Ştiu că frumuseţea e relativă şi că ea în loc să fie undeva afară e în mare parte în ochiul privitorului – aşa cum s-a zis – însă sunt totuşi situaţii, persoane, lucruri, gânduri, experienţe care prin excelenţă  sunt considerate de majoritatea oamenilor FRUMOASE – părerea majoritară stabileşte prin comparaţie, pe baza istoriei sau a experienţei trecutului (sau pe alte criterii despre care nu vorbim acum) că există în acel ceva, acel ceva pe care-l numim FRUMOS

E frumos apusul? Mie-mi place – ca unul care mi-a făcut studenţia în Oradea, ştiu că apusurile acolo erau (şi mai sunt ) extraordinare, mi se părea că soarele e atît de aproape, de putea-i să-l atingi de întindeai mâna stând pe  balcon, cu ochii mari plini de soare

Asta mi-a venit în minte acum, gândindu-mă la ceva frumos.

Mai îmi vine în minte o situaţie în care regele evreu David, află că mai există în familia rivală, familia care a fost înaintea lui la putere, un băiat olog de picioare – şi îi vine în minte gândul că “trebuie să se poarte cu el cu o bunătate CA bunătatea lui Dumnezeu” – gând pe care-l pune în practică!

Cum să nu te impresioneze FRUMUSEŢEA şi RARITATEA faptelor de genul acesta?!

Care-i primul lucru frumos ce-ţi vine în minte ACUM ????

Care-i frumuseţea care ne umple lumea şi pe care de multe ori nu o mai vedem, sau nu mai ştim să o recunoaştem?    LET’S  SEE !

mi/am zis să îmi “sărbătoresc” şi a 2-a zi de “naştere” şi să nu o las să treacă pe lângă, deşi deja au trecut 2 zile…nu mai e 9 noiembrie…

unii scriu ce au învăţat în primu’ an de blogging, alţii ce n-au învăţat în al 2 -lea, eu pot sa zic că în primul an eram mai precocupat, mai activ parca, mai interesat. comentam mai mult pe alte bloguri, ştiind că în felul ăsta oamenii devin curioşi să vadă cine le-a comentat, să arunce şi pe pagina mea o privire.

jaba constat cît de repede trece timpul, cat de uşor lăsăm un an în urmă…

eu nu scriu despre subiecte fierbinţi, deci nu stârnesc interesul sau curiozitatea decât unei categorii de oameni, cei interesaţi de variantele poetice ale impresiilor, ale sufletului, ale vieţii

ceea ce-mi place aici pe blog, e selecţia pe care o face vizitatorul atunci cînd citeşte ce am scris, şi micile reacţii, mai ales la textele la care mă aştept mai puţin – scrieri fugare, neplanificate, nelucrate, ca să le zic aşa, ci scrise spontan, aşa cum îmi trec prin minte, într-un moment al zilei sau al nopţii

ştiu sigur că daca nu pun pe foaie ceea ce îmi trece prin gând la un moment dat (mai ales dacă-mi place) – pierd, se duce şi până când îmi fac timp să scriu, uit. aşa că indiferent ce moment al zilei sau al nopţii e, când suprind vre-o combinaţie faină de cuvinte, sau reuşesc să îmi descriu o trăire, o amintire, o pun pe foaie…

surprins am fost să constat că la unele scrieri mici, care mi-au plăcut mie, dintre cei 50-70 de vizitatori pe care-i am zilnic (uneori mai puţini ) nimeni nu a reacţionat, nimănui nu  i-a atras privirea, interesul… ca apoi după mai mult timp să existe o reacţie întârziată, cu aceeaşi mirare în comnetariu, cum de nimeni nimic?   – uite aici un exemplu  >>click!!

îmi plac scrierile mici şi dense. le citeşti dintr-o privire, da daca vrei le poţi “săpa” o întreagă după amiaza – … ce vise

vă mulţumesc tuturor pentru vizitele  şi comentariile voastre!

nu.L mai văd pe Dumnezeu câteodată…

mă uit în spate (aşa m-a sfătuit un prieten. a zis că deacolo-i place să vegheze)

mă uit în faţă (întotdeauna începutul e El)

apoi deschid ochii…

ial meu, ial meu

… (iar) vocile se suprapun pierzându-şi identitatea

încâlcând regulile gramaticale

provocând povestea fiecăruia se sfârşeşte altfel

conţinând ingrediente pe care angajaţii aeropoartelor şi aeroporturilor

le împing cu picioarele

şi le aruncă cu nepăsare şi indiferenţă

fiecare-şi culege urmele de papuci

preţuindu-şi propietatea la baggage reclaim

(… no reclamaţii, no comments)

Ne transformăm până ajungem cine suntem, apoi iar ne transformăm şi nu mai suntem cine-am fost!

am desfăcut sertarul pământului ca pe-o cutie de carton

l-am aşezat pe marginea vieţii

aşteptând să-ţi arunci în el stelele

credeam că Tu arunci cele mai mici stele ale Tale aşa cum oamenii-şi aruncă măruntul

credeam că cutia mea-i mare…

n-am auzit nici până azi zdrăngănit de stele

însă mi-am găsit stelele norocoase printre binele cuvintelor scrise de Tine pe cartonul cutiei

ştii dansul coliviilor?

discurile vechi cântau când înfigeai acul în ele – o gaură mică şi perpetuă, o răsuflare rotund-spiralată

caietului meu îi lipseşte oftatul şi pâlnia, chiar şi atunci când înfig în el pixul şi cu ochii închişi, întredeschişi, caut pe linile scrisului marea moartă

cartea de pe marginea cărţii scrisă mic, dezordonat şi haotic

există o limbă ce n-are nimic a face cu anglo-saxonii, nici cu culoarea pastei, nici cu lăţimea marginii scrise, a marginii de carte pe care fiecare îşi scrie traducerea, fredonând o melodie pe care doar coliviile au auzit-o

De ce stai în prag?

Lasă, nu tre’ să-mi răspunzi. Ştiu că stai acolo pentru că ţi-e frică să intri. Pragurile sunt ca malurile rănilor şi (sau) ca ziua nunţii, sau poate că nu ca ziua nunţii…

Pe mal poţi sta ca pe o graniţă între uscat şi apă, pe când odată păşit peste ziua nunţii nu mai poţi “sări malul”. Eşti intrat în apă, ori înoţi, ori te duce valul.

Oricum, la un moment dat va trebui să te hotărăşti. Vii cu lumea ta în lumea mea, sau închizi uşa? Nu mai sta-n prag !

Biserica Lui e biserica noastră, cum copilul aparţine ambilor părinţi.

Îmi place mai mult pluralul, pluralul la a’ntâia.

Mă face să mă simt ca atunci când luam 4 la şcoală şi nu eram singurul.

Fir cu fir, ţese din lipici între colţuri, fără să ştie ce fluture, ce muscă îşi va opri zborul. Păianjenul îşi ţese pânza…

Ceva sigur ştie !

Îmi place să mânânc puţin şi des. – Asta nu mă face mai puţin gurmand.

Un plastic strânge un şurub.

Îmbrăţişarea lor e necesitatea ce-i ţine împreună (în (p)lanul mobilei).

N-are luna patru duminici?

Când lumina Cuvintelor Tale mă bate bine, sunt lună plină.

Nişte nuci nesparte, cu miez inaccesibil, aruncă pe pereţii mei umbre vinete; probabil de aici îşi trage proverbul originea…

Azi sunt Rusalii sau doar amintire?

Sub inspiraţia ghilotinei, lungimea scrie repede, antonimic…

Prizonier într-o bulă de aer,

respir

bucurându-mă de libertate.

Dintr-un pahar cu apă minerală, oxigenul eliberat evadează.

Pixul se odihneşte la jumătatea caietului, despărţind scrierea de nescriere (…ce descriere)

Aşa-s unii oameni, până nu-i ring şi muzică

nu ştiu de dans.

Aşa-s unii oameni, îşi fac din orice pas un ring

dansează-n orice gând.

Aşa-s unii oameni, le curge muzica pe ring

şi ei o lasă stând.

Aşa-s unii oameni, dansează nou

fără de muzică sau gând, iar alţii fredonează

dansul lor.

… şi zic,

mai bine îmi întorc privirea de la Tine

şi spatele şi paşii, mersu-n el

mai bine-s rece, contra, împotrivă

decât să fiu mereu doar căldicel.

Cînd prigonindu-ţi fraţii te prigonea pe Tine

şi-ţi dovedea greşit înflăcărarea

Tu i-ai tăiat cărările meschine

să ardă-nflăcărarea-i pentru Tine.

‘n al doilea început de săptămână

prin uşile-ncuiate ai intrat

când i-ai văzut credinţa încleştată

de îndoială, de dorinţă, de uitat.

Când a minţit odată cu cocoşul

speriat de focul nopţii apropiat

Tu l-ai privit şi-ai prins privirea ruptă

crezând ‘n-acela ce te-a lepădat.

Parcă-mi doresc să fiu la vorbă aspru

şi-n faptă să regret şi să ascult

decât dulceaga vorbă, prea binevoitoare

să fie-o gheaţă fină,

act de cult.

Dincolo de mine viaţa are altă culoare

Ca lumina dincolo de prismă

Ca apa dincolo de o cârpă murdară.

[...]

Se vede diferit imediat cum schimbi balconul. Totul se vede altfel, până şi gândurile arată altfel. În urmă cu ceva ani mă gândeam că poate sunt şi eu un fel de piesă lipsă a unui puzzle cosmic. Azi am văzut de pe balcon multe apartamente ca nişte cuşti mici, în care mamă, tată şi mulţi copii îşi ţin supravieţuirea ca şi capul deasupra apei. Cuştile au tablouri pe câte o latură ca să le mai îmbânzească aspectul. Dacă ar sta să se gândească, să se proiecteze undeva sus pe un balcon cosmic, şi să vadă totul de acolo, omul s-ar vedea în maieu, un maieu ce nu mai e chiar alb, cu faţa bărboasă şi ţigara între degete, aplecat peste micul balcon al cuştii, cum priveşte în depărtare fără să vadă nimic.

Pe partea din spate, dincolo de cărăruia pe care am bătut-o azi pentru prima dată; şi am bătut-o nu pentru că a fost rea, ci pentru că a fost nouă (interesant aspect, al bătăii ce o primeşte NOUL – unii bat din palme, alţii din picioare), dincolo de cărăuie deci, se întinde un cimitor ce pare nou. Multe cripte din beton de un gri deschis, culoare a prospeţimii, pentru multe oase învechite, lipsite de amintiri şi memorii. Acolo printre ele mai trăieşte iarba, indiferentă  la culoarea pământulu, tutuşi nedreptăţită de betoanele ce o înlocuiesc repede şi discriminatoriu. Paşii unei bunici bat şi ei poteca de care ziceam. O bat din cu totul alt motiv (de parcă eu îi cunosc motivele), însă se duce cu o floare şi o lumânare la cel pe care l-a ştiut cândva şi care acum e o mică poză bătută de ploaie lângă un mare beton. Nu price de ce se fac atât de straşnice mormintele astea, oricum nimeni nu încearcă să iasă din ele. Ele sunt nişte puşcării în care cei pedepsiţi stau ca nişte haine de care s-au dezbrăcat.

Sufletul nu se ia nici după poveştile inventate de noi, nici după cele scrise de alţii în cărţile lor, ca pe nişte hărţi pe care trebuie să le urmeze, ca pe nişte reţete de care trebuie să se ţină. Dacă am vedea că nu respectă ritualul ştiut de noi, ne-am simţi ofensaţi, tot aşa cum alţii s-ar simţi dacă sufletul de acolo nu ar respecta ritaualul sau direcţia cunoscută de ei. V-am spus că se vede diferit de pe fiecare balcon. Ar trebui să se scrie o carte pe fiecare, şi să facem schimb între noi, poate că ne-am da seama că fiecare ochi al nostru observă ceea ce nu observă celălalt. Oricum, nu se întâmplă ce scriu eu aici, şi nici rostul scrierii nu o cunosc precis. Scriu ca să mă definesc, să mă scot pe mine din mine, să mă pun în vorbe, aşa cum artistul pune peisajul în culoare, chiar dacă îl schimbă, chiar dacă îl suprinde doar parţial şi superficial. Îmi decupez bucăţica mea de puzzle, ca pe o margine de ziar, plină de litere ce nu au sens decât dacă o pui înapoi de unde ai rupt-o.

Soarele răsare cu credincioşie. Credincioşia unui soare ce îşi plimbă de mult timp lumina, arzând şi dăruind în acelaşi timp. Constanta lui ritmicitate îmi dă un sentiment de siguranţă, de nădejde. Şi ce să sper? Că mâine va răsări iară. Dacă aş ştii că mâine va fi noapte, ce planuri mi-aş mai face eu astăzi? Şi apoi de ce să am încredere în el. Eu depind de lumina lui, de moartea lui constantă, de împărştirea lui nesfârşită. El ce ştie de mine? El nici nu ştie, nici nu ştie că ştie, şi totuşi eu ies pe balcon să admir apusul, lăncile pline de sângele muribundei zile, coconul în care se strânge pentru ca peste câteva ore să se metamorfozeze în fluturele dimineţii.

Ieremia scria cu ceva ani în urmă că în ciuda  faptului că pe vremea lui, fericirea, sursa fericirii îşi schimbase aşa de mult conţinutul, încât oamenii erau fericiţi la gândul că vor muri de sabie nu de foamete, vor muri de o moarte bruscă nu de o moarte lentă şi chinuitoare, totuşi speranţa lui, puţina speranţă ce i-a mai rămas vin din credincioşia lui Dumnezeu, a dumnezeului ştiut de el, descris de alţii, experimentat nu ştiu cum. Mai zice el ceva şi despre bunătatea şi îndurările acestui dumnezeu al evreilor, care i-a dat pedepsei în acele vremuri, tocmai ca să înveţe să aprecieze ceea ce nu au ştiut aprecia în vremuri bune. Apreciază cineva gunoiul? Zâmbesc gândindu-mă şi la întrebare şi la răspuns, pentru că iară mă întorc la lait-motivul balconului care face ca acelaşi lucru să fie mai multe, aceaşi imagine să fie alta. Cine apreciază gunoiul? Eu nu! Bănuiesc că nici tu. Parcă ne uităm urât, cu milă, un fel de milă amestecată cu dispreţ la cei care în urma gunoiului aruncat de noi în container vin şi răscolesc, rup punga şi caută înauntru în speranţa că ceea ce am aruncat noi le va fi lor de vre-un folos, vor găsi o mică piesă de puzzle potrivită lipsurilor lor. Oare ei cum se uită la mine când eu mă uit la el. Ce fel de dispreţ sau ciudă îi trece prin minte, îl anină. Eu n-am cum să-l înţeleg pentru că eu îl privesc din hainele mele curate şi parfumate, lipsite de empatie, incapabile să vadă. Totuşi, atât de drastice pot fi cutremurele, atât de mari schimburile din balcon, încât „cei ce se îmbrăcau în purpură se bucură de o grămadă de gunoi”. Exact ca în proverbul, şi mă gândesc că prima dată a fost o constatare, a fost o realitate observată, apoi a devenit şablon, proverbul acela cu sătulul şi flămândul. Ce diferenţă! Nu doar de nume, de situaţie, de viaţă, de apreciere, de evaluare, de trăire. Ce diferenţă! „Sătulul calcă în picioare fagurulde miere, dar pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.” Iată câte lumi sunt în lumea noastră, şi câte eu-ri în mine. Acum iar zâmbesc pentru că mă gândesc la E-urile pe care le conţin alimentele împachetate drăguţ, aşa cum boabele toxice de neghină sunt îmbrăcate în flori.

- Nu mai vorbeşti cu mine? Am întrebat-o într-o zi pe-o colegă. Obişnuiam să vorbim, şi reuşeam că o facem chiar şi fără vorbe, şi ni se părea interesant şi plăcut, de dorit.

- Nu mai vorbeşti cu mine, i-am zis?

- Doar strictul necesar, a răspuns ea. M-am întrebat instantaneu cât e strictul ăsta necesar, sau dacă chiar e necesar să zicem ceva, câteva cuvinte. Care-i diferenţa între cele câteva cuvinte „necesare” şi tăcerea desăvârşită, o comunicare a ostilităţii prin tăcere, prin indiferenţă, prin nepăsare, prin evitare, prin lipsa celor câteva cuvinte „necesare.” De pe balconul serviciului sunt necesare într-o zi şi deloc necesare în alta, tot aşa cum ncesitatea lor devine mult mai evidentă cu altă ocazie. Afli preţul călătoriei după ce îţi cunoşti destinaţia, inventarul celor necesare, după ce ştii de e mare sau munte, frig sau cald, posibilitatea ambelor situaţii.

Schimbarea de balcon aduce după sine schimbări.

____________________________________________

Viaţa, foile şi fereastra mă leagănă când într-o parte când în alta. Viaţa întră pe fereastră ca aerul dimineţii – zic dimineaţă pentru că dimineaţa de cele mai multe ori, cei mai mulţi oameni deschid fereastra să aerisească, să scoată afară aerul îmbâcsit dinăuntru. Pomilor le place îmbâcseala noastră, ei sunt un fel de coşuri de gunoiu pentru resturile plămânilor noştri. Virginea Woolf a meditat şi ea în faţa ferestrei, conştinetă de perspectiva limitată şi subiectivă pe care o oferă geamul. Îmi plac casele cu geamuri mari, însă au şi ele riscul lor, pentru că cu toate că oferă o perspectivă puţin mai mare asupra lumii de afară, pentru lumea dinăuntru, tot aşa şi celor de afară le oferă o vizibilitate mărită. Ş-apoi geamul nu e doar perspectivă şi subiectivism, mai este şi metaforă, lumină, ieşire. Trăgea Spurgeon un mare semnal de alarmă celor care vor să-şi contruiască casele doar din ferestre, neglijând importanţa structurii de rezistenţă ce o dau stâlpii şi pereţii cu toate că prin ei se vede mai puţin bine, şi din afară înăuntru şi invers.

Fereastra înrămează viaţa, iar foile le înrămează pe amândouă, în măsura în care potrivirea cuvintelor  e o fereastră deschisă. Cuvintele sunt nişte ferestre murdare şi deformate, de multe ori deformate. Ceea ce fac eu dincoace de fereastră se vede diferit dincolo de ea. Toate dialogurile sunt deformate de geamul cuvintelor, de firul telefonului de care ne folosim fără să-i conştientizăm prezenţa permanentă, fără să îndrăgim imaginea, pentru că seamănă mult prea mult cu cămăruţele acelea în care întemniţatul în spaţiul mai mic, vorbeşte prin fir cu întemniţatul de dincolo de sticlă, întemniţatul în spaţiul mai mare. Fiecare dintre ei e liber, însă libertăţile lor sunt diferite. Fiecare dintre ei e condamnat şi prizonier, doar că diferă şi înteminţarea substanţial. Nu e mare diferenţă între cei doi. Trebuie doar să deschizi altă fereastră ca să vezi altfel.

Foile sunt zidurile ferestrelor mele.

Ochelarii sunt un filtru al realităţii – un filtru bun!

Îmi caut mântuirea

fiind rob căutării

supus de cărăruie

spre capătul promis

sunt între două poluri

ecuator – o linie

rotundă căutare

ca cărui paradis?

Tu umpli credinţa mea cu minciuni, păcălindu-mi ochii cu joacă

Nu ştiu cum de m-ai făcut să cred că mi-e mică credinţa, da’ncap în ea aşa de multe şi aşa de mari…

Mă trezesc zâmbind cîteodată, văzând ce nu obişnuiesc să văd, absurdităţi:

Un întuneric cu etichetă de lumină

Un haos ordonat întâmplător

Neghină învelită-n flori

Un rău cu gust plăcut

O clipă ce-şi ucide clipa după ea

Un Mincinos ce şi-a’nscenat decesul

Şi în absenţa lui m-a păcălit

Absurd?