură între cultul zeului Apollo şi civilizaţia hiperboreilor, subiect al miturilor greceşti: „Păşim acum pe un nou câmp de cercetări ce se deschide înaintea noastră, la tradiţiunile şi legendele păstrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lângă gurile Dunărei.” Înainte de civilizaţia de la gurile Dunării, bănuită numai de Nicolae Densuşianu, avem certitudinea existenţei unei civilizaţii de calitate, «Cucuteni », mai spre nord. Vasile Lovinescu merge şi mai departe, în ‚Dacia hiperboreană’. Apoi, în vreme ce Nicolae Densuşianu a fost certamente influenţat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cărtărescu. Remarcam deja în articolul ‚Alibi pentru Seminarul Vasile Pîrvan’, că prin eseul “Renaşterea Daciei?”, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş construieşte o diversiune pentru faptul că ‚Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan’ nu expune un punct de vedere oficial asupra autenticităţii „brăţărilor dacice din aur” produse acum industrial* şi pe bandă rulantă. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicînd amatorismul şi diletantismul, ci despre o fraudă serioasă, pentru că „brăţările dacice din aur” sunt achiziţionate cu sume colosale, extrase de la bugetul României, iar domnul Mircea Babeş primeşte şi domnia sa vreo 1000 de euro pe lună – presupun, pentru că există Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucureşti–, de la acelaşi buget strîns din banii oamenilor care lucrează din greu pentru subzistenţa lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş avea obligaţia, prin FIŞA POSTULUI PENTRU CARE PRIMEŞTE SALARIUL, să lămurească seria de anacronisme implicate în „industriile lui Burebista” pentru fabricarea brăţărilor din aur găsite acum. Sau poate, cum ziceam deja, domnul profesor Mircea Babeş este prea mult influenţat de „postmodernismul lui Cărtărescu” ? În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic prin trop pervertit. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitate şi Evul Mediu levantin era porfirul. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în porfir. Semn evident pentru recunoaşterea nobleţei de tarabostes. Nu ne vine să credem, era şi recunoaşterea ştiinţei lor. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul „porfir” citat în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa aceasta asupra „porfirului” era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Iar Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decît află despre know how tehnologic domnul Mircea Babeş citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scrie despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. De altminteri, chiar şi la împăratul Hadrian era prezentă ideea acestei legături între ştiinţa din Dacia şi cea din Egipt! Sigur, poetul Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce vrea, dar versurile lui n -ar trebui să fie considerate de specialiştii care lucrează la Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan drept datum ştiinţific!Iordanes nu exagerează deloc în evaluarea cunoştinţelor ştiinţifice ale dacilor. El este sprijinit şi de argumente arheologice. Într-adevăr, ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–, că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan ! Domnul profesor universitar Mircea Babeş mai scrie incriminatoriu în eseul amintit: “Napoleon Săvescu este mai ales autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei”. Profesorul universitar Mircea Babeş chiar nu a citit corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton, pe o temă istorică adiacentă care inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu ? Ei bine, să îl informăm noi pe domnul Mircea Babeş, că în acea corespondenţă, Roma care îşi incorpora provincia Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi, românii, nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei antice ! Titus Filipas

*Într-o abordare istorică serioasă, vezi http://www.romanialibera.ro/a158902/descoperiri-senzationale-in-situl-arheologic-de-la-schela-cladovei.html , se găsesc şi uneltele. Astfel, pentru producerea margelelor  de  malachit din neolitic, dintr-o vreme aflată cam 6000 de ani înainte de Hristos, au fost găsite “si uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe.”

În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scria cu lejeritate : ‘Bul da cuart ce nici o lume nu sa lauda ca tine,/Dar in fiecare lume isi trimite el lumine,/Caci sunt lumile cu astre, cu planeti, cu aurora/Oglindirea pa perete-a globului neperitori./Lumi in lumi, telescopate dân marunturi in inalturi,/Microcosm si macrocosmos intre valvele da smalturi/Ale scoicii gea a mintii au in mijloc margarint/Globul da cristal dân palma principesei Hyacint./Poate ca scrisei Levantul doar sa aflu globul ista/ Ce-l catase Lionardo si-l catase Gianbattista’. Or, aici in mod evident este vorba despre exaltarea cultului  inacurateţei* si inducerea ideii de anacronism.  ‘Bul dă cuarţ’ este o varză. Tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuart sunt inventate abia in cea de a doua jumatate a secolului XIX. Mineralul dur quintesential din antichitatea si Evul Mediu levantin era porfirul. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul porfir în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa asupra porfirului era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Româna cultă. Nicolae Densusianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decât află despre know how tehnologic un profesor de la Universitatea din Bucureşti citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scria despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în marmură şi porfir, dar fără să poarte brăţări de aur. Prilej să întrebăm cu maximă voce sceptică: Au existat realmente ]n istoria dacilor brăţările masive de aur dacic garantate acum de  profesorul universitar  doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan ? Cu ce scop a fost născocit canularul brăţărilor dacice din aur? În eseul ‘Renaşterea Daciei?’, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş, afiliat cu Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan, ataca furibund tezele unor amatori care ating, diletant şi gratuit, subiecte istorice vechi aflate sub semnul maximei incertitudini. Dar profesorul universitar dr. Mircea Babes îşi permite, –nu ştiu dacă suveran sau numai politiceşte slugarnic–, să ignore nişte subiecte istorice noi, aflate sub semnul unei false  certitudini. Este vorba despre fictivele brăţări dacice din aur, recomandate întru credibilitate şi de către domnul profesor universitar Călin Popescu Tăriceanu, primul ministru al Guvernului României. Întrucât achiziţionarea acestor misterioase “bratari dacice”, produse practic pe banda rulanta, deci in stil industrial, se face pe bani grei din bugetul României, cred eu ca oamenii de la Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan aveau obligatia sa exprime un punct de vedere integral validat privind autenticitatea, sau lipsa de autenticitate, a bratarilor dacice din aur. Ori in Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan  se considera ca tema este deja rezolvata, ca bratarile sunt autentice dincolo de oricare dubiu, iar din acest motiv domnul Mircea Babes nu isi mai permite frivolitatea unor  puncte de vedere elaborate ? Totusi, totusi, –intrebam  nu chiar din pura curiozitate de amatori–, in ce tomuri stiintifice produse de Seminarul Vasile Pârvan se afla descrise tehnologiile, tehnicile, mestesugurile, dupa care au fost manufacturate bratarile dacice din aur gasite acum? Or, domnul profesor universitar dr. Mircea Babes ne propune doar fraza I don’t know and I don’t care!, raspunsul tipic al cadrelor de la universitatile de stat ce sunt stipendiate cu salarii colosale de la bugetul României. Totodata, in contextul luptei politice de azi a ‘Cominternismului reloaded‘ contra protocronismului românesc, domnul profesor Mircea Babes  tinea sa il atace pe Nicolae Densusianu in eseul amintit : ‘Cu nouazeci de ani in urma, in 1913, iesea de sub tipar la Bucuresti un op impresionant prin volumul sau neobisnuit (1152 p.!), care marturisea despre marimea efortului, dar si despre ambitia nemasurata a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace si in alt sens decât o faceau savantii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorica, iar autorul, Nicolae Densusianu, avea sa devina – tocmai prin aceasta opera – una dintre personalitatile cele mai controversate din istoriografia româneasca moderna. Meritele sale stiintifice ii fusesera recunoscute inca din timpul vietii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau in esenta studiul istoriei medii si moderne a românilor, careia i-a dedicat publicatii solide, valoroase.’ Din ultima fraza se constata ca insusi Mircea Babes recunoaste soliditatea discursului stiintific construit de Nicolae Densusianu pâna la inceptul tomului ‘Dacia preistorica’. Dar, mai departe, se dovedeste ca profesorul universitar Mircea Babes nu mai poate urmari discursul propus românilor de un Densusianu ce gasea grila de citire a sintagmei ‘delta biblicelor sinte’, prezenta intr-un vers al lui Mihai Eminescu. Cautând urmele trecutului magic al inceputului civilizatiei, Nicolae Densusianu scrie în ‘Dacia preistorica’ despre Sais, orasul sfânt din delta Nilulului, amintit si în Biblie. Mai departe, daca stim ca  a existat realmente o civilizatie antica puternica  in delta Nilului, de ce nu am presupune ca ar fi existat o civilizatie antica si in delta Istrului? Intrucât civilizatia egipteana a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legata de civilizatia greceasca si de cultul zeitei Atena, Nicolae Densusianu considera natural sa gaseasca o legatura intre cultul zeului Apollo si civilizatia hiperboreilor, subiect al miturilor grecesti: ‘Pasim acum pe un nou câmp de cercetari ce se deschide inaintea noastra, la traditiunile si legendele pastrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lânga gurile Dunarei.’ Inainte de civilizatia de la gurile Dunarii, banuita numai de Nicolae Densusianu, avem certitudinea existentei unei civilizatii de calitate, Cucuteni, mai spre nord. Vasile Lovinescu merge si mai departe, in ‚Dacia hiperboreana’.  In vreme ce Nicolae Densusianu a fost certamente influentat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul Mircea Babes   pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cartarescu. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicând eventual amatorismul si diletantismul, ci despre o frauda serioasa, pentru ca bratarile dacice din aur sunt achizitionate cu sume colosale de la bugetul României, iar domnul Mircea Babes primeste si domnia sa vreo 1000 de euro pe luna – presupun, pentru ca exista Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucuresti–, de la acelasi buget strâns din banii oamenilor care lucreaza din greu pentru subzistenta lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babes avea obligatia, prin FISA POSTULUI PENTRU CARE PRIMESTE SALARIUL, sa lamureasca seria de anacronisme implicate in industriile lui Burebista pentru fabricarea bratarilor din aur gasite acum. Ori cultul inacuratetei a poluat ireversibil cultura română?  

*Până în secolul XVII, La Divina Commedia era considerată mai întâi prin valoarea ei ca operă ştiinţifică, abia apoi prin valoarea operei literare. În secolul XIX, insistenţa criticului literar român Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante ca model fiducial pentru limba română se referea de facto la aspectul amintit. În secolul XXI, criticul literar Nicolae Manolescu îşi permite să ignore acest acquis european! Nu doar atât, dar îşi mai permite să transmită generaţiilor de studenţi la filologie acest cult al ignoranţei. Nicolae Manolescu distruge astfel rădăcinile europene ale culturii române.

Titus Filipas