Herman Sörgel, un arhitect german al scolii Bauhaus, propune in 1920 o macro-inginerie la o scara nemaivăzuta pana atunci : ctitorirea unui baraj hidroelectric in strâmtoarea Gibraltar ( intre Spania si Africa ) si a altuia in strâmtoarea Dardanele, marea Mediterana devenind astfel un mare lac, iar Europa si Africa un si mai mare continent, Atlantropa. Sahara o câmpie…

Înainte de a vedea avantajele, dezavantajele si implicaţiile acestui mega proiect hai sa vedem care au fost premisele de la care s-a pornit. Herman Sörgel era si un pacifist ( Germania tocmai ieşise dintr-un razboi ) filozof, vizionar si un strateg geo-politic. El vedea împărţirea lumii postbelice in 3 zone mari de influenta, 3 superputeri : una americana ( împreuna cu America de Sud ) una pan-asiatica si una europeana, cea mai slaba dintre cele trei. Soluţia propusa de el ar fi asigurat uriaşe resurse de electricitate prin cele doua baraje iar coborârea nivelului Marii Mediterane cu 200m ( prin oprire fluxului de apa din Oceanul Atlantic, Marea Neagra si prin evaporare ) ar fi oferit noi terenuri pentru colonizare si agricultura. Dar viziunea lui avea si implicaţii politico-sociale: europenii s-ar fi dedicat trup si suflet acestui proiect pozitiv, cu aspecte nobile pe alocuri, evitând astfel o noua confruntare armata iar scara megalomaniacala a utopiei ar fi asigurat locuri de munca pe durata unui secol ( el avea in proiect si realizarea unor lacuri uriaşe in mijlocul Africii ).

Atlantropa

Marea Mediterana ar fi fost împărţită in doua prin apariţia, in urma evaporării, unor făşii de pământ intre Sicilia si Tunisia, respectiv Sicilia si Italia lucru care ar fi făcut posibila o legătura continua pe cale ferata intre Berlin si Cape Town, Africa de Sud. Una dintre problemele care ar fi apărut ar fi fost efectul evaporării Mediteranei asupra oraşelor port, Genova sau Marsilia. Ce sa mai spunem de Venetia. Soluţii propuse au fost construirea de noi oraşe port si îndiguirea Venetiei care ar fi devenit astfel un lac la 500km distanta fata de orice întindere de apa.

Alte minusuri ale proiectului lui Herman Sörgel ar fi neluarea in calcul a impactului asupra ecosistemului la nivel local si mondial,  abordarea europeana a întregului proiect, Africa oferind doar materia prima ( atât umana cat si materiala ) dar si posibilitatea ca barajele sa cedeze sau sa fie ţinta predilecta a atacurilor teroriste.

Herman Sörgel a murit in 1952 într-un accident. Mergea pe bicicleta sa susţină o prelegere pe tema îndrăgitului sau proiect, Atlantropa. Autorul accidentului nu a fost găsit niciodată. In 1960 Institutul Atlantropa a fost si el închis însă ideea unui baraj peste Gibraltar a prins viaţă din nou si a fost readusă recent in discuţie de către Robert Johnson, dar din total alte motive.

Lectura suplimentara: Atlantropa ( in germana ), Cabinet magazine, Wiki, StrangeMaps. Mai exista si un documentar, Atlantropa – Der Traum vom neuen Kontinent, pe care daca îl găsiţi pe undeva sa mă anunţaţi si pe mine.

TURCJA

Republika Turcji położona jest częściowo w Azji- na półwyspie Azja Mniejsza, a częściowo w Europie. W części europejskiej znajduje się zaledwie kilka procent jej powierzchni, oddzielonej od azjatyckiej cieśninami Bosfor i Dardanele oraz Morzem Marmara. Kraj zamieszkiwany jest głownie przez Turków oraz Kurdów. Stolica kraju znajduje się w Ankarze, choć często pada nazwa Istambuł jako odpowiedź na pytanie obcokrajowców o stolicę Turcji. Słoneczna pogoda utrzymuje się tu przez wiele miesięcy, są też plaże zarówno na południu kraju, jak i na zachodnim wybrzeżu, mieszkańcy są przyjaźnie nastawieni do turystów.  To wszystko wpływa na fakt, że każdego roku ogromne rzesze turystów wybierają właśnie Turcję jako cel swoich wakacyjnych podróży. Bo Turcja poza słońcem i morzem- dwoma morzami: Śródziemnym na południu i Egejskim na zachodzie oferuje też liczne zabytki, parki narodowe i góry ze słynnym ponad 5-tysięcznym Araratem na czele.

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  “altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de “viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de “supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze “întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există “exagerare”,  nici cea mai mică doză de  “naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să “fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  “Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: “Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 “România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  — un fel de Petre Carp al turcilor—, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas